UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ”ARAD

FACULTATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE ŞI MEDICINĂ

DENTARĂ
SPECIALIZAREA: TEHNICĂ DENTARĂ

SUPORT DE CURS:
TEHNOLOGIA APARATELOR ŞI
INSTRUMENTELOR UTILIZATE ÎN TEHNICA
DENTARĂ

ANUL I

AUTORI: Dr. Călin Mancaş, Dr. Vlad Dumitrescu, Dr. Teodora Eva
Lupulescu
 CAPITOLUL I

PROTEZELE DENTARE

Scopul activităţii medicului stomatolog este transformarea pacientului cu afecţiuni ale

aparatului dento-maxilar într-un individ sănătos. În vederea atingerii acestui deziderat,
medicul efectuează o serie de acte terapeutice, în mare parte instrumentale. Adeseori medicul
este secundat de către tehnicianul dentar. Astfel spus, tratamentele stomatologice pot fi:
 Neprotetice, practicate în exclusivitate de către medicul stomatolog;
 Protetice, care reclamă realizarea unor proteze dentare. În marea lor majoritate acestea
se obţin în laboratorul de tehnică dentară, fiind realizate de către tehnicianul dentar.
Pentru desfăşurarea activităţii de tehnică dentară sunt necesare o serie de condiţii:
Condiţii tehnico-materiale:
Presupun existenţa unui laborator de tehnică dentară cu o dotare minimă corespunzătoare –
spaţii, instalaţii de apă, gaz, curent electric, aer comprimat, dispozitive, aparate şi utilaje,
locuri de muncă amenajate, materiale, etc.
Condiţii socio-organizatorice:
Se referă la adresabilitatea tehnicianului dentar în raport cu medicii stomatologi şi
tehnicienii dentari sau cu colective de medici sau tehnicieni. Un rol important îl joacă şi
aptitudinile de colaborare cât şi diviziunea muncii într-un colectiv.
Condiţii individuale:
Fac apel la pregătirea profesională a tehnicianului dentar, la manualitate, dublate de un spirit
etic corespunzător.

DEFINIŢIA PROTEZELE DENTARE:

Sunt corpuri fizice confecţionate din diverse materiale, străine organismului, utilizate în
scopul refacerii morfologiei şi funcţiilor ADM alterate sau pierdute datorită unor afecţiuni
specifice.

CLASIFICAREA PROTEZELOR DENTARE:

După scopul urmărit, protezele dentare se împart în:

1. Proteze de înlocuire care pot fi:
• Dentare, care la rândul lor pot fi:
 Fixe (conjuncte);
 Mobilizabile (adjuncte).
2. Proteze de corecţie ce se împart în:
• Ortodontice:
 Fixe;
 Mobilizabile.
• Chirurgicale:
 Fronda mentonieră;
 Şine linguale;
 Plăci palatinale;
 Aparate cranio-maxilare.
TEHNICIANUL DENTAR
Reprezintă un membru important al echipei stomatologice, asigurând realizarea în cele mai
bune condiţii a lucrărilor protetice, ortodontice, chirurgicale, în cadrul sistemului relaţional
complex, medicul stomatolog colaborează cu tehnicianul dentar în vederea obiectivării
scopului terapeutic.
Tehnicianul dentar nu are numai rolul unui executant care să respecte cu stricteţe indicaţiile
oferite de medic. El este şi un artist al cărui talent, priceperi şi deprinderi sunt dirijate de
imaginaţia creatoare, pentru individualizarea cât mai perfectă a lucrărilor protetice. Fiecare
piesă realizată de el este un unicat, concepută şi efectuată pentru a se integra morfologic şi
funcţional unui anume sistem stomatognat.
Măiestria unui tehnician specializat în tehnica ceramo-metalică constă nu numai în a realiza
elemente identice cu realitatea din cavitatea orală, ci şi în a realiza din punct de vedere
practic, cel mai mic număr posibil de arderi. Aspectele menţionate se referă la estetică,
element reclamat astăzi de majoritatea categoriilor sociale cu prioritate evidentă, dar nu
eludează, ci presupune şi celelalte funcţii sistemice stomatognatice.
Aşadar, activitatea tehnicianului dentar se desfăşoară printr-o mare sumă de tehnici de lucru
pe un câmp redus. Mişcările se învaţă, se repetă în orele de studiu şi antrenament, se
corectează şi auto-corectează, implicând intervenţia memoriei mişcării care se repetă la
nesfârşit. Manualitatea cere educarea gesturilor prin exerciţii şi antrenament specific. Dacă la
acestea se adaugă talentul (simţul culorilor, al proporţiilor, volumelor, umbrelor), tehnicianul
este un artist, altfel este un simplu executant.
Relaţiile psiho-sociale menţionate se manifestă în cadrul unui grup organizat: echipa
stomatologică, şi sunt reprezentate de respect, consideraţie, colaborare, bună dispoziţie.

ŢINUTA TEHNICIANULUI DENTAR

În concordanţă cu această ţinută psiho-socială, tehnicianul dentar se caracterizează printr-o

ţinută vestimentară profesională specifică, la care face apel în momentul în care pătrunde în
laborator. Aceasta trebuie să înlocuiască complet ţinuta de stradă, pentru ca hainele să fie
protejate de pulberile şi de noxele din laborator. Mijloacele de protecţie:
Halatele: sunt folosite diverse tipuri:
– lungi;
– scurte;
– cu mâneci lungi;
– cu mâneci scurte (sunt cele recomandate pentru medicina dentară);
– încheiate în faţă;
– încheiate la spate.
 De asemenea, pot fi utilizate şi costume formate din bluzon plus pantalon (sau fustă).
Halatele pot fi confecţionate din pânză, rezistente la spălări şi sterilizări, sau din fibre
celulozice neţesute pentru unică utilizare, presterilizate şi livrate în ambalaj etanş.
 Ele trebuie confecţionate într-o linie modernă, lejeră, pentru a permite efectuarea cu
uşurinţă a mişcărilor. Culoarea lor poate varia, de la alb până la culori pastelate, în
armonie cu cromatica întregului laborator.
Masca:
Pot fi utilizate:
– măşti de tifon din patru straturi cu patru şnururi, care acoperă numai nasul şi
treimea inferioară a feţei;
– măşti dreptunghiulare din tifon de 50/30 mm cu fantă pentru ochi şi două
şnururi de fixare, care acoperă faţa şi părul;
 – măşti prefabricate din textile neţesute (dreptunghiulare sau convexe
anatoforme), mulate pe etajul inferior şi mijlociu al feţei, cu şnururi elastice de
fixare.
Masca este obligatorie în tehnica dentară. Este realizată din mai multe straturi de material
sintetic hipoalergenic, unite cu ajutorul U.S. sau căldurii. Porii nu lasă să pătrundă particule
până la aproximativ 0,5 microni şi bacterii de aproximativ 3 microni. Adaptată perfect la
relieful feţei, masca se fixează cu barete elastice sau din acelaşi material. Ea trebuie schimbată
periodic.

Fig.. I.1.:Tipuri de măşti

Mănuşile:
Au rolul de a proteja mâinile şi de a împiedica infecţiile încrucişate. Ele reprezintă o barieră
fizică împotriva transferului micro-organismelor. Sunt confecţionate din:
– latex (cauciuc natural);
– nitril (cauciuc sintetic);
– materiale plastice (polietilenă, polivinil, policlorură de vinil). Acestea sunt
foarte fine şi fragile, dar confortabile.
Pentru a-şi îndeplini rolul, ele trebuie să prezinte o serie de caracteristici:
 să fie testate de fabricant pentru a fi impermeabile;
 să menţină sensibilitatea tactilă;
 suprafaţa lor să fie uşor aderentă (nu lucioasă) pentru a împiedica alunecarea
obiectelor;
 să se potrivească perfect. În acest scop s-au realizat mănuşi pentru ambele mâini,-
dreapta şi stânga,- pe mărimi diferite care sunt notate cu cifre, sau numai pe trei
mărimi: lungi (L), medii (M), şi scurte (S). Există şi mănuşi nepereche.
În tehnica dentară mănuşile sunt rezervate situaţiilor în care sunt trataţi pacienţi cu risc (HIV,
hepatită, TBC) şi oricând se manipulează piese protetice sosite din cabinet.
Bonetele:
Sunt confecţionate din pânză sau textile neţesute, pot avea diferite forme, este bine ca ele să
acopere părul în totalitate, având rolul de a împiedica pătrunderea accidentală a acestuia în
câmpul operator sau agăţarea de elementele echipamentului.
Ochelarii de protecţie:
Sunt din ce în ce mai utilizaţi. Au diferite forme în funcţie de firma producătoare, pot fi
simpli, numai din sticlă sau şi cu lupe. Pot prezenta şi apărători laterale, care îi fac mai
eficienţi. Ei sunt utilizaţi pentru a evita contaminarea globilor oculari cât şi accidentarea
acestora cu diverse fragmente ce pot sări în timpul lucrului.
O ţinută vestimentară corectă, curată, îngrijită, impune şi reflectă întrucâtva poziţia
profesională şi modul de organizare interioară a laboratorului. Respectarea în permanenţă a
unei ordini perfecte, a unei dispuneri sistematice şi logice a instrumentarului, indică şi o
gândire logică, organizată, sistematizată, seriozitate în muncă.

CAPITOLUL II

POZIŢIILE DE LUCRU ALE TEHNICIANULUI DENTAR

Respectarea principiilor ergonomice de organizare a activităţii în laboratorul de

tehnică dentară a impus şi adoptarea unor poziţii de lucru ergonomice:
 la masa de lucru - poziţia aşezat;
 la aparate - poziţia ortostatică, dar şi aşezat.
 Poziţia de lucru aşezat

Tehnicianul dentar aflat la masa de lucru ocupă un scaun cu rotile şi cu spătar care
îmbracă regiunea lombară. Acest scaun asigură deplasarea tehnicianului dentar fără să se
ridice pentru a avea acces la dulapurile din zona III. Această poziţie aşezat determină o
contracţie musculară minimă pentru menţinerea unei poziţii fiziologice a corpului şi implicit
a coloanei vertebrale.
Scaunul, cu perna cu o suprafaţă corespunzătoare şi sprijinul dorsal, asigură stabilitatea
corpului tehnicianului, dându-i posibilitatea să efectueze mişcări precise, să manipuleze piesa
de mână. Înălţimea scaunului va fi reglată în funcţie de talia practicianului, astfel încît
picioarele să se sprijine confortabil de sol, iar unghiul dintre coapsă şi gambă să fie cuprins
între 90-130°, valori care permit o bună irigare a gambei.

Fig. II.1.: Poziţia aşezat a tehnicianului dentar

Deschiderea peste 130° apropie situaţia de poziţia ortostatică (când este îngreunată
circulaţia de întoarcere), iar valori sub 90°, scaunul fiind prea coborât, compresează vasele din
spaţiul popliteal şi are drept consecinţă irigarea precară a gambei.
Poziţia aşezat trebuie să asigure şi un unghi, de asemenea, cuprins între 90-130° între
coloana vertebrală şi coapsă, prin varierea înălţimii fotoliului şi apropierea sau depărtarea
tehnicianului dentar de zona de lucru. Micşorarea unghiului are drept consecinţă comprimarea
vaselor şi viscerelor abdominale şi irigarea precară a membrelor inferioare.

Fig. II.2.: Poziţia la masa de lucru

 Condiţiile scaunelor ergonomice:
 Este important ca ele să fie confecţionate din metal turnat pentru a avea rezistenţă şi să
fie prevăzut cu rotile pentru adoptarea oricărei poziţii de lucru.
 Stabilitatea în timpul lucrului reprezintă un criteriu foarte important, de aceea nu sunt
indicate scaunele cu trei picioare (tripodale) care ar forţa operatorul la un balans, ci
cele cu patru sau cinci picioare.
 Taburetul trebuie să prezinte un suport al regiunii dorso-lombare (un spătar) adecvat
care să susţină astfel coloana vertebrală. Acest suport poate fi şi el reglat, vertical sau
orizontal, permiţând o poziţie fiziologică de lucru.
 Scaunele sunt prevăzute cu dispozitive de reglare, de ridicare şi coborâre care sunt
foarte variate şi complicate (hidraulice, prin glisare, cu ax arcuit, etc.), dar care pot fi
manevrate uşor prin clapete, bare, manete, fie cu mâna, fie cu piciorul.
 Trebuie să prezinte un sistem de blocare a mişcării şi rotaţiei scaunului.
 Marginea anterioară a şezutului trebuie să fie rotunjită.
 Suprafaţă să fie capitonată cu un material rezistent la acţiunea detergenţilor, acizilor,
etc.
 Tabureţii nu vor fi prevăzuţi cu suport pentru picior.
 Şezutul va fi plat şi nu concav şi să permită o poziţie aşezată astfel încât părţile moi
ale coapselor să nu suporte compresie la marginea anterioară a pernei. Suprafaţa lui
trebuie să fie mai mare decât sprijinul.
 El se poate ridica până la circa 50 cm, dar dacă înălţimea şezutului este prea mare
(peste 41 cm) se suprimă circulaţia la nivelul muşchiului popliteu, în special la
persoanele scunde.
Respectarea intervalului menţionat permite realizarea unei poziţii cât mai fiziologice
a coloanei vertebrale.
În paralel cu învăţarea acestor unghiuri, deci a unei poziţii de lucru corecte,
tehnicianul dentar trebuie să mai aibă în vedere şi poziţia membrelor superioare. Înălţimea
mesei de lucru va corespunde nivelului cotului, astfel încât antebraţele să se sprijine pe masă
fără efort.
Acest sprijin determină compresiunea vasculo-nervoasă (sindromul carpo-tunel) şi de
aceea s-au imaginat nişte suporturi pe care se sprijină antebraţele şi care conferă o siguranţă şi
o stabilitate mai mare tehnicianului dentar în timpul lucrului.
Distanţa de la zona de lucru la ochii tehnicianului dentar trebuie să fie de 20 – 30 cm,
aproximativ cât distanţa de la care citeşti o carte.
PRIZA ŞI SPRIJINUL INSTRUMENTELOR

TIPURI DE PRIZĂ A INSTRUMENTELOR

1. Priza standard tip “creion” (stilou):

 Policele şi indexul operatorului sunt pe mânerul instrumentului;
 Degetul mijlociu este aproape de umărul instrumentului;
 Inelarul şi degetul mic se sprijină pe model pentru a stabiliza mişcarea instrumentului.
 Fig. II.3.: Priza standard “tip creion”

Fig. II.4.: Priza standard

Acest tip de priză este folosită pe scară largă la priza majorităţii instrumentelor utilizate
în medicina dentară.
În cazul modelării, deci a utilizării instrumentarului static, antebraţele se sprijină pe
masa de lucru, mâna dreaptă ţine spatula (priza tip “creion”), modelul se găseşte pe masa de
lucru, mâna stângă susţine modelul de lucru, iar mişcările mâinii drepte sunt perfect
controlate. Şi în cazul modelării cerii pentru o poziţie stabilă se realizează şi al treilea punct
de sprijin (inelarul şi degetul mic de la mâna dreaptă se sprijină de model pentru ca mişcările
degetelor să fie precise, sigure, de amplitudine redusă).
2. Priza “creion” modificată:
 Porneşte de la priza standard;
 Indexul se găseşte la distanţă de umăr pe instrument;
 Pe instrument se aplică buricul degetului mijlociu şi nu partea laterală;
 Se realizează un contact în trei puncte.
 Fig. II.5.: Priza “creion” modificată

3. Priza palmară:
 Este o priză puternică;
 Instrumentul este ţinut în podul palmei.
4. Priza palmară plus police:
 Este o priză care generează forţe foarte puternice;
 Sensibilitatea tactilă şi flexibilitatea sunt scăzute;
Este utilizată la piesa de mână

Fig. II.6.: Priza palmară plus police

Atunci când lucrează cu piesa de mână, priza acesteia este palmară, realizată cu mâna
dreaptă (stânga, pentru stângaci), piesa protetică este ţinută în mâna stângă. Al treilea punct de
sprijin se realizează prin intermediul degetelor inelar, degetului mic (primele două puncte de
sprijin sunt create la nivelul antebraţelor). Se asigură astfel sprijinul tripodal (minimum de
stabilitate).
 Fig. II.7.: Sprijinul piesei de mână

În cazul modelării, deci a utilizării instrumentarului static, antebraţele se sprijină pe

masa de lucru, mâna dreaptă ţine spatula (priza ca un creion), modelul se găseşte pe masa de
lucru, mâna stângă susţine modelul de lucru, iar mişcările mâinii drepte sunt perfect
controlate. Şi în cazul modelării cerii pentru o poziţie stabilă se realizează şi al treilea punct
de sprijin (inelarul şi degetul mic de la mâna dreaptă se sprijină de model pentru ca mişcările
degetelor să fie precise, sigure, de amplitudine redusă).

Poziţia de lucru ortostatică

Chiar dacă este o poziţie obositoare şi considerată neergonomică, aceasta este adoptată
în momentul lucrului la aparate. Ţinând seama că operaţiile acestea nu cer o perioadă prea
mare de timp, alternarea poziţiei ortostatice cu cea şezândă ar putea fi considerată o măsură
profilactică împotriva sedentarismului.
Plasarea aparatelor pe mese trebuie să se facă la o înălţime corespunzătoare, astfel
încât zona maximă de lucru să se găsească la o distanţă de privire normală faţă de aparat, cu
braţul uşor îndoit de cot, în poziţie ortostatică, funcţiile articulaţiei umărului fiind complet
degajate. Ambele picioare sunt bine sprijinite de sol, astfel încât poziţia corpului să fie stabilă.
Modelul sau proteza sunt susţinute cu o mână sau cu ambele, în funcţie de operaţia de
executat (soclare, sablare, finisare, lustruire). Este necesar un bun sprijin al mâinii sau
antebraţului pe aparat, iar priza modelului sau piesei protetice să fie perfect realizată pentru
stabilitate şi pentru siguranţa execuţiei.
Exemple de operaţii realizate în poziţie ortostatică:
 Prepararea şi turnarea gipsului;
 Soclare;
 Sablare;
 Poziţia la motorul orizontal, pentru finisare, lustruire.
Miniaturizarea, design-ul modern şi computerizarea au făcut ca majoritatea acestor
aparate să aibă dimensiuni reduse, iar lucrul cu acestea să se reducă doar la urmărirea
funcţionării lor, ceea ce se poate realiza şi prin simpla deplasare cu ajutorul scaunului pe
rotile. Semnale luminoase sau sonore anunţă terminarea operaţiei. Se evită astfel poziţia
ortostatică, acomodările vizuale repetate, iar realizarea operaţiilor este mult facilitată.

DOTAREA LABORATORULUI DE TEHNICĂ DENTARĂ

 Dotarea laboratorului de tehnică dentară se referă la un inventar strict de mobilier,
echipament, instrumentar static şi dinamic, aparate şi materiale absolut obligatorii pentru
desfăşurarea unei activităţi optime, în funcţie de specificul activităţii şi de puterea economică
a laboratorului respectiv.
Această bază materială se poate diversifica şi moderniza cu scopul de a face mai
uşoară munca tehnicianului dentar şi a creşte calitatea lucrărilor realizate. Totodată, firmele
producătoare sunt preocupate ca echipamentul, mobilierul să prezinte un design, proporţii şi o
cromatică care să se integreze în ansamblul laboratorului şi să contribuie la realizarea
confortului tehnicianului dentar. Materialele din care sunt realizate aceste piese de mobiler
moderne, care de obicei sunt modulare, trebuie să permită o curăţire şi dezinfecţie facilă prin
metode uzuale:
 Detergenţi;
 Soluţii dezinfectante;
 Ultrasunete;
 Radiaţii ultraviolete.

LABORATORUL DE BAZĂ

Reprezintă locul în care tehnicianul dentar îşi petrece marea majoritate a timpului,
fiind prevăzut cu:
 Mese de lucru dotate corespunzător;
 Dulapuri şi rafturi pentru materiale;
 Instrumente;
 Dispozitive.

MASA DE LUCRU A TEHNICIANULUI DENTAR

Aici se desfăşoară cea mai mare parte a activităţii tehnicianului dentar pe parcursul
unei zile. Este proiectată după criterii ergonomice privind înălţimea, lăţimea, profunzimea,
poziţia dulapului lateral, a sertarelor (în funcţie de criteriul antropometric). Astfel:
 Înălţimea trebuie să fie de 72 – 75 cm, adaptată activităţii şezânde;
 Spaţiu liber pentru picioare;
 Poate prezenta un sprijin înclinat pentru picioare, care oferă o poziţie ergonomică;
 Lăţime suficientă pentru amplasarea accesoriilor şi pentru asigurarea unui spaţiu
de lucru neîngrădit;
 Suprafaţă mată, cu un grad mic de reflexie.
Poate fi confecţionată din diferite materiale (lemn melaminat, material plastic) uşor de
întreţinut, în culori pastelate, în armonie cu restul laboratorului şi cu o strălucire redusă. În
zona de lucru se poate aplica o folie de cauciuc (sau alt material absorbant al zgomotului), cu
rolul de a reduce zgomotul determinat de repunerea unui instrument static pe masa de lucru.
La culori, se preferă tonurile neutre de gri sau maro, iar suprafaţa trebuie să fie rezistentă la
acţiunea acizilor şi a agenţilor de curăţire.
Masa poate prezenta un sertar (corespunzător întregii suprafeţe de lucru) în care
tehnicianul are la îndemână ceară, garnituri de dinţi, instrumentar static. Sub aceasta se mai
pot afla încă 1-2 sertare similare, până la o înălţime care să nu jeneze genunchii tehnicianului.
Dacă masa prezintă suport pentru picioare, acesta trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 Să fie reglabil pe înălţime;
 Să aibă unghi de înclinare reglabil;
 Să fie nealunecos;
  Conductibilitate termică redusă.
Deasupra sertarelor, pe linia mediană, în prelungirea nivelului mesei, se găseşte
extremitatea absorbantă a sistemului de aspiraţie individual, prevăzut cu un ecran transparent
de protecţie susţinut de un suport pentru modelul de gips.

Fig. II.8.: Masă de tehnică dentară

În partea dreaptă a meselor, cam în dreptul sertarelor, se găseşte un modul ce

conţine instrumentarul dinamic: piesa de mână cu motor şi două trepte de viteză (aprox.
30.000 rot/minut) şi un spray de aer. Acestea se găsesc la o distanţă care să nu depăşească
alonja braţului.

Fig. II.9.: Ecran-lupă cu sistem de prindere la masă

Pornirea şi oprirea motorului se face la pedala acţionată de piciorul drept. Pedala

trebuie plasată alături de picior, la o distanţă care să nu depăşească alonja acestuia. In timpul
lucrului cu piesa de mână trebuie să existe o corelaţie perfectă între activitatea mâinii, a
piciorului drept şi a privirii.
Pe masa de lucru se găseşte şi becul de gaz (Bunsen sau Teclu) sau un cuţit
electric pentru a ramoli ceara de modelat.
 Fig. II.10.: Becuri de gaz Bunsen şi Teclu

Deasupra planului mesei se poate găsi o etajeră pe care sunt plasate modelele şi
lucrările protetice sau ortodontice în curs de realizare, iar deasupra sa, lampa individuală, care
asigură iluminarea corespunzătoare a zonei. Această descriere corespunde meselor moderne
de lucru care respectă criteriile ergonomice. Sistemele mai vechi, utilizate în unele
laboratoare şi astăzi, nu prezintă sistem de aspiraţie.
Instrumentarul dinamic este reprezentat de piesa de mână, în diferite forme de
design, conectată la un braţ flexibil, braţ duplex şi apoi la motorul vertical (suspendat). Acesta
este susţinut de un suport vertical metalic, fixat la masa de lucru în partea dreaptă, astfel încât
piesa de mână să se găsească la o distanţă care să nu depăşească alonja braţului, pentru ca
tehnicianul să nu trebuiască săşi rotească corpul atunci când are nevoie de piesă.
Atunci când lucrează mai mulţi tehnicieni în acelaşi laborator, mesele vor fi plasate
fie separat, fie câte două faţă în faţă, având în vedere să se respecte spaţiile profesionale
descrise, practicienii să nu se stânjenească reciproc şi să beneficieze de un confort ambiental.
Tot în camera de lucru propriu-zisă pot fi plasate dulapuri, unde se realizează
stocurile de materiale, mobilier proiectat ergonomic, în culori pastelate, armonizate cu restul
laboratorului (nuanţe de bleu, verde, crem, bej) sau pot fi prevăzute din construcţie nişte nişe
în perete.
Un dulap separat, deschis, numai cu rafturi compartimentate şi numere de ordine,
este destinat aşezării lucrărilor finalizate şi celor în faze intermediare de lucru. La acest dulap
are acces numai tehnicianul dentar care este responsabil de predarea şi primirea amprentelor
şi a fazelor de lucru, însoţite de fişa de laborator cu planul protetic de tratament (sau
ortodontic) şi cu observaţiile şi indicaţiile medicului stomatolog.
În concluzie, o masă de tehnică dentară modernă, conţine instalaţii complexe, fiind
prevăzută cu:
1. Sursă de lumină;
2. Ecran de protecţie cu sau fără lupă;
3. Pentru lucrări de mare precizie se folosesc lupe fixate pe masă, ochelari cu
lupă sau chiar stereomicroscop;
4. Prize pentru alimentarea cu energie electrică a diferitelor aparate auxiliare;
5. Sursă de energie termică, reprezentată cel mai frecvent de un bec Bunsen;
6. Sertar pentru deşeuri;
7. Sertare pentru materiale;
8. Seringă de aer (spray) racordată la compresor;
9. Instalaţie pentru aspiraţie;
10. Dispozitiv de acţionare a instrumentarului rotativ, care poate fi un motor electric
suspendat, la care se racordează o piesă de mână, un micromotor şi/sau turbină.
 COMPRESOARELE

Produc aerul comprimat. Aceste aparate funcţionează pe principiul bielă-

manivelă:
 Mişcarea de rotaţie a unui motor (de obicei electric) este transformată în
mişcare de translaţie a pistonului (pistoanelor);
 Astfel se realizează comprimarea aerului;
 Care este păstrat într-un rezervor special care prezintă un sistem de ventile ce
împiedică refluarea
Compresoarele mai dispun de regulatoare de presiune automată, care asigură
pornirea atunci când presiunea scade sub o anumită valoare limită (de obicei 3 barr) şi oprirea
la o valoare limită superioară (de obicei 5 barr).
În funcţie de modalitatea de rezolvare a fricţiunii între pistoane şi suprafaţa
internă a cilindrului, compresoarele se pot clasifica în:
 Compresoare cu ulei;
 Compresoare fără ulei, cu suprafeţe teflonate.

Fig. II.11.. Scheme unui compresor monocilindru

Dezavantajele compresoarelor:
 Cele cu ulei pot contamina suprafeţele pe care se proiectează jetul de aer;
 Constituie surse de zgomote şi vibraţii. De accea este recomandabilă
amplasarea lor în afara încăperilor în care se lucrează, ca şi izolarea acestora
cu paravane izolatoare fonic. Ultimile generaţii de compresoare sunt din ce în
ce mai silenţioase şi mai echilibrate.

Fig. II.12.: Compresor fără ulei

Dacă laboratorul are peste 10 mese de lucru, este bine să se realizeze o staţie de
compresoare, aerul fiind dirijat la fiecare utilizator prin ţevi de cupru.
 Măsuri de întreţinere a compresoarelor cu ulei:
 Verificarea săptămânală a uleiului;
 Schimbarea uleiului după 100 de ore de funcţionare;
 Evacuarea condensului care se formează în rezervor după 100 de ore de
funcţionare;
 Schimbarea filtrelor după 400 de ore de funcţionare.

DISPOZITIVE DE ACŢIONARE A INSTRUMENTARULUI ROTATIV

Diferă în funcţie de modul de generare şi transmitere a mişcării de rotaţie. Astfel

deosebim:
 Acţionare electrică în cazul:
o Motorului electric suspendat la care se cuplează o piesă de mână;
o Micromotorului;
 Acţionare cu ajutorul aerului comprimat, pentru turbină.

MOTORUL ELECTRIC SUSPENDAT

Este la ora actuală rar utilizat, fiind mai mult descris din punct de vedere istoric.
Acest sistem de acţionare se compune din:
1. Motor electric suspendat.
2. Braţ flexibil.
3. Piesă de mână.

Fig. II.13.: Motorul electric suspendat

1. Motorul electric suspendat:
 Motorul propriu-zis este format din stator şi rotor, pe care sunt fixaţi
rulmenţii. Dispozitivul de cuplare cu braţul flexibil este realizat dintr-un
material electroizolant, pentru prevenirea eventualelor accidente.
 El funcţionează la 220 V/50 Hz (100 W) şi furnizează o turaţie maximă
de 8.000 ture/minut, fiind comandat prin intermediul unui reostat cu
pedală ce înlesneşte şi alegerea turaţiei corespunzătoare manoperei
efectuate.
Întreţinerea motorului:
 Se vor verifica periodic periile colectoare;
 Se vor unge rulmenţii la intervale de 3 luni.

2. Braţul flexibil
Are lungimea de un metru şi transmite mişcarea de rotaţie de la motorul electric
suspendat la piesa de mână. Poate fi de două feluri:
  Uşor, cu diametrul de 4 mm, pentru prelucrarea maselor plastice;
 Greu, de 6 mm diametrul, pentru prelucrarea metalelor şi aliajelor.

Fig. II.14.: Braţ flexibil

3. Piesa de mână
Se cuplează la braţul flexibil de care se blochează cu ajutorul unei cleme. Este
formată din:
 Pensetă;
 Corp;
 Teacă.

Fig. II. 15.: Piesă de mână: 1. Pensetă; 2.Corp; 3. Teacă

Fig. II.16.: Dispozitivul de cuplare

 Prinderea frezei cu diametrul de 2,35 mm în capul port-sculă se face cu ajutorul
unei chei speciale şi al unui bolţ. Se blochează cu bolţul în lăcaşul piesei de mână şi se strânge
sau se desface (cu o cheie specială) penseta, în care se introduce sau se extrage instrumentul
rotativ. Piesele de mână suportă în general turaţii de 10.000 ture/minut.

MICROMOTOARELE

Sunt motoare electrice de mici dimensiuni care împreună cu piesa de mână formează
o unitate de lucru. Ele furnizează turaţii de 10.000 – 60.000 ture/minut. În ele se pot monta
instrumente rotative cu diametrul de 2,35 mm şi 3 mm.În funcţie de producător şi preţ, ele
oferă o serie de facilităţi:
 Posibilitatea selectării sensului de rotaţie;
 Posibilitatea utilizării lor atât în cabinet cât şi în laboratorul de tehnică
dentară;
 Sistem de avertizare când se lucrează în regim de suprasolicitare;
 Memorie în care se pot introduce date diferite - turaţia, timpul cât va lucra la
o anumită turaţie, etc.
Comanda micromotoarelor se poate face:
 Cu piciorul – prin apăsare pe o pedală sau prin acţionarea unui reostat cu
poziţie orizontală;
 Cu genunchiul - prin presiune laterală;
 Cu cotul sau direct cu mâna.

Fig. II.17.: Schema unui micromotor

Fig. II.18.: Micromotor

 TURBINELE

Principiul de funcţionare constă în folosirea aerului comprimat, cu o presiune de 3,5

– 4 barr, furnizat de un compresor, care acţionează asupra paletelor turbinei, generând o
mişcare de turaţie. Aceste dispozitive permit turaţii foarte mari, de circa 300.000 ture/minut şi
chiar de 500.000 ture/minut (high speed).
Ele au o greutate foarte redusă (50 – 100 g) ceea ce le conferă un confort sporit şi în
ele sunt montate instrumente rotative cu diametrul de 1,6 mm. Montarea acestora se poate
face:
 Cu o cheie specială;
 Prin presiune;
 Prin sistemul „push buton”.
După construcţia lagărului motor se disting:
 Turbine cu rulmenţi – care necesită ungerea prin barbotare de ulei în
instalaţia de aer sau prin folosirea de sprayuri speciale cu care se face
ungerea la începutul programului;
 Turbine cu perne de aer – nu necesită ungere cu ulei, sunt mai fiabile,
silenţioase şi permit obţinerea de turaţii mai ridicate.
Turbinele pot fi acţionate cu piciorul sau cu mâna.

LABORATORUL PENTRU GIPS

În acest compartiment se efectuează:

 Confecţionarea modelelor din gips;
 Operaţii de ambalare;
 Operaţii de dezambalare.
Laboratorul trebuie să dispună de:
 Mese acoperite total sau parţial cu tablă, linoleu, ciment, faianţă, etc. Mesele
pot fi prevăzute cu nişte apărători la margine pentru evitarea împrăştierii
gipsului;
 Chiuvete plasate lângă mese, cu podeaua plană, protejată de un grilaj de
plastic, cu filtru şi scurgere prin decantor;
 Silozuri prevăzute cu sisteme de amestecare pentru depozitarea gipsului,
fixate pe perete;
 Sistem de aspirare cu colectare şi evacuare în exterior;
 Grătare de lemn pe podea, pentru stoparea împrăştierii gipsului.

LABORATORUL PENTRU POLIMERIZAREA MASELOR PLASTICE

Acest laborator poate fi dotat cu:

 Mese de lucru;
 Prese manuale sau hidraulice;
 Aparate de polimerizare în funcţie de posibilităţile materiale.

LABORATORUL PENTRU PRELUCRAREA ALIAJELOR LA CALD

Camera trebuie să fie bine ventilată, iar ca aparate aici putem avea:
  Cuptoare de preîncălzire/încălzire;
 Aparate de punctat, sudat şi/sau lipit;
 Aparate de topire/turnare.

LABORATORUL PENTRU PRELUCRARE/LUSTRUIRE

Trebuie să dispună de o ventilaţie puternică, pentru înlăturarea pulberilor ce

rezultă din prelucrări, în scopul prevenirii afecţiunilor respiratorii. Ca dotări avem:
 Mese cu înălţimea corelată cu modul de lucru (aşezat sau ortostatic);
 Dulap pentru păstrarea soluţiilor de acizi.
Ca aparatură putem avea:
 Motoare de lustruit cu ax (biax) orizontal (polizoare);
 Sablatoare;
 Generator de vapori sub presiune;
 Aparate de curăţat cu ultrasunete;
 Instalaţii pentru electrolustruire.

LABORATORUL PENTRU CERAMICĂ DENTARĂ

Această încăpere trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 O bună izolare şi protecţie împotriva prafului;
 O curăţenie impecabilă;
 Iluminarea naturală este de preferat.
Ca dotări putem avea:
 Mese de lucru;
 Instrumentar pentru depunerea şi modelarea maselor ceramice;
 Cuptor pentru coacerea maselor ceramice;
 Instrumente pentru prelucrarea, finisarea şi lustruirea ceramicii;
 Un sablator numai pentru metalo-ceramică.
 CAPITOLUL III

INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE DE TEHNICĂ DENTARĂ

FAZELE DE REALIZARE A PROTEZELOR DENTARE

Pentru obţinerea unei lucrări protetice sunt necesare etape:

 Clinice, efectuate de medicul dentist în cabinet;
 Tehnice, realizate de tehnicanul dentar în laborator.

ETAPELE CLINICE

 Examenul clinic al pacientului, stabilirea diagnosticului şi a planului de

tratament;
 Intervenţii asupra ţesuturilor restante (dacă este cazul);
 Uneori obţinerea piesei protetice direct în cabinet;
 Protezarea provizorie;
 Amprentarea câmpului protetic;
 Determinarea relaţiilor intermaxilare;
 Proba machetei sau scheletului lucrării;
 Verificări de adaptare/retuşuri/readaptări;
 Aplicarea protezei totale în cavitatea bucală.

ETAPELE TEHNICE

 Confecţionarea modelului;
 Confecţionarea machetei viitoarei lucrări;
 Transformarea machetei în piesă protetică.
 CLASIFICAREA INSTRUMENTARULUI ŞI APARATURII DE LABORATOR

O clasificare a acestui instrumentar este în general greu de făcut. După Burlui (1997) se
poate face în:
1. Instrumentarul static
Este utilizat în principal pentru aplicarea şi modelarea cerii şi cuprinde spatule pentru
ceară (cu mânere), cuţite pentru ceară (asociate sau nu cu spatule) şi instrumente cu partea
activă în forme variate pentru modelat formele de relief ale machetei în ceară. S-au imaginat
astfel de truse ergonomice cu tot inventarul necesar. Se mai utilizează, în special în
ortodonţie, cleştii (cleşte crampon, Peeso, cleşte pentru ligaturi din sârmă), foarfeci (pentru
tăiat tablă, sârmă), pense pentru prehensiune, pile, truse speciale pentru ortodonţie fixă.
De asemenea, există un instrumentar special pentru prepararea pastelor şi montarea
fazelor în tehnica ceramo-metalică (spatulă, pense şi numeroase pensoane de grosimi diferite)
şi un instrumentar special de lustruire, truse puse la dispoziţie de firmele producătoare.
2.Instrumentarul rotativ
Cuprinde instrumentar montat şi nemontat sub forma frezelor din oţel inoxidabil,
extradure, carbură de tungsten şi diamantate de forme şi mărimi diferite pentru piesa de mână
de laborator. Tehnicianul dentar mai foloseşte pietre (cilindrice, conice, roată), discuri
diamantate, de carborundum sau pietre de corindon cu liant ceramic, abrazive (lenticulare,
cilindrice, roată, flacără), de culori diferite.
Fiecare determină grade de finisare şi lustruire diferite (negru, roşu pentru finisare,
verde pentru lustruire, gri pentru finisare ceramică şi roz pentru lustruire). Cele folosite pentru
ceramică nu trebuie utilizate şi pentru alte materiale. Există şi seturi în cutii speciale, aşezate
în ordinea utilizării, pentru materiale compozite, pentru porţelan, pentru metale preţioase,
pentru răşini acrilice.
3. Simulatoare şi mijloace de transfer.
Au rolul de a simula în laborator relaţiile complexe mandibulo-craniene. În ordinea
istorică a utilizării, acestea se clasifică în:
 cheia de gips (materializează rapoartele interarcadice);
 ocluzorul (redă mişcările de închidere şi deschidere);
 articulator neprogramabil (Gysy Simplex - redă mişcările de închidere, deschidere,
lateralitate şi propulsie);
 articulator parţial programabil - permite individualizarea unor valori la cazul clinic
şi folosirea unora medii: unghi Benett, panta condiliană (Quick, Sam, Stratos 200);
 articulator total programabil;
 simulator electro-mecanic - a cărui programare se face prin computer.

O altă clasificare (Donciu, 1996) împarte instrumentele în funcţie de operaţiunile pentru

care acestea sunt concepute:
 Instrumente pentru modelat ceară;
 Instrumente pentru îndepărtarea protezelor din tipar şi finisat modele;
 Instrumente pentru tăiat;
 Instrumente pentru ceramică;
 Cleşti de tehnică dentară;
 Cleşti pentru prins creuzete, chiuvete şi tipare;
 Pense pentru lucrări de laborator;
 Instrumente şi aparate pentru confecţionat modele şi tipare;
 Conformatoare şi aparate pentru duplicat modele;
 Aparate de mărit;
  Conformatoare pentru tipare;
 Aparate pentru poziţionat modele antagoniste;
 Instrumente şi aparate pentru îndepărtarea cerii din tipar şi de pe modele;
 Aparate pentru polimerizarea protezelor acrilice;
 Cuptoare pentru încălzitul tiparelor protezelor metalice;
 Aparate pentru topitul aliajelor;
 Aparate pentru turnat aliaje în tipar;
 Aparate pentru prelucrarea protezelor;
 Instrumente pentru finisat proteze;
 Aparate pentru examinarea structurii aliajelor;
 Cuptoare pentru ars mase ceramice;
 Paralelografe;
 Instrumente pentru măsurat grosimea pereţilor coroanelor;
 Instrumente pentru cântărit;
 Instrumente ajutătoare.

Clasificarea lui Uram-Ţuculescu (1996) se face pe baza etapelor tehnice pe care

aparatele şi instrumentele le execută, clasificare pe care am utilizat-o şi noi în acest curs.
 CAPITOLUL IV

INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE PENTRU AMPRENTARE

AMPRENTA

Amprenta în stomatologie este copia negativă a câmpului protetic, redând

tridimensional relieful acestuia, la scara 1:1.
Prin câmp protetic se înţelege teritoriul biologic pe care se va insera viitoarea piesă
protetică. Aceste elemente ale câmpului protetic sunt:
 Bontul dentar şi ţesuturile parodontale;
 Dinţii vecini şi ariile de contact;
 Dinţii antagonişti şi ariile de contact ocluzal (zonele de stop ocluzal);
 Relaţia de ocluzie.

Fig. IV.1.: Câmpul protetic

Amprentarea reprezintă o operaţie care se execută atât în:

 Cabinet, pentru înregistrarea reliefului câmpului protetic pe pacient;
 Laborator, când se urmăreşte duplicarea modelelor.
Amprentarea se realizează prin aplicarea pe relieful de înregistrat a unui material aflat
iniţial în stare plastică, care ulterior se întăreşte, reţinând în negativ, copia reliefului respectiv.
Clasificarea amprentelor în funcţie de zona amprentată:
 Amprenta unitară - pentru un singur dinte – de obicei preparat pentru o proteză
fixă unidentară;
 Fig. IV.2.: Amprentă unitară

 Amprenta sectorială - pentru un sector de arcadă (frontal sau lateral);

Fig. IV.3.: Amprentă sectorială

 Amprenta de hemiarcadă - care înregistrează o hemiarcadă;

 Amprenta globală (unimaxilară) – înregistrează o arcadă (maxilară sau
mandibulară);

Fig. IV.4.: Amprentă globală mandibulară

 Amprenta bimaxilară;
 Amprenta pentru ocluzie.
 Fig. IV.5.: Amprentă pentru ocluzie

PORTAMPRENTA

Portamprentele (lingurile de amprentare) sunt suporturile rigide cu ajutorul cărora se

aplică materialul de amprentare în stare plastică. Ele trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
 Să fie rigide, adică stabile la deformare;
 Să cuprindă tot câmpul protetic;
 Să asigure o grosime cât mai uniformă materialelor de amprentă. Se apreciază
că spaţiul între lingură şi câmp ar fi bine să fie cuprins între 3 – 5 mm în toate
direcţiile, care să permită revenirea elastică a materialului;
 Să retenţioneze cât mai bine materialele de amprentă prin diferite sisteme
mecanice. Se pot utiliza şi lacuri sau benzi adezive care permit o mai bună
aderenţă materialelor la portamprente;
 Să prezinte un mâner, stopuri şi puncte de reper necesare unei corecte centrări;
 Să nu limiteze mişcările funcţionale ale părţilor moi.

CLASIFICAREA PORTAMPRENTELOR:

În funcţie de materialele din care sunt confecţionate, ele se pot clasifica în:
1. Metalice, care pot fi din:
 Oţel inoxidabil;
 Alamă cromată;
 Aluminiu placat cu răşin epoxidice.
2. Din mase plastice:
 Răşini acrilice;
 Materiale compozite;
 Polistiren;
 Răşini policarbonate.
3. Mixte (metalo-plastice)
După întinderea suprafeţei de înregistrare din teritoriul câmpului protetic pot
fi:
1. Totale:
 Cu loje alveolare plane, pentru dentat şi edentaţii intercalate;
 Cu loje alveolare rotunjite, pentru edentatul total;
 Cu loje rotunjite în zonele laterale şi loje plane în regiunea frontală, pentru
edentaţii terminale.
 Fig. IV.6.: Lingură superioară pentru dentat

2. Parţiale:
 Pentru hemiarcadă (stânga, dreapta);
 Pentru regiunea frontală;
 Pentru amprentele în ocluzie – prezintă doar pereţi laterali, fără planşeu.
3. Unidentare – inelul de cupru.
După fidelitatea (exactitatea) înregistrării distingem:
1. Portamprente standard.
2. Portamprente individuale.
1. Portamprentele standard:
 Se folosesc pentru amprente preliminare, documentare;
 Corespondenţa cu câmpul protetic este aproximativă;
 Exactitatea este redusă, incertă;
 Se livrează într-o varietate limitată de forme şi dimensiuni.
Se livrează în variante de mărimi diferite:
 Pentru câmp protetic maxilar;
 Pentru câmp protetic mandibular;
 Pentru arcade dentate;
 Pentru arcade edentate;
 Pentru edentaţii terminale;
 Pentru edentaţii frontale.
Lingura maxilară are următoarele părţi componente:
 Lojă pentru amprentarea dinţilor sau crestelor alveolare;
 Lojă pentru amprentarea bolţii palatine;
 Mâner.
Lingura mandibulară se compune din:
 Lojă pentru amprentarea dinţilor sau crestelor alveolare;
 Mâner.
Portamprentele standard, din punct de vedere al utilizării lor în practică, se împart în
două categorii:
 Care pot fi utilizate de mai multe ori, aşadar ele trebuie să se poată steriliza;
 De unică folosinţă – se livrează în ambalaje de 50 sau 100 de piese, la care se
adaugă unul-două mânere metalice care se adaptează la linguri.

Pentru edentaţia totală

 Lingurile standard au o adâncime redusă a jgheabului corespunzător arcadei alveolare,
mărimi variabile şi sunt pentru maxilar şi mandibulă. În funcţie de materialul din care sunt
confecţionate, ele pot fi:
 metalice, netede, cu perforaţii sau cu striuri (nervuri), pentru o mai bună fixare a
materialului de amprentat. La lingurile standard, se pot face retenţii suplimentare, prin
aplicarea unei benzi adezive (leucoplast) pe margine, sau retenţii conice din Stents sau
Kerr, pe faţa internă. Ca materiale din care sunt confecţionate amintim oţelul
inoxidabil, alama cromată, aluminiul sau aluminiul placat că răşini epoxidice.
 mixte (metalo-plastice).
 mase plastice (răşini acrilice, materiale compozite, polistiren, răşini policarbonate)
netede, dar mai ales cu perforaţii sau nervuri.

Fig. IV.7.: Lingură maxilară pentru edentatul total

Fig. IV.8.: Lingură mandibulară pentru edentatul total

 Fig. IV.9.: Set de linguri pentru amprentare

2. Portamprentele individuale:
 Se utilizează la amprentările finale, funcţionale;
 Au forme şi dimensiuni adaptate reliefului fiecărui câmp protetic;
 Amprentele obţinute au o mare exactitate.
Aceste linguri sunt utilizate în tratamentul edentaţiei totale cu proteze totale şi al
edentaţiei parţiale rezolvată prin proteze mobilizabile. Se compun dintr-un corp (bază) şi
mâner. Se pot realiza din diferite materiale:
 Mase termoplastice: Shellack, Stents, ebonită, polistiren;
 Răşini acrilice auto, termo sau fotopolimerizabile;
 Poliesteri, copoliesteri;
 Metale sau aliaje.

LINGURA INDIVIDUALĂ DIN PLACĂ DE BAZĂ

Aceasta este formată din răşini naturale, sintetice, Shellac şi coloranţi, are o grosime de
1,5 mm şi aspect trapezoidal pentru maxilar şi de potcoavă pentru mandibulă. Se plastifiază la
temperaturi relativ joase (46 - 50 grade Celsius), ceea ce îi conferă posibilităţi de prelucrare
uşoară în laboratorul de tehnică dentară. Plăcile de bază sunt utilizate pentru obţinerea
lingurilor individuale maxilare (cel mai frecvent) şi mai puţin pentru cele mandibulare (când
câmpul protetic este favorabil), în edentaţii totale sau parţiale rezolvate prin proteze
mobilizabile.
În cazul confecţionării lingurii individuale din placă de bază avem nevoie de următoarele
instrumente:
 Sursă de căldură – bec Bunsen, Teclu sau lampă de spirt;
 Spatulă de ceară;
 Foarfecă mică;
 Freze pentru prelucrat, hârtie abrazivă.
Etapele de lucru sunt următoarele:
 Trasarea limitelor câmpului protetic aşa cum au fost delimitate de medic pe
amprenta preliminară dacă acest lucru nu s-a făcut imediat după realizarea
modelului preliminar;
 Izolarea modelului fie prin scufundare în apă timp de 3 - 5 minute, fie prin pudrare
cu talc, în caz contrar placa de bază plastifiată aderă de gips şi se desprinde greu,
riscându-se fracturarea ei sau deteriorarea modelului;
 Deretentivizarea zonelor exagerat retentive la edentaţiile totale, deretentivizarea
dinţilor restanţi la edentaţiile parţiale;
 Plastifierea plăcii de bază prin încălzire uniformă la o sursă de căldură, pe toată
suprafaţa acesteia, până se înmoaie, fără însă a o supraîncălzi.
 Fig. IV.10.: Ramolirea plăcii de bază la flacără

Plastifierea se poate face ţinând placa direct pe sursa de căldură sau aplicată pe modelul
preliminar şi apoi se trece la adaptarea ei pe model. Mularea se face prin presiuni digitale, la
maxilar din centrul bolţii palatine către periferie, iar la mandibulă adaptarea se face simultan,
pe versantul vestibular şi lingual al crestei alveolare, pentru obţinerea stabilităţii viitoarei
linguri.

Fig. IV.11.: Adaptarea plăcii pe model

Placa de bază îşi pierde plasticitatea în timpul modelării fiind necesare mai multe
reîncălziri până la adaptarea finală. În timpul adaptării trebuie avut grijă să nu se subţieze
placa, fapt care ar micşora rezistenţa lingurii individuale. În zonele marginale placa de bază se
apasă cu spatula de ceară pe model, pentru a se putea contura marginile lingurii.
Excesul de placă din zona marginală este decupat cu foarfeca astfel încât să
rămână un plus de 3 mm ce depăşeşte marginile, care se va răsfrânge pe faţa externă a bazei
portamprentei, rezultând margini rotunjite, de grosimi variabile şi cu rezistenţă sporită.
 Fig. IV.12.: Îndepărtarea excesului de placă

Orice corectură ulterioară prin plastifierea plăcii de bază se realizează cu lingura pe

model, pentru a nu altera adaptarea acesteia. În final se controlează dacă baza lingurii are
stabilitate pe model, efectuând presiuni digitale alternative pe creste. Dacă ea basculează, se
plastifiază din nou şi se readaptează.
 Mânerul se face din resturile de placă de bază care se încălzesc bine şi se unesc
sub forma unei piramide care se lipeşte la baza lingurii. El se plasează pe linia
mediană, având ca reper sutura mediană la maxilar (când medicul nu a trasat linia
mediană pe amprenta preliminară) şi frenul lingual la mandibulă.

Fig. IV.13.: Realizarea mânerului

 Butonii de presiune la lingura individuală inferioară, care au înălţimea de 5 - 8

mm, lungimea de 15 mm, iar lăţimea nu trebuie să depăşească lăţimea crestei
alveolare.
 Întăriturile din sârmă - se ia o sârmă de 8 - 10 cm lungime şi 1,5 mm diametrul
care se îndoaie în două, realizând la mijlocul ei o buclă ovală sau romboidă pe
care se va prinde ulterior mânerul. De la locul unde se termină bucla, cele două
braţe de sârmă se răsucesc în linie dreaptă circa 2,5 cm şi li se dă apoi o poziţie
oblică faţă de cea a buclei. Porţiunile libere ale sârmei vor urmări reliefurile
crestei alveolare până la limitele distale ale lingurii, fiind modelate în formă de
semielipsă. Apoi, ţinând sârma cu un cleşte crampon, se încălzeşte la flacără şi se
aplică prin presiune pe corpul lingurii, care prin topire va pătrunde parţial în
grosimea plăcii. Peste locul unde a pătruns sârma în placă se trece cu un cuţit
încălzit pentru a asigura o bună unire a celor două elemente sau se acoperă cu
 bucăţi de placă încălzită. Întăriturile sunt obligatorii la lingura mandibulară, care
fiind foarte îngustă se poate fractura uşor.
 Se prelucrează marginile lingurii cu freze pentru acrilat şi hârtie abrazivă pentru a
nu leza mucoasa în timpul amprentării finale.

Fig. IV.14.: Lingurile din placă de bază

LINGURA DIN POLISTIREN

Plăcile de polistiren fiind transparente au avantajul că se ajustează mai uşor pe model

în limitele câmpului protetic. Tehnologia de confecţionare este asemănătoare cu cea a
lingurilor din placă de bază, având câteva deosebiri:
 Temperatura de ramolire e mai mare;
 Plastifierea e mai lentă;
 Adaptarea pe model se face prin intermediul unui prosop ud datorită temperaturii
ridicate;
 Surplusul de material se secţionează căci nu se poate răsfrânge;
 Prelucrarea lingurii este greoaie datorită compoziţiei materialului;
 Accesoriile se confecţionează din placă de bază.
Din aceste motive polistirenul este rar folosit în practică.

LINGURA DIN ACRILAT AUTOPOLIMERIZABIL

Răşina autopolimerizabilă este indicată pentru orice câmp protetic şi în special pentru
cele deficitare. Aceste linguri pot fi folosite ca suport pentru o gamă largă de materiale de
amprentare finală, chiar şi pentru cele cu o consistenţă crescută cum sunt masele
termoplastice. Sunt preferaţi polimerii din acrilat de metil sau etil, iar tensiunile interne care
apar în timpul contracţiei la polimerizare dispar în decurs de 24 de ore. Grosimea pereţilor
trebuie să fie de aproximativ 4 mm, iar în zonele de solicitare maximă se practică îngroşări
sub formă de nervuri.
În cazul confecţionării portamprentei din răşini acrilice, pentru prepararea acesteia avem
nevoie de;
 Godeu din sticlă, porţelan sau plastic (polietilenă), care trebuie să fie curat şi
uscat;
 O spatulă din metal, plastic sau agar-agar, care de asemenea trebuie să fie uscată
şi curată;
 Două plăci de sticlă;
 O spatulă de ceară sau un bisturiu;
 Freze pentru acrilat;
  Şnur de bumbac.
Etapele de execuţie:
 Trasarea limitelor câmpului protetic, ocolind bridele, frenurile labiale şi lingual;
 Deretentivizarea zonelor exagerat retentive sau a dinţilor restanţi;
 Izolarea câmpului protetic cu soluţii alginice prin pensulare;

Fig. IV.15.: Izolarea modelului

 Se prepară pasta de răşină acrilică autopolimerizabilă într-un godeu uscat şi curat

după instrucţiunile firmei producătoare. Godeul este bine să fie acoperit pentru a
proteja materialul de eventualele impurităţi şi a preveni evaporarea
monomerului;

Fig. IV.16.: Prepararea pastei acrilice

 Pasta astfel obţinută se presează între două plăci de sticlă vaselinate şi distanţate
la 1,5 - 2 mm cu două şuviţe de ceară roz. Pe una din plăci se aplică o folie de
celofan umezită. Conturul viitor al plăcii, de trapez sau de potcoavă, se obţine cu
ajutorul unui fir de bumbac care se plasează între cele două plăci în forma dorită.
În interiorul acestui fir se pune acrilatul, se întinde şi apoi se presează cu cealaltă
placă de sticlă. Se îndepărtează placa de sticlă fără celofan prin glisare, iar cu
ajutorul foliei de celofan acrilatul este depus pe model prin răsturnare;
 Fig. IV.17.: Presarea acrilatului

 Prin intermediul foliei de celofan placa de acrilat în stare plastică se mulează pe

model sub presiuni digitale, apoi se îndepărtează celofanul iar excesul de pastă
de acrilat se îndepărtează cu ajutorul unei spatule. Trebuie să se lucreze foarte
repede deoarece acrilatul face priză rapid. Polimerizarea este o reacţie exotermă
fiind uşor de sesizat, temperatura degajată fiind de 25 - 30 grade Celsius;

Fig. IV.18.: Îndepărtarea excesului de acrilat

 Din resturile de acrilat aflate încă în stare plastică se modelează mânerul şi

butonii de presiune. Pentru a favoriza aderarea lor la lingură, baza lor şi zona de
aplicare pe portamprentă se umezesc cu monomer. Pentru mărirea rezistenţei
mecanice, se poate modela o nervură tot din acrilat, pe mijlocul feţei externe a
bazei lingurii;

Fig. IV.19.: Realizarea mânerului

  Lingura astfel modelată este menţinută în contact cu modelul sub presiune
manuală încă 10 - 15 minute, până la încheierea reacţiei de polimerizare, când
dispare elasticitatea;
 Se îndepărtează lingura de pe model, mai întâi în zonele fără retentivităţi şi apoi
în rest. Se prelucrează la nivelul marginilor cu ajutorul frezelor pentru acrilat la
piesa dreaptă, pentru netezirea şi rotunjirea acestora;
 Pentru a compensa modificările dimensionale, aceste linguri nu vor fi utilizate
în cabinet mai devreme de 24 de ore.

Fig. IV.20.: Linguri din acrilat autopolimerizabil

LINGURA INDIVIDUALĂ DIN RĂŞINI ACRILICE TERMOPOLIMERIZABILE

Acestă tehnică este foarte laborioasă şi de aceea foarte rar utilizată. Etapele sunt:
 Realizarea machetei din ceară a viitoarei linguri individuale;
 Ambalarea machetei;
 Realizarea tiparului – ambalarea, îndepărtarea cerii şi izolarea pereţilor cu
soluţii alginice;
 Prepararea pastei de acrilat termopolimerizabil, îndesarea, presarea şi
polimerizarea răşinii acrilice;
 Dezambalarea şi prelucrarea marginală cu ajutorul frezelor pentru acrilat.
Lingura individuală obţinută din acrilat termopolimerizabile nu se lustruieşte.

LINGURA DIN RĂŞINI DIACRILICE FOTOPOLIMERIZABILES

Este o metodă modernă şi care economiseşte timp. Sunt utilizate plăci de compozit
produse de diferite firme, de formă trapezoidală pentru maxilar şi de potcoavă pentru
mandibulă, învelite într-un plastic negru, care le protejează de lumină. În contact cu lumina
naturală sau artificială îşi pierd plasticitatea în scurt timp şi nu mai pot fi utilizate. În cazul
confecţionării lingurii individuale din răşini diacrilice fotopolimerizabile avem nevoie de:
 un aparat (cuptor, incintă) de fotopolimerizare;
 spatulă sau cuţitaş de ceară;
 micromotor şi freze pentru prelucrare.
 Fig. IV.21.: Plăci de compozit fotopolimerizabil

Tehnica de realizare:
 Trasarea cu creionul chimic a conturului câmpului protetic;
 Izolarea modelului cu soluţii alginice după care este lăsat 5 minute să se usuce;
 Se îndepărtează cele două folii negre care acoperă placa din răşină
fotopolimerizabilă. Se aplică pe model şi se adaptează prin presiuni digitale,
mai întâi pe bolta palatină şi apoi pe versantele crestelor alveolare. Presiunile
exagerate pot determina subţierea plăcii în zona respectivă cu posibilitatea de a
se fractura în momentul amprentării;
 Se secţionează cu o spatulă sau cu un cuţitaş de ceară excesul de placă care
depăşeşte limitele câmpului protetic, iar marginile se răsfrâng astfel încât să
rămână la nivelul limitelor trasate pe model. Grosimea marginilor trebuie să fie
de 1,5 - 2 mm şi să aibă o formă rotunjită. Se controlează stabilitatea pe model;
 Din resturile rămase se confecţionează mânerul lingurii şi butonii de presiune
la arcada inferioară. Există şi firme care produc mânere metalice prefabricate
uşor de adaptat;

Fig. IV.22.: Lingurile pe modele

 Lingura aşezată pe model se introduce în cuptorul de fotopolimerizare. Timpul

de polimerizare diferă de la o firmă la alta, fiind de aproximativ 3 - 5 minute.
Polimerizarea se realizează iniţial pe model, după care se polimerizează şi
dinspre interior. În incinta de fotopolimerizare pot fi introduse mai multe linguri
în acelaşi timp, câte încap în cuptor;
 Fig. IV.23.: Introducerea lingurilor în cuptor

 Prelucrarea portamprentei individuale se realizează după indicaţiile

producătorului şi durează între 5 şi 15 minute. Se face cu instrumentar rotativ –
freze extradure tip widia, freze pentru acrilat şi pietre diamantate – şi apoi cu
hârtie abrazivă. Marginile trebuie să fie rotunjite şi netede.

Fig. IV.24.: Prelucrarea lingurii inferioare

Avantajele utilizării acestui material sunt:

 Modelarea se face cu uşurinţă pe orice câmp protetic, asigurându-se grosimea
optimă de 2 mm;
 Timpul de modelare şi adaptare pe model este practic nelimitat, plăcile fiind
plastice până se introduc în cuptor;
 Flexibilitatea mare a materialului permite adaptarea uşoară, fără a se deteriora;
 Materialul se decupează uşor şi cu precizie cu orice spatulă;
 Accesoriile se confecţionează din acelaşi material;
 Dacă este necesară adăugarea de material la cel polimerizat se poate face.
Lingura este supusă unei noi fotopolimerizări fără ca parametrii materialului să
sufere modificări;
 Portamprentele pot fi folosite imediat după finalizarea polimerizării;
 Nu conţin monomer rezidual;
 După polimerizare lingurile sunt uşor lipicioase ceea ce favorizează aderarea
materialului de amprentă, nefiind necesare retenţii.
Această metodă prezintă dezavantajele:
 Prelucrarea lingurii este mai dificilă;
 Preţul de cost este mult mai mare.
 CONFECŢIONAREA LINGURII INDIVIDUALE PRIN METODA TERMOFORMĂRII

Această metodă a fost lansată în 1985 şi utilizează aparate speciale care sunt capabile
să plastifieze plăci termoplastice într-un dispozitiv de prindere şi presare pe model. Metoda
este rapidă şi eficientă putând fi utilizată în laborator sau direct în cabinet, în acest caz
sărindu-se peste etapa de laborator. În cazul obţinerii lingurii individuale prin metoda
termoformării, presupune folosirea unor aparate speciale de termoformare, care funcţionează
pe principiul ejecţiei, aerul comprimat creând brusc un vid total, fără a mai fi nevoie de o
pompă de vid. Aparatul se compune din:
 Corpul aparatului – în el se găseşte locaşul pentru model (chiuveta cu granule),
iar în partea superioară prezintă dispozitivul de prindere şi presare a foliei ce
urmează a fi supusă termoformării, prevăzut cu o balama. În zona posterioară a
corpului se găseşte radiatorul, care înmoaie placa;
 Accesoriile – aparatul dispune de un furtun de răcire şi de un furtun de
conectare la un compresor ce asigură o presiune cuprinsă între 4 şi 8 barr.

Fig. IV.25.: Aparat pentru termoformare

Tehnica de lucru:
 Folia sau placa termoplastică se fixează în dispozitivul de prindere şi presare,
reprezentat de rama de vibrare şi inelul de acoperire;
 Rama de vibrare se aplică împreună cu folia pe radiator, construcţia balamalei
permiţând acest lucru;
 Se poziţionează modelul în chiuveta cu granule, fiind practic îngropat în
acestea, rămânând liberă doar suprafaţa câmpului protetic care ne interesează;
 După palstifiere, rama vibratoare se aşează peste model şi se apasă scurt;
 Se întrerupe căldura şi se trage folia peste model;
 Se pulverizează pe folie aer pentru răcire;
 Aerul este absorbit sub presiune, astfel încât folia rămâne ataşată de model;
 După 30 - 40 de secunde se opreşte aerul;
 Se desprinde rama de vibrare şi se detaşează folia de pe model.

LINGURA INDIVIDUALĂ DIN METAL SAU ALIAJE

Se utiliza înainte de apariţia răşinilor acrilice, în zilele noastre procedeul fiind rar
folosit. Se poate confecţiona prin turnare sau prin ştanţare, materialele cele mai utilizate fiind
aluminiul, alama şi zincul.
Tehnica de ştanţare utilizată mai ales pentru aluminiu sau alamă:
  Se poziţionează modelul preliminar într-o jumătate a chiuvetei de ambalat
proteze, iar spaţiul din jurul lui se completează cu o masă refractară (nisip
uscat);
 Se ataşează a doua jumătate a chiuvetei, fără capac, în care se toarnă zinc topit
(care este un metal uşor fuzibil);
 După răcirea metalului rezultă matricea, care se izolează cu vaselină şi pudră de
talc;
 Se detaşează prima jumătate a chiuvetei în care se află modelul, în matrice
turnându-se din plumb patricea;
 Între patrice şi matrice se introduce o placă de aluminiu sau de alamă, de 0,7 -
0,8 mm grosime, decupată aproximativ şi se ştanţează la o presă puternică sau
prin lovituri cu un ciocan greu;
 Se prelucrează marginile cu instrumente rotative.
Tehnica de turnare:
 Pe modelul izolat se realizează macheta din ceară a lingurii;
 Se aplică 3 - 4 tije de turnare, groase de 2 - 2,5 mm;
 Se ambalează macheta în gips cu nisip sau altă masă refractară;
 Tiparul se usucă şi apoi se pune la o sursă de căldură pentru îndepărtarea cerii;
 După răcire se topeşte metalul care este introdus prin centrifugare în tipar;
 Se dezambalează şi se prelucrează lingura individuală.

PORTAMPRENTELE UNIDENTARE (INELE DE CUPRU)

Sunt dispozitive care permit amprentarea unui singur dinte preparat în scopul
acoperirii cu proteze unidentare. Această amprentă dă o acurateţe deosebită la nivelul limitei
cervicale a preparaţiei bontului. Tehnica laborioasă, delicată şi consumatoare de timp pe care
o presupune cât şi noile materiale de amprentă apărute, au redus semnificativ indicaţiile
aceastei metode. Firmele producătoare livrează seturi de inele de cupru sau aluminiu, produse
industrial, comercializate în truse, cu circumferinţa între 14 – 32 mm.
Dacă sunt confecţionate în laborator, avem nevoie de următoarele instrumente:
1.Instrumente pentru tăiat: în această categorie intră foarfecele confecţionate din
oţeluri speciale. După dimensiuni acestea pot fi:
Foarfeca mare – are o lungime de 18 cm şi este formată din:
 Părţile active (lamele) care sunt ascuţite şi au dimensiunile de 2 – 2,5 cm;
 Braţe, care sunt fără urechi.
După forma lamelor pot fi:
 Drepte;
 Curbe.
 Fig. IV.26.: Foarfeca mare

Întrebuinţări:
 Tăierea fâşiilor din tabla de cupru pentru confecţionarea inelelor;
 Secţionarea benzilor metalice din aliaje nobile de aur sau seminobile din
paladiu-argint utilizate la solidarizarea punţilor dentare confecţionate din
elemente separate.
Foarfeca mică – are lungimea de 12 cm, cu lamele de 1 – 1,5 cm, iar braţele sunt prevăzute
cu urechi. Se prezintă în mai multe variante, cu lame drepte sau curbe, cu vârfuri ascuţite sau
boante.
Utilizări:
 La fel ca foarfecele mari;
 Răscroirea la colet a coroanelor ştanţate din wiplă;
 Răscroirea inelului pentru coroana din două bucăţi.

Fig. IV.27.: Tipuri de foarfece

2. Pilele: au fost folosite în decursul istoriei foarte multe pile în tehnica dentară, de forme
dimensiuni şi cu striaţii diferite. Ele erau utilizate pentru prelucrarea metalelor. Locul lor a
fost luat de frezele extradure. Din setul lărgit de pile s-au mai păstrat:
 Pila de mărime medie cu mâner metalic şi cu profil semirotund pe secţiune;
 Pila medie cu mâner de lemn şi profil dreptunghiular pe secţiune.
Se folosesc la prelucrarea inelului de cupru, rar la prelucrarea lingurilor individuale
din placă de bază.
 Fig. IV. 28.: Tipuri de pile

Alte tipuri de pile:

 Pile mici pentru prelucrarea aurului dentar şi a aliajelor de argint-aur-paladiu;
 Pila în formă de limbă de pasăre cu mâner de lemn;
 Pilă groasă în formă de coadă de şoricel cu mâner de lemn;
 Pilă subţire în formă de coadă de şoricel cu mâner de lemn.

3. Dentimetrele: sunt dispozitive folosite pentru măsurarea circumferinţei dinţilor. Sunt

formate din
 Mâner;
 Dispozitiv de prindere a sârmei;
 O sârmă moale din oţel inoxidabil (wiplă) cu grosimea de 0,1 mm.
Tipuri:
 Dentimetru lung cu rezervor interior pentru sârmă;
 Dentimetru scurt;
 Dentimetru lung cu buton pentru fixarea sârmei.

Fig. IV. 29.: Dentimetre

DISPOZITIVE ŞI APARATE UTILIZATE LA DUPLICAREA MODELULUI

Tehnologiile moderne impun realizarea machetelor unor lucrări protetice pe modele

duplicate, confecţionate din masă de ambalat. În acest fel machetele nu vor fi mobilizate de pe
model, ci ambalate cu acesta, care va face parte integrantă din tipar.
 Modelele duplicat se obţin prin amprentarea modelelor de lucru cu ajutorul unui
material de amprentare elastic, în interiorul unor conformatoare. Duplicarea se execută cu
hidrocoloizi reversibili, dar mai nou şi cu materiale siliconice.
Amprentarea modelului de lucru necesită următoarele aparate:

CONFORMATORUL PENTRU DUPLICARE

 Este o cutie metalică sau din material plastic de formă relativ tronconică;
 Este alcătuită dintr-o placă bazală în formă de triunghi echilateral cu unghiuri
rotunjite;
 Laturile conformatorului sunt de 10 cm, iar înălţimea interiorului este de 5,5
cm;
 Suprafaţa superioară a cutiei prezintă trei orificii corespunzătoare
unghiurilor, iar între ele o zonă concavă;
 Prezintă şi un capac de forma şi dimensiunea suprafeţei bazale care este
prevăzut cu trei mici tije de ghidare, care pătrund în orificiiile marginii
cutiei;
 Unele conformatoare prezintă o pâlnie care prefigurează viitorul canal de
turnare.

Fig. IV. 30.: Conformator pentru duplicarea cu siliconi

Tehnica de lucru:
 Modelul de lucru este aşezat pe capac;
 Cutia este fixată prin intermediul tijelor de ghidaj;
 Prin orificiile suprafeţei superioare se toarnă materialul duplicator în
interiorul conformatorului;
 Tot prin acele orificii iese aerul din interior.
Forma tronconică a conformatorului şi pereţii interiori netezi permit ca, după
dechiderea capacului şi îndepărtarea modelului, amprenta duplicatoare de consistenţă elastică
să poată fi uşor eliberată.

APARATUL PENTRU PREPARAREA HIDROCOLOIZILOR REVERSIBILI

Este prevăzut cu un sistem de încălzire termostat şi are următoarele părţi componente:

 Instalaţie de alimentare la 220V/50 Hz;
 Sursa de căldură reprezentată de o rezistenţă electrică;
  Cuva pentru agar-agar (Dublaga, Vidur, Virodouble), izolată termic;
 Termometru cu termostat;
 Jgheabul prin care se livrează materialul fluid;
 Instalaţia de comandă, reglaj şi control, cu întrerupător general, reglaje şi
indicatoare de temperatură şi de timp.
Aparatul Gelovit (pe care îl avem in laborator), este înalt de 50 cm, cu laturile de 36 cm
şi greutatea de 22 kg. Poate fi plasat pe o masă sau fixat de perete. În el se pot introduce 3 – 6
kg de gel duplicator. Temperatura se reglează în trei trepte, pentru a se produce o contracţie
minimă la solidificarea gelului. În timpul topirii materialul este amestecat de un malaxor care
se roteşte cu 75 ture/minut. După fluidificare materialul este proiectat prin rotirea unei
manete. Răcirea integrală a materialului se face printr-un sistem de jeturi de aer încrucişate,
care asigură o răcire rapidă.

Fig. IV.31.: Aparat pentru prepararea hidrocoloizilor reversibili

Dacă nu avem astfel de aparate, prepararea materialului se face în vase emailate,

ţinute pe o baie de apă la temperatura de 80 grade Celsius.

APARATUL PENTRU AMESTECAREA SILICONILOR CU REACŢIE DE ADIŢIE

Este format din următoarele componente:

 Instalaţia de alimentare la 220 V/50 Hz;
 Rezervorul cu silicon – conţine atât baza cât şi acceleratorul;
 Pompa electrică cu dublă roată dinţată;
 Dispozitivul de amestecare;
 Panoul cu întrerupătorul general.

SISTEMUL DE DUPLICARE VARIO

Firma Heraeus – Kulzer a elaborat un sistem propriu de duplicare cu silicon:

 Modelul pregătit pentru duplicare se introduce într-un conformator;
 Spaţiul dintre conformator şi model (de circa 3 mm) se umple cu un silicon
chitos;
 Modelul cu conformatorul se pun pe soclu şi se aşează manşonul (partea
verticală a conformatorului);
 Se aplică placa Vario la o distanţă de 2 – 3 mm de porţiunea cea mai înaltă a
modelului;
 Siliconul fluid pregătit pentru duplicare se toarnă de la o înălţime de 30 de
cm deasupra mijlocului modelului, până se umple tot spaţiul;
  După priza siliconului (30 de minute) se înlătură soclul şi manşonul;
 Se scoate apoi şi conformatorul;
 Prin orificul de pe suprafaţa inferioară a conformatorului se toarnă apoi masa
de duplicare;
 Modelul se îndepărtează prin presiune de aer, astfel încât placa Vario rămâne
ataşată la masa de silicon.

CAPITOLUL V

INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE NECESARE CONFECŢIONĂRII

MODELELOR

Modelul reprezintă copia pozitivă, fidelă a câmpului protetic. Pe model se

confecţionează macheta viitoarei piese protetice, iar în unele tehnologii, modelele împreună
cu machetele vor fi incluse în tipare. Modelul este compus din:
 Modelul propriu-zis;
 Soclul.
 Fig. V.1.: Părţile modelului

CLASIFICAREA MODELELOR

Se poate face după mai multe criterii:

1.După destinaţie:
 Documentar;
 De studiu şi diagnostic;
 Preliminar;
 De lucru;
 Ale arcadelor antagoniste;
 Pentru analiza funcţională a ocluziei;
 Duplicat.
2. După materialul din care sunt confecţionate:
 Gips;
 Metale/aliaje: amalgame, aliaje uşor fuzibile, aliaje depuse pe cale galvanică,
aliaje depuse prin topire şi pulverizare;
 Mase plastice: răşini acrilice, poliuretani, răşini epoxidice, răşini epiminice;
 Materiale compozite;
 Mase ceramice;
 Cimenturi.
3. După tehnologia de obţinere:
 Turnare: cele din gips, mase plastice, materiale compozite, aliaje uşor
fuzibile;
 Îndesare: cimenturile, amalgamurile;
 Galvanizare: metale;
 Pulverizare: aliaje uşor fuzibile;
 Ardere (coacere): masele ceramice.
Modelele se mai pot clasifica în:
 Model monobloc (cu bonturi fixe);
 Fig. V.2.: Model cu bonturi fixe

 Model cu bonturi mobilizabile.

DEZINFECŢIA AMPRENTELOR

Colaborarea strânsă dintre medicul stomatolog şi tehnicianul dentar include

posibilitatea transmiterii de germeni de la pacient spre laboratorul de tehnică dentară. Există
astfel un pericol potenţial de infectare, mai ales dinspre cabinet spre laborator. Posibilitatea
transmiterii agenţilor patogeni prin amprente de alginat a fost clar dovedită. Germenii nu sunt
înlăturaţi prin spălarea amprentelor cu apă, ei rămânând activi mult timp chiar şi după aceea.
Cele mai expuse zone ale laboratorului de tehnică dentară sunt:
 Masa pentru gips;
 Masa de lucru a tehnicianului;
 Locul de prelucrare;
 Telefonul.
Calităţile pe care trebuie să le îndeplinească substanţele dezinfectante sunt
următoarele:
 Timpul scurt de acţiune;
 Spectrul larg de acţiune, cu certificat de aprobare de la o instituţie
recunoscută;
 Efect ireversibil, sigur;
 Lipsa efectelor dăunătoare faţă de om şi faţă de mediu;
 Absenţa lezării tegumentelor;
 Avantaj economic.
Dezinfecţia amprentei ridică anumite probleme deoarece unele materiale sunt pe bază
de apă (hidrocoloizi), altele sunt susceptibile la absorbţia de apă sau desicare, dacă sunt
expuse la condiţii inadecvate (hidrocoloizii şi polieterii).
Primul pas al dezinfecţiei implică spălarea cu grijă a amprentei, pentru îndepărtarea
sângelui şi salivei, la presiune minimă, pentru a limita formarea şi împrăştierea aerosolilor şi a
micropicăturilor. De asemenea se evită şi deteriorarea amprentei. Dezinfecţia amprentei se
face în două moduri:
1. Prin metode externe fizico-chimice.
2. Autodezinfectarea.
1. Prin metode externe fizico-chimice:
 Sterilizarea termică – materialele de amprentă, cu excepţia gipsului, nu
suportă acest tip de dezinfecţie;
 Sterilizarea prin radiaţii – se foloseşte doar în cazuri speciale şi este
contraindicată pentru alginate;
  Sterilizarea gazoasă (oxid de etilenă) – nu se foloseşte la alginate, în special
datorită riscurilor igienice şi ecologice;
 Soluţia de formaldehidă – poate modifica alginatele. De asemenea poate
provoca alergii, dermatoze şi eczeme.
Dezinfectarea prin imersie
Această metodă nu a avut succes de la început datorită:
 Apariţiei unor modificări în materialul de amprentă;
 Spectrului redus de acţiune al mijloacelor de dezinfectare.
Dezavantajele metodei sunt:
 Nu e indicată tuturor tipurilor de materiale;
 Nu presupune clătirea înainte de dezinfecţia propriu-zisă, impurităţile
rămânând pe amprentă, ceea ce poate duce la realizarea unor modele
deficitare din gips;
 Nu e indicată tuturor tipurilor de materiale;
 Nu presupune clătirea înainte de dezinfecţia propriu-zisă, impurităţile
rămânând pe amprentă, ceea ce poate duce la realizarea unor modele
deficitare din gips;
Tehnica imersiei: se introduce amprenta în întregime (inclusiv şi mânerul lingurii când
se foloseşte la amprentare) într-un vas care conţine una din soluţiile folosite în practică.
Timpul de lucru este de 10 minute, după care amprenta va fi clătită energic cu apă de robinet.
Creşterea timpului de dezinfecţie la 20 de minute sau chiar mai mult se soldează cu afectarea
stabilităţii dimensionale a materialului de amprentă. Soluţii folosite la tehnica imersiei:
 Sărurile peracide – au fost folosite de peste 20 de ani în stomatologie cu
rezultate bune. Au totuşi o arie restrânsă de utilizare şi pot da reacţii adverse
la unele persoane;
 Soluţia de glutaraldehidă alcalină 2% - pentru hidrocoloizii reversibili.
Prezintă riscuri pentru personalul care o manipulează;
 Hipocloritul de sodiu – duce la inactivarea majorităţi germenilor orali,
inclusiv HIV şi HBV, modificările dimensionale ale amprentei fiind evitate;
 Soluţii de hipoclorit de sodiu şi fenoli – amprentele luate cu polieteri;
 Soluţii de hipoclorit de sodiu, glutaraldehidă, iodoform sau fenoli – pentru
amprentele cu polisulfuri;
 Peroximonosulfatul de sodiu – este activ ca soluţie 2% asupra bacteriilor,
virusurilor şi fungilor, fiind indicat pentru toate materialele de amprentă cu
excepţia hidrocoloizilor reversibili.
 Produse comerciale de soluţii dezinfectante gata preparate care se utilizează
ca atare sau concentrate, urmând a fi diluate în momentul folosirii:
MUCALGIN, IMPRE SEPT, MD 250, PRINTO SEPT, STERIGUM, etc.
 Produse sub formă de granule ce se dizolvă în apă: SILO SEPT, etc.
Dezinfectarea prin pulverizare: se face cu spray-uri speciale care se pulverizează pe
suprafaţa amprentei care apoi este închisă ermetic într-o pungă sterilă unde este păstrată 10
minute. Astfel sunt rezolvate problemele de natură igienică (inhalarea substanţei) şi ecologică.
Dezinfecţia prin pulverizare este considerată nesatisfăcătoare datorită posibilităţii de a evita
anumite porţiuni din amprentă, precum şi riscului inhalării dezinfectanţilor puternici, sub
formă de aerosoli.
 Fig. V.3.: Dezinfecţia prin pulverizare

2. Autodezinfecţia: în această metodă însuşi materialul amprentei este pregătit ca să

anihileze germenii contactaţi. Este vorba de o sare cuaternară de amoniu cu bună eficienţă
bacteriologică dar cu efect antiviral nesatisfăcător. Autodezinfecţia se pretează în special la
alginate care sunt dificil de dezinfectat prin alte metode. Dezavantajele metodei:
 Lingura de amprentă rămâne contaminată dacă nu a fost sterilizată în prealabil
sau dacă nu este de unică folosinţă;
 Slabul efect antiviral al metodei.
Produse comerciale: “Blueprint asept”, “Blueprint plus”.

1. INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE NECESARE CONFECŢIONĂRII

MODELELOR DIN GIPS:

BOLUL DE AMESTECAT GIPS:

 Este un vas în formă de cupă, confecţionat dintr-un cauciuc cu grad mediu de

elasticitate;
 Are o capacitate de 0,5 sau 1l;
 Pereţii interiori sunt foarte netezi pentru ca resturile de gips întărit să fie uşor
îndepărtate prin strângerea bolului în mână;
 Pereţii netezi favorizează realizarea unui amestec omogen dintre pulberea de
gips şi apă;
 Poate fi divers colorat – negru, alb, roşu, verde, albastru, etc.

Fig. V.4.: Bol de cauciu şi spatulă pentru gips

 SPATULA PENTRU AMESTECAT GIPS:

Se poate confecţiona din metal sau material plastic şi poate avea forme diferite. Tipuri:
 Spatula dreaptă – are lungimea lamei de 12,5 cm sau de 20 cm, confecţionată
dintr-un oţel inoxidabil elastic, iar mânerul este din lemn sau material plastic;
 Spatula model Roghe – este confecţionată tot din oţel inoxidabil, uşor elastică,
iar lama are lungimea de 20 cm. Are ambele capete uşor curbate în sensuri
diferite, putând fi folosite fie pentru amestec, fie pentru prins cu mâna;
 Spatula model Lichtenstein – are 17 cm lungime, capetele de formă ovală dar
inegale ca mărime. Capătul mic este prins în mână, iar capătul mai mare este
folosit pentru amestec. Se poate confecţiona din oţel inoxidabil sau din mase
plastice;
 Spatula din alamă cromată – are forma apropiată de o linguriţă.

Fig. V.5.: Diverse tipuri de spatule pentru gips

CUŢITE PENTRU GIPS

 Sunt instrumente puternice pentru tăiat, prevăzute cu o lamă de 5 – 10 cm

lungime, de diferite forme, fixate într-un mâner de lemn sau ebonită.
 Unele tipuri prezintă la extremitatea opusă lamei o răzuşă în formă de
şurubelniţă sau trepan;
 Mânerul permite prinderea energică în mână pentru a imprima o forţă mai
mare la secţionarea gipsului.
Tipuri:
 Cuţit model mare cu răzuşe şi mâner de lemn;
 Cuţit model mic cu răzuşe şi mâner de lemn;
 Cuţit model mic cu mâner de lemn.
 Fig. V.6.: Cuţite pentru gips

BISTURIELE CHIRURGICALE:

În tehnica dentară sunt utilizate cele cu lamă mare pentru finisatul soclurilor modelelor
din gips.

Fig. V.7.: Bisturie

CONFORMATOARELE PENTRU SOCLU:

 Permit realizarea soclului cu uşurinţă, nemaifiind necesară soclarea modelelor

ulterior;
 Sunt confecţionate din mase plastice sau cauciuc şi au culori diferite;
 Sunt de diferite mărimi şi distincte pentru modelele maxilare şi mandibulare.
 Fig. V.8.: Conformatoare pentru soclu

MASA VIBRATOARE:

 Este un aparat electric care favorizează depunerea pastelor de gips sau masă
de ambalat în amprente sau conformatoare;
 Microvibraţiile generate de masa vibratoare, accelerează mişcarea particulelor
de gips în toate detaliile amprentei şi îndepărtează aerul din masa de gips sub
forma de bule;
 Cu ajutorul ei se obţin modele de lucru cu o structură densă, omogenă, dură,
caracteristici necesare efectuării tuturor etapelor de laborator pe aceste
modele;
 Masa vibratoare funcţionează pe principiul efectului electromagnetic al
curentului electric. Aparatul are forma unei cutii paralelipipedice şi este
susţinut de patru picioare cu tampoane de cauciuc pentru amortizarea
zgomotului.
Aparatul este format din:
 Un platou superior, acoperit cu o manta de cauciuc şi care este vibrator;
 Frontal are un întrerupător al sursei de alimentare, un bec de control şi un
potenţiometru pentru mărirea sau micşorarea intesităţiilor vibraţiilor;
 În interior are o bobină de sârmă de cupru cu 2 – 3 înfăşurări care este
electromagnetul, un miez metalic (lama metalică elastică) care este
conductorul şi un sistem de transmitere a vibraţiei lamei la platoul superior;
 Pe partea opusă se află cordonul electric cu ştecherul pentru priză.
Aparatul funcţionează pe principiul efectului electromagnetic al curentului electric.
Lama metalică este atrasă de electomagnet şi apoi revine la poziţia iniţială cu o frecvenţă
mare pe secundă, producând microvibraţii care sunt transmise platoului orizontal care se
mişcă vertical.
Utilizarea aparatului:
 Amprenta sau conformatorul se aşează pe platoul mesei vibratoare în poziţie
perfect orizontală, eventual cu ajutorul unui suport;
 Se prepară pasta de gips sau de masă de ambalat;
 Prin declanşarea întrerupătorului se porneşte aparatul şi se reglează
intensitatea vibraţiilor cu ajutorul potenţiometrului;
 Se depune pasta de gips în porţiunile cele mai înalte ale amprentei sau pasta
de masă de ambalat în interiorul conformatorului;
 Microvibraţiile produse accelerează mişcarea particulelor din pasta preparată
care se insinuează în toate detaliile amprentei sau acoperă intim macheta
introdusă în conformator.
 Fig. V.9.: Măsuţă vibratorie

VACUUM – MALAXORUL

Este un aparat care realizează amestecarea rotativă a pastei de gips sau masă de
ambalat într-un recipient ermetic închis, racordat la o pompă de vid. Are forma unei cutii
paralelipipedice care se fixează pe peretele laboratorului, alături de sursa de apă.
Aparatului i se pot descrie următoarele părţi componente:
 Întrerupătorul sursei de energie electrică, care porneşte sau opreşte aparatul şi
deasupra căruia se află becul de control al funcţionării. Este alimentat cu
energie electrică de 220 V/50Hz;
 Recipiente pentru amestec de diferite dimensiuni, prevăzute cu palete de
malaxare, garnituri de etanşare şi racorduri pentru pompa de vid;
 Sistemul de acţionare a paletei de malaxare, cu ajutorul unui motor electric şi
al unei transmisii prin curea;
 Instalaţia de comandă, reglaj şi control, care cuprinde întrerupătorul pentru
comanda malaxării, pentru declanşarea vidului, potenţiometru pentru
stabilirea timpului de malaxare, cadran cu afişajul gradului de vidare.
Unele aparate mai prezintă şi sistem de vibrare a amestecului – vibro-vacuum-
malaxoare. Modul de funcţionare:
 Prin apăsarea butonului declanşator, aparatul este pus în funcţiune. Se
reglează timpul la 20 de secunde şi manometrul pompei de vid;
 Materialul pentru model sau tipar este depus în vasul malaxor în cantitatea
dorită (50, 75 sau 100 g), peste care se adaugă apa sau lichidul corespunzător;
 Se spatulează manual până ce pulberea este înglobată în lichid, pentru că dacă
s-ar începe amestecarea mecanică, concomitent declanşându-se pompa de vid,
o parte din pulbere ar fi absorbită;
 Se aplică capacul cu palete şi se articulează vasul la tija malaxorului;
 Se declanşează pompa de vacuum şi malaxorul. Paleta se roteşte în interiorul
vasului şi omogenizează pasta, în timp ce aerul este scos din vas cu ajutorul
pompei de vacuum;
 După scurgerea timpului ales şi fixat pe releu, malaxorul şi pompa de vacuum
se opresc automat;
 Se decuplează vasul malaxor;
 Pasta preparată este scoasă cu o spatulă şi depusă în amprentă sau în
conformatorul tiparului.
 Fig. V.10.: Vacuum- malaxor

Avantajele vacuum-malaxorului:
 Sunt efectuate trei operaţii: malaxarea, absorbţia aerului şi vibrarea;
 Malaxarea mecanică a pastei îi oferă omogenitate, asigură economie de timp
şi de efort fizic;
 Timpul de malaxare este strict dirijat, conform caracteristicilor fiecărui
material.

APARATELE DE SOCLAT

Servesc fasonării soclurilor prin intermediul acţiunii de degroşare a unei pietre sau
benzi abrazive. Aparatele de soclat cu piatră abrazivă au în general următoarele părţi
componente:
 Piatra abrazivă cu granulaţie mare ce are diametrul de 20 – 25 cm şi
grosimea de 1 cm;
 Carcasa metalică cu rol de a lasă liberă numai o porţiune din piatra abrazivă,
în dreptul căreia se află o măsuţă cu poziţie reglabilă pe care se aplică
modelul;
 Un electromotor ce acţionează piatra abrazivă;
 Un întrerupător al curentului electric. Este alimentat la 220 V/50 Hz;
 O conductă care proiectează un jet de apă care spală piatra de gipsul
modelului în timpul soclării şi împiedică degajarea pulberii de gips.
Ca variante constructive putem avea:
 Soclatoare cu două pietre cu granulaţii diferite;
 Soclatoare ce funcţionează la două turaţii – 1.500 şi 3.000 rotaţii/minut;
 Soclatoare cu bandă adezivă.
La cele cu pietre abrazive, acestea trebuie schimbate periodic.

Fig. V.11.: Soclator cu piatră abrazivă

SPINNER:

Este un aparat care se foloseşte:

 Pentru frezarea soclurilor de gips şi mase plastice;
 Puterea: 350 W;
 Cu sistem de aspiraţie şi sisteme de protecţie;
 Instrumente tăietoare speciale de forme diferite.
 Fig. V.12.: Spinner

SUPORTUL PENTRU AMPRENTE

Este format dintr-o bază şi o porţiune verticală în care se pot introduce mai multe
amprente (mânerul lor) în care s-a turnat gipsul pentru realizarea modelului. Astfel marginile
amprentei sunt degajate şi nu se deformează la priza gipsului de model.

TEHNICA DE REALIZARE A MODELULUI MONOBLOC (CU BONTURI FIXE)

DIN GIPS

 Se realizează prin depunerea directă de pastă de gips (dur sau extradur) în

amprentă.
 Se poate realiza după toate tipurile de amprentă.
 La acest model bonturile, câmpul protetic şi soclul fac corp comun.
 Se practică tot mai rar în tehnologia protezelor fixe.
 Este indicat în special pentru confecţionarea arcadelor antagoniste.

Tehnica de realizare:
 Se pregăteşte amprenta prin: spălare, dezinfectare şi uscare;
 Se pregăteşte pasta de gips (dur sau extradur) respectând proporţa de
apă/pulbere indicată de producător;
 Pasta se obţine cu ajutorul vacuum-malaxorului, sau prin malaxare manuală,
prin metode saturării progresive;
 Fig. V.13.: Prepararea pastei de gips. Consistenţa optimă

 Se pune amprenta pe măsuţa vibratoare şi se toarnă pasta de gips dinspre

marginea amprentei la mandibulă, respectiv centrul amprentei la maxilar,
umplând amprenta până ce se depăşesc marginile fundurilor de sac;

Fig. V.14.: Schema turnării pastei

Fig. V. 15.: Depunerea pastei

 Amprenta se ia de pe masa vibratoare şi se depune pe un suport timp de 20 –

30 de minute, cât durează priza gipsului;
 Se creează retenţii în baza modelului, fie sub formă de şanţuri, fie sub formă de
proeminenţe;

Fig. V.16.: Realizarea retenţiilor

  Se prepară o nouă pastă de gips, de acelaşi tip cu precedentul şi doar în cazuri
excepţionale din gips obişnuit, şi se depune într-un conformator, o parte mică
se depune peste modelul din amprentă, pentru realizarea soclului, după care
se răstoarnă modelul din amprentă peste conformator;

Fig. V.17.: Părţile modelului: 1. Lingura de amprentare; 2. Materialul de amprentă; 3.

Modelul propriu-zis; 4. Soclul

Fig. V.18.: Utilizarea conformatorului pentru soclu

 Soclul se realizează astfel încât, fie modelul să fie fixat în ocluzor sau
articulator, fie se realizează o prelungire distală pe care se crează depresiuni
sub forma literelor "T", "V" sau "Y“ (aşa numita cheie de ocluzie);

Fig. V. 19. Model cu cheie ocluzală distal

  După priza gipsului (20 – 30 de minute) se demulează amprenta şi se
îndepărtează conformatorul;
 Dacă este necesar se finisează soclul la aparatul de soclat;
 Modelul se usucă în cuptor timp de 30 – 60 de minute la 200 grade Celsius;
 Se toarnă modelul dinţilor antagonişti, cele două modele putând fi aşezate în
intercuspidare maximă, datorită cheii de ocluzie, sau se fixează în
simulatorul aparatului dento-maxilar.

2.INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE NECESARE CONFECŢIONĂRII

MODELELOR DIN CIMENTURI:

Pentru prepararea şi îndesarea cimentului avem nevoie de următoarele instrumente:

 Plăcuţă de sticlă;
 Spatulă;
 Fuloar.
1. Plăcuţa de sticlă
Utilizată pentru prepararea cimenturilor. Are o formă dreptunghiulară cu dimensiuni de
80/100 mm şi o grosime de cel puţin 8 mm. Unele plăcuţe sunt prevăzute cu un spaţiu în
interior, care se umple cu apă la temperatură joasă. Plăcuţa prezintă o faţă rugoasă pentru
prepararea cimenturile şi o faţă netedă pentru alte materiale de obturaţie.
2. Spatulele
Sunt instrumente care au un mâner, gât şi o parte activă, de obicei duble, necesare pentru
prepararea, transportul şi modelarea materialelor de obturaţie. În funcţie de scopul utilizării
sunt:
- spatule pentru preparat ciment - cu două părţi active - una pentru malaxarea materialelor,
iar cealaltă pentru încorporare. Sunt pe 3 dimensiuni: mici (4,5 mm), medii sau normale (6,5
mm) şi mari (8 mm), confecţionate din oţel inoxidabil;
- spatule pentru transportat, aplicat şi modelat materialul obturant. Sunt denumite şi spatule
bucale. Ele sunt: duble şi contraunghi; rigide - scurte (4 mm) şi flexibile - lungi ( 8 mm).

Fig. V.20.: Plăcuţă şi spatule pentru ciment

 Sunt confecţionate din oţel inoxidabil, având lăţimea lamei variată: de 1,7
mm (nr. 0), 2,5 mm (nr. 2) şi de 3 mm (nr. 6), după necesităţi.
 Există spatule pentru ciment confecţionate şi din agat.
3. Fuloarele:
Sunt dispozitive duble, în contraunghi, din oţel inoxidabil, având partea activă:
- cilindro-conică cu vârful plat (Nr. 103, 104, 105);
- cilindro-conică cu vârful convex (Nr. 100, 101, 102)
 3. INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE NECESARE CONFECŢIONĂRII
MODELELOR DIN AMALGAME:

Amalgamarea cu aliajul de argint se poate efectua:

 Manual, cu ajutorul mojarului şi pistilului;
 Mecanic, cu diferite aparate.
1. Mojarul cu pistil:
Sunt confecţionate din porţelan sau sticlă mată, ambele cu suprafaţă rugoasă, pentru
creşterea eficienţei. Se utilizează dimensiunea medie şi proporţia optimă între mojar şi pistil.

2.Dozator şi malaxor automat de amalgam:

Sunt mai multe tipuri, unele pot amesteca numai aamlgamul de argint, altele sunt pentru
cimenturi sau mixte (şi pentru aliaj şi pentru ciment). Tipuri:
 Dentomatul - care dozează Hg şi pulberea şi apoi le malaxează;
 Duomatul - care pe lângă dozare şi malaxare, are avantajul că i se pot adapta
capsulele;
 Mixomatul - malaxor universal, electronic, cu frecvenţe de 4.200
vibraţii/minut, pentru toate tipurile de capsule ;
 Capmixul – la fel ca precedentul, dar cu frecvenţa de 4.300 vibraţii/minut;
 Silamatul, la care se pot adapta toate capsulele, având 4.500 vibraţii/minut.

Fig. V.21.: Dentamatul

Dacă se foloseşte amalgamul de cupru sunt necesare:

 Bec Bunsen pentru încălzit;
 Lingură pentru topit.
Amalgamul de cupru a fost însă scos din practică datorită potenţialului toxic ridicat şi
a calităţilor sale inferioare.

4. INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE NECESARE CONFECŢIONĂRII

MODELELOR DIN RĂŞINI:

Acestea vor fi prezentate la capitolul consacrat răşinilor acrilice şi diacrilice.

5.INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE NECESARE CONFECŢIONĂRII

MODELELOR PRIN METODA GALVANOPLASTIEI:
  Principiul metodei constă în depunerea electrolitică pe pereţii amprentei a
unui strat metalic de 0,1 – 1 mm de Cu, Ni sau Ag, la o tensiune de 2,8 – 6 V
şi o intensitate de 10 mA.
 Aparatura constă dintr-o baie galvanică prevăzută cu electrozi conectaţi la o
sursă de curent.

BAIA GALVANICĂ

 Este un vas de formă paralelipipedică, confecţionat din sticlă sau material

plastic;
 În vas se introduce o soluţie electrolitică;
 Vasul este prevăzut cu doi electrozi şi un buton de comandă;
 Intensitatea curentului se reglează cu un potenţiometru;
 La electrodul pozitiv (anodul) se fixează o placă de metal care trebuie să facă
acoperirea amprentei. Dimensiunea plăcii trebuie să fie egală cu suprafaţa
amprentei sau mai mare;
 La electrodul negativ (catodul) se fixează amprenta pe suprafaţa căreia se va
depune metalul, formând modelul.
Deoarece amprentele utilizate în stomatologie sunt confecţionate din materiale rău
conducătoare de electricitate (materiale elastice, pasta ZOE, materiale termoplastice), ele
trebuie pregătite corespunzător pentru a deveni bune conducătoare de electricitate prin una din
metodele:
 Grafitare – prin pensulare;
 Acoperirea cu o pulbere pe bază de Ag, Cu sau Fe;
 Argintare – reducerea unor săruri de argint;
 Apicarea unei suspensii coloidale de argint.
Soluţia electrolitică:
 Are drept component principal sarea metalului sub formă de sulfat sau
cianură, care va acoperi amprenta.
 Pe lângă sare mai există acidul de formare al sării şi apă distilată;
 Soluţia trebuie să fie pură şi stabilă;
 Soluţia electrolitică poate fi acidă sau bazică.
Soluţia electrolitică acidă:
 Favorizează depuneri neuniforme;
 Acest lucru este mai evident cu cât pH-ul soluţiei este mai scăzut şi cu cât
intensitatea curentului este mai mare;
 Cea mai des folosită este cea care conţine acid sulfuric;
 Împreună cu cuprul de la anod formează sulfatul de cupru care face
acoperirea.
Soluţia electrolitică alcalină:
 Conţine o sare alcalină de sodiu sau potasiu şi apă distilată;
 Cea mai des folosită este cianura de potasiu, care cu argintul de la anod va
forma cianura de argint cu care se face acoperirea;
 Are o capacitate mare de depunere uniformă şi cu granulaţie fină.
Pentru executarea electrodepunerii:
 Suprafeţele metalice ale portamprentei sau faţa externă a inelului de cupru
vor fi izolate;
 Timpul de lucru este de 4 – 12 ore;
 Grosimea stratului depus în interiorul amprentei depinde de intensitatea
curentului şi de timpul de lucru;
  În ultimile 2 ore tensiunea creşte până la 4 – 6 V, pentru a obţine suprafeţe
rugoase, care să favorizeze retenţia materialului de completare (gipsuri dure,
răşini epoxidice);
 După depunerea metalului într-un strat de un milimetru, se întrerupe curentul
şi amprenta se spală.
Avantajele metodei - obţinerea unor modele care se caracterizează prin:
 Fidelitate;
 Duritate;
 Stabilitate volumetrică (contracţie de 0,2 – 0,3%);
 Absenţa fenomenelor de îmbătrânire.
Dezavantajele metodei:
 Tehnica este laborioasă;
 Timpul de lucru este prelungit;
 Anumite soluţii electrolitice au potenţial toxic ridicat;
 Manipularea trebuie făcută cu multă atenţie şi cu echipament de protecţie.

6. INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE NECESARE CONFECŢIONĂRII

MODELELOR DIN METALE/ALIAJE PULVERIZATE:

Principiul metodei:
 Constă în pulverizarea unui aliaj uşor fuzibil (pe bază de Bi, Zn, Ag, Pb, cu
punctul de topire de 138 – 300 grade C), în stare topită, cu ajutorul unui
dispozitiv în formă de pistol;
 Permite obţinerea de modele într-un timp relativ scurt, de o fidelitate
satisfăcătoare, cu o rezistenţă la abrazie peste cea a gipsurilor;
 Durata operaţiunii este de câteva minute;
 Calităţile mecanice ale modelelor astfel obţinute sunt mai reduse comparativ
cu cele obţinute prin galvanoplastie.
Majoritatea autorilor indică sistemul METALLOMAT. Acesta este format din:
 Un recipient de formă cilindrico-ovalară în partea inferioară. Are pereţii
dubli care conţin o rezistenţă de nichelină montată pe ceramică;
 Rezistenţa este conectată la sursa de curent electric la reţea şi ea produce
căldura necesară fluidificării aliajului conţinut în recipient;
 Sursa de aer comprimat este reprezentată de un compresor montat la aparat.
Jetul de aer de la acesta pătrunde dozat în rezervor şi antrenează aliajul fluid;
 Camera de amestec dintre aliajul fluid şi aer;
 Duza (orificiul) de evacuare a amestecului de aliaj cu aer, cu diametrul
corespunzător dimensionat.
Tehnica de lucru:
 Amprenta se spală şi se usucă indiferent de materialul din care este;
 Amprentele din polieteri trebuie încălzite înainte de a fi acoperite cu metal
deoarece pereţii reci nu favorizează curgerea perlelor metalice în cele mai
fine detalii ale amprentei;
 Se încălzeşte aliajul uşor fuzibil (pe bază de zinc şi bismut) până la 300 grade
Celsius;
 Metalul este apoi pulverizat cu ajutorul unui pistol care face parte din aparat;
 Operaţiunea durează câteva minute, până când stratul de metal atinge
grosimea de circa un milimetru;
 În final, amprenta se umple cu material de completare, - gips dur sau
polimer.
 Procesul are loc într-un compartiment închis al aparatului, care prezintă două orificii
pentru mâinile operatorului şi o vizetă.

7. INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE NECESARE CONFECŢIONĂRII

MODELELOR DIN MASE CERAMICE:

Acestea vor fi descrise la capitolul consacrat maselor ceramice.

 CAPITOLUL VI

INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE NECESARE REALIZĂRII

MODELELOR CU BONTURI MOBILIZABILE

Astăzi tehnica dentară este de neconceput fără utilizarea modelelor de lucru cu bonturi
mobilizabile în realizarea tehnologică a protezelor fixe. Realizarea acestor modele se poate
face:
 Prin sisteme bazate pe pinuri;
 Prin metode de secţionare fără pinuri.

A.MODELUL SECŢIONAT CU PINURI

Avantajele utilizării modelelor cu bonturi mobilizabile sunt:

 Se pune în evidenţă zona de închidere marginală ;
 Se realizează relaţia de contact cu dinţii vecini;
 Se evită deformarea machetelor;
 Modelajul feţelor axiale poate fi controlat şi finisat cu mare exactitate;
 La modelele cu bonturi detaşabile se evită gravajul arbitrar.
Pinurile (dowells) sunt tije cilindro-conice, care prezintă un cap retentiv şi care se
fixează în mijlocul bontului mobilizabil. Ele pot fi:
 Cu prelungire distanţatoare sau fără prelungire distanţatoare;
 Simple sau duble;
 Cu teacă sau fără teacă.
 Fără teacă – au segmentul de poziţionare tronconic, cu o faţă plană ce asigură
reperul de poziţionare şi împiedică rotaţia;
 Cu teacă şi segmentul de poziţionare cu feţele paralele - se introduc în teci cu
pereţii identici;
 Cu teacă şi segmentul de poziţionare tronconic – se introduc în teci cu
aceeaşi formă. Pentru a împiedica rotaţia pinului principal, se asociază cu un
al doilea pin mai mic ca dimensiune. Acestea sunt prevăzute cu aripioare
laterale sau alte reliefuri retentive antirotative.
 Simple, cu racord pentru centrarea în impresiunile amprentei;
 Duble, cu teacă şi prelungire;
 Duble cu prelungire;
 Duble cu prelungire şi racord;
 Drepte sau curbe;
 Două pinuri cu cap comun.
Pinurile duble cu teacă au o superioritate netă deoarece păstrează aproximativ constant
spaţiul dintre bonturi şi soclu.
 Fig. VI.1.: Tipuri de pinuri

Soclul modelului trebuie să fie de 2 – 2,5 cm pentru a-i conferi modelului rezistenţă şi
el poate fi confecţionat separat sau deodată cu modelul. Pentru poziţionarea pinurilor se poate
folosi:
 Un aparat cu plăcuţă de ghidaj, în care se găsesc tijele de ghidaj în care se
fixează pinurile;
 Paralelograful.

APARATUL PENTRU POZIŢIONAT TIJE:

Este format din:

 Soclul metalic gros care oferă stabilitate pe masa de lucru;
 Stâlp vertical de care este prinsă placa de fixare;
 Pe placa de fixare culisează o plăcuţă port-tijă de forma unui maxilar şi care
poate fi fixată printr-un şurub.
Modul de utilizare:
 Amprenta este fixată pe soclul aparatului;
 Aparatul este plasat pe masa vibratoare;
 Se fixează pe plăcuţă numărul de tije pe care dorim să-l folosim (de obicei
una pentru fiecare bont);
 Se plasează vârfurile tijelor la o distanţă de 2 mm de fundul impresiunilor
preparaţiilor şi în centrul acestora;

Fig. VI.2.: Schema fixării pinurilor

 Se machează pe stâlpul vertical poziţia plăcuţei;

 Se ridică plăcuţa port-tijă la distanţa convenabilă faţă de amprentă şi va fi
fixată provizoriu în această poziţie cu ajutorul şurubului de fixare;
  Se prepară gipsul dur şi se depune în amprentă prin vibrare;
 Se coboară plăcuţa port-tijă până la nivelul marcat pe stâlpul vertical, astfel
ca tijele să pătrundă în pasta de gips;
 După priza gipsului se îndepărtează amprenta împreună cu tijele din aparat şi
se realizează soclul modelului (de obicei din gips obişniut).

Fig. VI.3.: Aparat pentru poziţionat pinuri

În continuare secţionarea modelului se poate face cu:

 Ferăstrăul de gips;
 Cu aparatul pentru secţionat modele (“model-cut”).

FERĂSTRĂUL PENTRU GIPS:

Este format din:

 Cadru metalic cu trei laturi prevăzut cu mâner;
 Două dispozitive de prindere a pânzei la cele două capete.
Există ferăstraie cu cadru metalic variabil, latura cu mâner efectuând o mişcare de
culisare ce poate fi blocată printr-un şurub de fixare. Pânza tăietoare se prezintă sub două
forme:
 Cu zimţi mari dispuşi pe o singură latură;
 Cu zimţi dispuşi în spirală, care oferă o eficienţă sporită.

Fig. VI.4.: Ferăstrău şi tipuri de pânză

Alte utilizări ale ferăstrăului:

 Îndepărtarea protezelor acrilice din tipare prin decuparea acestora;
 Reducerea soclurilor modelelor.
 APARATUL PENTRU SECŢIONAT MODELE:

Se compune din:
 Suport pentru fixarea modelului;
 Apărătoare;
 Disc diamantat;
 Manetă pentru translaţia discului;
 Sursă de lumină.
Cu acest aparat se secţionează bonturile mobile paralel cu axul longitudinal al dinţilor.
Produse comerciale: Cutman – 100, Girbach Dental, Model – tray, Mode – cut.

Fig. VI.5.: Model-cut

ALTE METODE DE REALIZARE A MODELELOR CU PINURI

1. PROCEDEUL PINDEX:
În acest caz pinurile se introduc în model după priza gipsului. Sistemul este format
din:
 Conformator pentru soclu;
 Maşină de găurit modele cu stativ;
 Spot (fascicul) luminos.
Tehnica de lucru:
 Baza modelului se şlefuieşte într-o suprafaţă plană, perpendiculară pe axul de
inserţie al bonturilor mobilizabile;
 Modelul se aplică pe baza stativului de înaintare al maşinii de găurit;
 În partea opusă, dinspre bonturile coronare se proiectează un fascicul
luminos pentru a permite, prin transparenţă, centrarea orificiului şi ulterior a
pinului în mijlocul secţiunii transversale a bontului mobilizabil.
 Fig. VI.6.: Aparat pentru pindexare cu fascicul laser

Tehnica de lucru:
 Toaleta amprentei;
 Turnarea unui gips superdur până la marginile amprentei sau până în
apropierea acestora. Modelul trebuie să aibă cel puţin 15 mm înălţime,
excluzând dinţii;
 După priza gipsului se demulează amprenta;
 Locul canalelor pentru pinuri sunt marcate cu un creion;
 Baza modelului se şlefuieşte într-o suprafaţă plană, perpendiculară pe axul de
inserţie al bonturilor mobilizabile;
 Modelul se aplică pe baza stativului de înaintare al maşinii de găurit;
 În partea opusă, dinspre bonturile coronare se proiectează un fascicul
luminos pentru a permite, prin transparenţă, centrarea orificiului şi ulterior a
pinului în mijlocul secţiunii transversale a bontului mobilizabil;

Fig. VI.7.: Fixarea fascicului luminos

 Adâncimea şi diametrul forajului vor fi individualizate în funcţie de model şi

de tipul pinului utilizat, astfel încât capul pinului să se adapteze exact în
puţul forat;
 Puţurile se forează perpendicular pe planul bazei modelului (în sensul
mobilizării bonturilor) şi paralele între ele;
 Fig. VI.8.: Puţurile forate

 Degetele mari ale operatorului stabilizează modelul, în timp ce cu celelalte

ridică dispozitivul de frezare;
 Resturile rezultate în urma forării sunt îndepărtate;
 Întâi sunt plasate pinurile scurte şi apoi cele lungi;
 Pentru fiecare element se utilizează câte un pin, de asemenea se introduc
pinuri şi în porţiunile de arcadă care nu se mobilizează;
 Se izolează baza modelului şi se toarnă soclul utilizând un conformator;
 După priza gipsului se îndepărtează conformatorul şi se finisează modelul la
soclator;
 Mezial şi distal de fiecare element mobilizabil se realizează un şanţ;
 Cu ajutorul unui instrument ascuţit, dinspre baza soclului se luxează
elementele mobilizabile.
Pentru forarea lăcaşurilor pentru pinuri se mai pot folosi
 Piesa de mână cu micromotor şi extremitate activă prevăzută cu o talpă ce
permite forări perpendiculare pe planul de lucru şi paralele între ele;
 Paralelografele înzestrate cu micromotoare.
Deoarece aceste instalaţii mecanice de foraj pot lăsa resturi de gips în canale care pot
influenţa adaptarea bonturilor, pe piaţă a apărut un instrument de poziţionare şi forare cu laser
Laser-pin-ul.

2. METODA ZEISER
Acest sistem este format din:
 Un soclu preformat transparent;
 Pinuri;
 Aparatul de localizare, paralelizare şi forare a lăcaşurilor pentru pinuri;
 Aparatul de încălzit şi presat pinuri în soclul de polimetilmetacrilat;
 Aparatul de tăiat modele.
 Fig. VI.9.: Aparatul Zeiser 1

Principiul metodei:
 Poziţia bonturilor este transpusă pe soclul de PMMA cu ajutorul aparatului
Zeiser;
 Cu ajutorul unei prese, care determină şi încălzirea pinurilor, acestea sunt
înfundate în soclu;
 Se toarnă apoi modelul;
 Se răstoarnă soclul cu pinurile în jos peste amprentă, în poziţia unică permisă
de plăcuţă, pe care sunt fixate soclul şi amprenta.

3.TEHNICA KIEFER:
 Autorul a imaginat o placă perforată prefabricată peste care se toarnă direct
modelul arcadei;
 Pinurile traversează placa prin orificiile existente şi sunt inserate în modelul
de arcadă;
 Modelul de arcadă este secţionat în aşa fel încât fiecărui fragment Ssecţionat
să-i corespundă două pinuri pentru a asigura o repoziţionare optimă;
 Pe perioada prizei gipsului, expansiunea modelului este absorbită de placă.

4.SISTEMUL ARUNDO
Cuprinde:
 Două plăci pentru bază, mari cu pinuri;
 Trei plăci pentru bază, mici cu pinuri;
 Două plăci transparente cu pinuri;
 Manşoane pentru modele (două mici şi unul mare);
 Placă pentru fixarea în articulator;
 Dispozitiv pentru îndepărtarea modelelor.
Împreună cu sistemul sau separat se mai livrează:
 Lichid pentru separarea gipsului de acrilat;
 Placă de arhivare;
 Spray pentru curăţirea plăcilor.
 Fig. VI.10.: Sistemul Arundo

B. METODE DE SECŢIONAT MODELE FĂRĂ PINURI

1. SISTEMUL TRAY
Constă într-un conformator prefabricat din material plastic transparent, cu proeminenţe
sub formă de lamele. Acestea vor determina apariţia a tot atâtea reliefuri negative în baza
modelului. După secţionarea bonturilor, repunerea lor în poziţie iniţială este posibilă datorită
lamelor de ghidaj.

Fig. VI.11.: Sistemul Tray

Tehnica de lucru:
 Se toarnă amprenta dintr-un gips dur, extradur sau răşină epoxidică;
 Concomitent se umple şi conformatorul cu acelaşi tip de material;
 Se răstoarnă amprenta în conformator;
 După priza materialului se demulează amprenta şi se dezinseră modelul din
conformator;
 Se secţionează bonturile din model mezial şi distal;
 Bonturile secţionate se luxează cu ajutorul unei spatule sau instrument
ascuţit;
 Toate elementele se repun înapoi în conformator, în poziţia unică permisă de
acesta.
 Fig. VI 12.: Repunerea bonturilor în conformator

2.SISTEMUL NU-LOGIC EZ TRAY

Îmbunătăţeşte sistemul Tray clasic prin:
 Clavetele de retenţionare Nu-Logic;
 Fereastră poziţionată central în conformatorul modelului clasic care
furnizează un plus de stabilitate şi acurateţe la poziţionarea bonturilor
secţionate.
Avantajele sistemului:
 Economie de timp;
 Economie de material (până la 100 grame de gips);
 Clavetele pot fi reutilizate;
 Absenţa pinurilor a căror utilizare impune o anumită dexteritate şi
experienţă.

3. MODELUL ZACK
Conceput tot de către Zeiser, prezintă o variantă nouă de placă-soclu, special concepută
pentru modelele confecţionate din răşini epoxidice sau poliuretanice. Suprafaţa soclului ce
vine în contact cu modelul are pe secţiune o formă zimţată, care permite inserţia şi dezinserţia
bonturilor într-o poziţie unică. Baza soclului prezintă dispozitive magnetice de fixare a
modelelor în simulatoarele aparatului dento-maxilar. În afară de magneţi mai pot fi utilizate
dispozitive tip capsă sau gume elastice.
Avantajele sistemului:
 Reduce timpul de lucru al tehnicianului dentar;
 Poate fi utilizat de mai multe ori;
 Exclude utilizarea pinurilor;
 Exclude aparatele suplimentare;
 Bonturile se adaptează perfect în soclu.

4. SISTEMUL ACCU TRAC PRECISION

Este un sistem rapid, economicos şi foarte precis de confecţionare a modelelor cu bonturi
mobilizabile. Sistemul este format din:
A. Dispozitivul principal;
B. Plăcuţă de bază;
C. Menţinătorul de spaţiu.
A. Dispozitivul principal (de poziţionare):
 Este din plexiglas şi are o formă heptagonală, fiind masiv şi rezistent;
  Prezintă un canal central cu margini zimţate în centrul căruia se găseşte o
nervură pe care sunt imprimate numerele de la 1 la 59. Acestea servesc la
identificarea poziţiei viitoarelor bonturi mobilizabile;
 Zimţii interiori şi exteriori pe de o parte şi nervura pe de altă parte, realizează
trei puncte de fixare pentru fiecare element mobilizabil;
 Are un magnet pentru fixarea în articulator;
 Prezintă două braţe mobile pentru blocarea/degajarea modelului într-un
singur sens – orizontal. Braţele sunt confecţionate tot din mase plastice şi
sunt prinse la dispozitivul principal printr-un sistem balama.
B. Placa de bază:
 Este confecţionată din masă plastică de culoare albă şi are o formă tot
heptagonală;
 Faţa superioară prezintă la periferie nervuri întrerupte şi are rolul de etanşare
a dispozitivului principal;
 Faţa inferioară are 8 nervuri întrerupte în zonele frontală şi laterală, cu rol în
îndepărtarea modelului din dispozitivul principal.

Fig. VI.13.: Dispozitivul principal

Fig. VI.14.: Placa de bază

C. Menţinătorul de spaţiu:
 Este confecţionat din cauciuc semirigid verde;
 Se adaptează la baza dispozitivului principal, pe care-l izolează în cursul
montării la articulator.
 Fig. VI.15.: Menţinătorul de spaţiu

Sistemul reprezintă o metodă rapidă, eficientă, precisă şi economică de realizare a

modelului cu bonturi mobilizabile. La toate sistemele cu bonturi mobilizabile fără pin modelul
propriu-zis se continuă cu soclul modelelor, fiind confecţionate obligatoriu din acelaşi tip de
gips extradur şi în acelaşi timp.
TEHNICA DE LUCRU:
 Se pregăteşte amprenta;
 Se asamblează componentele sistemului după cum urmează:
 Se aplică braţele pe suport şi se închid;
 Se fixează plăcuţa de bază cu suprafaţa lipsită de nervuri centrale în sus;
 Se verifică funcţionarea normală a sistemului.
 Se marchează pe faţa posterioară a amprentei mijlocul crestelor alveolare în
regiunea posterioară şi linia mediană în zona anterioară;
 Se prepară gipsul extradur care se inseră în amprentă şi conformator până la
braţele laterale;

Fig. VI. 16.: Turnarea gipsului dur

 Se răstoarnă şi se centrează amprenta în conformator;

 Se îndepărtează gipsul în exces;
 Se aşteaptă priza gipsului;
 Fig. VI.17.: Centrarea amprentei

 Se demulează amprenta, se îndepărtează placa de bază (de culoare albă) şi se

desfac braţele laterale;
 Se întoarce placa albă invers, cu nervurile în sus, se aplică peste ea suportul
şi cu o apăsare uniformă se obţine desprinderea modelului din suport;
 Se înlătură modelul din suport, fără a prelucra soclul;

Fig. VI.18.: Îndepărtarea modelului

 Modelul nu se utilizează cel puţin 24 de ore;

 Se secţionează bonturile mobile paralel cu axul longitudinal al dinţilor cu un
aparat de tăiat modele;
 Finisarea modelului şi tăierea bonturilor se face fără apă;
 Se reasamblează componentele modelului pe suport;
 Se închid apoi braţele suportului care vor fixa modelul;
 Menţinătorul de spaţiu este necesar montării modelului într-un simulator.
Montarea în articulator:
 Se aplică menţinătorul de spaţiu (de culoare verde) pe faţa bazală a
suportului;
 Se aplică pasta de gips pe faţa bazală a suportului şi pe braţul articulatorului;
 Suportul este tot timpul fixat prin intermediul magnetului de articulator.

AVANTAJELE METODEI:
 Timpul necesar pentru realizarea modelului cu bonturi mobilizabile este
redus;
 Nu se utilizează două gipsuri;
 Economie de material;
 Precizie deosebit de mare pentru obţinerea modelului;
  Acces rapid la fiecare bont;
 Forma şi dimensiunea dispozitivului principal este compatibilă cu toate
tipurile de arcade;
 Plăcuţa de bază oferă modelului o sigilare perfectă în timpul turnării;
 Există trei puncte de identificare în vederea poziţionării cu exactitate a
bonturilor mobile;
 Prezintă un punct de referinţă magnetic pentru reaplicarea cu precizie în
articulator;
 Înălţimea mică a bazei modelului permite acestuia să se poată fixa în orice
articulator.

DEZAVANTAJELE SISTEMULUI:
 Preţul de cost al sistemului;
 Durata lui de utilizare este totuşi limitată;
 Cantitatea de gips extradur folosită se dublează sau chiar se triplează;
 Calificarea tehnicianului dentar.

5.MODELU FRACŢIONAT (SISTEMUL CRACK-WAFER)

 Se compune dintr-o bază de model prefabricată dintr-un gips de clasa a IV-a;
 De acesta este fixată strâns pe o parte o bandă subţire sintetică;
 Partea opusă are o suprafaţă retentivă.
TEHNICA DE LUCRU:
 Se umezeşte sistemul;
 Se vaselinează cavitatea în care se va turna modelul;
 Se introduce banda subţire sintetică prefabricată cu extremitatea retentivă
îndreptată în sus;
 Se toarnă gips în amprentă şi se aşează pe Crack-Wafer;
 Se procedează la fel pentru turnarea modelului arcadei antagoniste;
 După priza gipsului se îndepărtează amprenta;
 Se secţionează modelul din gips în porţiunea interdentară cu o freză
diamantată;
 Doar la nivelul primei separaţii sau a uneia dintre ele se separă complet,
celelalte separaţii fiind mobilizate cu ajutorul unui cuţit de ceară;
 Banda inferioară formează un arc viu care asigură accesul la regiunea
interdentară, prin mobilizarea bonturilor;
 Suprafeţele obţinute de pe urma mobilizării segmentelor se potrivesc unele
cu altele şi pot fi repoziţionate uşor.
Cu ajutorul acestui sistem şi o simplă balama se realizează cel mai simplu ocluzor
funcţional.

6. SISTEMUL DI-LOCK:
 Este asemănător cu sistemul ACCU TRAC;
 Se compune dintr-un conformator sub formă de potcoavă, format dintr-o
placă de bază şi două elemente de prindere, unul semicircular şi al doilea
drept;
 Se montează cele trei elemente ale conformatorului;
 Se toarnă gipsul în amprentă şi în conformator;
 După priza acestuia se demulează amprenta;
 Se secţionează dinţii cu ajutorul unui fierăstrău;
 La deschiderea elementelor de prindere se eliberează dinţii secţionaţi.
 Fig. VI. 19. Sistemul DI-LOCK

Fig. VI. 20. Modelul montat în plăcuţă

7. HIGH-TECH SISTEM:
Este un sistem lansat în 1990 de Elmar Rath, atât pentru modelul de lucru cât şi
pentru modelul duplicat. Are calităţile:
 Uşor de aplicat;
 Este funcţional;
 Simplu şi robust;
 Consum redus de materiale.
Părţile componente:
 Placă de poziţionare cu inele de fixare;
 Placă de lucru;
 Placă de duplicare.
Etapele de lucru:
 Igienizarea şi degresarea amprentei;
 Marcarea pe amprentă a frenului labial, respectiv a spaţiului retromolar sau a
tuberculului piriform;
 Prepararea pastei de gips sau a unor materiale compozite de tip răşină epoxi;
 Turnarea lor în amprentă şi în placa de bază;
 Centrarea amprentei faţă de placa de bază în funcţie de marcajele făcute pe
amprentă;
 După priza materialului se demulează amprenta;
 Se desprinde modelul din placa de bază;
  Se numerotează fiecare segment;
 Cu un disc diamantat se secţionează modelul pornind dinspre baza soclului;
 Segmentele se transferă pe placa de lucru cu dimensiuni interne modificate
(pentru a compensa expansiunea finală a gipsului). Rolul plăcii de lucru este
obţinerea unui model de înaltă precizie;
 Se fixează inelele de imobilizare;
 Se montează modelele în articulator;
 Dacă se urmăreşte duplicarea modelelor se utilizează placa pentru duplicare.

CAPITOLUL VII

SIMULATOARELE APARATULUI DENTO-MAXILAR

Protezele dentare sunt realizate pe modele parţiale sau totale corespunzătoare

maxilarului sau mandibulei, poziţionate faţă de modelul arcadei sau hemiarcadei antagoniste.
În timpul confecţionării protezelor, cele două modele trebuie să se afle într-o poziţie identică
cu cea fiziologică în care mandibula se află faţă de maxilar. Poziţionarea modelelor se face în
aparate construite asemănător aparatului dento – maxilar pe care îl imită mai mult sau mai
puţin.
 Simulatoarele sistemului stomatognat sau ale articulaţiei temporo – mandibulare sunt
instrumente care reproduc, mai mult sau mai puţin, mişcările mandibulei, sau mai precis,
anumite condiţii mecanice ale acestor mişcări.

DENUMIRI:
Şcoala franceză (Lejoyeux) – simulator al mişcărilor mandibulare;
Şcoala americană – simulator al sistemului stomatognat;
Simulator;
Articulator.

CONDIŢIILE DE BAZĂ PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ:

Să reproducă fidel relaţia orizontală a modelelor;
Să reproducă fidel relaţia verticală a modelelor;
Să fie prevăzute cu un stop anterior pozitiv (stilet incizal);
Să permită preluarea înregistrărilor realizate cu un arc facial de transfer;
Să ofere posibilitatea efectuării mişcărilor de deschidere – închidere – rotaţie în jurul
axei balama (axa de rotaţie pură);
Să permită efectuarea mişcărilor de propulsie şi de lateralitate;
Părţile mobile să poată fi deplasate liber, fără obstacole şi să fie conformate
corespunzător (design ergonomic);
Componentele imobile să fie rigide.

CONDIŢII SUPLIMENTARE:
Să posede elemente de ghidaj condilian reglabile în plan orizontal şi lateral;
Elementele condiliene să fie ataşate la braţul inferior, iar cele de ghidaj condilian la
braţul superior;
Să posede un mecanism de acceptare a unui al treilea punct de referinţă a înregistrării
efectuate cu un arc facial;
Să fie prevăzute cu un dispozitiv de blocare în poziţia de axă balama terminală;
Dispozitivele de montare a modelelor să permită îndepărtarea şi repunerea fără
dificultate a acestora exact în aceleaşi poziţii;
Să prezinte o plăcuţă reglabilă de ghidaj incizal;
Distanţa intercondiliană să poată fi reglabilă, atunci când se fac înregistrări grafice,
sau să prezinte boxe condiliene (ghidaje condiliene) multiple, care pot fi schimbate
între ele, în funcţie de valorile înregistrate la pacient.

CLASIFICAREA SIMULATOARELOR:
Clasificarea lui Navarro:
 Articulatoare neprogramabile;
 Articulatoare parţial programabile;
 Articulatoare programabile.
Clasificarea lui Ash şi Ramfjord:
 Articulatoare simple (ocluzoare);
 Articulatoare cu valori medii, neprogramabile;
 Articulatoare parţial programabile;
 Articulatoare individuale, total programabile.
Autorii consideră că ultimile două grupe pot fi incluse în aceeaşi categorie de
articulatoare parţial programabile deoarece niciun simulator nu poate fi complet programabil.

SIMULATOARELE CU VALORI FIXE:

 Sunt reprezentate de toate instrumentele la care dimensiunile geometrice sunt fixe,
nereglabile. Aici intră primele două puncte de la clasificarea lui Ash şi Ramfjord.

1. OCLUZORUL:

Primul ocluzor a fost realizat de James Cameron în anul 1840. El:

Reproduce doar mişcarea de deschidere - închidere;
Cu ajutorul lui pot fi stabilite şi reproduse poziţia de intercuspidare maximă
(PIM) şi dimensiunea verticală de ocluzie (DVO).

Fig. VII. 1.: Ocluzorul

Este un simulator simplu, confecţionat din diverse materiale (metalice sau

nemetalice), care poziţionează modelele antagoniste în relaţie centrică, la o dimensiune
verticală de ocluzie optimă şi permite doar mişcări de deschidere şi închidere. Elementele
componente:
Braţ superior pentru fixarea modelului maxilar, reprezentat la extremitatea sa
liberă de un cadru cu aspect ovalar, rotund, dreptunghiular sau în furculiţă, care
face corp comun cu balamaua la extremitatea distală;
Braţ inferior tot sub formă de cadru, asemănător celui superior, utilizat pentru
fixarea modelului mandibular, angulat la jumătatea sa la 90°, imitând ramul
ascendent al mandibulei. În zona angulată este plasat şurubul distanţator;

Balamaua distală cu ajutorul căreia se articulează cele două braţe;

Un şurub distanţator, care este plasat în apropiere de axa balama distală şi a
cărui extremitate liberă vine în contact cu braţul superior;
Un menţinător de spaţiu, reprezentat de piuliţa stabilizatoare, care se reglează
şi se strânge când şurubul este în contact cu braţul superior.
 Fig. VII. 2.: Elementele ocluzorului: a) Braţul supeior; b) Braţul inferior c) Axa balama
distală

Fig. VII. 3.: Porţiunea distală a ocluzorului cu şurubul distanţator şi piuliţa

Montarea modelelor în ocluzor

Modelele sunt fixate prin gipsare pe braţele ocluzorului. Anterior acestei operaţii se
controlează:
a) Ocluzorul : să efectueze numai mişcări de deschidere – închidere, fără deplasări în
plan orizontal, care pot apărea în urma uzurii articulaţiei balama. Şurubul şi piuliţa să se poata
regla în poziţia dorită;
b) Ansamblul model-şablon de ocluzie trebuie să fie stabil. Instabilitatea şabloanelor
pe modele poate fi dată de:
- fragmente de ceară sau gips interpuse;
- unor contacte în zona distală produse de socluri neprelucrate.
În continuare se face pregătirea modelelor pentru gipsare, pregătire ce cuprinde:
Reducerea soclurilor modelelor în înălţime (să nu depăşească 13 - 15 mm) şi în
lăţime la soclator, pentru ca după gipsare să rezulte un ansamblu uşor de
manevrat;
Se reduce soclul modelului superior în jumătatea distală sub formă de pantă
pentru a face loc braţului superior al ocluzorului. Această operaţie este
necesară mai ales în cazul unei bolţi palatine foarte adânci, când modelul
superior nu poate fi redus suficient;
 Fig. VII. 4.: Reducerea distală a soclului modelului superior

Pe suprafaţa bazală a modelelor se vor trasa cu spatula nişte şanţuri în două

direcţii, formând o grilă. Aceste şanţuri favorizează aderenţa gipsului mărind
suprafaţa de gipsare a modelelor;

Fig. VII. 5.: Realizarea grilei de retenţie

Ansamblul model – şablon se solidarizează cu beţe de chibrit, freze uzate sau

bucăţi de sârmă lipite cu ceară fierbinte pe faţa externă a soclului în trei locuri,
unul frontal şi două laterale. Această operaţie este necesară pentru ca în timpul
gipsării ansamblul să prezinte stabilitate. Adeziunea cerii de lipit de modele se
poate face numai dacă acestea sunt perfect uscate;
 Fig. VII. 6.. Solidarizarea ansamblului modele-şabloane în trei locuri

Fixarea modelelor în ocluzor se face cu respectarea următoarelor reguli:

1.Planul de orientare ocluzală, reprezentat de unirea bordurilor de ocluzie ale şabloanelor,
să fie paralel cu planul mesei. Se va urmări ca acest plan să fie paralel cu masa pe toată
întinderea sa, nu numai frontal.

Fig. VII. 7.: Planul ocluzal este paralel cu planul mesei

2. Planul medio-sagital al modelelor (marcat eventual de o linie trasată cu

creionul pe soclul modelului superior) să se suprapună cu mediana ocluzorului (materializată
printr-o bară), fiind astfel perpendicular pe axa balama.

Fig. VII. 8.: Suprapunerea planului medio-sagital

3.Distanţa de la punctul interincisiv ( marcat pe şabloane de întâlnirea liniei

mediane cu planul de orientare ocluzală) să fie la 10,5 cm de axul de rotire al ocluzorului.
După observaţii şi măsurători antropologice, Bonwill a constatat că distanţa dintre cei doi
condili articulari este de 10,5 cm, iar distanţa dintre punctul interincisiv şi centrul condililor
tot de 10,5 cm. În acest fel cele trei puncte determină un triunghi echilateral (triunghiul lui
Bonwill) a cărei înălţime este tot de 10,5 cm.

Fig. VII. 9.:Triunghiul lui Bonwill

Fig. VII. 10.: Măsurarea distanţei de 10,5 cm

Gipsarea modelelor în ocluzor se face astfel:

Modelele solidarizate prin intermediul şabloanelor de ocluzie se introduc
între cele două ramuri ale ocluzorului cu partea distală către balama. Şurubul
ocluzorului se activează până când între ramura superioară şi soclul
modelului superior se crează o distanţă de aproximativ 5 mm, poziţie în care
şurubul se blochează cu contrapiuliţa;
Ansamblul se introduce 2-3 minute în apă rece pentru a favoriza aderarea
pastei de gips şi pentru ca gipsul să nu facă priză instantaneu (apa din
compoziţie fiind absorbită de gipsul deshidratat al modelelor);
Montarea începe întotdeauna cu braţul inferior;
Se prepară pasta de gips şi se depune o cantitate mică de gips pe o bucată de
hârtie lucioasă sau o plăcuţă de sticlă şi se aşează ramura inferioară a
ocluzorului în gips. Se depune o nouă cantitate de gips şi se poziţionează
modelele cu partea distală spre balama şi se îndepărtează excesul, pentru a
exista loc pentru manevrarea şurubului. În acest moment este important ca
poziţionarea modelelor să se facă conform celor trei reguli. Pentru tehnicienii
începători e bine să aştepte priza gipsului cu care s-a făcut fixarea modelului
inferior;
 Fig. VII. 11.: Fixarea modelului inferior

O nouă cantitate de gips se depune pe soclul modelului superior şi se

închide ramura superioară a ocluzorului. Excesul de gips se îndepărtează,
celui cu care s-a fixat modelul superior dându-i-se o formă de semielipsă
(calotă). În final, volumul ansamblului montat în ocluzor, trebuie să permită
o manevrare uşoară;
Este bine ca fixarea să se facă în doi timpi pentru ca dilatarea de priză a
gipsului să nu modifice relaţia intermaxilară. Gipsarea trebuie făcută destul
de repede pentru ca gipsul să nu facă priză înainte de terminarea operaţiei.
Imediat după priza gipsului se definitivează fasonarea;

Fig. VII. 12.: Fixarea modelului superior

După fixarea modelelor, se controlează ca şurubul să nu fie acoperit de gips.

Fixitatea poziţiei şurubului este asigurată avansând contrapiuliţa în contact
cu braţul pe care şurubul se deplasează. E bine ca această poziţie a
contrapiuliţei să fie fixată cu ceară de lipit sau placă de bază, astfel încât
după îndepărtarea şabloanelor, ocluzorul menţine două coordonate:
- poziţia de relaţie centrică;
- dimensiunea verticală de ocluzie (DVO).
În timpul următoarelor manopere de edificare a protezei se interzice cu
desăvârşire modificarea poziţiei şurubului.
Erori care pot apărea:
amplasarea prea anterioară sau posterioară faţă de axa balama;
fixarea asimetrică a ansamblului modele – şabloane (în stânga sau în
dreapta);
orientarea ascendentă sau descendentă a planului de orientare ocluzală faţă
de planul convenţional al mesei.
 Limitele ocluzorului: deoarece reproduce numai mişcarea de deschidere –
închidere, se pot aprecia numai rapoartele statice ale dinţilor artificiali, mişcările de propulsie
şi/sau lateralitate fiind neglijate. Curbele sagitală şi transversală a arcadelor dentare sunt
realizate arbitrar. Are drept urmare, efectuarea de către medic la anumiţi pacienţi, de retuşuri
ocluzale repetate, pentru o reechilibrare funcţională optimă. Totuşi ocluzorul este preferat de
majoritatea tehnicienilor dentari la protezele totale cu dinţi artificiali acrilici datorită
simplităţii de utilizare.

2. ARTICULATOARELE MEDII (NEPROGRAMABILE)

Reproduc mişcările de:

Deschidere – închidere;
Propulsie;
Lateralitate.
Valorile fixe sunt:
Panta tuberculului articular cu înclinaţie medie de 33 – 34 grade;
Unghiul Bennett de 15 – 18 grade;
Distanţa intercondiliană de 10,5 cm.
TIPURI COMERCIALE:
 Gysi Simplex;
 I.T.M. produs de I.O.R. Bucureşti;
 Atomic (Hager şi Werken);
 Atraumatik (DeTrey);
 Protar 1, 3 şi 5 (KaVo)

Fig. VII. 13.: Articulatorul mediu Gysi Simplex

Părţi componente:
braţ superior mobil pe care se va monta modelul maxilar;
braţ inferior pe care se montează modelul mandibular;
mecanismul de articulare;
tija verticală anterioară de menţinere a dimensiunii verticale de ocluzie;
un indicator interincisiv culisabil pe tija verticală;
o culisă pentru fixarea tijei de orientare anterioară;
un platou incizal reglabil pe care se deplasează vârful tijei verticale, care
reface conducerea incizală;
plan metalic demontabil ce materializează planul de orientare ocluzală;
 accesorii pentru montarea modelelor pe braţele articulatorului (discuri de
montare, ştifturi de fixare).
Construit pe acelaşi principiu, articulatorul mediu I.T.M. este cel mai cunoscut şi
utilizat la noi în ţară. Majoritatea articulatoarelor cu valori medii au repere pe care se întinde
un inel elastic, după care se orientează planul ocluzal şi care este solidar cu partea inferioară a
articulatorului. Ele au şi un stilet pentru poziţionarea punctului interincisiv, înclinaţia
platoului incizal fiind de 10 grade.

Montarea în articulatorul mediu

Este realizată în următoarea succesiune:
a) Pregătirea modelelor ce va cuprinde:
 trasarea reperului medio – sagital pe soclul superior;
 trasarea altor repere: linia surâsului, a caninilor, planul de orientare ocuzală;
 umezirea modelelor în apă;
b) Pregătirea şabloanelor cuprinde:
 realizarea a trei chei de reper, una frontală şi câte una laterală, dreapta şi
stânga, necesare pentru a repoziţiona şabloanele, oricând după separarea lor;
 separarea şabloanelor.
c) Pregătirea articulatorului:
 tija de ghidaj anterioară se situează la nivelul ramurii superioare;
 înclinarea platoului incisiv este reglată după înclinaţia dinţilor cuspidaţi şi
gradul de supraacoperire a frontalilor;
 plăcuţa ocluzală va fi distanţată de axul condilian la 3,4 cm, iar în sens
transversal se va situa pe axa de simetrie a aparatului;
 indicatorul incisiv se va situa la punctul interincisiv;
 se face izolarea cu ulei de vaselină a braţelor la locul de gipsare a modelelor,
lucru ce va permite îndepărtarea modelelor.
d) Gipsarea modelului superior. Întodeauna se începe montarea cu modelul superior
după tehnica:
 se separă cele două şabloane de ocluzie dacă nu s-a făcut la faza de pregătire a
şabloanelor;
 se ridică braţul superior;
 se aşează şablonul superior împreună cu modelul cu suprafaţa ocluzală a
bordurii de ocluzie pe planul de orientare protetică;
 linia mediană trasată pe soclu trebuie să corespundă cu linia mediană a braţului
superior;
 indicatorul incizal se aduce la nivelul punctului interincisiv marcat pe bordura
de ocluzie şi se fixează;
 bordura de ocluzie se lipeşte cu ceară pe planul de orientare protetică;
 se aplică pasta de gips pe soclul modelului superior peste care se coboară
ramura superioară a articulatorului.
 Fig. VII. 14. Montarea modelului superior

e) Gipsarea modelului inferior se face după priza gipsului cu care s-a fixat modelul
superior în ordinea :
 se îndepărtează planul de orientare protetică;
 poziţionarea modelului inferior faţă de cel superior prin intermediul şabloanelor
de ocluzie şi a cheilor realizate pe acestea;
 solidarizarea provizorie a şabloanelor prin lipire cu ceară;
 aplicarea pastei de gips pe braţul inferior al articulatorului;
 se coboară braţul superior pe care se află ansamblul modele – şabloane până
când modelul inferior vine în contact cu pasta de gips;
 se fixează tija verticală la înălţimea data de şabloane şi se reglează platoul
incizal.

Fig. VII. 15.: Montarea ambelor modele

Erorile care pot apărea se datoresc:

solidarizării neuniforme a şablonului inferior de cel superior;
la gipsarea modelului mandibular;
situarea incorectă a modelului superior;
nerespectarea timpilor de fixare;
nesprijinirea plăcuţei ocluzale în momentul gipsării.

SIMULATOARELE REGLABILE INDIVIDUAL:

Acestea pot fi:

 1. ARTICULATOARE PARŢIAL PROGRAMABILE (SEMIADAPTABILE)

Tipuri comerciale: Gysi – Trubyte, Schroder, Rumpel, Spreng, Dentatus ARL, Hanau
H2-0, Whip-Mix, Protar II.
Acestea au următoarele valori reglabile individual:
înclinarea pantei retroincisive (ghidajul anterior);
înclinarea pantei tuberculului articular;
distanţa de la punctul interincisiv la axa de rotaţie pură;
unghiul Bennett.
În funcţie de valoarea aparatului, se mai pot regla:
unghiul simfizar;
orientarea planului de ocluzie după planurile de referinţă.
În general se pot deosebi trei tipuri de articulatoare parţial programabile:
Tipul I – mişcările de protruzie şi lateralitate se realizează liniar, deoarece panta
tuberculului articular este plană.
Tipuri: SAM1, Whip-Mix, Denar Mark II, Hanau, Dentatus.
Tipul II – panta tuberculului articular este conformată curb, atât în plan sagital, cât şi
în plan frontal şi orizontal. Astfel mişcările de protruzie şi de mediotruzie vor avea
traiectorii mai apropiate de cele corespunzătoare pacientului.
Tipuri: SAM 2, Protar II. La articulatorul Condylator (variantele Individual şi Varior)
panta este inţial curbă în plan sagital şi apoi liniară.

Fig. VII. 16.: Articulator semiadaptabil Dentatus

Tipul III – au boxe articulare rigide, frezate în general din blocuri de acrilat, conform
datelor individualizate ale pacientului.
Tipuri: TMJ, Panadent.
Articulatorul Dentatus este un articulator Non-Arcon la care se pot regla:
 Traiectoria condiliană;
 Unghiul Bennett;
 Platoul incizal permite deplasări antero-posterior şi stânga-dreapta.
Ca element accesoriu i se poate monta un simetroscop pentru montarea simetrică a
dinţilor artificiali la proteza totală.
 Fig. VII. 17.: Montarea simetroscopului

2. ARTICULATOARE TOTAL PROGRAMABILE (ADAPTABILE)

Au individualizate următoarele elemente:

 Înclinarea pantei tuberculului articular;
 Articularea pantei retroincisive (ghidaj anterior);
 Distanţa de la punctul interincisiv la axa bicondiliană de rotaţie;
 Orientarea planului de ocluzie în raport cu un plan de referinţă (planul de la
Frankfurt, planul Camper);
 Unghiul Bennett, ca particularitate a mişcării de lateralitate;
 Mişcarea Bennett;
 Unghiul simfizar.
Tipuri: Stuart, Denar D5A, Aderer, Stallard.
Analiza mecanică a mişcărilor mandibulare a pus în evidenţă factorii indispensabili
pentru reproducerea tridimensională a mişcărilor limită:
În plan sagital:
- Pentru rotaţie:
1.Un centru şi o rază comună;
2. Gradul de rotaţie;
- Pentru translaţie:
1. Forma traiectoriei condiliene;
2. Orientarea traiectoriei condiliene;
În plan orizontal:
- Pentru rotaţie
1. Centru de rotaţie drept şi stânga
2. Distanţa între centrii de rotaţie;
3. Gradul de rotaţie – unghiul Bennett;
- Pentru translaţie:
1. Orientarea şi amplitudinea mişcării Bennett.

PROGRAMAREA ARTICULATOARELOR

Pentru programarea individuală a articulatorului este necesar ca modelele să fie

în prealabil montate în poziţia de relaţie centrică, pe baza unei înregistrări grafice sau în ceară.
Modelele trebuie să fie prevăzute cu un soclu de control (sistemul Split-Cast de exemplu).
Programarea individuală a articulatoarelor se face pe baza relaţiilor obţinute de la
pacient prin:
Înregistrări intraorale;
Înregistrări grafice extraorale;
 Înregistrări electronice.

SIMULATOARE ELECTRONICE PROGRAMABILE PRIN COMPUTER

Oferă posibilitatea modelării din acrilat a articulaţiilor de formă, volum şi orientare

foarte fidele celor naturale. Ele reprezintă un sistem de înregistrare şi redare electronică a
cinematicii mandibulare, fiind redate fidel valorile individuale ale tuturor parametrilor
articulari şi ocluzali. Au următoarele caracteristici:
capacitatea de a individualiza traiectoria condiliană în trei planuri;
programarea ghidajului condilian în funcţie de mişcarea Bennett;
reproduc curburile pantei tuberculului articular pe baza datelor înregistrate pe
pacienţi;
au distanţa intercondiliană reglabilă în totalitate;
elementele articulare sunt fixate la braţul inferior, cel superior fiind mobil;
acceptă un ax cinematic de transfer.

DUPĂ CONSTRUCŢIE SIMULATOARELE POT FI:

Tipul ARCON – imită articulaţia anatomică. Condilii de formă sferică se află pe

braţul inferior al articulatorului, iar ghidajul condilian se deplasează împreună
cu braţul superior. Tipuri: Whip-Mix, SAM, Denar Mark II, Artes SA, Protar.
Avantajele simulatoarelor de tip ARCON:
 Variaţia ghidajelor şi formelor condiliene se realizează prin interschimbarea
elementelor corespunzătoare de la nivelul boxelor articulare;
 O dimensiune verticală de ocluzie mărită, respectiv înălţarea corespunzătoare a
stiletului incizal (tijei de orientare anterioară) nu modifică înclinarea relativă a
pantelor condiliene faţă de planul de referinţă, programată în prealabil;
 La programarea mişcării de mediotruzie cu ajutorul înregistrării poziţiilor
excentrice nu este necesară reajustarea înclinării pantei condiliene;
 Corespondenţa costrucţiei acestor instrumente cu articulaţia anatomică permite
o înţelegere mai bună a simulărilor efectuate în laborator;
 Permit prelucrarea înregistrărilor efectuate cu diferite instrumente destinate
acestui scop (arc facial, pantograf, etc);
 Construcţia acestor simulatoare facilitează schimbarea poziţiei condililor, când
aceasta devine necesară.
Dezavantajele simulatoarelor de tip ARCON:
 Cele cu unghi de deschidere insuficient nu pot fi deschise la 180 de grade,
respectiv braţul superior nu poate fi sprijinit pe masa de lucru prin intermediul
unei tije fixate pe partea externă (superioară) a acestuia. Datorită acestui
inconvenient, aceste instrumente sunt mai greu de manipulat în timpul
modelării funcţionale a diferitelor restaurări protetice;
 Prin imposibilitatea unei blocări sigure a condililor în poziţie centrică, în
timpul executării diferitelor mişcări se poate pierde foarte uşor contactul dintre
condili şi boxele articulare, respectiv pantele de ghidaj corespunzătoare, ceea
ce va duce la rezultate eronate. De aceea aceste manopere trebuie executate cu
o deosebită atenţie, exercitând o oarecare presiune pe braţul superior în cursul
executării mişcărilor.
 Tipul NON – ARCON (condilian) – la care condilii articulari se află pe braţul
superior al articulatorului, capul condilian fiind cel care se deplasează împreună
cu braţul superior. Tipuri: Dentatus, Hanau H2PR, Artex tip S.
Avantajele simulatoarelor de tip NON-ARCON:
 Se manipulează uşor şi sigur;
 Fixarea sigură a condililor, atât în poziţie centrică cât şi în cursul efectuării
diferitelor mişcări excentrice;
 Posibilitatea deschiderii maxime a articulatorului, cu sprijinirea braţului
superior prin intermediul unei tije pe masa de lucru a tehnicianului dentar.
Dezavantajele simulatoarelor de tip NON-ARCON:
 Mărirea dimensiunii verticale, respectiv înălţarea corespunzătoare a stiletului
incizal (tijei de orientare anterioară) modifică înclinarea relativă a pantelor
condiliene faţă de planul de referinţă, programată (reglată) în prealabil;
 Nu poate fi realizată modificarea individuală a ghidajelor şi formelor
condiliene, acestea fiind dependente de detaliile constructive ale aparatului;
 La programarea ghidajului posterior cu ajutorul unor înregistrări ale poziţiilor
excentrice ale mandibulei, sunt necesare corecturi, în sens geometric. Astfel, la
programarea mişcării de mediotruzie, în funcţie de unghiul Bennett determinat,
vor fi necesare retuşări ale mişcării de propulsie, corespunzător înclinării
pantei tuberculului articular programată anterior. În practică se utilizează
tabele specifice;
 Modul de construcţie al simulatorului nu corespunde articulaţiei temporo-
mandibulare anatomice, fiind necesară inversarea în oglindă a tuturor
parametrilor care vor fi progamaţi, fapt ce poate cauza unele erori, îngreunând
înţelegerea simulării.

A B
Fig. VII. 18.: A. Non-arcon; B. Arcon; C. Unghiuri variabile; F. Unghiuri fixe; CP. Planuri
ocluzale variabile

Diferenţa esenţială dintre cele două articulatoare constă în modul de demontare al

braţului superior.
La tipul ARCON braţul superior se sprijină pe bulele condiliene, de aceea când
este folosit trebuie să se controleze permanent dacă suprafaţa de ghidaj a
braţului superior se află în contact cu bulele condiliene.
La tipul NON-ARCON braţul superior este blocat în şanţul ghidajului
condilian.
 Diferenţele de angulaţie sunt de asemenea evidente, mai ales între traiectoria
condiliană şi axa verticală sau axa balama a braţului superior.

ALEGEREA SIMULATORULUI:

Medicul va alege instrumentul cel mai simplu care satisface necesităţile cazului
respectiv. Pe măsură ce complexitatea unui simulator creşte, se înmulţesc şi posibilităţile de
eroare. Astfel, la realizarea unei proteze totale mobile se va ţine cont de:
Tipul de ocluzie care va fi refăcută (conceptul ocluzal la care se apelează);
Designul dinţilor artificiali posteriori;
Ghidajele dentare excursive;
Înregistrările articulare care pot fi efectuate în vederea programării
simulatorului.
În edentaţia parţială rezolvată prin proteze mobilizabile se recomandă:
Un simulator mediu – în edentaţiile clasa a III-a Kennedy, când se înlocuiesc
câţiva dinţi posteriori, iar frontalii naturali sunt prezenţi şi asigură dezocluzia
dinţilor posteriori naturali şi artificiali în protruzie şi laterotruzie;
Un simulator parţial programabil – în rezolvarea edentaţiilor din clasele I-a, a
II-a şi a III-a Kennedy;
Simulatoarele total programabile şi cele electronice se folosesc foarte rar, doar
în cazurile dificile de edentaţie parţială, care necesită reabilitări ocluzale de
amploare.

ARCURILE FACIALE

Arcul facial este un instrument ce permite înregistrarea precisă a poziţiei relative a

crestei şi poziţiei dinţilor maxilari pe pacient faţă de un plan de referinţă şi face posibilă
transferarea acesteia pe articulator, obţinându-se tot o poziţie relativă care facilitează
interpretarea, în general, a rapoartelor mandibulo-maxilare. Cu ajutorul lor se stabileşte o
poziţie relativă a modelelor în articulator, care să fie cât mai apropiată de rapoartele existente
în realitate, la pacient.
Arcurile faciale permit, în general, determinarea următoarelor valori:
Distanţa bicondiliană;
Direcţia axului transversal intercondilian în relaţie centrică (RC);
Distanţa dintre condili şi punctul incisiv median (triunghiul simfizo-condilian
a lui Bonwill);
Traiectoriile condiliene şi incizale.
Pentru a putea efectua şi utiliza înregistrările obţinute cu un arc facial, trebuie definit
un sistem de referinţă. Acesta este un plan definit prin:
O dreaptă – axa de rotaţie mandibulară – axa balama;
Un punct anterior.
Acest plan conţine triunghiul lui Bonwill. Arcurile faciale simple permit doar
determinarea triunghiului lui Bonwill. Pentru montarea corectă în articulator trebuie un arc
facial care să permită transferarea pe articulator a triunghiului lui Bonwill şi a planului
ocluzal. Pentru articulatoarele reglabile individual, arcurile faciale trebuie să înregistreze şi
înclinarea pantei tuberculului articular.
De obicei, fiecare tip de articulator are arcul său facial. Pentru ca montarea modelelor
în articulator să fie corectă trebuie ca:
Distanţa simfizo-condiliană a pacientului să coincidă cu distanţa
corespunzătoare de pe articulator;
 Planul de ocluzie al articulatorului să corespundă cu planul de ocluzie al
pacientului.

PĂRŢI COMPONENTE:

Arcul este compus dintr-un cadru metalic cu o parte intraorală şi una extraorală:
Partea intraorală este reprezentată de o amprentă sau de o furculiţă metalică
pe care se aplică un rulou de ceară dură care se va mula pe pantele
cuspidiene ale dinţilor restanţi. Aceasta se prelungeşte printr-o tijă în plan
sagital pe care se va fixa partea extrabucală;
Partea extrabucală sau arcul facial propriu-zis are în general formă de U, ale
cărui extremităţi se vor plasa în dreptul punctelor de emergenţă ale axei
balama;
Prezintă şi un indicator care se va fixa la nivelul unui punct fix cranian sau
un stoper nazal, care se fixează în timpul efectuării înregistrărilor şi se
menţine apoi nemodificat pe tot parcursul utilizării arcului facial, fiind un
punct de referinţă.

ARCUL FACIAL GYSI

Este format din:

Cadru metalic de aluminiu în formă de U;
Porţiunea lui anterioară se fixează prin culisare la plăcuţa de înregistrare
grafică a relaţiei centrice;
Această plăcuţă este fixată la şablonul inferior.

Fig. VII. 19.: Arcul facial Gysi

ARCUL FACIAL HANAU

Are un cadru metalic în formă de U cu două tije de înregistrare;

Sistemul de fixare este format dintr-o potcoavă metalică care se
solidarizează de faţa ocluzală a şablonului superior;
Mai are o tijă ce se fixează la nivelul punctului infraorbitar, având un reper
corespunzător pe articulator.
 Fig. VII. 20.: Arcul facial Hanau
ARCURILE FACIALE ANATOMICE

Au dispozitive articulare care se plasează la nivelul conductului auditiv

extern;
Axa lor balama poate fi deplasată după o valoare medie cunoscută;
Prezintă şi un stoper nazal care permite stabilizarea arcului pe pacient,
materializând totodată şi planul orizontal de referinţă, care în funcţie de
lungimea tijei de fixare a stoperului, este situat aproximativ în planul de la
Frankfurt.

Fig. VII. 21.: Arc facial anatomic tip FAG

Fig. VII.22: Determinarea cu arcul facial anatomic

PANTOGRAFUL
 Este un instrument mai complex şi mai exact de înregistrare grafică a mişcărilor
mandibulare. El oferă posibilitatea înscrierii traiectoriilor mişcărilor în diferite planuri ale
spaţiului, permiţând definirea caracteristicilor mişcărilor respective. Pantograful este
constituit din:
O parte intrabucală – este destinată fixării portamprentei şi dezangrenării
dinţilor cu ajutorul unui punct de sprijin central, care glisează liber pe
suprafaţa antagonistă şi eliberează mişcările mandibulei;
O parte extrabucală – este formată din două arcuri faciale independente
care prezintă tijele sau plăcuţele de înregistrare, fixate fiecare la o arcadă
cu ajutorul gutierelor;
 Arcul facial mandibular prezintă şase plăcuţe de înregistrare:
o Două plăcuţe anterioare, susţinute de bara transversală şi situate într-un
plan care trece aproximativ prin axa balama;
o Patru plăcuţe posterioare, pe fiecare braţ lateral câte două, perpendiculare
pe axa balama, dispuse astfel:
- o placă sagitală;
- o placă orizontală, în planul braţului.
Ansamblul acestui arc mandibular reprezintă partea mobilă a
pantografului, solidară cu mişcările mandibulei.
 Arcul maxilar este prevăzut cu şase tije de înregistrare plasate
perpendicular pe plăcuţele opuse. Aceasta reprezintă partea fixă a
pantografului.
Toate pantografele au un sistem de referinţă, definit de:
Axa balama;
Un punct anterior;
pentru a permite transferul pe un articulator adaptabil. Fiecare mişcare mandibulară se traduce
printr-un traseu liniar pe fiecare plăcuţă de înregistrare. Presiunea tijei pe hârtie imprimabilă
realizează înregistrarea grafică.
După ce s-au efectuat înregistrările, se solidarizează cele două arcuri faciale în
relaţie centrică şi pantograful se transferă pe un articulator cu ajutorul reperelor unui plan de
referinţă.

Fig. VII. 23.: Pantograful

 CAPITOLUL VIII

INSTRUMENTE, DISPOZITIVE ŞI APARATE FOLOSITE LA REALIZAREA

MACHETELOR

MACHETA

Reprezintă prefigurarea de obicei în ceară a viitoarei proteze, identică ca formă şi volum cu

piesa protetică. Realizarea machetei se poate face prin mai multe tehnici, în funcţie de tipul de
coronă (lucrare) ce se execută.
1. Pentru coroana metalică turnată cu grosime totală. Aceasta se poate realiza prin
următoarele tehnici:
A.Tehnica prin picurare:
 Izolarea bontului;
 Depunerea cerii fluide, picătură cu picătură în mod progresiv, pe toate
feţele bontului, cu ajutorul spatulei, până se ajunge la un volum mărit faţă
de cel al unei coroane dentare;
 Modelarea feţelor prin răzuire cu spatula, din aproape în aproape.
B. Tehnica răcirii gradate:
 Izolarea bontului;
 Bontul cu partea coronară este scufundat în ceară topită pentru câteva
secunde;
 Se formează în jurul bontului un strat solidificat de ceară cu grosimea de
0,3 – 0,4 mm. Timpul de scufundare este dependent de calităţile fizico-
chimice ale cerii şi de temperatura ei;
 Se depune în continuare ceară, picătură cu picătură, realizându-se
convexităţile specifice fiecărei feţe, precum şi punctele de contact cu dinţii
vecini. Pe faţa ocluzală se realizează relieful ocluzal şi punctele de contact
cu dinţii antagonişti;
 Se modelează cu spatula prin răzuire, dându-se forma finală a dintelui.
C. Tehnica prin ambutisare:
Firmele de specialitate comercializează truse compuse din:
 Discuri de material plastic de 0,15 şi 0,60 mm grosime;
 Pensă specială;
 Chiuvetă din material siliconic.
 Fig. VIII. 1.: Trusa Adapta

Tehnica de lucru:
 Se desfac braţele pensei şi se pune discul de 0,6 mm dedesubt şi cel de 0,15
deasupra;
 Pensa este ţinută deasupra unei flăcări pentru plastifierea celor două discuri;
 Bontul mobil este fixat în chiuveta din material siliconic;
 Odată plastifiate, discurile se aşează deasupra chiuvetei şi se imprimă pe ele
bontul modelului;
 Plasticul ce depăşeşte zona coletului este tăiat cu foarfeca astfel:
 Cu un mm mai sus de colet discul mai
gros (cel de dedesubt);
 Ceva mai sus cel subţire (de deasupra);

Fig. VIII. 2.: Instrumentele folosite

 Forma finală a machetei se realizează cu ceară topită, prin picurare;

 Prin radiere se dă morfologia finală a dintelui;
 Se îndepărtează discul mai subţire şi rămâne o distanţă uniformă între bont
şi viitoarea coroană.
 Fig. VIII. 3.: Imprimarea modelului bontului

Avantajele metodei sunt:

 ergonomică;
 exactă;
 se obţin machete cu pereţi uniformi;
 metoda este rapidă, cea mai indicată în tehnologia coroanei turnate cu
grosime totală.
D. Tehnica modelării prin adiţie: se execută pentru modelarea machetelor
protezelor unidentare şi punţilor dentare, în mod analitic şi secvenţial, oferind astfel
posibilitatea de realizare a unei morfologii dentare funcţionale individuale adaptative şi
precise.
2. Pentru coroana metalică cu grosime dirijată:
A. Tehnica cu elemente prefabricate:
 Sunt produse industrial seturi de machete din ceară sau mase termoplastice;
 Se alege modelul corespunzător bontului, se secţionează şi se adaptează pe
bont;
 Adaptarea finală, cervical şi ocluzal se face prin adăugări de ceară picurată.
Metoda este rapidă şi ergonomică, dar nu se poate vizualiza mărimea spaţiului
dintre bont şi pereţii machetei, ceea ce duce la imprecizii. Procedeul este rar folosit în
practică.
B.Tehnica cu folie de ceară calibrată:
 Din folia de ceară calibrată de 0,30 mm se secţionează o bandă
dreptunghiulară, care este înfăşurată în jurul bontului;
 Extremităţile sunt lipite formându-se un cilindru (inel);
 Acest inel, la nivelul zonei cervicale este adaptat intim la bont prin
modelare şi prin picurare de ceară;
 Fig. VIII. 7.: Realizarea inelului din folia calibrată

 Forma feţelor laterale se obţine prin modelarea pereţilor inelului astfel:

 Cu extremitatea unui fuloar se împinge din interior către exterior peretele
pentru realizarea ecuatorului şi a punctelor de contact;
 Cu lama spatulei se modelează şanţurile de descărcare;
 Morfologia feţei ocluzale se poate realiza prin două metode:
 Extremitatea ocluzală a inelului este adunată şi pe ea se lipeşte o rondelă din
aceeaşi ceară calibrată. Se picură ceară pe rondelă, iar după solidificare se
modelează prin tăiere (fosele şi pantele cuspidiene) sau prin radiere din
aproape în aproape;
 Ceara încălzită este picurată direct pe faţa ocluzală a bontului.
Ca o variantă la această metodă, inelul de ceară nu este modelat pentru obţinerea
formei feţelor laterale, ci se picură ceară şi pe feţele exterioare ale inelului pentru realizarea
convexităţilor şi a punctelor de contact.
C. Tehnica utilizării modelului duplicat:
 Se modelează pe bont o machetă din ceară specială (ce conţine gutapercă),
machetă care este fixă pe model, marginea cervicală este la 2 mm de limita
preparaţiei, iar macheta este în toate sensurile cu 0,3 mm mai mică;
 După această “promodelare” se realizează modelul duplicat după tehnica
cunoscută;
 Pe bontul duplicat obţinut se modelează macheta coroanei prin tehnica de
picurare a cerii şi radiere;
 Macheta nu se detaşează de pe model pentru ambalare, rezultând coroane
foarte precise;
 Rezultă o machetă fixă, nedeformată, care va fi ambalată împreună cu
modelul, făcând parte din viitorul tipar. Procedeul este foarte exact, dar
astăzi este rar întrebuinţat. Este indicat la coroanele şi punţile turnate din
aliaje înalt fuzibile, care prezintă coeficienţi mai mari de contracţie.
D. Tehnica adiţiei de ceară:
Necesită:
 Modele de arcadă;
 Montarea în articulatorul semiadaptabil după înregistrări prealabile (cu arc
facial sau pantograf);
 Trusă specială de modelaj;
 Experienţă.
3. Pentru coroana acrilică:
Se poate folosi una din metodele:
a. Tehnica prin picurare (cea mai utilizată);
b. Tehnica răcirii gradate (progresive);
c. Plastifierea cerii – se procedează astfel:
 Un paralelipiped de ceară este plastifiat bine la flacără;
 Se aplică pe bontul izolat;
 Excesul de ceară este îndepărtat prin tăiere cu spatula, urmărindu-se
concomitent şi modelarea.
În tehnologia modernă se elimină etapele de machetare, ambalare, tipar deoarece
noile tipuri de răşini acrilice, răşinile diacrilice compozite, polisticlele şi ceromerii, materiale
cu o largă utilizare astăzi, se aplică strat cu strat, direct pe bontul condiţionat.
4. Pentru coroana integral ceramică:
  În tehnologia coroanelor integral ceramice machetarea se indică pentru
procedele tehnologice moderne (turnare, presare): DICOR SYSTEM,
EMPRESS (Ivoclar) sau plastifiat-turnat-presat;
 Există şi un procedeu modern de obţinere a coroanei integral cermice:
procedeul VITA IN CERAM. Nu necesită sistem de machetare pentru că,
coroana se obţine prin aplicarea directă a masei ceramice pe modelul
duplicat.
5. Macheta componentei metalice a coroanei mixte. Macheta se poate realiza
prin două variante:
A. Varianta clasică (pe cale de dispariţie):
 Tehnica picurării;
 Tehnica sculptării dintr-un bloc de ceară;
 Tehnica răcirii gradate.
B. Varianta modernă:
 Metode foliei de ceară calibrată;
 Metoda adaptării pe model a unor componente prefabricate;
 Sistemul ATR;
 Modelarea din răşini fotopolimerizabile;
 Tehnica adiţiei de ceară.

Principii de modelaj  pentru ceară:

 Picurarea treptată a cerii încălzite în cavităţi izolate cu vehicul gras (spray-
uri siliconice);
 Se contraindică răcirea bruscă cu jet de apă sau fularea energică a cerii
deoarece poate duce la deformări şi contracţii la răcire;
 După modelaj se contraindică răcirea bruscă a machetelor din ceară.
Prezenţa apei în cavităţi încetineşte ritmul polimerizării, de aceea se
utilizează lacuri siliconice izolante (Lustrol);
 Machetele modelate final se detensionează prin răcire lentă în recipient
(metoda directă) sau pe model (metoda indirectă) timp de 5 - 10 ore;
 Nu se realizează răcirea prin introducerea în apă.

Modelajul în ceară presupune plastifierea acesteia la căldură, deci avem nevoie de:
 Bec Bunsen sau Teclu;
 Lampă de spirt.
Alte instrumente folosite sunt:

1. SPATULA DE MODELAT (SPATULA DE CEARĂ):

Este instrumentul de bază al tehnicianului dentar, folosit în proporţie de 60 - 70% în

activitatea sa. Această spatulă este folosită şi de medicul dentist în cabinet. Se poate prezenta
în diferite forme şi dimensiuni, dar în general sunt produse în două variante:
 Spatula mică, cu o lungime de 13 cm;
 Spatula mare, cu o lungime de 17 cm.
Indiferent de mărime ea este formată din:
 Lamă de oţel cu două extremităţi:
 O extremitate are formă de cuţit, cu suprafeţe drepte şi vârful ascuţit. Aceasta
serveşte la topitul şi picuratul cerii pe model sau machetă şi pentru răzuirea
cerii pe suprafeţele plane şi convexe;
  Cealaltă extremitate este concavă, ca o lingură de mici dimensiuni, cu
marginile uşor ascuţite, pentru răzuirea suprafeţelor concave.
 Mâner – se găseşte la mijlocul lamei şi poate fi din lemn de esenţă tare sau
material plastic, modelat astfel încât să favorizeze prinderea şi manevrarea. El
are şi rol de izolant termic.
Există şi spatule de aceleaşi dimensiuni şi forme confecţionate complet din metal, dar
au dezavantajul transmiterii căldurii la mâna operatorului.

Fig. VIII. 4.: Spatule de modelat

În afara spatulelor universale de ceară există o multitudine de instrumente de

modelaj, care se comercializează fie independent, fie sub formă de truse. Acestea sunt
complet metalice sau cu mâner din alte materiale şi au diferite forme ale părţilor active care
permit realizarea unor detalii de mare fineţe.

Fig. VIII. 5.: Diferite tipuri de spatule

2. SPATULE VIBRATORII

Sunt spatule de modelat cu părţile active de diferite forme care permit realizarea
unor detalii de mare fineţe şi care prezintă între părţile active şi mâner segmente striate în sens
circular pe o lungime de 2 – 3 cm. Aceste spatule se pot folosi la modelajul cerii şi la
modelajul masei ceramice. Tipuri: Vehe, Le Cron, etc.

3. TRUSA DE MODELAJ DIRIJAT

Instrumentele care compun această trusă sunt folosite în tehnica adiţiei de ceară.
Aceste instrumente grupate în trusa lui P. K. Thomas sunt în număr de cinci, dintre care două
sunt pentru adiţie şi se introduc în flacără, iar trei sunt substractive, ele neintroducându-se în
flacără.
 Instrumentul nr. 1 – este o sondă mare cu vârful rotunjit. Este folosită pentru
transportul şi depunerea picăturilor de ceară, pentru realizarea versantelor
cuspidiene, a fosetelor de pe suprafeţele ocluzale şi a crestelor marginale;
 Instrumentul nr. 2 – serveşte la transportul şi depunerea picăturilor de ceară,
al căror volum este în funcţie de diametrul instrumentului. Este o sondă
dublă, foarte fină, cu care se realizează punctele de contact dintre doi dinţi şi
se definitivează crestele marginale;
 Instrumentul nr. 3 – prezintă două capete conice fine, unul mai mare şi altul
mai mic. Serveşte la conformarea şanţurilor şi ambrazurilor de la molari şi
premolari;
 Instrumentul nr. 4 – este o lamă tăietoare dublă, cu două angulaţii. Se
foloseşte la modelarea ambrazurilor, liniilor de tranziţie, contururilor
vestibulare, orale, foselor, depresiunilor;
 Instrumentul nr. 5 – are forma unei sape duble şi cu el se modelează
versantele ocluzale, crestele triunghiulare şi oblice, fosetele şi tuberculii
dentari;
 Mai sunt folosite pensule groase cu partea activă din fire sintetice (nylon),
pentru curăţirea suprafeţelor coronare pe care urmează să se execute adiţia şi
pensule moi din păr, pentru aplicarea pudrei de talc pe suprafeţele ocluzale şi
proximale pentru a detecta contactul cu antagoniştii şi dinţii vecini.

Fig. VIII.6: Trusa lui P.K. Thomas pentru modelaj dirijat

4. SPATULA ELECTRICĂ

Funcţionează pe principiul încălzirii rezistive. O spatulă electrică este formată din

următoarele părţi:
 Instalaţia de alimentare la 220 V/50 Hz;
 O rezistenţă electrică ce este sursa de căldură şi care se găseşte în interiorul
unei cutii metalice;
 Un ecran de comandă plasat frontal pe care se află:
 Întrerupătorul de punere în funcţiune;
 Potenţiometrul pentru reglarea intensităţii curentului electric.
 Un cordon electric ce leagă aparatul cu spatula propriu-zisă;
 Spatula sau piesa de mână la a cărei extremitate activă se pot monta
instrumente de diferite forme şi mărimi, care în general sunt similare celor
pentru modelaj aditiv;
  Unele aparate au un cordon electric care leagă aparatul cu un întrerupător în
formă de pedală, care doar prin apăsare face ca spatula să primească curentul
electric.

Fig. VIII. 7.: Spatulă electrică

TEHNICA DE LUCRU:
 Se pune în funcţie aparatul;
 Se reglează intensitatea curentului la potenţiometru;
 Prin apăsarea pedalei la aparatele care au acest accesoriu, se încălzeşte
spatula cât timp aceasta este apăsată;
 Cu spatula se plastifiază mici cantităţi de ceară care sunt apoi depuse pe
model;
 Prin întreruperea încălzirii spatula se răceşte şi poate fi folosită pentru
modelaj;
 Cu spatula din nou încălzită, se realizează cu uşurinţă manevra de lustruire –
netezire a machetelor, mai ales a celor de dimensiuni mici.

5. PENWAX

Este o spatulă electrică prevăzută cu două instrumente de modelat care pot

funcţiona simultan:
 O spatulă;
 Un picurător.
Temperatura poate fi reglată înte 10 şi 110 grade Celsius.

Fig. VIII. 8.: Penwax

6. BAIA TERMOSTAT PENTRU CEARĂ

 Acest aparat atinge şi menţine temperaturi între 60 şi 110 grade Celsius şi facilitează
mult realizarea capelor de ceară de grosime uniformă. Este constituit din:
 Instalaţia de alimentare la 220 V/50 Hz;
 Sursa de căldură reprezentată de o rezistenţă electrică;
 Recipient pentru ceară, izolat termic şi prevăzut cu termostat;
 Instalaţia de comandă, reglaj şi control, cu întrerupător de pornire/oprire,
reglaje şi indicatoare de temperatură.

Fig. VIII. 9.: Baia de ceară

7. TRUSE DE TEHNICĂ DENTARĂ

Firmele de specialitate pun la dispoziţia tehnicienilor dentari truse de instrumente de

strictă necesitate. O astfel de trusă conţine spatulă mică şi mare de ceară, spatulă vibratorie,
instrument pentru măsurarea grosimii coroanelor, forfecuţe şi pensete.

Fig. VIII.10.: Trusă de tehnică dentară

PENSELE PENTRU TEHNICA DENTARĂ

O serie de operaţiuni pe care le execută tehnicianul dentar necesită prinderea într-

o pensă a unor piese ce urmează a fi supuse unor temperaturi ridicate, prelucrării sau pentru a
nu fi atinse cu mâna şi impurificate. Aceste pense se confecţionează din oţeluri speciale şi
sunt de mai multe feluri:

1.PENSĂ CU VÂRF ÎN UNGHI

Are o lungime de 15 cm şi este formată din:

  Două braţe unite la un capăt şi care stau depărtate unul de altul la 5 – 10 mm
la celălalt capăt, care formează partea activă;
 Braţele sunt prevăzute cu striaţii în treimea medie, pentru a favoriza
prinderea între degete;
 Capetele libere sunt îndoite la 90 de grade şi sunt subţiri.
Utilizările pensei:
 Prinderea inelelor de cupru;
 Prinderea ştifturilor;
 Prinderea unor proteze unidentare şi punţi metalice pentru a fi introduse şi
scoase din soluţii acide;
 Prinderea unor proteze unidentare în timpul curăţirii de mase de ambalat şi
paste de lustruit;
 Pentru diverse manevre ajutătoare.

Fig. VIII. 11.: Pensă cu vârf drept

2.PENSA CU VÂRFURI DIN TANTAL

Are lungimea de 20 cm şi este formată din:

 Două braţe care sunt unite la un capăt, apoi se îndepărtează unul de altul şi se
încrucişează în “8” la jumătatea lor;
 În această primă jumătate braţele prezintă striaţii care favorizează prinderea
între degete;
 Partea activă prezintă vârfurile scurte, curbate şi efilate;
 Aceste vârfuri sunt din tantal, metal ce rezistă la temperaturi foarte înalte.
Această pensă este utilizată pentru prinderea aliajelor pentru lipire, numite loturi,
pentru solidarizarea unor lucrări metalice confecţionate din elemente separate.

Fig. VIII. 12.: Pensă cu vârfuri din tantal

 3.PENSA DIN SÂRMĂ DE OŢEL

 Este confecţionată dintr-un segment lung din sârmă de oţel groasă de 4 – 5

mm şi răsucită (împletită) de multiple ori;
 Dintr-un segment central răsucit, la capătul inferior rezultă o primă
încrucişare care formează braţele depărtate şi care se încrucişează din nou “în
8” la două treimi din lungimea instrumentului, apropiindu-se şi stând în
contact la nivelul vârfurilor;
 Vârfurile îndoite în unghi obtuz sunt prevăzute cu striaţii pe faţa internă, care
este faţa activă.
Acţiune: strângerea braţelor cu oarecare forţă, depărtează vârfurile, care la
revenire, pot prinde un obiect.
Utilizări: prinderea tiparelor pentru piese metalice, prinderea creuzetelor, etc.

Fig. VIII. 13.: Pensa din sârmă de oţel

4. PENSA CU VÂRFURI DE CUARŢ

 Este confecţionată din oţel şi are lungimea de 20 cm;

 Braţele unite la un capăt sub formă de ansă, au o poziţie depărtată între ele,
putând fi apropiate prin strângerea lor în palmă;
 Braţele prezintă un inel ca să nu se depărteze prea mult între ele;
 Capetele libere prezintă câte un dispozitiv înfiletat, în interiorul cărora se
fixează capetele cu cuarţ;
 Acestea sunt uşor curbate spre vârfuri şi sunt interschimbabile.
Utilizări: la prinderea unor piese metalice sau tipare supuse la temperaturi înalte.