COMPORTAMENT DEVIANT

NOȚIUNEA DE COMPORTAMENT DEVIANT

 Termenul devianță a avut inițial menirea de a desemna abaterile de la normele etice,
regulile și valorile stabilite în societate.
Devianţa desemnează ansamblul comportamentelor ce încalcă normele existente într-o
cultură dată, norme care corespund unor roluri şi statuturi bine definite, şi prin aceasta pot
ameninţa echilibrul sistemului.
Conform lui M. Cusson, “devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii
unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în
consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni”.

După S. Rădulescu, devianţa este definită ca „orice act, conduită sau manifestare care
violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”

!!! Primul cercetător care a folosit noțiunea „devianță” a fost Emile Durkheim (1974):
- sociologic definită ca ansamblul comportamentelor care amenință echilibrul sistemului
sau prin violarea normelor sociale.
Devianţa – o diversitate eterogenă de conduite, acte sau acțiuni, care reprezintă:
- violări sau transgresiuni ale normelor scrise sau nescrise
- stări care nu sunt conforme așteptărilor, valorilor și regulilor colectivității,
- forme de nonconformism, marginalitate, criminalitate, etc.
Definiția devianței
 Devianța = devianța comportamentală, comportament aberant, conduită deviantă,
dispersie comportamentală, comportament
inadaptat, asocial, antisocial, delicvent, infracțional, reacții medico-legale/patologii
medico-legale ale comportamentului.

???Comportament = conduită???
 Conduita este superioară comportamentului prin faptul că ea reprezintă o acțiune
conștientă mai complicată, însoțită de o anumită participare afectivă (conduita bucuriei,
a triumfului, a eșecului).
 Reacțiile comportamentale reprezintă însă acțiuni primare, reflexe mai simple și mai
elementare care definesc relațiile dintre subiect și lumea înconjurătoare.

Se poate observa că în toate definiţiile devianţei intervin cel puţin trei elemente
constante:

1. Norma sau prescripţia ideală a comportamentului.

Normele sunt în esenţă judecăţi de valoare cu privire la modalităţile de comportament
adecvate în anumite situaţii sociale.
 În orice societate funcţionează următoarele categorii de norme:
-normele prescriptive, care le indică indivizilor ceea ce trebuie să facă;
-normele proscriptive, care le indică indivizilor ceea ce nu trebuie să facă;
-normele formale, exprimate sub forma regulilor scrise, elaborate de autorităţi şi
care includ prescripţii de comportament absolut indispensabile convieţuirii armonioase în
grup;
-normele informale, adică regulile nescrise, dar subînţelese;
-normele generale, valabile pentru toţi indivizii din societate;
- norme specifice, pe care le găsim doar la anumite grupuri sociale.
2.Conformitatea
Se defineşte prin compatibilitatea comportamentului cu norma, concretizată în elaborarea
unor răspunsuri “normale”, prescrise de normă. Conformitatea cu normele sociale este o
rezultantă a acţiunii conjugate a cel puţin 4 factori:
a) presiunea grupului social, exercitată asupra individului pentru a-l determina să se
integreze/conformeze, prin procesul de influenţare socială;
b) procesul de socializare şi de învăţare socială a normelor de către individ; prin acest proces
normele sunt internalizate, devin o parte din eul social al persoanei, iar conformitatea cu norma îi
asigură stima de sine;
c) conştientizarea faptului că încalcarea normelor conduce la sancţiuni represive, în timp ce
conformitatea reprezintă un proces socialmente “normal”, recompensat pozitiv; scopul oricărei
sancţiuni- pozitivă sau negativă – este de a realiza conformitatea cu normele considerate legitime
şi dezirabile într-o comunitate;
d) faptul că uneori indivizii nu conştientizează posibilitatea alegerii unor alternative de
comportament în raport cu cel conformist

3)Devianţa
Constă în nonconformitatea cu normele sociale sau în conflictul normativ cu standardele
comportamentale ale comunităţii. Devianţa include acele comportamente care se abat de la sau
intră în conflict ce standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup.

CRITERII DE DEFINIRE ALE DEVIANŢEI:

I) Criteriul statistic - “Devianţa în sens sociologic se aseamănă cu devianţa în sensul statistic de

abatere de la tendinţa centrală a unui grup, cu deosebirea că ceea ce este sociologic deviant este
în mod necesar şi dezaprobat.”

II) Criteriul normativ – Potrivit acestui criteriu, devianţa nu apare ca o trăsătură intrisecă a
comportamentului indivizilor care încalcă normele sociale, ci ca o caracteristică atribuită
acestora de către norme, care stabilesc ceea ce este dezirabil sau idezirabil, licit sau ilicit, normal
sau deviant.
III) Criteriul magnitudinii şi gravităţii actului comportamental – defineşte ca deviante numai
conduitele care se abat semnificativ de la expectanţele normative ale celorlalţi şi care sunt, prin
urmare, considerate periculoase.

IV) Criteriul reacţiei sociale – consideră că devianţa apare în legătură cu intensitatea reacţiei
emoţionale a publicului în faţa unei anumite conduite nonconformiste.

V) Criteriul medical – consideră că devianţa rezultă ca urmare a incapacităţii unor indivizi

(incapacitate determinată de existenţa deficienţelor fizice şi psihice) de a respecta normele
sociale.

Clasificarea formelor de comportament deviant

În plan evolutiv devierile comportamentale la copii trec prin trei stadii:

 Tulburări de comportament ușoare

 Tulburări de comportament mijlocii
 Tulburări de comportament grave
1) Tulburări de comportament ușoare (de gradul I):
- actele de indisciplină ocazionale, în școală sau în familie.
Manifestările nu sunt permanentizate în conduită. Fiind depistați la timp și, intervenind prin
acțiuni educative pentru a nu se fixa la nivelul comportamentului, pot fi integral recuperați.
2) Tulburări de comportament mijlocii (de gradul al II lea).
Manifestările deviante ale copilului se integrează în comportament, de aceea ele se corectează
mult mai greu, necesitând colaborarea mai multor persoane.
3) Tulburări comportamentale grave (de gradul al III-lea).
- Elevii delincvenți, vicioși, turbulenți, deviați moral.
Relațiile interpersonale sunt puternic conflictuale, astfel încât aceștia nu pot să trăiască și să
activeze într-un colectiv școlar.
D. Ozunu clasifică și caracterizează devierile comportamentale astfel:
 1. Devieri de comportament care țin de constituția psihopatoidă.
 2. Devieri de comportament ce țin de modificările structurii neuropsihice.
 3. Devieri de comportament datorate schimbărilor negative din mediul fizic și social.
 4. Devieri de comportament ce țin de schimbările patologice produse și în cazul
individului, și al mediului.
1. Devieri de comportament care țin de constituția psihopatoidă:
 - copiilor care aparțin tipurilor de perverși, schizoizi, epileptoizi sau a combinațiilor
acestor tipuri. Manifestările lor au cauză organică și sunt greu de tratat. Se recunosc după:
lipsa de afectivitate sau hiperactivitate, autism, amoralitate sau labilitate morală
accentuată, minciună, atitudini obșcene, tendinţe de a se constitui în bande etc.

2. Devieri de comportament ce țin de modificările structurii neuropsihice:

- acestea sunt datorate unor traumatisme cranio-cerebrale, unor boli infecțioase etc. Se
manifestă prin: neliniște motorie, labilitate psihică, negativism, isterie, refuz al sarcinilor
de lucru, tendințe de chiul, vagabondaj, minciună s.a. Sunt rare si parțial educabile.

3. Devieri de comportament datorate schimbărilor negative din mediul fizic si social:

-din cauza carențelor mediului familial, a influențelor negative ale prietenilor etc.

4. Devieri de comportament ce țin de schimbările patologice produse și în cazul

individului, și al mediului:
- Sunt greu recuperabile.
Manifestările tipice comportamentului deviant prin reacţii specifice, individualizate ale
copiilor/elevilor la frustrările pe care le suportă în confruntarea cu solicitările mediului. Aceste
reacţii au semnificaţia unui deficit de adaptare, a instalării unei stări conflictuale – latente sau
manifeste – intre copil/elev şi mediul său. În cazul adolescenților cu structura delicvențială
fenomenul de frustrație este amplificat de structura lor interna. Experiența traită de ei in grupul
primar a consolidat egocentrismul infantil prin :

-atitudinea de demisie a părinților;

-modelul parental de satisfacție a instinctelor și dorințelor fără
autocontrol;
-libertinajul în cadrul relațiilor intrafamiliale;
-o adaptare și coparticipare la fuga de efortul organizat al copilului
(lipsa de școlarizare, neparticipare la un program de
viață organizat, la activități continue și susținute etc.)
 Forme particulare de comportament deviant în perioada scolarității:
-acte de indisciplină cronică din timpul lecţiilor şi al activităţilor educative care se
datorează mai mult nivelului slab al autocontrolului şi al dorinţei de a brava în faţa
colegilor;
-manifestări datorate instabilităţii de tip caracterial. La ele se referă excesul de
mişcare sau de vorbire, mişcările parazite, reactivitatea vie, atenţia labilă, capacitatea
slabă de concentrare, nestatornicia în interese şi dorinţe
etc.;
 -manifestări determinate dedezinteresul şi de indiferenţa faţă de şcoală;
Generalizând:
Factorii ce stau la baza comportamentului deviant:
1. interni/individuali:
 a. disfuncțiile cerebrale (în cazul delicvenței);
 b. deficienței intelectuale => împiedicindu-I să anticipeze consecințele faptelor comise;
 c. tulburări ale afectivității (insuficiența maturiării afective => lipsa obiectivității în
evaluarea de sine);
 d. tulburări caracteriale (imaturizare);
- autocontrol insuficient;
- impulsivitate şi agresivitate;
- subestimarea greşelilor şi a actelor antisociale comise;
 e. indolenţă, indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă;
- opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale;
 f. tendinţe egocentrice;
- exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuinţe şi tendinţe înguste, de nivel
redus;
2. sociali/externi:
a. climatul educațional familial (familii dezorganizate, atmosfera familială
conflictuală, climat hiperautoritar sau climat hiperpermisiv).
b. esecurile privind integrarea școlară (nivel scăzut al randamentului școlar, nivel scăzut al
satisfacției resimțite de elev în legătură cu activitatea școlară).
3. factorii de natura sociala si economica:
a. crizele politice, economice, sociale şi morale marcate de
competitivitatea slabă a economiei;
b. prăbuşirea sistemului de protecţie socială;
c. scăderea nivelului de trai;
d.creșterea ratei șomajului, etc.
Generalizind:
Caracteristicile definitorii ale deviantului :
  - tolerantă scăzută la frustrare;
 - autocontrol deficitar;
 - egocentrism;
 - impulsivitate și agresivitate față de ceilalti;
 - subestimarea consecințelor actelor comise;
 - o slabă motivare socială;
 -indiferență și dispret față de activitățile sociale
utile (față de învățătură în cazul devianței școlare);
 -opoziția față de normele sociale;
 -devalorizarea de sine și încercarea de valorizare prin aderarea la statutul de delicvent;
 -imaginea falsă despre lume etc.
TIPOLOGIA MĂSURILOR DE DIMINUARE A DEVIANȚEI ȘCOLARE

Prevenirea și intervenția în cazul devianței școlare, ca demers specific, integrat în

strategia de diminuare a infracționalității la scara societății, trebuie să realizeze două
obiective, corelate între ele: pe de-o parte, eliminarea/diminuarea cauzelor și a condițiilor
ce genereaza conduite deviante, iar pe de altă parte, resocializarea, recuperarea morală și
socială a elevilor devianți.
La nivelul școlii, strategia integrată de diminuare a devianței școlare trebuie să atingă
concomitent următoarele obiective:
- prevenirea problemelor de comportament, prin descoperirea în timp util a surselor
de disfunctionalitate în procesul de invățământ și în viața școlară și remedierea lor;
- protecția și apărarea socială a elevilor, grupurilor și școlii față de diferite acte
deviante;
- restabilirea disciplinei școlare, perturbată prin conduitele de devianță școlară;
- repararea prejudiciilor, compensarea victimelor și sancționarea devianților.
La nivelul societății, strategia globală de prevenire și combatere a devianței școlare are un
dublu caracter:
- general social, vizând identificarea și diminuarea factorilor delictogeni și a condițiilor ce
favorizează proliferarea manifestărilor delicvente în societate; aici se include: aplicarea de
programe sociale, economice și culturale de sprijinire a elevilor defavorizați social sau care să
diminueze, în limita posibilităților, difernțele de potențial în vederea unei bune adaptări școlare;
- special normativ și educativ școlar, urmărind ameliorarea sistemului normativ din școli și
creșterea educației școlare; de exemplu, sancțiunile au un efect preventiv asupra unui număr
mare de indivizi care nu comit fapte indezirabile, dar le-ar putea comite dacă ele nu ar fi
pedepsite; în acest sens, pedepsirea devianților reprezintă un avertisment pentru alți tineri care ar
putea fi corupți să comită asemenea “delicte”.
 Din punctul de vedere al rolului preventiv al şcolii, în centrul strategiilor de diminuare se
plasează motivarea profesorilor. Toate strategiile “trec” prin profesori şi motivaţia lor
este componenta esenţiala care pune la lucru compeţentele, care structurează atitudinea
faţă de elevi – devianţi sau nondevianţi.
Analizând 100 de programe de prevenţie a delicvenţei juvenile eficiente, J.
Dryfoos a identificat câteva componente comune acestora:
a) copiii care prezintă un risc crescut de a dezvolta probleme de comportament sunt
ataşaţi de adulţi responsabili, sensibili la nevoile copiilor; se folosesc frecvent consilierea
individuală sau pe grupe mici, sistemul tutorial, mentoriatul şi managementul de caz;
b) diversele programe şi servicii sunt realizate prin parteneriat şi colaborarea şcoală-
instituţiile comunităţii: agenţi economici, instituţiile medicale, serviciile sociale,
reprezentanţi ai Bisericii, tribunale, universităţi;
 c) accentul cade pe identificarea precoce şi intervenţia timpurie, prin sprijinirea familiei
în ajustarea la diferitele stadii de creştere şi evoluţie comportamentală ale copilului; o
asemenea intervenţie conduce la efecte benefice imediate, dar şi pe termen lung;
d) învăţarea abilităţilor personale şi sociale reprezintă un aspect abordat de majoritatea
programelor; a-I instrui pe elevi cu privire la gradul de risc pe care îl implică
comportamentul lor, a-I învăţa să dezvolte alternative comportamentale dezirabile la
comportamentele perturbatoare, a-I ajuta să ia decizii sănătoase pentru viitor sunt
direcţiile de acţiune prioritare în acest sens;
e) o serie de programe folosesc elevii mai mari pentru a-I influenţa/ajuta pe cei mai
mici, ca tutori sau formatori de abiltăţi; formarea şi supervizarea mentorilor elevi devine
un aspect important în aceste strategii;
f) deşi părinţii copiilor care prezintă risc comportamental nu sunt uşor de implicat în
activitatea şcolară, numeroase programe centrate pe acest segment –ţintă au obţinut
succese remarcabile; în special, vizitarea şi educarea părinţilor sau folosirea acestora ca
ajutor în clasă s-au dovedit eficiente;
 g) legătura cu piaţa muncii este o caracteristică importantă a programelor de succes;
folosirea abordărilor inovatoare pentru a introduce elevii în lumea muncii a fost dublată
de consiliere, pentru a-I ajuta să-şi integreze şi să-şi interpreteze experienţele;
h) instituţiile comunităţii oferă servicii tinerilor excluşi de sistemul şcolar – de
exemplu, găsesc adăposturi pentru cei care fug de acasă -, realizând diverse programe
educative în week-end şi în timpul vacanţelor şcolare.

Aşadar, liniile directoare ale unei prevenţii eficiente a problemelor de

comportament în şcoală sunt: atenţia individuală acordată în şcoală elevilor cu risc
comportamental semnificativ şi colaborarea şcoală-comunitate în reducerea factorilor de
stres care acţionează asupra elevului.
CONSUMUL DE DROGURI ÎN RÂNDUL TINERILOR
Definirea fenomenului
Originea cuvântului “drog” este incertă, unii autori considerând că ar proveni din
cuvântul persan “droa” ce înseamnă “miros aromatic”, alţii consideră că ar proveni din
termenul de origine olandeză “droog” - ce desemnează substanţe vegetale vândute de
farmacişti.
“Drogul este definit ca orice substanţă ilicită sau licită care, consumată fie din motive
medicale, fie din alte motive, dă fenomene de dependenţă, adică necesită creşterea progresivă
a dozei consumate şi face foarte dificilă întreruperea acestui consum.” (Racanu,2004,19)
“Dependenţa de droguri reprezintă comportamentul care conduce la utilizarea obligatorie
a drogului, caracterizată prin necesitatea stringentă de a consuma drogul, asigurarea furnizării
şi dorinţa de a reîncepe consumul.” (Sandu,2002,10)
Drogurile sunt substanţe solide, lichide sau gazoase, care odată absorbite de organism
perturbă una sau mai multe funcţii importante, de cele mai multe ori iremediabil, şi care
influenţează negativ starea de sănătate, sentimentele şi percepţia.

Istoria drogurilor
- se duce în cele mai îndepărtate vremuri, omul fiind dintotdeauna preocupat de mijloace
de a-şi găsi plăceri de moment;
- iniţial, drogurile se produceau din plante, primul drog obţinut din capsule de mac a fost
opiul (neolitic);
- o menţionare celebră despre folosirea opiului se găseşte în Odiseea lui Homer care
aminteşte despre o băutură capabilă să ducă la “uitarea durerii şi a necazurilor”;
- macul şi opiumul erau cunoscute de romani; poetul Vergiliu aminteşte despre
aceasta în Eneida şi în Georgice;
- alchimiştii la sfârşitul dinastiei Han din China (sec. II-IV), posedau “pudra celor cinci
pietre”; acest drog era in totalitate de origine minerala, iar în combinaţie cu canabisul s-a
răspândit masiv în China;
- în civilizaţia islamică, cânepa indiană era foarte utilizată, deoarece Coranul a
interzis consumul de alcool;
- incaşii au ignorat opiumul şi cânepa indiană, dar în schimb ei utilizau coca pe care o
fumau în formă de ţigări si pipe;
- dependenţa de opium se dezvolta la mijlocul secolului al XIX-lea şi în Europa,
când au apărut centre unde se fuma opium, centre semiclandestine, atât la Paris cât şi în
marile porturi franceze;
- Thomas de Quincey poate fi considerat unul dintre primii toxicomani moderni. El privea
toxicomania din perspectiva culturală, ca obiect al cercetărilor medicale dar şi ca obiect al
tentativelor de control şi interdicţie;
- sfârşitul secolului al XVIII-lea este marcat de dorinţa unor cercetători de a purifica
opium; astfel în 1804 se obţine extrasul de opium, adică nişte cristale incolore care nu
erau altceva decât morfina;
- chimistul german Dreser, pornind de la morfină, a sintetizat un nou produs mult mai
puternic : heroina, comercializată ca medicament din 1898;
- la sfârşitul sec. al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru uzul excesiv
de drog, printre care s-a aflat şi cocaina; cocaina a fost izolata din frunzele de coca după
1860 şi a început să se răspândească foarte repede din 1885, când companiile
farmaceutice au început să vânda în S.U.A. şi Europa produse pe bază de cocaină.
Sigmund Freud a publicat un articol despre potenţialul terapeutic al cocainei în 1884.
Autorităţile americane au recomandat cocaina ca remediu pentru boală. După o anumită
perioadă s-a observat că are capacitatea de a induce intoxicaţii care produc tulburări
psihice, precum şi pierderea controlului asupra comportamentului, iar folosirea ei pe o
durata mai îndelungată duce la dependenţă;
- - odată cu începutul secolului XX apar noi droguri şi noi căi de administrare, ceea ce a
condus la apariţia de noi probleme legate de consumul lor;
- - o alta clasă de substanţe psihoactive, amfetaminele, au fost introduse în uzul clinic în
1932, dar au inceput să fie folosite ca drog în anii `50 şi `60;
- preocuparea socială pentru abuzul de halucinogene s-a intensificat în anii 1960 când
consumul unei noi substanţe, descoperite recent, cu un foarte mare potenţial halucinogen,
se răspândeşte foarte repede printre grupurile de tineri. Este vorba de LSD (acidului
lisergic);
- - în anii `70 creşte consumul de canabis şi se răspândesc cazurile de abuz şi dependenţa
de amfetamine. Toate aceste substanţe nu sunt consumate doar în scopuri medicale, ele
sunt produse şi în laboratoare clandestine, ca droguri ilicite;
- -în cursul ultimilor ani folosirea ilegală a drogurilor s-a răspandit într-un ritm fără
precedent, atingând toate regiunile globului. Această răspândire a drogurilor poate fi
atribuită mai multor factori, printre care insuficienţa informaţiilor credibile asupra
pericolelor imediate şi pe termen lung a folosirii drogurilor, uşurinta din ce în ce mai
mare a procurării drogurilor , absenţa unei responsabilităţi asupra dimensiunilor
problemelor ridicate de droguri.

Teorii asupra consumului de droguri:

1. Teorii biologice - postulează faptul că mecanisme înnăscute în
anumiţi indivizi îi conduc pe aceştia către folosirea drogurilor sau abuzarea de acestea în
cazul expunerii la ele.
- factorii genetici
- dezechilibrul metabolic
2. Teorii psihologice- mulţi specialişti consideră că persoanele care devin consumatoare de
droguri, în special tinerii,au un grad de vulnerabilitate a personalităţii, anterioară începerii
consumului.
- reîntărirea
- personalitate inadecvată

3. Teorii sociologice:
- învăţarea socială;
- controlul social;
- subcultura;
- interacţiunea selectivă/socializarea.

Factori de risc în consumul drogurilor

1. factori de risc de ordin personal:
- factori genetici;
- tipul de personalitate şi temperamentul;
- diferite afecţiuni psihice şi fizice;
- vârsta mică la prima utilizare a tutunului şi alcoolului (14 ani);

2. factori de risc familiari:

- istoricul familial de utilizare a substanţelor toxice;
- atitudinea părinţilor în legătură cu activităţile şcolare, extraşcolare, fumatul sau consumul
de alcool sau droguri;
- viaţa familială dezorganizată;
- implicarea parentală inadecvată în educaţia şi viaţa adolescentului (extremele educaţionale:
pedepsele grave (deseori corporale) sau permisivitatea crescută a părinţilor;

3. factori de risc de ordin social:

- accesul la diferite substanţe toxice (ţigări, alcool);
- anturaj nepotrivit;
- reclame;

Drogurile – un fenomen ce ia amploare în rândul adolescenţilor

- tendinţa de a consuma stupefiante de la vârste tot mai fragede (13-14 ani);
- scade consumul de tutun şi alcool, creşte cel de stupefiante;
- aproximativ 10% dintre adolescenţi fumează până la 15 ţigarete pe zi, 20 de zile pe
lună (deşi procentul este în continuă creştere). Tutunul are efecte nocive multiple pe
termen lung şi crează de asemenea dependenţa. Un adolescent care fumează de mai
mult de 1 an, are o şansă de 80% să devină dependent;
- aproximativ 75% dintre liceeni au consumat alcool ocazional. Dintre aceştia, 28%
relatează episoade cu consum exagerat de alcool (mai mult de 5 băuturi tari într-un
interval de câteva ore). Una din cauzele principale de deces în rândul adolescenţilor, sunt
accidentele auto cauzate de consumul excesiv de alcool. Consumul de alcool scade
inhibiţiile specifice vârstei şi predispun adolescentul la o viaţa sexuală necorespunzătoare
(sexul neprotejat) şi care cresc riscul contactării unei boli cu transmitere sexuală (HIV-
SIDA, herpes, clamydia) sau apariţiei unei sarcini nedorite;