Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.

Rolul asistentului social

CAP. III. Rolul asistentului social

1. Generalităţi asupra sarcinilor asistentului social

Boala mintală limitează căile de comunicare dintre oameni şi astfel deranjează şi

distorsionează relaţiile psihologice şi psihice ale tuturor celor implicaţi, în special relaţiile de la
nivelul familiei.
Astfel, din acest punct de vedere, sarcinile asistentului social sunt: de a asista la aceste
comunicări deficitare, de a ajuta la reabilitarea relaţiilor de familie şi de a căuta să sprijine sau să
restabilească optimul social de funcţionare al familiei şi al individului. Pentru a putea realiza acest
lucru, asistentul social are nevoie în primul rând să poată genera o bună relaţie de lucru, bazându-se
pe abilitatea de a demonstra pacientului acele sentimente care au rolul de a face clientul să se simtă
în voia sa şi anume de simpatie, sinceritate şi căldură. Pentru aceasta, este însă nevoie de ascultare
atentă şi concentrată, încuviinţare a ceea ce i se spune şi exprimarea preocupării. Aceste aptitudini
fundamentale constituie baza pe care se vor acumula multe alte intervenţii verbale şi mai sofisticate.
Pentru activitatea socială legată de bolnavul psihic există trei direcţii principale:
O primă direcţie în acest sens este aceea că asistentul social trebuie să susţină o comunicare
bazată pe realitate, concentrându-se asupra aspectelor „aici” şi „acum” şi să evite atragerea într-o
discuţie cu caracter ireal, bazată pe concepţiile false pe care le are clientul.
O altă direcţie ce trebuie urmărită este cea conform căreia asistentul social trebuie să
stabilească un ritm al comunicării şi al intervenţiei la o viteză pe care pacientul şi familia sa le
înţeleg şi le percep ca atare, fără a-şi forma idei fără fundament real. Cu alte cuvinte, asistentul
social trebuie să vorbească mai rar, liniştit şi pe un ton calm, ridicându-l doar atunci când acesta
consideră că este necesar.
Cea din urmă direcţie care trebuie urmată o constituie faptul că în toate cazurile asistentul
social trebuie să fie conştient de forţa potenţială care există în client şi în familia acestuia, precum şi
ale slăbiciunilor aparente pe care le poate manifesta şi de ariile de disfuncţie pe care le-a observat
de-a lungul anchetei. Acest lucru este necesar pentru a dobândi o imagine de ansamblu asupra
circumstanţelor psiho-socio-economice ale clientului şi familiei sale.

38
Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.Rolul asistentului social
2. Rolul îndeplinit de asistentul social

Crearea unui climat afectiv corespunzător este o componentă majoră în păstrarea sănătăţii
mintale, iar pentru aceasta asistentul social are, în general, următoarele roluri, dar pe care este nevoit
să le adapteze la situaţia dată:
1. Rolul de mediator. Pentru ca asistentul social să îşi impună rolul de mediator este necesar
ca familia bolnavului psihic să conştientizeze existenţa unui conflict în interiorul acesteia. Fiecare
membru trebuie să sesizeze faptul că în familie există diferenţe între indivizi, incompatibilităţi de un
nivel mai mic sau mai mare , precum şi exteriorizări conforme sau nu cu aşteptările celorlalţi.
Problema pe care o percepe asistentul social este aceea că percepţiile resimţite de membrii familiei
nu sunt întotdeauna rezonabile sau realiste, incompatibilităţile sau interferenţele pot fi reale, dar de
multe ori se întâmplă să existe doar în mintea unei persoane sau a amândurora. Este suficient ca
numai unul să creadă că există o incompatibilitate şi el va acţiona în consecinţă, atrăgându-l şi pe
celălalt în conflict. Rezolvarea conflictelor de familie poate fi dificilă pentru că membrii ei petrec
mult timp împreună; pentru că este foarte greu pentru unul din ei să se retragă separat pentru un
timp; pentru că resimt presiunea cooperării în traiul laolaltă şi datorită gradelor diferite de
dependenţă a anumitor membrii de alţii. Medierea implică efortul de a rezolva dispute care pot
exista între pacient şi alte persoane sau organizaţii. Rolul de mediator implică efortul asistentului
social de a-şi asista clientul şi partea adversă pentru a găsi un teren comun pentru a putea rezolva
conflictul. Medierea foloseşte uneori şi la mobilizarea resurselor interne ale clientului. În cazul unui
bolnav psihic, asistentul social este mediator atât între acesta şi familia sa, cât şi referitor la terţe
persoane atunci când prin natura bolii sale, clientul creează probleme.
2. Rolul de broker social. Broker-ul la bursa asista clienţii să-şi definească resursele şi să-şi
dezvolte obiectivele pentru investiţii; după ce îşi folosesc cunoştinţele despre piaţa şi relaţiile pentru
a alege acţiunile potrivite pentru clienţii lor. În aceeaşi manieră, asistentul social poate acţiona ca
verigă de legătură între client şi resursele comunităţii reprezentate de serviciile comunitare. Pentru a
funcţiona ca broker social, este nevoie de o bună cunoaştere a resurselor comunităţii, precum şi a
regulamentelor diferitelor instituţii. beneficia. Scopul este să îi ajuţi pe oameni să folosească
sistemul , să lege elemente diferite ale sistemului, beneficiul esenţial fiind ca între persoană şi sursă
să existe o conexiune sau în legătură cu diferitele surse existente. Astfel, asistentul social, în ajutorul
bolnavului psihic, poate veni nu numai cu lămuriri în privinţa drepturilor, din punct de vedere
legislativ, dar de asemenea îi poate prezenta acestuia şi atribuţiile unor ONG-uri ce pot veni în ajutor

39
Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.Rolul asistentului social
în rezolvarea problemei sale sau îi poate propune o legătură cu o secţie de psihiatrie sau cabinete ale
psihologilor/psihiatrilor colaboratori.
3. Rolul de facilitator. Acest rol este asumat când activitatea de intervenţie este orientată
spre asistarea clienţilor de a găsi resurse interne pentru a realiza anumite schimbări. În principal
această schimbare se produce datorită eforturilor clientului , responsabilitatea asistentului social
fiind să faciliteze , să uşureze realizarea schimbării şi nu se referă doar la schimbările clientului , ci
şi la modificarea mediului de către client. Ca şi căi de realizare a acestui rol pot fi menţionate
următoarele: încurajarea verbalizării, posibilitatea clientului de a-şi descărca sentimentele,
încurajarea şi angajarea clientului în discuţii logice. Totodată facilitatorul poate găsi şi resurse în
exterior. Astfel, facilitatorul trebuie să cunoască bine membrii grupului şi să nu permită emoţiilor,
convingerilor sau prejudecăţilor vreunui membru să interfereze cu procesul grupului. Acest rol, în
cazul asistentului social ce lucrează cu un bolnav psihic, poate fi asumat în contextul familiei, găsind
şi valorificând resursele acesteia sau cu bolnavul psihic, atunci când starea acestuia nu este foarte
gravă şi prin urmare mai are şi stări de luciditate.

4. Rolul de profesor. Acest rol are loc în contextul unui schimb participativ de informaţii
între sistemul client şi asistentul social, informaţii necesare clientului pentru a se descurca în situaţii
problematice pe care le întâlneşte. Dar diferă totuşi prin aceea că rolul de profesor implică
introducerea de resurse suplimentare în cadrul sistemului client. Pot fi oferite clienţilor noi
informaţii necesare pentru a se descurca în situaţii anevoioase, să fie ajutaţi să realizeze noi
comportamente prin oferirea de modele alternative. A oferi informaţii nu înseamnă, însă a da sfaturi.
Informaţiile înseamnă date sau cunoştinţe pe care clienţii sunt liberi să le folosească sau nu în
atingerea scopului propus. Ceea ce este important de subliniat este faptul că informaţiile trebuie să
fie legate de problema care determină intervenţia comună. Prin urmare, dacă problema este boala
psihică şi implicaţiile sale, informaţiile oferite trebuie să fie strict legate de acest fapt. Uneori cei cu
tulburări psihice au momente în care se poartă ca nişte copii. Aşadar asistentul social îi poate învăţa
unele lucruri întocmai ca pe un copil. Dar totodată asistentul social poate educa şi familia
beneficiară în lucrul şi responsabilitatea pe care o implică o persoană cu tulburări psihice.

5. Rolul de avocat. Ca avocat, asistentul social devine purtătorul de cuvânt al clientului, prin
apărarea cauzei lui. În asistenţa socială, avocatul nu este neutru ci, ca în justiţie, este partizan al
clientului. Astfel, cel care lucrează cu persoană deficientă mintal devine un avocat al apărării, având
ca instrument de lucru legea 487 din 11 iulie 2002. Întocmai ca la un proces, avocatul aduce

40
Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.Rolul asistentului social
argumente, negociază, dezbate şi manipulează mediul în favoarea clientului. Faţă de mediere, unde
efortul este centrat pe asigurarea împăcării prin cedări de partea ambelor părţi, în acest rol de avocat
efortul este îndreptat spre a câştiga pentru client beneficiile de care are parte din punct de vedere
legal. Obiectivul este să modifice sau să provoace schimbări ale politicilor sociale în concordanţă cu
nevoile sociale. Există, însă pericolul ca asistentul social să slujească interesele clientului fără a avea
un contract clar.
6. Rolul de consilier. După cum precizează manualul de bune practici în asistenţa socială
comunitară, prin consiliere asistentului social i se oferă posibilitatea să exploreze, să descopere şi să
clarifice care sunt resursele clientului şi împreună cu acesta să stabilească care sunt soluţiile pentru
rezolvarea problemei cu care se confruntă. Astfel, el oferă suport imediat familiilor aflate într-o
situaţie de criză sau într-un moment de schimbare care necesită o adaptare a fiecărui membru al
familiei la condiţii noi de viaţă, cu care nu este adaptat. Conştienţi de cuvintele, gesturile şi de
finalitatea cuvintelor sale, asistentul social urmăreşte un scop bine precizat, şi anume acela de a a-l
face pe client să înţeleagă cât mai bine cauzele care stau la baza problemei cu care se confruntă, să
reflecte asupra lor alături de consilier şi singur să ia o decizie în vederea soluţionării. Asistentul
social va asocia cunoştinţele problemei prezentate cu resursele comunitare şi intervenţiile ce vor fi
utilizate astfel încât împreună cu clientul, în cazul actual cu familia bolnavului psihic, să realizeze
un plan de acţiune, intervenţie şi de comunicare. De asemenea acesta va oferi sistemului client un
feed-back corespunzător într-o manieră suportivă, fără a forţa indivizii într-o direcţie sau alta.
Folosind ascultarea activă, asistentul social va prezenta suport faţă de problema în care se află
familia respectivă şi va încuraja membrii acesteia să-şi exprime complet sentimentele astfel încât
fiecare mică problemă prezentată, componentă a alteia mai mari, să fie rezolvată de la bază şi
etapizat.
7. Rolul de evaluator. Asistentul social evaluează starea de funcţionalitate bio-psiho-socială
a clientului. De asemenea el are un rol principal în evaluarea socială şi economică a beneficiarului şi
familiei acestuia, în evaluarea mediului fizic şi social în care trăieşte beneficiarul, în evaluarea
consecinţelor care privesc beneficiarul în cazul acordării sau neacordării serviciilor de reabilitare, în
evaluarea motivaţiei beneficiarului sau a familiei de a beneficia de servicii la domiciliu, în evaluarea
familiei privind capacitatea acesteia de a asigura condiţii necesare creşterii, îngrijirii şi participării la
reabilitarea sociopsihoeducativă a beneficiarului. În lucrul cu bolnavii psihic, asistentul social
evaluează atât partea materială ce ţine de condiţiile de trai, cât şi nevoia urgentă sau nu a individului
de a fi internat la un spital de psihiatrie sau a nevoilor impuse de membrii familiei precum şi a
capacităţii acesteia de a avea în grijă o persoana de genul acesta.
41
Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.Rolul asistentului social
8. Rolul de colaborator. Deoarece, asistentul social va constitui o parte importantă a echipei
de lucru interdisciplinare, el trebuie să concentreze eforturile echipei spre a obţine un scop comun.
În lucrul cu persoanele deficiente mintal, întotdeauna asistentul social va trebui să conlucreze cu
psihologul sau cu psihiatrul.
Rolul asistentului social şi atitudinea sa va fi mereu în legătură cu instituţia din care face
parte, astfel încât îl poate servi direct pe clientul său.

3. Rolul asistentului social în consolidarea nucleului familial

James Mark Baldwin ( în Septimiu Chelcea, 2001) menţionează că „unitatea

psihologică este un socius, un individ mai mult sau mai puţin socializat, apt de a intra în relaţii
sociale fecunde cu semenii săi şi rămâne ca o condiţie obiectivă că un grup format din astfel de
indivizi constituie un mediu sau o situaţie socială pentru fiecare dintre ei“
„Primul lucru care trebuie spus despre angajaţi este acela că activitatea lor- şi în consecinţă,
lumea lor- are de-a face doar cu oamenii. Acest lucru cu oamenii nu seamănă cu activitatea din
departamentele de personal şi nici cu cea a prestatorilor de servicii; în definitiv, angajaţii au obiecte
şi produse, nu servicii, asupra cărora să-şi desfăşoare activitatea, dar aceste obiecte şi produse sunt
oamenii” (Erving Goffman, 2004, pag. 73)
Asistenţa socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate ramuri ale asistenţei sociale,
deoarece prin aplicarea ei în cadrul familiei şi pentru familie, cuprinde totalitatea problemelor de
asistenţă socială.
Asistenţa socială îşi are locul în familiile dezorganizate şi pentru a avea succes în rezolvarea
problemelor de dezorganizare a familiei, este necesar ca familiile care pun astfel de probleme să fie
depistate şi deci cunoscute de către personalul de specialitate, din timp, pentru ca prin măsurile luate
de stocarea factorilor cauzali, să se poată reface familia. Cu cât stadiul de dezorganizare este mai
avansat, refacerea familiei este mai dificilă şi uneori imposibilă.
Stabilirea cauzelor determinante care au dus la dezorganizarea familiei este acţiunea pe care
asistentul social trebuie să o aibă în vedere de la prima întrevedere cu familia respectivă, în cazul de
faţă cu familia bolnavului psihic, până la rezolvarea definitivă a cazului, deoarece fenomenele sunt
în continuă schimbare, boala poate evolua sau dimpotrivă regresa. Deci, factorul considerat a fi

42
Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.Rolul asistentului social
cauza şi care a fost stabilit la începutul analizei, nu este obligatoriu constant până la încheierea
procedurilor.
Orice proces de dezorganizare a familiei, începe cu tensiuni familiale care se manifestă prin
neînţelegeri , certuri, şi chiar violenţă. Uneori rezultatul acestei tensiuni familiale cum ar fi divorţul,
abandonul, etc. se răsfrânge asupra tuturor membrilor familiei şi poate fi o cauză dintr-un sistem
înlănţuit de alte cauze. În asistenţa familiei există posibilitatea de a lucra, atât cu separaţia familiei
complete care ridică anumite aspecte de dezorganizare cât şi cu familiile descompletate prin deces
care din diverse motive cad sub nivelul de viaţă considerat a fi normal, intrând în sfera de activitate
a asistenţei sociale.
Problemele de asistenţă socială, precum şi întreaga acţiune de supraveghere a relaţiilor
familiale, a exercitării obligaţiilor părinţeşti faţă de copii, înfierea copiilor rămaşi fără părinţi sau în
imposibilitatea de a-i creşte, tutelarea celor lipsiţi de capacităţi fizice sau psihice, fie minori, fie
adulţi, toate aceste probleme revin asistenţei sociale.
Asistentul social poate constitui o sursă de informare şi prevenţie pentru familie şi copii,
putând să-şi asume rolul de consilieri şi educatori în educaţia părinţilor. De asemenea, intervenţia
comunitară poate fi utilă în încurajarea şi motivarea familiilor cu probleme, dar numai atunci când
resursele există şi pot să furnizeze acest ajutor.
„Pentru a face faţă acestei mari varietăţi de cazuri, formarea asistenţilor sociali nu poate ocoli
cunoştinţele privind aspectele psihologice de adaptare ale persoanei la mediul ei de viaţă şi pe cele
privind intervenţiile menite să modifice comportamentul unor beneficiari individuali, sau a unor
grupuri de persoane.” (Revista de asistenţă socială, editorial nr. 2/2010)

4. Reacţia familiei

Există un număr de reacţii comune adoptate în mod tipic de familie. Există un sentiment de
lipsă de înţelegere, fazele de început ale bolii pot agrava lipsa de armonie. Unora le este doar teamă

43
Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.Rolul asistentului social
de boala mintală şi de imaginea oferită de spitalele şi de tratamentele psihiatrice. Boala mintală
constituie încă un stigmat în ochii multora, stigmat greu suportat de familie. Terapia de familie se
ocupă de interviuri în grupuri naturale-cupluri de familii- având intenţia de a interveni în structurile
dezvoltate de aceste relaţii de intimitate mai mult decât în psihopatologia individului.
Se începe prin a aborda bolnavul şi apoi se încearcă să-l integreze nucleului familial,
implicând şi alţi membri ai familiei. Problema se bazează pe credinţa că o problemă a unui individ,
nu poate fi înţeleasă şi rezolvată decât dacă este privită ca parte a sistemului general de comunicare
şi interacţiune cu membrii familiei. Aceasta înseamnă că ideea „pacientului” ca localizare a
tulburării şi deteriorării nu are ce căuta în abordarea autentică a terapiei de familie.
Diferiţi terapeuţi fac apel, în munca lor, la diferite teorii, dar majoritatea sunt de acord cu un
număr de factori care s-au dovedit eficienţi. Unul ar fi faptul că familia însăşi reprezintă o sursă de
ajutor şi de sprijin pentru individul în cauză. Un al- II-lea factor este ideea că multe dintre tulburări
sunt produse de comunicarea ineficientă sau deficitară în cadrul familiei. Ajutorul acordat în
examinarea comunicărilor intrafamiliale şi în indicarea posibilelor distorsionări pot permite familiei
sa-şi exprime sentimentele şi emoţiile personale faţă de ceilalţi membri ai familiei, astfel ei devin
persoane mult mai deschise în cadrul familiei şi deci reafirmându-se aşadar autonomia personală.
Ajutarea familiei să examineze relaţiile de putere din cadrul ei, permite membrilor ei să
înţeleagă mai bine ce rol joacă fiecare în promovarea stresului şi a tensiunii. Asistenţii sociali în
asemenea şedinţe pot fi subiectul presiunilor de tot felul şi uneori este necesar să exercite o putere
considerabilă pentru a menţine controlul şi a reflecta realităţile situaţiei.
Şedinţele pot implica o muncă bazată pe activitate. De exemplu exerciţiile de interceptare a
unor soluţii pot permite participanţilor să vadă o situaţie din perspective diferite şi să repete
răspunsuri alternative. Modelare familiei este o tehnică des folosită. Aceasta implică ca membrii
familiei să reconstituie un anumit incident sau eveniment neplăcut care a avut loc, alcătuind astfel, o
„fotografie” de grup care este apoi examinată cu ajutorul terapeutului de către fiecare membru în
parte. Ceea ce rezultă din analiza unei astfel de reconstituiri este faptul că schimbarea poate surveni
relativ repede, iar asistentul social are posibilitatea de a crea în familie o anumită atmosferă care
grăbeşte schimbarea.

5. Terapia familială

„Terapia familială analitică se defineşte ca o terapie de grup familial: toţi membrii familiei
nucleare, eventual împreună cu reprezentanţii familiei lărgite – mai ales dacă aceştia locuiesc în

44
Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.Rolul asistentului social
acelaşi loc- sunt invitaţi să participe la şedinţe (fiecare individ este o piesă din puzzle-ul familial).”
(Daniel Widlocher şi Alain Braconnier, 2006) Deşi familia formează un grup cu acelaşi statut ca al
altor ansambluri umane de tipul bisericilor, armatei, şcolii etc. ea îşi păstrează o specificitate în
virtutea rolurilor sale sexuale tipice, a legăturilor sale unice precum şi a funcţiilor sale total
particularizate.
Se consideră că într-o mulţime indivizii au dificultăţi în a se defini, deoarece mişcările le sunt
interceptate şi denaturate de către un aşa-zis şef, astfel în cazul de faţă familia reprezintă ceva mai
mult decât o simplă însumare a părţilor. „Ceea ce, în termeni analitici, presupune că: fricţiunea
contactelor produce o regresie care face să iasă la lumină aspectele cele mai primitive ale psyche-
urilor, în care diferenţa dintre sine şi celălalt este ca şi abolită,dar de asemenea şi interfantasmarea,
ca activitate de legătură, înglobează şi face să rezoneze fantasmele subiecţilor, exersând o forţă de
atracţie asupra celuilalt.”(Daniel Widlocher şi Alain Braconnier, 2006) „În momentul în care o
familie se structurează, se formează locuri şi funcţii precise şi un sistem de rudenie compus din
diade destul de distincte: legături de filiaţie, de cuplu, consangvine sau fraterne, şi avunculare.
Guvernată de aşteptări reciproce, de prescrieri de funcţionare şi de interdicţii, fiecare legătură este
clar diferenţiată.”(Daniel Widlocher şi Alain Braconnier, 2006) Astfel, după cum se observă,
asistentul social, în urma analizei pe care o va face după prima întrevedere cu familia va fi nevoit să
ia o decizie în ceea ce priveşte membrii familiei. Va trebui să observe faţă de cine este mai apropiat
asistatul, cu alte cuvinte bolnavul psihic, pentru ca ulterior să conlucreze şi cu acesta din urmă
pentru o înlesnire a demersurilor. Acel membru al familiei faţă de care asistatul se simte mai
apropiat va juca un rol esenţial în terapia familială, atât la nivelul relaţiei dintre asistent social si
beneficiarul direct, cât şi la nivelul relaţiei dintre asistentul social şi restul familiei. „ Odată cu
regresia emoţională, materialul obţinut progresiv în decursul şedinţelor va afce să iasă la iveală
abisul psihotic de bază, senzaţiile de neconceput, golurile de semnificaţie. Materialul oniric, evaluat
îndeosebi de terapeut, va dezvălui emoţiile violente şi fantasmele sfâşietoare, aflate la originea
îmbolnăvirii” .”(Daniel Widlocher şi Alain Braconnier, 2006)

6. Terapia de grup

În diferite ocazii termenul de terapie de grup, folosit într-un sens mai puţin riguros, este
utilizat ca un paravan eufemistic pentru orice activitate desfăşurată în grup. Cerinţele individuale pot
fi clasificate ca referindu-se la experienţa comună, îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare,

45
Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.Rolul asistentului social
reducerea protecţiei şi realizarea obiectivelor de dezvoltare. Asistentul social, ca şi conducător al
grupului trebuie să considere că un prim rol al său este facilitarea tuturor sau a unora dintre cerinţe,
prin sprijinirea interacţiunilor în grup şi prin încurajarea membrilor acesteia de a examina procesele
ce se petrec în jurul lor, fiind stimulaţi de reţeaua de relaţii în care sunt cuprinşi.
În mod obişnuit, astfel de grupuri sunt alcătuite din 8 persoane şi unul sau doi conducători şi
se întâlnesc săptămânal sau de două ori pe săptămână timp de 1 sau 2 ore. Unele proiecte au un
număr limitat de şedinţe, altele acceptă membrii noi pe măsură ce alţii părăsesc grupul, fie din
motive personale, cum ar renunţarea la serviciile asistentului social, respectiv ale conducătorului de
grup, fie considerându-se acesta din urmă un caz rezolvat.
Mulţi asistenţi sociali descriu pe larg criteriile de selecţie şi schiţează tipul persoanelor pe
care ei le consideră potrivite pentru acest tip de terapie; în general limitându-se la persoanele cu
tulburări non-psihotice care sunt dornice să-şi examineze propriile moduri de funcţionare şi care
sunt suficient de puternice pentru a suporta emoţiile, uneori puternice, ce pot apare în timpul
şedinţei.
Despre ce au de făcut conducătorii de grup, opiniile tind să se întindă pe un traseu continuu:
la un capăt se află conducătorii şi la celălalt capăt cei care preferă să se distanţeze de grup şi să ia în
considerare doar unele reţineri din partea membrilor referitoare la detalii personale.
În general membrii grupului sunt încurajaţi să comunice gândurile lor grupului. Sarcina
asistentului social, ca şi conducător al grupului, este de a facilita acest lucru şi de a ajuta grupul să
examineze deopotrivă conţinutul celor exprimate şi modul în care grupul poate rezolva o situaţie
particulară. Astfel se poate asigura dezvoltarea introspecţiei personale şi a conştientizării de sine.
Ca de obicei, eficacitatea acestei metode este dificil de evaluat. Asistenţii sociali pot fi uneori
forţaţi, în acest sens, împotriva dorinţei lor, de către cei care consideră că a lucra cu 8 alcoolici sau
depresivi sau alţi bolnavi la un loc reprezintă o mai bună folosire a timpului decât a lucra cu ei pe
rând. Lucrul în grup are propriile lui dezavantaje şi poate implica munca în tandem a doi
conducători. De asemenea lucrul în grup poate crea dificultăţi în cazul în care cei doi nu se
armonizează între ei.
„Scoaterea aspectelor de personalitate din ecuaţiile sistemice complexe ale acordării
ajutorului nu simplifică sau uşurează munca asistentului social ci, dimpotrivă, reduce modalităţile
practice de intervenţie ale asistentului social şi şansele de a creşte autonomia persoanelor asistate
faţă de sistemul de asistenţă socială.” (Revista de asistenţă socială, editorial nr. 2/2010)

46
Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.Rolul asistentului social
7. Schimbarea rolului asistenţei sociale acordate bolnavilor mintali

Hotărârea de a instituţionaliza un „asistent social autorizat” va afecta nu numai modul în care

este oferit acest serviciu celor cu tulburări mintale, dar va produce şi schimbări cu caracter mai
general în existenţa socială. Deoarece tulburările mintale, indiferent de categoria de diagnostic,
afectează funcţionarea psihosocială, prin urmare, orice formă de îngrijire trebuie să se concentreze
asupra acestor dificultăţi. Aşadar, asistenţii sociali trebuie să aibă cunoştinţe şi însuşiri care
facilitează abilitatea bolnavului de a stabili şi a menţine comunicarea cu cei din jurul său, trebuie să
cunoască şi să folosească la capacitate maximă tehnicile de intervenţie, care variază de la
chimioterapie şi până la terapia de familie.
Asistentul social are responsabilitatea de a lucra şi de a interrelaţiona cu profesiile implicate
în fiecare caz în parte, de care beneficiarul va avea fie în prezent, fie ulterior nevoie, impunându-se
astfel schimburi în privinţa rolului asistenţei sociale.
Referitor la legislaţia sanitară apar o serie de amendamente care vin în întâmpinarea criticilor
ce au cerut un control legal mai riguros, o mai mare subliniere a drepturilor pacienţilor şi acoperirea
unor lacune legislative ce au fost observate empiric de-a lungul timpului. Astfel, asistentul social
este acum adecvat pregătit şi sprijinit pentru a îngriji bolnavul chiar şi la domiciliu.
Astfel, asistentul social comunitar ar avea pe lângă rolul consultativ şi unul care ar implica
generarea de resurse ale comunităţii şi stimularea reţelelor de autoajutorare, rolul asistentului social
fiind cel de catalizator, care extrage din resursele existente ale comunităţii o parte pentru a ajuta şi
sprijini pe cei vulnerabili.
„Asistenţii sociali clinicieni sunt practicienii chemaţi să se organizeze şi să se implice în
solicitarea unor investiţii sporite în serviciile de asistenţă socială care să poată răspundă în mai mare
măsură nevoilor beneficiarilor. În categoria nevoilor sunt incluse şi cele care privesc sănătatea
mentală a beneficiarilor, care pot accentua problemele materiale, nevoile de siguranţă şi lipsa de
suport social al beneficiarilor.” (Revista de asistenţă socială, editorial nr. 2/2010)
În ultimii ani, asistenţa socială s-a extins, calitatea asistenţei prestate fiind una ridicată, multe
departamente de servicii sociale sunt aproape în întregime dotate cu personal calificat. De asemenea
s-a îmbunătăţit asistenţa sanitară medie şi s-a mutat accentul pe comunitate. Pregătirea specialiştilor
trebuie să fie acordată asistenţilor sociali pentru o mai buna aşa-zisă furnizare a serviciilor şi pentru
o calitate în acord cu aşteptările.
„Asistenţii sociali clinicieni răspund nevoilor persoanelor care sunt deservite de o mare
varietate de servicii sociale: în centre familiale, în adăposturi, în centre de recuperare a persoanelor

47
Elena Cosmina Simioniuc Cap. III.Rolul asistentului social
dependente, centre pentru vârstnici, în şcoli, în spitale, în centre de sănătate mentală şi de reabilitare
psihosocială de orice fel, publice sau private.” (Revista de asistenţă socială, editorial nr. 2/2010)

48