TCR – T Cell Receptor

Elucidarea structurii TCR s-a facut tarziu, dupa cea a imunoglobulinelor. Motivele au fost acelea ca:
1. acest receptor se gaseste exclusiv in forma membranara (nu exista un echivalent al anticorpilor solubili) si
astfel au fost necesare teste celulare;
2. TCR nu este specific doar pentru antigen, ci pentru moleculele de antigen asociate cu moleculele self codate
de genele din complexul MHC (Complex Major de Histocompatibilitate), fenomen denumit “restrictie MHC”.
Aceasta a insemnat ca TCR nu a putut fi izolat si extras folosind simpla lui legare la antigen.
Identificarea si caracterizarea TCR s-a putut realiza cu ajutorul anticorpilor monoclonali (mAc). Au fost astfel
produsi un numar foarte mare de mAc fata de diverse clone de limfocite T, pentru a putea identifica un astfel
de Ac care sa fie specific fata de o clona (clonotipic). Aceasta abordare s-a bazat pe ipoteza ca, de vreme ce
TCR este specific atat pentru Ag cat si pentru MHC, ar trebui sa existe diferente structurale importante la
nivelul receptorilor, de la o clona la alta (ar trebui sa existe diferente idiotipice). TCR a fost identificat in 1982
(J.P. Allison). Folosind aceeasi metoda, alti cercetatori au reusit sa stabileasca faptul ca TCR este un
heterodimer, format din lanturile α si β.
Folosind acesti heterodimeri  izolati din membranele unor variate clone de limfocite T, Allison a demonstrat
ca unele antiseruri (seruri obtinute dupa imunizare, bogate in anticorpi) se legau la heterodimerii  ai tuturor
clonelor, in timp ce alte antiseruri erau specifice anumitor clone. Concluzia a fost ca lanturile  si  au, ca si
lanturile de Ig, secvente constante si secvente variabile.
Mai tarziu, a fost identificat si un alt heterodimer TCR, denumit . Proportia dintre cele doua tipuri difera de
la o specie la alta, dar, comparativ, putine limfocite folosesc TCR-ul .
Secventializarea lanturilor receptorilor  si  a evidentiat existenta unor domenii cu o structura extrem de
similara cu cea a imunoglobulinelor, ceea ce face ca si aceste molecule sa se incadreze in “superfamilia
imunoglobulinelor”. Fiecare lant din TCR prezinta cate 2 domenii care contin cate o legatura disulfidica
intralant, care inchide o bucla de aproximativ 60-75 aa. Secventele N-terminale ale ambelor lanturi prezinta
importante variatii, dar portiunea situata spre capatul C-terminal este conservata. Domeniile TCR, unul variabil
si unul constant sunt homologe dpdv structural cu domeniile V si C ale Ig-nelor, iar intreaga molecula TCR
seamana cu un fragment Fab.
Domeniile variabile prezinta cate 3 regiuni hipervariabile, care sunt echivalentul regiunilor CDR ale domeniilor
variabile ale lanturilor L si H intalnite la Ig 1.
In continuarea domeniului constant, fiecare lant TCR prezinta o scurta secventa de conexiune, in care exista un
reziduu de cisteina cu ajutorul caruia se formeaza o legatura disulfidica cu celalalt lant (inter-lant).
Consecutiv acestei mici regiuni de conexiune, urmeaza regiunea transmembranara, cu o lungime de 21-22 aa,
responsabila pentru inserarea lanturilor in membrana plasmatica. Ceea ce face domeniile transmembranare ale
TCR neobisnuite este ca ele contin reziduuri incarcate pozitiv. Aceasta sarcina electrica va permite lanturilor
heterodimerului TCR sa interactioneze cu lanturile complexului CD3, responsabil pentru transmiterea
semnalului.
Ultima portiune a lanturilor TCR este cea intracelulara; coada intracitoplasmatica este scurta, de doar 5-12 aa,
ceea ce face ca lanturile sa nu fie capabile sa transduca semnalul declansat de legarea receptorului la complexul
Ag/MHC self.
Deoarece atat TCR, cat si TCR sunt molecule transmembranare, izolarea unei cantitati suficiente pentru
studiile cristalografice este dificila. In plus, lanturile nu sunt solubile in absenta unui detergent. Aceste
dificultati au fost depasite prin exprimarea proteinelor in vitro. Clonele utilizate pentru exprimarea moleculelor
TCR sunt inginerizate astfel incat sa contina codoni stop inainte de secventa responsabila pentru regiunea
transmembranara, astfel ca moleculele produse vor fi libere. Structura cristalografica a demonstrat ca TCR
prezinta homologie cu portiunea Fab a Ig-nelor, iar cele 3 CDR-uri sunt orientate astfel incat sa formeze un
situs de legare special, care sa se adreseze si moleculei MHC (marginile cupei) si peptidului continut in aceasta
cupa2.

1
Lantul  al TCR prezinta si o patra regiune hipervariabila, dar aceasta nu pare sa ia contact cu antigenul si de aceea nu
este considerata un CDR.
2
CDR3 se gaseste in centru si se adreseaza exclusiv peptidului.

1
Asa cum s-a aratat in cazul Ig-nelor, acestea sunt asociate cu proteine membranare, heterodimerii Ig-/Ig-,
pentru a forma BCR. Similar, TCR (T idiotip) se asociaza cu molecula CD3, formand complexul TCR-CD3.
Moleculele asociate participa la transducerea semnalului, dar nu si la interactiunea cu Ag.

Experimentele care au demonstrat asocierea membranara a TCR cu CD3 au fost urmate de altele care au aratat
ca CD3 este, de asemenea, necesar pentru insasi exprimarea heterodimerilor  si  pe suprafata celulara.
Pierderea genelor responsabile pentru codarea CD3 conduce la imposibilitatea exprimarii intregului complex.
CD3 este format din 5 tipuri de lanturi, asociate astfel incat sa formeze 3 dimeri: un heterodimer format din
lanturile  si , un heterodimer format din lanturile  si  si un homodimer format din lanturile ζζ sau un
heterodimer format din lanturile ζ si η. Lanturile ζ si η sunt codate de aceeasi gena, dar difera la partea lor C-
terminala datorita unei diferente in matisarea ARN-ului (splicing) la nivelul transcriptului primar 3.
Lanturile ,  si  ale complexului CD3 sunt membri ai superfamiliei Ig-nelor, fiecare continand un domeniu
extracelular Ig-like, urmat de un domeniu transmembranar si o lunga coada intracitoplasmatica. Lanturile ζ si η
prezinta cate o portiune extracelulara extrem de scurta (9 aa), in schimb, cozile lor intracitoplasmatice sunt
foarte lungi: 113 aa - lantul ζ si 155 aa - lantul η. Regiunea transmembranara a tuturor lanturilor polipeptidice
contine reziduuri de acid aspartic, incarcate negativ. Aceasta sarcina electrica permite complexului CD3 sa
interactioneze cu unul sau doi aa incarcati pozitiv apartinand regiunii transmembranare a fiecarui lant TCR.
Cozile intracitoplasmatice ale lanturilor CD3 contin secvente conservate de aa, numite motive de activare
(ITAM – immunoreceptor tyrosine-based activation motif). Acest motiv este gasit si la nivelul altor receptori,
inclusiv la nivelul heterodimerului Ig-/Ig- si la nivelul receptorilor Fc pentru IgE si IgG. ITAM reactioneaza
cu tirozin-kinaze si joaca un rol foarte important in transmiterea semnalului. Lanturile ,  si  contin cate un
singur motiv ITAM, in timp ce lanturile ζ si η contin cate 3.

Molecule co-receptor

Desi recunoasterea complexului antigen/MHC este mediata doar de complexul TCR/CD3 (din care doar TCR
are rol in recunosterea propriu-zisa), alte molecule participa, de asemenea, la activarea celulei T. Unele dintre
acestea participa la intarirea legaturii dintre limfocitele T si celulele partener, altele participa la transducerea
semnalului, altele le pot face pe amandoua.

3
~90% dintre moleculele CD3 prezinta homodimerul ζζ.

2
Ly T pot fi impartite in 2 subpopulatii, in functie de exprimarea pe suprafata lor a moleculelor CD4 sau CD8.
Astfel, Ly T CD4+ sunt denumite Ly T helper si vor recunoste antigenul prezentat de moleculele MHC II. Ly T
CD8+ sunt denumite Ly T citotoxice si vor recunoaste antigenul prezentat de moleculele MHC I.
CD4 este o glicoproteina monomerica de aprox. 55 kDa, avand 4 domenii extracelulare Ig-like, o regiune
transmembranara hidrofoba si o coada intracitoplasmatica lunga, care contine 3 reziduuri de serina ce pot fi
fosforilate.
CD8 este in general un heterodimer  (cu lanturile unite printr-o legatura disulfidica), dar poate exista si ca
homodimer . Ambele tipuri de lanturi ale CD8 sunt glicoproteine scurte, de aprox. 30-38 kDa. Fiecare lant
consta dintr-un domeniu extracelular Ig-like, o regiune transmembranara hidrofoba si o coada citoplasmatica ce
contine 25-27 aa, mai multi dintre acestia putand fi fosforilati.
Atat CD4 cat si CD8 au 2 proprietati importante, care permit incadrarea lor in categoria moleculelor “co-
receptor”: se leaga la complexul MHC-peptid4 si participa la transducerea semnalului.
In timp ce molecula CD8 pare sa se lege la o singura unitate MHC I, in cazul limfocitelor T helper, CD4 se
leaga mai intai la un dimer de molecule MHC II. Odata legat la moleculele MHC II, molecula CD4 sufera
modificari conformationale la nivelul domeniilor apropiate membranei celulare. Aceasta permite interactiunea
cu o alta molecula CD4 (care a suferit aceleasi modificari), ceea ce va conduce la formarea unor structuri
tetramerice (4 molecule MHC II), iar apoi fenomenul poate lua amploare. Acest tip de legatura, ca o matrice
complexa, ar putea fi, in fapt, esential pentru transmiterea semnalului.

4
Portiunea N-terminala a moleculei CD4 se leaga la domeniul 2 al MHC II; CD8 se leaga la domeniile 2 si 3 ale
MHC I, dar exista un oarecare contact si cu 2G.

3
 Complexul Major de Histocompatibilitate (MHC)

Initial, MHC a fost recunoscut ca o regiune genetica ce controleaza principala bariera in calea transplantului
tesuturilor.
Studiul MHC s-a dezvoltat datorita experimentelor de transfer (transplant) a tumorilor.
Conceptul ca respingerea unui tesut strain este rezultatul unui R.I. fata de molecule de suprafata isi are originea
in studiile lui Peter Gorer in anii ’30. Acesta utiliza linii inbred de soareci in scopul identificarii unor Ag de
grup sanguin. In cursul acestor studii, a identificat 4 grupe de gene, desemnate I, II, III, IV care codau Ag de
grup sanguin. Ulterior, in anii ’40 si ’50, Gorer si George Snell au realizat ca Ag-nele codate de genele din
grupul II luau parte nu numai la respingerea tumorilor transplantate, dar si a altor tesuturi. Imunitatea anti-
tumorala nu era dirijata de fapt impotriva unor structuri caracteristice tumorii respective, ci mai degraba se
datora unor Ag ale tesuturilor normale prezente si pe suprafata tumorilor.
Snell5 a denumit aceste gene de “histocompatibilitate”, iar numele de H-2 (MHC de soarece) era in legatura cu
grupul II identificat de Gorer.
Functia moleculelor MHC este de a lega fragmente peptidice derivate din antigene si de a le prezenta pe
suprafata celulara pentru a fi recunoscute de catre limfocitele T potrivite. Consecintele unei astfel de prezentari
sunt dezastruoase pentru un patogen: celulele infectate viral sunt ucise, macrofagele sunt activate in asa fel
incat sa ucida bacteriile din veziculele intracelulare, limfocitele B sunt activate pentru a produce Ac capabili sa
neutralizeze si sa elimine patogeni extracelulari.
Astfel ca exista o foarte puternica presiune selectiva asupra patogenilor, care pot suferi mutatii genetice astfel
incat sa scape prezentarii in MHC.
Exista insa 2 proprietati diferite ale MHC care fac ca un astfel de mecanism de scapare sa fie dificil si lipsit de
succes pentru patogeni:
1. MHC este poligenic – exista mai multe gene MHC care codeaza pentru produsi cu diverse capacitati de
legare a diferite proteine;
2. Este inalt polimorfic – exista o multime de alele pentru fiecare dintre aceste gene (cele mai polimorfice din
organism)
Tesuturile transplantate de la un donor neinrudit sunt de obicei distruse de catre SI al primitorului, deoarece
celulele donorului aduc cu sine molecule de suprafata care difera de cele prezente la nivelul recipientului.
Compatibilitatea imunologica intre donor si recipient este dictata de aceste molecule de suprafata, unele dintre
acestea fiind codate de genele MHC.
Ag-nele MHC determina o reactie rapida de rejet, in timp ce, mult mai numeroasele mHC (antigene minore de
histocmpatibilitate) tind sa stimuleze o reactie mai inceata.
Desi moleculele MHC au fost descoperite in contextul transplantarii si au fost denumite Ag de transplantare,
influenta (rolul) lor in rejetul alogrefelor reflecta doar intr-o slaba masura rolul lor (central) in prezentarea Ag-
nelor limfocitelor T.
MHC consta din 3 grupuri majore, strans legate, atat in sistemul uman (HLA – human leukocyte antigen) cat si
cel murin (H-2): MHC I, II si III.
Structura MHC
Pentru a intelege mai bine distributia genelor, denumirea lor si gruparea lor, vom prezenta mai intai structura
produsilor codati de aceste gene.
De-a lungul anilor, au fost propuse o serie de modele ipotetice, dar structura cristalografica a primei molecule
MHC a fost rezolvata doar in 1987 (Pamela Bjorkman).

MHC I
- glicoproteina
- heterodimer
- lantul  (lantul “greu”) este codat de o gena situata in complexul genic MHC; 46 kDa
- este asociat necovalent cu un lant “usor” denumit 2 microglobulina (2G); lant scurt, invariabil, 12 kDa,
~100 aa, codat la om pe CRS 15q21 (in afara complexului genic MHC) si gasit la nivele semnificative si in

5
George Snell – premiul Nobel in 1980

4
serul normal; poate fi asociat si altor molecule decat lantul  al MHC I; structura globulara, prezinta legatura
S-S intralant (membru al superfamiliei Ig; C-like)

- lantul  este compus din 3 domenii extracelulare, un domeniu transmembranar (~25 aa) si o regiune
intracitoplasmatica (~20 aa), fiecare codata de exoni distincti
- domeniul 1 (~ 90 aa pentru fiecare domeniu extracelular) contine un singur glican legat spre capatul N-
terminal; nu prezinta leg. S-S intralant
- domeniile 2 si 3 sunt stabilizate prin cate o legatura S-S intralant
- exista polimorfism alelic pentru moleculele HLA-A, B si C 6 localizat aproape in exclusivitate la nivelul
domeniilor 1 si 2
- domeniile 3 si 2G sunt Ig-like
- domeniile 1 si 2 au o structura unica; fiecare consta din 4 foi  pliate anti-paralele care sunt conectate in
partea C-terminala cu un  helix arcuit
- domeniile 1 si 2 sunt aranjate simetric, conducand la formarea unei platforme alcatuite din 8 foi  pliate si
2  helix-uri pe margine

- acest aranjament conduce la formarea unei cupe destinate legarii peptidului, avand dimensiunea de 25Å
lungime, 10Å latime si 11Å inaltime. Punctele de contact dintre cupa MHC si peptid se gasesc atat la nivelul
fundului cat si la nivelul marginilor, un rol important jucandu-l “buzunarele” formate
- reziduurile de la nivelul marginilor sunt destinate legarii TCR (margine superioara)
- in concluzie, reziduurile polimorfice sunt regasite atat la nivelul fundului cat si la nivelul marginilor (partile
laterale si superioare)7

6
Vezi harta genica si denumirea MHC uman
7
Studiul HLA-A2, Aw68 si B27 a demonstrat diferente in forma santului de legare, a conformatiei buzunarelor si a spatiilor de pe
podea care sunt formate de reziduuri polimorfice. In HLA-B27, exista o cisteina in pozitia 67, langa intrarea in buzunarul 45. Accesul la
buzunar poate fi blocat de aa cu lanturi laterale mari, prin intermediul unei legaturi S-S cu cys67, afectand drastic forma lui B27.

5
Ca urmare a organizarii domeniilor 3 si 2G ca domenii globulare, moleculele MHC I fac parte din
superfamilia Ig-nelor.
Domeniul 3 pare sa fie inalt conservat intre moleculele MHC I si contine o secventa care interactioneaza cu
molecula CD8 prezenta pe suprafata limfocitelor T citotoxice.
2G interactioneaza in foarte mare masura cu domeniul 3 si interactioneaza de asemenea cu aa ai
domeniilor 1 si 2. Interactiunea lantului  cu 2G, dar si cu peptidul din cupa este esentiala pentru plierea
corecta a intregii molecule si pentru stabilitatea ei structurala.
Asamblarea, care are loc in RER, incepe prin asocierea lantului  in curs de pliere cu 2G. Acest dimer “gol”,
metastabil, este apoi stabilizat prin legarea unui peptid potrivit pentru a forma structura trimerica nativa a
moleculei. Acest complex este in cele din urma transportat la suprafata celulei.
In absenta 2G-ei, majoritatea lanturilor  al MHC I nu sunt exprimate pe membrana. Acest lucru este ilustrat
de celulele Daudi, care sunt incapabile sa sintetizeze 2G, ca si de soarecii 2G KO (knock-out). Desi
mARN-ul este translat in proteina, celulele nu exprima lantul 8.

MHC II
- glicoproteine
- heterodimeri
- lant , 35 kDa
- lant , 27 kDa
- lanturile sunt asociate necovalent
- ambele lanturi sunt codate de gene situate in regiunea MHC II

- fiecare lant este format din cate 2 domenii extracelulare, un domeniu transmembranar si o regiune
intracitoplasmatica
- lantul  are 2 legaturi S-S intralant; lantul  are doar una
- legatura S-S din domeniul 1 al MHC II corespunde cu cea din domeniul 2 al MHC I
- glicozilarea domeniului 1 al MHC II corespunde glicozilarii domeniului 1 al MHC I
Bazat pe aceste similaritati (si altele), Brown et al. (1988) a propus un model in care structurile N terminale 1
si 1 ale MHC II sa fie analoge cu 1 si 2 ale MHC I, predictie ulterior confirmata prin cristalografie.
8
Recent, au putut fi puse in evidenta si molecule MHC carora le lipsesc o serie de componente, incluzand peptidul din cupa (HFE),
β2μG (MICA) sau domeniul α3 (ULBP – UL binding protein). In plus, exista dovezi ca celulele limfoide care prolifereaza prezinta pe
suprafata un numar stabil de lanturi grele de MHC I heterogene, carora le lipseste peptidul si/sau β2μG – structuri denumite
„conformatii deschise” (open conformers). Similar, celulele dendritice imature exprima molecule MHC II avand cupa goala, dar care se
dovedesc functionale, capabile sa incarce peptide la suparafata celulara.

6
Cupa de legare, ca si la MHC I, este alcatuita dintr-o podea (planseu) formata din 8 foi  pliate anti-paralele,
marginita de fiecare parte de  helix-uri.
Un nivel suplimentar de variatie individuala in gama de molecule MHC II de suprafata este creat de variatiile
in asocierea lanturilor  si  polimorfice, mai ales la heterozigoti. S-a demonstrat ca asocierea se afla sub
control alelic.
O diferenta marcanta intre MHC I si MHC II a aparut prin studiul unui MHC II uman, HLA-DR1. Acesta se
prezenta ca un dimer de heterodimeri . Dimerul este orientat de asa maniera incat cele 2 cupe de legare sunt
orientate in directii opuse. Nu se stie inca exact daca aceasta forma dimerica se manifesta si in vivo sau e doar
un artefact.
Distributia tisulara:
MHC I are o distributie larga, dar nu ubicuitara. Se gaseste pe majoritatea celulelor nucleate, dar si pe plachete.
Nu se gaseste pe epiteliul corneei (expresie nedectabila), in regiunea exocrina a pancreasului, pe celulele
acinare ale parotidei, pe neuronii din SNC, pe celulele trofoblastului vilos, iar pe majoritatea tesuturilor
endocrine expresia este foarte scazuta.
MHC II se gaseste in mod constitutiv pe celulele prezentatoare de antigen (APC) profesionale (celule
dendritice, limfocite B, macrofage9).
Alte celule pot exprima MHC II in conditii fiziologice sau patologice. Celulele epiteliului timic, celulele
Langerhans, dar si limfocitele T umane activate de Ag-e sau mitogeni exprima MHC II in mod normal. De
asemenea, celulele endoteliale limfatice din ganglionii limfatici (dar nu si cele din tesuturi), exprima constitutiv
MHC II10.
Pe alte celule insa, expresia MHC II poate fi indusa: celulele epiteliale din intestin, trahee, limba, amigdale,
epiglota, tubuli renali proximali, uretra, epididim, celulele placentare, endoteliu vascular, fibroblasti dermici,
keratinocite, melanocite, astrocite, celule Schwann, celule sinoviale, celule epiteliale tiroidiene (asa cum se
intampla in tiroidita Hashimoto), celulele pancreatice  (diabet zaharat).

Harta genica
La specia umana, complexul MHC se gaseste pe CRS 6 11 si se intinde pe 2-3 centimorgani (aprox. 4 x 10 6 baze
azotate) si contine peste 300 de gene.
Genele de clasa I ocupa ~ 1 600 kb catre telomer, genele de clasa II ocupa ~ 900 kb catre centromer si
flancheaza genele MHC III, care ocupa ~1 000 kb. Regiunea MHC este astfel regiunea cea mai dens populata
din intregul genom uman. Atat genele MHC I cat si genele MHC II sunt precedate de promotori (secvente
intronice situate catre capatul 5’) la care se leaga factori de transcriptie ce actioneaza la nivelul unei anumite
particulare secvente. Motivele prezente la nivelul promotorilor ca si a factorilor transcriptionali au inceput sa
fie identificate. Reglarea transcriptionala a MHC este mediata atat de elemente negative cat si pozitive.
De ex., factorul denumit C II TA (class II transactivator) si factorul de transcriptie RFX ( MHC class II
regulatory factor RFX1) se leaga (ambii) la promotor-ul genelor MHC II. Defecte ale acestor factori conduc la
“bare lymphocyte syndrome” (sindromul limfocitelor “goale”); pacientii cu aceasta anomalie nu prezinta MHC
II pe suprafata celulelor, ca atare nu pot prezenta antigenul limfocitelor T helper, acestea nu se pot activa si
astfel apare o imunodeficienta foarte severa.
Expresia moleculelor MHC este, de asemenea, reglata de diverse citokine. Interferonii (, , ) si TNF cresc
expresia MHC I/II.
IFN  pare sa induca formarea unor factori specifici de transcriptie care se leaga la promotorul MHC I. Legarea
acestora la secventa specifica din promotor pare sa coordoneze stimularea transcriptiei genelor care codeaza
pentru lantul , 2G, subunitatile proteasomului (LMP) si subunitatile TAP.
S-a aratat, de asemenea, ca IFN induce expresia C II TA, crescand astfel in mod indirect expresia de molecule
MHC II pe o varietate de celule, inclusiv celule non-APC.

9
Exista diferente de expresie nu numai in functie de tipul celular ci si in functie de stadiul de dezvoltare al celulei sau gradul de
activare. Astfel, pe monocite si macrofage, nivelul MHC II este scazut pana la contactul cu Ag-ul.
10
Absenta moleculelor co-stimulatoare confera acestor celule un rol important in inducerea tolerantei.
11
CRS 17 la soarece

7
Alte citokine influenteaza expresia MHC doar la nivelul unor particulare tipuri celulare. Astfel, IL-4 creste
expresia HLA II pe limfocitele B in repaus (resting), in schimb, IFN scade expresia HLA II pe limfocitele B.
Corticoizii si prostaglandinele scad, de asemenea, expresia HLA II.
Expresia MHC este scazuta consecutiv anumitor infectii virale, inclusiv cu citomegalovirus uman (CMV),
virusul hepatitei B (HBV), adenovirusul 12 (Ad 12). In unele cazuri, reducerea expresiei MHC I se datoreaza
afectarii expresiei unui component necesar pentru transportul peptidului sau asamblarii MHC I si nu diminuarii
transcriptiei. In infectia cu CMV, o proteina virala se leaga la 2G, prevenind asamblarea MHC I si
transportul catre membrana. Ad 12 produce o scadere a transcriptiei genelor TAP-1 si 2, produsii acestor gene
jucand un rol esential in transportul peptidelor antigenice si, ca urmare, molecula nu se poate asambla.
Scaderea expresiei moleculelor MHC I, prin oricare mecanism, este de natura sa permita virusurilor sa evite
prezentarea lor limfocitelor T si, in consecinta, sa evite dezvoltarea unui RI. Complexele MHC I/peptid viral nu
se mai formeaza si celulele infectate nu vor mai constitui tinte pentru atacul limfocitelor T citotoxice 12.

Genele MHC I
Diferitele gene HLA I sunt notate cu sufixul HLA-A, B, C, acestea codand pentru moleculele MHC numite
clasice. In afara de acestea, exista o multime de gene ce codeaza pentru MHC I non-clasice, identificate prin
cartare genetica, prezente atat la om cat si la soarece. La om, ele sunt denumite HLA-E, F, G, H, J si X, la care
se adauga o familie recent descoperita, numita MIC. Unele dintre acestea sunt pseudogene si nu codeaza
pentru un produs proteic, dar altele codeaza pentru produsi cu functii inalt specializate.
Anumiti produsi MHC I non-clasici (E, F, G) sunt denumiti molecule Ib. Ca si moleculele clasice, moleculele
Ib sunt alcatuite dintr-un lant  si 2G, dar sunt mult mai putin polimorfice si sunt exprimate la un nivel mult
mai scazut. Moleculele Ib prezinta o identitate de structura de pana la 70% cu moleculele clasice. Spre
deosebire de acestea, familia MIC prezinta doar 15-30% identitate structurala cu MHC clasice, in schimb este
inalt polimorfica. Produsii genelor MIC sunt exprimati la nivele scazute pe celulele epiteliale si sunt indusi de
caldura sau de alti stimuli care influenteaza proteinele de soc termic (hsp – heat shock protein). Nu se cunoaste
inca daca moleculele MIC au rol in prezentarea vreunui peptid.

Genele MHC II
Regiunea MHC II contine gene care codeaza pentru lanturile  si  ale MHC clasice, denumite la om HLA-
DP, DQ si DR. Cartarea a revelat mai multe gene pentru lantul  in unele regiuni, atat la soarece cat si la om,
ca si multiple gene . In regiunea DR de ex., exista 3 sau 4 gene  functionale. Toti produsii genelor  pot fi
exprimati impreuna cu produsul genei  intr-o anumita celula, crescand ca urmare numarul de molecule
prezentatoare de pe celula respectiva. Daca regiunea DR contine doar o gena , regiunile DP si DQ contin in
schimb cate 2 gene  functionale.
Au fost identificate (atat la om cat si la soarece) gene MHC II care codeaza pentru molecule non-clasice (HLA-
DN, -DO, -DM). Aceste molecule joaca in general rol de reglatori pentru moleculele clasice.
Tot in regiunea MHC II au fost evidentiate 2 gene, LMP2 si LMP7, care codeaza pentru subunitati ale
proteasomului si 2 gene, TAP1 si TAP2, care codeaza pentru subunitati ale transportorului de peptide din
citosol in RER.

12
Aceasta situatie nu va afecta celulele NK, actiunea lor nu depinde de prezentarea peptidului viral in cupa MHC I.

8
Genele MHC III
Genele din regiunea MHC III constau dintr-o colectie foarte heterogena. Aici se gasesc gene care codeaza
pentru compusi ai complementului, steroid 21-hidroxilaze, proteine de soc termic, citokine (TNF si TNF ).
Unele dintre aceste gene joaca rol in patologie. De ex. mutatiile genelor pentru hidroxilaze au fost puse in
legatura cu hiperplazia suprarenala congenitala.
Polimorfismul moleculelor MHC I si II
Se manifesta o enorma diversitate a moleculelor MHC intre specii, dupa cum exista o foarte mare diversitate
intre membrii unei specii. Sursa diversitatii moleculelor MHC este diferita de cea a moleculelor de Ig sau TCR.
Acestea din urma sunt generate printr-un proces continuu de rearanjari genice si alte mecanisme dinamice
(diversitate jonctionala, mutatii somatice etc.) ce conduc la modificari pe parcursul timpului intr-un individ.
Prin contrast, moleculele MHC exprimate de un individ nu se schimba pe parcursul vietii. Moleculele MHC
apartinand unui anumit individ pot diferi, adesea in mod semnificativ, de cele exprimate de un alt individ al
speciei respective. Diversitatea MHC din cadrul unei specii deriva din polimorfism, adica din prezenta a
multiple alele candidate pentru un anumit locus. La aceasta se adauga diversitatea data de faptul ca intr-un
individ genele sunt duplicate, avand functii similare sau care se suprapun. MHC-ul poseda un numar
remarcabil de alele diferite, pentru aproape fiecare locus si este astfel probabil cel mai polimorfic complex
genic cunoscut la vertebrate. Analiza moleculelor HLA I a revelat pana in prezent, doar pentru populatia
caucaziana peste 1800 de alele pentru locusul HLA-A, peste 2500 alele pentru HLA-B si peste 1300 alele
pentru HLA-C. La soareci, polimorfismul este la fel de semnificativ.
Moleculele MHC II umane sunt, de asemenea, inalt polimorfice. In total, au fost raportate 122 alele pentru
lanturile DR (DR are doar 2 alele, diferenta dintre ele fiind de un singur aa). In plus, exista mai multe gene
DR (9), iar un anumit individ poate avea un numar variabil (intre 1 si 5).
Frecventa acestor alele difera in functie de grupul etnic si localizarea geografica a populatiei. Estimarile actuale
ale polimorfismului sunt, cu siguranta, la limita inferioara si, odata cu posibilitatea secventializarii genelor
MHC, vor fi descrise si alte alele. Simplul fapt ca o serie de populatii ne-caucaziene nu pot fi caracterizate cu
ajutorul Ac-ilor pe care ii avem la dispozitie ne demonstreaza acest lucru.
Date fiind elementele descrise, se avanseaza o cifra de aproximativ 10 12 pentru diversitatea teoretica posibila13.
Diversitatea observata (reala) este mai mica insa decat cea teoretica. Faptul ca nu se manifesta chiar o
distributie intamplatoare si ca anumite combinatii de alele apar mai frecvent decat ar prezice calculul
probabilitatilor a condus la notiunea de “dezechilibru de inlantuire” (linkage disequilibrium)14. Motivele
pentru aparitia acestui fenomen nu sunt intelese pe deplin. Cel mai simplu ar fi acela ca nu a trecut suficient
timp si nu s-au incrucisat un numar suficient de generatii pentru a se atinge un echilibru intre alelele prezente la
nivelul populatiei respective. Haplotipurile care sunt supra-reprezentate in populatie reprezinta cu siguranta si
rezultatul urmatorilor factori:
1. O presiune selectiva in favoarea anumitor combinatii de alele, care sa confere rezistenta pentru anumite boli
sau, dimpotriva, sa genereze efecte daunatoare cum ar fi susceptibilitatea la autoimunitati;
2. Daca anumite haplotipuri sunt prezente mai frecvent intr-o populatie, aceasta este o reflectie a combinatiei
acelor alele care sunt prezente in populatia respectiva;
3. Fenomenele de cross-over sunt mai frecvente la nivelul anumitor secvente genice fata de altele. Prezenta sau
absenta acestor regiuni susceptibile (hot-spots) la nivelul alelelor poate dicta frecventa asocierii alelelor.
In ciuda dezechilibrului de inlantuire, exista un polimorfism enorm la nivelul MHC-ului uman si este foarte
dificil sa “potrivim” un donor cu un acceptor.
Desi nu este deloc usor de analizat in laborator un astfel de fenomen, este clar ca sunt implicate mai multe
mecanisme genetice: mutatii punctiforme, conversii genice – prin care o secventa este inlocuita, in parte, de o
alta provenind de la o gena homologa, crossing-over homolog dar inegal, etc.
Toate genele MHC, indiferent de varianta alelicã, sunt dominante, iar exprimarea lor este co-dominantã, deci
ambele gene alele de pe cromosomii omologi se exprimă pe suprafaţa celulelor. Deşi acest tip de exprimare

13
La oameni, diversitatea teoretica a MHC este si mai mare ca la soareci, dat fiind numarul mai mare de gene.
14
De exemplu, frecvenţa cu care gena HLA-A1 apare în populaţia caucazianã este de 16%, iar a genei B8 este de 10%. Conform
calculului teoretic, frecvenţa asocierii HLA-A1 cu HLA-B8 ar trebui sã fie de 16% x 10%, adicã de 1,6%; totuşi, datoritã
dezechilibrului, frecvenţa A1 + B8 este de 8,8%.

9
este cel normal, este important de subliniat cã exprimarea simultanã a alelelor prezente pe cromosomii omologi
reprezintã o importantã diferenţa faţã de excluzia alelicã ce apare în cazul genelor Ig şi ale TCR. Mai mult
decât atât, unele celule (cum ar fi limfocitele de exemplu) încearcã sã exprime cât mai multe tipuri de molecule
MHC, astfel cã, per ansamblul organismului, avem de a face cu un set complet de molecule, expresie a tuturor
genelor din Complexul Major de Histocompatibilitate.
O altă proprietate a genelor ce alcătuiesc sistemul HLA este înlănţuirea strânsă şi transmiterea în bloc de la
părinţi la copii a genelor alele ce formează pe fiecare cromosom 6 un anumit haplotip. Notând haplotipurile
parentale, corespunzătoare celor doi cromosomi 6 omologi cu ab şi cd, la copii sunt posibile următoarele
combinaţii genotipice (fiecare părinte transmite, prin gameţi, unul din cele două haplotipuri): ac, ad, bc şi bd –
fiecare cu o probabilitate de 25%. De aici rezultă că fiecare dintre copii va fi semidentic cu fiecare dintre
părinţi, iar în fratrie există probabilitatea teoretică ca fraţii şi surorile să fie: semidentici (50%), identici (25%),
diferiţi (25%).

MHC si susceptibilitatea la boala

Exista o serie intreaga de afectiuni care au fost asociate cu anumite particulare alele. Printre ele se gasesc
afectiuni autoimune, infectii virale, defecte ale sistemului complement, afectiuni neurologice.
Prin compararea frecventei alelei respective la pacientii cu o anumita boala, cu frecventa alelei in populatia
general se poate calcula “riscul relativ”.
HLA-DR4 aduce un risc relativ de 10x mai mare ca persoana respectiva sa dezvolte artrita reumatoida. Exista o
asociere foarte puternica intre HLA-B27 si spondilita anchilozanta (risc relativ de 90x mai mare). Totusi,
existenta unei astfel de asociatii nu trebuie interpretata strict in sensul ca prezenta unei anumite particulare alele
MHC a produs boala. Relatia intre o alela MHC si o particulara boala este mult mai complexa. S-a sugerat
astfel ca datorita apropierii dintre genele TNF si TNF cu locusul HLA-B, aceste citokine ar putea fi
implicate in distrugerea cartilajului.
Atunci cand riscul relativ este scazut, este probabil ca multiple gene, dintre care doar una este MHC, sa
influenteze susceptibilitatea fata de boala respectiva. Bolile nu sunt “mostenite” intr-o maniera mendeliana.
Gemenii monozigoti sunt un bun exemplu, ei mostenesc acelasi factor de risc MHC, dar, in unele cazuri, doar
unul dintre ei dezvolta boala. Aceasta sugereaza ca e nevoie de factori genetici si de mediu multipli, mai ales in
ceea ce priveste autoimunitatile. Dat fiind dezechilibrul de inlantuire, interpretarea trebuie sa fie precauta. Daca
tinem cont ca gena DR4 este asociata frecvent cu gena A3, atunci concluzia ar fi ca nu numai DR4 este
asociata cu artrita reumatoida, dar si A3.
Au fost emise o serie de ipoteze care sa explice rolul MHC in susceptibilitatea fata de o boala.
Astfel, susceptibilitatea fata de un patogen reflecta rolul unor particulare alele in responsivitatea sau non-
responsivitatea fata de acel particular patogen. Apar diferente in prezentarea antigenului, care determina
eficienta RI. Daca epitopii imunodominanti ai unui patogen mimeaza anumite molecule MHC este posibil ca
organismul respectiv sa nu raspunda, pentru ca nu poseda limfocitele T specifice.
Unele forme alelice ale moleculelor MHC pot servi drept tinte pentru atacul viral sau toxine bacteriene.

10
*Reducerea polimorfismului MHC in cadrul unei specii poate predispune specia respectiva la afectiuni
infectioase. Astfel, jaguarii sunt suceptibili la infectii virale, dat fiind faptul ca se inmultesc in cadrul unui grup
relativ restrans si, ca urmare, diversitatea e din ce in ce mai restransa.

11