MOLECULELE MHC

Clasic, sunt descrise 2 tipuri (I și II). În ultimii ani a fost introdusă și clasa a III-a.

MHC I e o proteină transmembranară prezentă pe toate celulele nucleate ale organismului (cu
excepția neuronilor) formată din 2 lanțuri de AA : α ( proteină transmembranară) și β
(extramembranară- ancorată de lanțul α, dar în afara membranei)
Lanțul α:
- întotdeauna cu extremitatea amino la exterior și carboxi la interior (în citosol)
- este foarte spiralat: în SEC (segmentul extracelular) există niște punți disulfidice ce crează 3
bucle/domenii, notate începând cu extremitatea amino: α1, α2, α3 (cea mai apropiată de
membrană); SEC conține cam 350 AA (în interior sunt vreo 70 AA)
 buclele α1 și α2 sunt față în față și crează în felul acesta o cavitate de mici
dimensiuni în care vor fi acomodate (se vor fixa) antigene endogene, care sunt foarte
diferite deci variază mult așezarea AA în aceste bucle de la un tip de MHC I la alta;
din acest motiv, ele au primit numele de domenii variabile/polimorfe. Plecând de la
variabilitatea Ag, și de la principiul fixării unui ligand pe un receptor, există o
singură posibilitate de fixare – de potrivire de formă, compatibilitate electrostatică.
 domeniul α3 e constant pt toate celulele unui individ, ceea ce ne conferă
individualitate antigenică și atunci domeniul acesta e important în rejecția grefelor/
transplantelor.
Lanțul β:
- e mult mai mic ca și dimensiuni
- cunoscut și sub numele de β2 microglobulina
- e întotdeauna identic pt toți indivizii unei specii
- se rupe mult mai ușor la indivizii cu infecție HIV
- se consideră că are rol de stabilizare electrică și conformațională a lanțului α

GENETICA MHC I:
 gena pt lanțul α e localizată pe cromozomul 6, locusul fiind apropierea celui pt MHC II.
Locusul e constituit din 3 fragmente genice: A, B, C. Fiecare dintre aceste fragmente
conferă altă structură și altă capacitate de legare moleculei MHC I. Considerând că avem
informație dublă (și de la mamă și de la tată), avem 2 fragmente câte două fragmente pt
fiecare tip (A, B, C), motiv pentru care în total există, de fapt, 6 fragmente care codifică
informație distinctă pentru moleculele MHC I
 gena pt lanțul β e situată pe crz 15
1
Sinteza MHC I și modul de încărcare a Ag endogene:
Un mic reminder: proteinele sunt sintetizate în ribozomi și, în funcție de locul unde urmează să
funcționeze proteinele respective, și ribozomii sunt localizați diferit: liberi în citosol/mitocondrii,
atașați RE (formând RER – sintetizează proteine de export, printre care se încadrează și proteina
transmembranară).
Sinteza pentru MHC I se va realiza în RE rugos (fiind o proteină transmembranară). Întotdeauna se
mai sintetizează și:
- proteine aberante (apar prin greșeli de sinteză sau prin greșeli de împachetare – folding )
- proteine tumorale care scapă în sinteză
- proteine îmbătrânite care trebuie degradate
- proteine aberante rezultate în urma contaminării celulei cu patogeni (virusuri, bacterii,
paraziți)
Toate aceste proteine trebuie recunsocute ca nefolositoare și trebuie apoi distruse. Distrugerea
proteinelor se face în niște sisteme proteazice, cea mai cunoscută fiind proteazomul.
Imediat după sinteză, care presupune structura liniară, primară a unei proteine, în interiorul lanțului
proteic iau naștere niște forțe care îl obligă să se împacheteze/spiraleze – proteina are tendința
intrinsecă de a se folda. Această tendință generează o viteză redusă → viteza crește enorm atunci
când procesul este ajutat de niște enzime de foldare (foldaze). Foldazele nu lucrează niciodată
singure, deci proteina nou sintetizată care trebuie să treacă spre structură terțiară, cuaternară, este
ajutată deci nu numai de foldaze, ci și de chaperonine. Trebuie să existe cupluri chaperonine-
foldaze în toate segmentele intracelulare în care se sintetizează proteina.

Chaperoninele = enzime numite diferit în funcție de locul în care au fost identificate într-o
celulă
a. chaperoninele citosolice și nucleare au fost denumite HSP (sau proteine de șoc caloric) pt că
prima modalitate care a fost descoperită că le-ar activa ar fi stresul caloric (creșterea
temperaturii intracelulare), dar ele se activează în multe condiții.
Ex: HSP 40, HSP 60, HSP 70, HSP 90, HSP 100 (în funcție de greutate mol, kDa)
b. chaperoninele din RER au fost individualizate generic ca GRP (proteină din reticul Golgi).
Se activează în multiple condiții – când RER e supraîncărcat, când în RER scade
concentrația de glucoză, când este alterată homeostazia Ca2+ sau când este alterat statusul
redox din reticul
Ex: GRP 78, GRP 94, calreticulina, calnexina
Chaperonina execută 2 acțiuni:
 ajută proteina să nu fie agregată în mediul dur din RER
 controlează calitatea proteinei nou sintetizate ca să nu aibă greșeli de sinteză și de
împachetare (chaperonina va proteja doar proteinele corect sintetizate)
Proteinele greșit sintetizate sau prost/incomplet foldate nu sunt preluate de chaperonine și
sunt trimise spre proteoliză

Foldazele: rolul lor este de a accelera foarte mult reacțiile care stau la baza împachetării
proteinelor. Interacțiunea dintre chaperonine și foldaze este perfectă, atât de bine sincronizată încât
pentru împachetarea unei proteine e necesară o secundă.
Există 2 tipuri de foldaze :
 grupa PDI (Protein Disulfid Izomeraze) – catalizează formarea de punți între resturile de
cisteină
 grupa PPI (Peptidil Prolil CisTransIzomerază) – catalizează formarea de punți între
resturile de prolină
2
RER este atât locul de sinteză a proteinelor de export cât și zona de identificare a proteinelor cu
erori structurale. După ce au fost identificate proteinele aberante, RER asigură și transportul lor spre
membrana reticulului, acolo unde există niște pori care se numesc transloconi. Prin acești
transloconi, proteinele aberante sunt livrate în afara reticulului către proteazomi. Tot acest sistem de
identificare și de distrugere poartă numele de sistem ERAD (Degradarea Asociată Reticulului
Endoplasmic).

Proteazomii sunt niște complexe de proteaze prezente atât în citosol cât și în nucleu. Rolul pe
care îl joacă este cel de endopeptidaze. Pentru a fi distruse însă, proteinele care ajung la el trebuie
marcate și marcarea se face cu ubiquitină (ea este cea care va fi recunoscută de enzimele din
proteazom).

Mecanismele prezentării selective a antigenelor pe moleculele MHC I

RE: Lanțurile α și β (alfa-mare roșu, beta-mic galben) sunt sintetizate separat, iar lanțul α care e
mai voluminos s-a dovedit a fi foarte instabil și abia începe să se foldeze, așa încât tendința lui la
agregare imediat după sinteză este foarte mare. Prima chaperonină (gri) se numește calnexină.
Calnexina oprește de la agregare (dacă lanțul e corect sintetizat) și după ce s-a fixat calnexina, brusc
se modifică oscilația lanțului α și îi crește afinitatea pt lanțul β. Calnexina ajută și la unirea α-β.
Odată ce s-a format heterodimerul α-β, scade brusc afinitatea pentru calnexină și ea e obligată să se
desprindă. Locul calnexinei este luat de o altă proteină (gri) care se cheamă calreticulină.
Calreticulina va funcționa în tandem cu o foldază care se numește ERP-57 (ca și acțiune e PDI).
- La acest moment avem lanțul α legat de lanțul β, pe care există calreticulină și foldaza ERP-57 -

3
Proteazomul va prelua toate moleculele marcate cu ubiquitină și le va liza până rezultă fragmente
oligopeptidice. Fragmentele de 8-15 AA, la ieșirea din proteazom, sunt preluate de TAP. TAP este
la rândul său un heterodimer (e format din 2 lanțuri peptidice diferite – TAP1 și TAP 2). Pe fiecare
din TAP 1,2 există câte un situs pe care se vor fiza fragmentele peptidice rezultate din proteazom
(zone de încărcate) și mai există o altă zonă unde este legată o moleculă de ATP. TAP preia
încărătura oligopeptidică și se deplasează spre membrana RER.
La trio-ul descris mai sus în RE (MHC I, calnexină, ERP-57) se mai leagă o altă proteină, tapasina.
Tapasina = remorcher care trage după el trio-ul MHC I –calreticulină – ERP 57 din interiorul RER
la membrană. Tot tapasina e cea care face legătura cu sistemul TAP: când TAP a ajuns la membrana
RER și se întâlnește cu o moleculă de tapasină se produce hidroliza ATP ului de pe TAP1 (are loc
primul consum energetic). În acest moment s-a deschis membrana RER. TAP 1,2 se leagă de
tapasină care a adus trio-ul la locul respectiv. Tapasina nu e doar remorcher, ea fixează (aduce față
în față) moleculele MHC I cu TAP 1,2 și poziționarea e atât de perfect făcută încât molecula de
MHC I vine în contact prin lanțurile α și β, acolo unde este situsul pentru antigen. Astfel, se ocută
situsul antigenic de pe molecula MHC I și aceasta, nemaiputând încărca antigene, se va desprinde
(1% dintre toate petidele livrate de TAP ajung să se fixeze pe MHC I; cele 99% din antigene sunt
aruncate înapoi din reticul în citosol prin transloconi spre proteazomi și proteazomul le taie în
totalitate). În momentul în care s-a desprins MHC I trebuie să se închidă porul care s-a creat.
Această închidere a membranei se face din nou cu consum energetic, dar de data aceasta se lizează
cea de a doua moleculă de ATP (de pe TAP 2). Ciclul acesta se reia. Când MHC I și-a preluat Ag,
dintr-o dată afinitatea ei față de calreticulină, ERP-57 și tapasină scade brutal. Molecula MHC I va
fi orientată, va părăsi retculul și va ajunge în Golgi și apoi va fi expusă pe memrbană iar celelalte
reiau ciclul.
Antigenele endogene care sunt încărcate pe moleculele MHC I sunt de fapt Ag care au tranzitat
RER. Aceste Ag vor fi prezentate de către celula respectivă atunci când există la cooperare un LT
citotoxic.
Pe moleculele MHC I sunt prezentate și Ag self, antigenele care dau caracteristicile, unicitatea
celulei. Moleculele MHC I prezintă și antigene self și, dacă este cazul (dacă a crescut numărul de
proteine aberante), prezintă și antigene non-self, numai că aceste antigene sunt numite endogene
pentru că au trecut prin RER. Aceste antigene pot proveni din proteine sintetizate/împachetate prost,
tumorale, îmbătrânite sau din contaminarea celulei.

4
MHC II sunt prezente doar pe membranele APC → înseamnă că aceste APC au și MHC I (pt că
sunt celule nucleate și nu sunt neuroni) și MHC II. MHC II e constituită tot din 2 lanțuri – α și β –
numai că ambele lanțuri sunt transmembranare. În această proteină sunt obținute prin împachetare
niște domenii extracelulare – câte 2 pe fiecare lanț. Lanțurile α și β au de asemenea extremitățile
amino- la exterior și carboxil- la interior. Cele 2 domenii de pe fiecare lanț sunt notate α1, α2
respectiv β1, β2. Buclele externe dinspre extremitățile amino α1, β1 sunt orientate spațial față în
față astfel încât între ele se creează din nou o cavitate. În această cavitate va fi acomodat un nou
antigen, de data aceasta un Ag exogen.
Domeniile α1 și β1 au primit numele de domenii variabile sau polimorfe. Fragmenele Ag pt MHC
II sunt puțin mai mari (ca medie, ele au între 15-24 de aa). Celelalte 2 domenii, spre membrană, α2
și β2 sunt domenii monomorfe (monomorfism relativ) și dintre ele α2 e ceva mai monomorf.

FUNCȚIILE MOLECULEI MHC II:

 prezintă Ag exogene pe buclele α1 și β1 → aceste Ag sunt prezentate spre LT CD4 + (LTh)
 fără ele nu este posibilă cooperarea între APC și LTh
 rol minor în respingerea grefelor (jucat de domeniul α2)

GENETICA MHC II: genele pt lanțul α, respectiv β sunt localizate pe crz 6, în vecinătatea
genei pentru MHC I. Locusul genic conține 3 segmente pt fiecare lanț (α/β): DB, DQ, DR. Fiecare
individ are câte 2 variante alelice (adică două de fiecare).

SINTEZA MHC II: are loc tot în RER, unde se sintetizează separat lanțul α și lanțul β. Imediat
după sinteză, ele sunt „îmbrățișate” de șaperonine și de foldaze și se petrec aeleași evenimente ca la
sinteza moleculelor MHC I.
Particularități: Imediat după sinteză, lanțurile α și β (care deja s-au cuplat între ele) sunt cuplate cu
un polipeptid inhibitor notat MHC II Ii (invariant inhibitory), un lanț inhibitor care imediat se
fixează în situsul pentru Ag. Deci imediat ce s-a sintetizat molecula MHC II, ea e blocată pe zona
de recunoaștere a antigenului de acest inhibitor. În felul acesta, molecula MHC II nu va putea capta
antigenele din RER, care vor rămâne la dispoziția moleculelor MHC I. În paralel cu acest fenomen,
moleculei MHC II i se mai atașează în RER un dublumolecular – HLA-DM. Acest HLA-DM este
foarte asemănător cu MHC II, dar nu există situs combinativ. Enzimele lizozomale s-au activat și
încep să taie din non-self dar în același timp atacă și peptidul inhibitor (invariant chain). Acest atac
proteolitic se produce în 2 etape și la sfârșitul celei de a doua etape, nu rămâne din invariant chain
decât un rest foarte mic – CLIP. HLA-DM abia acum captează CLIP și eliberează situsul
combinativ dintre α1 și β1. La acest moment deja există prelucrați epitopi din Ag nativ care pot să
fie încărcați pe moleculele MHC II.
HLA-DM are și capacitatea de a selecta epitopii (epitopii cu imunogenitatea cea mai mare).
Moleculele MHC II captează Ag exogene (și noi spunem din acest moment Ag exogene tuturor Ag
care au intrat în lizozom; Ag endogene sunt cele care au traversat RER). Acești epitopi vor fi
prezentați pe moleculele MHC : niciodată aa care sunt legați pe MHC II nu sunt aceeași cu aa care
sunt fixați pe TCR.