Schröder Verginica 2011- Biologie celulară si moleculara-aplicații în

farmacologie si genetică medicală, Editura Bren (acreditată CNCSIS), București 2011,

326 p. ISBN 978-973-648-960-0.

CAPITOLUL 7

ORGANITELE CELULARE CU ROL ÎN SINTEZA,

TRANSPORTUL ȘI SELECTAREA INTRACELULARĂ A
MOLECULELOR
Reticulul endoplasmatic
Aparatul Golgi
Lizozomii
Mecanismul transportului vezicular
Reticulul endoplasmatic

Reticulul endoplasmic (RE) este un organit delimitat de endomembrană, structurat sub

forma unor cisterne și/sau tubuli, cu numeroase anastomoze, a căror față citoplasmatică
prezintă, sau nu, rugozități și a cărui funcție de bază este aceea de a produce molecule și
macromolecule esențiale organizării și funcționării celulelor.

RE face parte din grupul organitelor implicate în biogeneza și traficul intracelular al

membranelor, alături de aparatul Golgi, lizozomi și sistemul endosomal, fiind primul din
serie, adică cel care inițiază procesele celulare care se desfășoară în aceste organite.
Reticulul endoplasmic reprezintă cea mai abundentă structură delimitată de
endomembrane din celulă, conținând mai mult de jumătate din membranele acesteia.
Spațiul mărginit de aceste membrane formează lumenul reticulului endoplasmatic.
Există două tipuri de RE: RE rugos (RER) care este acoperit de ribozomi pe suprafața
exterioară și are rolul de prelucrare a proteinelor.
REN (neted) care nu este asociat cu ribozomii, fiind implicat mai ales în metabolismul
lipidic.

RE și sinteza proteinelor

Biosinteza tuturor proteinelor într-o celulă se inițiază în citosol. Excepție fac proteinele
codificate de ADN-ul mitocondrial (puține; nu mai mult de 10% dintre proteinele necesare
funcționării mitocondriei).
Reticulul endoplasmatic preia selectiv ptoteinele din citosol, înainte ca sinteza lor să se
fi terminat la acest nivel.
Se pune problema: cum știe RE care dintre complexele de biosinteză proteică
(polisomi) trebuie să fie preluate la nivelul membranei sale? Informația prin care se face
selecția se află în însuși lanțul polipeptidic în formare. Ea este o secvență compactă de 15-
30 aminoacizi hidrofobi .

În 1960, George Emil Palade (premiul Nobel 1974 pentru

descoperiri în domeniul biomedical) și colaboratorii au demonstrat
pentru prima oară rolul RE în sortarea și prelucrarea proteinelor.
 Calea secretorie a proteinelor este: RER- aparat Golgi- vezicule
secretorii- exteriorul celulei.

Există două tipuri de transport prin care circulă proteinele sintetizate la nivelul
ribozomilor:
1- Transportul post-translațional – proteinele destinate să rămână în citosol sau să fie
încorporate în nucleu, mitocondrii, peroxizomi sunt sintetizate în ribozomii liberi
și eliberate în citosol când translația lor s-a terminat, deci sinteza e finalizată.
2- Transportul co-translațional – majoritatea proteinelor destinate secreției sau
încorporării în RE, ap. Golgi, lizozomi sau membrane plasmatice, sunt sintetizate în
ribozomii legați la membrană și transportate în RER pe măsură ce translația are loc.

În reticulul endoplasmatic, deoarece proteinele sunt translocate în timpul sintezei lor,

ribozomii responsabili pentru această sinteză trebuiesc atașați pe membrana reticulului
endoplasmatic. Acești ribozomi legați la membrană, acoperă suprafața reticulului
endoplasmatic, formând regiuni care delimitează reticulul endoplasmatic rugos (RER).

Deplasarea proteinelor de la un compartinent celular la altul:

1- Transport prin translocatori proteici, mecanism de transport care se face

în mod direct, prin bistratul lipidic, cu ajutorul unor proteine inserate în
membranele care separă cele 2 compartimente.
2- Transportul prin vezicule, veziculele înglobează macromolecule din
lumenul unui compartiment desprinzându-se prin „înmugurire” de
membranele acestuia, pentru ca apoi să-și descarce conținutul în lumenul
altui compartiment, ca urmare a fuziunii cu acesta. Nu străbat nici o
membrană (Figura 7.1).

Figura 7.1 Transportul macromoleculelor prin vezicule, după Alberts, 2002

Orientarea proteinelor de secreție către RE este realizată de secvențele semnal care

au 15-30 aminoacizi, și reprezintă o porțiune întinsă de resturi hidrofobe. Pe măsură ce ies
din ribozomi, secvențele semnal sunt recunoscute și legate de o particulă de recunoaștere a
semnalului (SRP=semnal recognition particle). Particulele SRP sunt macromolecule
complexe, formate din proteine și ARN.
 Receptorul pentru SRP care este inserat în membrana RE și leagă specific particulele de
SRP, în momentul în care ele s-au atașat la peptidul semnal de pe lanțul polipeptidic în
creștere.
Legarea de receptor eliberează SRP atât de ribozom cât și de secvența semnal a lanțului
polipeptidic care se naște.
Ribozomul, în continuare se leagă la un complex de translocare proteic (din membrana
RE), secvența semnal este introdusă într-un canal membranar (Figura 7.2). Translația se poate
relua, iar lanțul polipeptidic în creștere este translocat prin membrană în RE.

Figura 7.2 Sinteza de proteine secretorii (sau enzime lizozomale) la nivelul ribozomilor de
pe membrana RER (1-începutul sintezei, în afara membranei, 2- atașarea ribozomilor de
membrana RE prin recunoașterea semnalului SRP de receptorii membranari, 3-deschiderea
canalului spre lumenul RE, 4-eliberarea SRP în citoplasmă și a polipeptidului prin canal în
lumenul RE) dupa Karp,1999.

Pe măsură ce translocarea are loc, secvența semnal este clivată de o peptidază semnal
și polipeptidul este eliberat în lumenul RE.
Proteinele care vor fi încorporate în membrana plasmatică sau în membranele RE, ap.
Golgi sau lizozomilor sunt inițial inserate în membrana RE fără să fie eliberate în lumen. De
la membrana RE ele circulă, către destinația finală ca și proteine de secreție pe aceeași cale
(RE-ap.Golgi- membrana plasmatică sau lizozomi). Transportul lor se face sub formă de
componente membranare și nu proteine solubile.

REN și sinteza lipidelor

Este porțiunea cea mai importantă pentru sinteza lipidelor.

Deoarece sunt extrem de hidrofobe, lipidele nu sunt sintetizate în mediul apos al
citosolului, ci în asociere cu alte membrane în RE, apoi sunt transportate din RE către
destinațiile finale, fie în vezicule, fie prin proteine carrier.
La acest nivel sunt sintetizate fie formele finale, fie precursori ai lipidelor. Cele mai
multe lipide sunt de tipul fosfolipide, glicolipide, colesterol. Cele mai multe derivă din
glicerol si sunt sintetizate pe fața citosolică a membranei RE din precursori citosolici.
Noile fosfolipide vor fi sintetizate numai pe fața membranară citosolică, de unde sunt
translocate cu ajutorul unei proteine denumite flippaze, către jumătatea luminală a
bistratului, ceea ce echilibrează distribuția fosfolipidelor. Aceste flippaze sunt specifice
pentru fiecare tip de fosfolipid, asigurând astfel și asimetria bistratului.

Colesterolul este produs în RE printr-un proces biologic

complex, bine elaborat și atent reglat, format din multe etape.
Materia primă este acetil-CoA (CoA – coenzima A), iar intermediarul
de bază este acidul mevalonic, format prin activitatea HMG CoA
reductazei (HMG – 3-hidroxi-3metilglutaril). În etapele următoare se
produc o serie de transformări la care participă enzimele ce fac parte
din bagajul molecular al RE.

Tot la nivelul RE sunt produse ceramidele, precursorii sfingomielinelor și

glicolipidelor. Ceramidele se obțin prin amidarea sfingaminei, un aminodiol alifatic,
precursor al sfingozinei obținut din L-serină și palmitil-CoA. Dihidro-ceramidele, astfel
obținute, sunt dehidrogenate. Ceramidele sunt transformate în sfingomieline, sau glicolipide
(cerebrozide) la nivelul complexului Golgi.

Un aspect interesant, care merită punctat este faptul că, celula nu este nevoită să
sintetizeze fosfolipidele de novo, atunci când proporția dintre diferitele tipuri trebuie să
se schimbe la nivelul bistratului. Fosfolipidele pot suferi reacții de disproporționare,
adică acele reacții prin care ele pot trece dintr-una în alta.
Posibilitățile de disproporționare nu sunt nici universale (adică oricare dintre ele să
poată trece în oricare dintre celelalte), nici întotdeauna bidirecționale. Astfel sunt cunoscute
următoarele posibilități de disproporționare:

La nivelul RE:
a. fosfatidiletanolamina poate trece în fosfatidilcolină (conversia implică reacții
de metilare pentru care există enzima adecvată: fosfatidiletanolamin-N-metil-
transferaza;

b. există posibilități de conversie în ambele sensuri între fosfatidilcolină,

respectiv fosfatidiletanolamină și fosfatidilserină (prin reacții de schimb la
nivelul capului hidrofil: colina, sau etanolamina sunt schimbate cu serină, sub
acțiunea unor fosfatidilserin- sintaze);

La nivelul mitocondriei
a. fosfatidilserina poate trece în fosfatidiletanolamină (prin decarboxilare sub
acțiunea fosfatidilserin-decarboxilazei)

Exportul proteinelor și lipidelor din RE

Moleculele sunt exportate în vezicule formate prin înmugurire din RE. Apoi veziculele
fuzionează cu membrana aparatului Golgi și de aici pot să ajungă la lizozomi sau la
membrana plasmatică.
În timp ce sunt transportate prin vezicule, lipidele și proteinele, nu-și modifică
orientarea spațială. Dacă trebuie să rămână în RE proteinele sunt marcate prin secvențe țintă
care împiedică împachetarea și transportarea lor în vezicule.
 Figura 7.3 Schemă transport vezicule prin compartimentele celulare, după Alberts, 2002

Metabolismul lipidelor-desaturarea acizilor grași și detoxifierea celulară

Un alt proces care implică metabolismul lipidic, cu importanță în capacitatea celulelor

de a modula proprietățile fizico-chimice ale membranelor, este desaturarea acizilor grași.
Aceasta se face prin acțiunea unui complex enzimatic ce conține: citocrom B5, NADH-
citocrom B5-reductază și acid gras desaturaze.

Procesul are loc adesea cu alungirea lanțului alifatic. Nu există dovezi că aceste
procese s-ar petrece direct pe fosfolipide, ci doar pe acizii grași esterificați, ca tioesteri, cu
CoA. Modularea cantității de acizi grași nesaturați în fosfolipidele membranare permite
celulelor să-și regleze fluiditatea membranelor, în conformitate cu nevoile de moment.
Faptul că desaturarea se face pe acizi grași în afara lipidelor membranare, ar însemna
că, modularea fluidității se face prin sinteza „de novo” a fosfolipidelor. O problemă care se
ridică este legată de eficiența răspunsurilor în modularea fluidității pe această cale.
Procesele care rezolvă această problemă implică metabolizarea, pentru eliminarea din
celulă, a compușilor liposolubili, care s-ar putea acumula în bistratul lipidic, afectându-i
fluiditatea într-un mod necontrolat de celulă.
Acești produși pot fi fiziologici, patologici, sau farmacologici. La nivelul RE acești
produși hidrofobi sunt mai întâi hidroxilați prin acțiunea unui complex enzimatic bazat pe
citocrom P450/NADPH-citocrom P450-reductază. Ei sunt astfel transformați în structuri
hidrofile, ușor de eliminat din celulă. Dacă este cazul, aceste prime modificări sunt urmate de
grefarea, la grupările hidroxil astfel obținute, a unor structuri glucidice sau grupări sulfat, care
măresc hidrofilicitatea produșilor rezultați.

Rolul în detoxificarea celulară este spectaculos sugerat și de

fenomenul de hiperplazie (creșterea cantității, sau numărului de
structuri) a REN în hepatocitele indivizilor medicați, pentru o
perioadă mai îndelungată, cu barbiturice.
La scurt timp după începerea perioadei de tratament, crește
semnificativ cantitatea de REN în celulele ficatului. Hiperplazia este
reversibilă, cantitatea de REN revenind la normal la scurt timp după
 încetarea medicației. De remarcat faptul că, în hepatocitele normale,
structurile de RE prezintă o proporție de echilibru (~1:1) între RER
și REN, astfel încât modificările acestui raport sunt ușor de observat.

Reticulul endoplasmic – depozit dinamic de Ca2+

Această funcție este pregnant manifestă la celulele musculare striate. La aceste celule,
la care reticulul endoplasmic este denumit reticul sarcoplasmic (RS), funcția și dinamica ei
sunt realizate prin cooperarea mai multor componente moleculare. O primă componentă este
calsechestrina, proteină cu mare afinitate pentru ionii de calciu, aflată în cantitate mare în
lumenul organitului.

Prezența calsechestrinei contribuie la controlul cantității de

Ca2+ liber din lumen (conform constantei sale de afinitate), în
condițiile unei concentrații totale de Ca2+ crescute. La stimularea
celulelor, se deschid în membrana RS canale de calciu controlate
chimic (prin inozitol tris-fosfat – IP3), prin care ionii de calciu, aflați
liberi în lumen, pătrund în citosol și declanșează contracția.
Trecerea Ca2+ din lumenul RS în citosol are loc atâta timp cât
canalele sunt deschise, pe baza deplasării echilibrului dinspre calciul
legat pe calsechestrină, spre calciul liber. Ciclul se închide prin
acțiunea unor pompe de calciu din membrana RS, care reintroduc
Ca2+ în lumenul RS, unde calsechestrina îl complexează, pentru a
păstra constantă concentrația de ioni liberi.

Abundența și distribuția intracelulară a RE

Reticulul endoplasmic este un organit ubicuitar. Rolul său în biogeneza membranelor îl

face indispensabil organizării și funcționării celulelor. Chiar și în cazul eritrocitului (lipsit de
organite), reticulul endoplasmic a fost prezent și a activat în timpul diferențierii precursorilor,
până în momentul maturării elementului circulant. Dacă, de regulă, RE conține cel puțin
jumătate din membranele dintr-o celulă, raportul dintre componenta rugoasă și cea netedă
variază în funcție de tipul de celulă.
Există celule în care RER este preponderent (celule specializate în sinteza și secreția de
proteine: exemplul tipic îl formează celulele acinare pancreatice), sau celule în care REN este
preponderant (celule specializate în sinteza și secreția de hormoni steroidici; de exemplu
celulele zonei corticale a glandei suprarenale, sau celulele Leydig din testicul).
Un alt caz (reprezentat prin hepatocite de exemplu) este acela al celulelor în care
raportul RER/REN este echilibrat. Cât privește distribuția intracelulară a RE aceasta poate fi
difuză, cum ar fi în hepatocite, enterocite, sau polarizată, cum este în cazul celulelor acinare
pancreatice, unde RER este localizat în jumatatea bazală a celulelor, polul apical al acestora
fiind ocupat de vacuolele de secreție.

Aparatul Golgi

După ce au fost sintetizate în RE rugos, majoritatea proteinelor se deplasează prin

intermediul veziculelor de transport către aparatul Golgi (Figura 7.3). Veziculele aparatului
Golgi sunt dispuse între reticulul endoplasmatic și membrana plasmatică, sau între reticulul
endoplasmatic și alte organite celulare cum ar fi lizozomii.
 Aparatul Golgi este alcătuit din saci membranari turtiți si din vezicule asociate și se
caracterizează printr-o polaritate morfofuncțională distinctă (Figura 7.4).Se consideră că
aparatul Golgi are 3 compartimente distincte :
1. Rețeaua (fața) Golgi cis este orientată spre elementele tranziționale ale RE fiind
strâns asociată cu acestea.
2. Pachetul de cisterne (fața mediană) care este format din ansamblul de vezicule
aplatizate, suprapuse și dispuse între fețele cis și trans.
3. Rețeaua (fața) Golgi trans este orientată spre periferia celulei și care se continuă cu o
serie de formațiuni veziculare.

Figura 7.4 Aparatul Golgi- structura A (schemă) și B (microscopie electronică) (după Karp,
1999)

Proteinele și lipidele ajung prin intermediul veziculelor, de la nivelul RE, la fața cis a
aparatului Golgi, apoi de aici trec tot prin intermediul veziculelor până la fața trans, de unde
se desprind alte vezicule care transportă moleculele către alte destinații.

Moleculele sunt supuse modificărilor pe parcursul acestui traseu, la fiecare nivel. După
ce au fost modificate, ele sunt împachetate în vezicule care înmuguresc din sacii golgieni și
trec apoi la următorul nivel, fuzionând cu următoarea serie de saci membranari.
Este structura care sortează și prelucrează proteinele care urmează să fie
transportate către diferite destinații: lizozomi (Figura 7.5), membrana plasmatică. Sunt
sintetizate glicolipide și sfingomielina.

Modul în care contribuie aparatul Golgi la funcționarea celulară este complex fiind
implicat în transportul, concentrarea și prelucrarea biochimică a produșilor de secreție,
stocarea, împachetarea și expedierea materialelor ambalate. În cadrul prelucrării biochimice a
compușilor, ce urmează a fi secretați, sunt de menționat câteva din procesele complexe care
au loc:

 prelucrarea sfingolipidelor (biosinteza sfingomielinelor și glicolipidelor prin

modificarea ceramidelor produse în RE);

Sfingomielina este sintetizată prin transferul grupării fosforilcolina din

fosfatidilcolină la ceramide. De asemenea, prin adiția carbohidraților la
ceramide poate genera o serie de glicolipide diferite. Aceste molecule,
urmând transportul vezicular, sunt localizate ulterior pe fața exterioară a
membranei plasmatice, grupările polare ale acestor molecule fiind expuse
spre suprafața celulei.
 Oligozaharidele din structura glicolipidelor sunt importante elemente
(markeri) de recunoaștere între celule.
 glicozilarea proteinelor ( în tranzitul prin complexul Golgi, proteinele de
secreție sunt modificate prin proteoliză parțială sau glicozilare mai exact are
loc o tăiere a unor porțiuni din lanțul polipeptidic, sau îndepărtarea unora
dintre monozaharidele care fuseseră grefate pe lanțul polipeptidic la nivelul
RER);

Figura 7.5 Transportul vezicular - marcarea enzimelor lizozomale cu manoza 6-fosfat , după
Alberts, 2002.

 producerea glicozaminoglicanilor cu asamblări ale proteoglicanilor

membranari, sau ai matricei extracelulare;

 sulfatarea unor glucide (atât din glicozaminoglicani, cât și din unele

glicoproteine); substratul de pe care sulfo-transferazele transferă sulfatul este
3’-fosfoadenozin-5’-fosfosulfatul;

 marcarea enzimelor lizosomale prin eticheta manozo-6-fosfat (M6P) și

biogeneza lizosomilor (Figura 7.5);

 maturarea proteinelor (proces ce implică atât modificări enumerate la

punctele b – e, cât și prelucrări proteolitice);

 sortarea și transportul moleculelor și macromoleculelor la destinația finală în

celulă, sau pentru secretarea (exocitarea) lor; proteinele și lipidele de
membrană nou sintetizate sunt închise în vezicule speciale, diferite de
veziculele de secreție și de cele cu enzime lizozomale. Aceste vezicule nou
create sunt expediate de la aparatul Golgi spre plasmalemă sau alte membrane
celulare.
  biogeneza și traficul intracelular al membranelor (proces care nu poate fi
separat de toate celelalte enumerate).

În celulele sexuale seminale, complexul Golgi se transformă în formațiuni condensate

acrozomi, care se află în capul spermatozoidului, fiind capabile să elibereze substanțe cu
acțiune litică asupra învelișului ovulului, în scopul fecundării acestuia și a formării zigotului.

Lizozomii

Lizozomii sunt organite care conțin o serie de enzime cu rol în degradarea intracelulară.
Aceste structuri au în general formă sferică și prezintă o serie de variații de mărime și formă
ca rezultat al diferenței dintre conținutul în particule care au fost preluate pentru digestie.
Enzimele pe care le conțin pot distruge toate tipurile de molecule polimer din celulă:
proteine, acizi nucleici, carbohidrați și lipide.
Lizozomii funcționează ca un sistem digestiv al celulei, care fie degradează elemente
din afara celulei (endocitate), fie digeră compuși uzați din propria celulă.
Lizozomii conțin aproximativ 50 de enzime care pot hidroliza proteine, ADN, ARN,
polizaharide, lipide.
Enzimele hidrolitice acide sunt menținute în stare latentă, în interiorul membranei,
activitatea lor nemanifestându-se atâta timp cât membrana lizozomală este integră.
Conținutul în enzime hidrolitice variază în limite largi cu specia, tipul de țesut, tipul de
celulă, gradul de activitate sau momentul de activitate. Una din enzimele ubicviste, prezentă
în toți lizozomii celulari, indiferent de specie, țesut sau tipul celular este fosfataza acidă,
enzimă socotită marker a lizozomilor.
Membrana lizozomală este permeabilă pentru produșii de hidroliză (aminoacizi,
nucleotide) pe care îi eliberează în citoplasmă unde sunt reutilizați. În structura acestei
membrane există pompe de H+, care fac posibilă pătrunderea protonilor (ATP dependentă) ce
favorizează un pH acid (ph=5) în interiorul veziculelor. În restul citoplasmei pH este
menținut la 7,2
Lizozomii care au aspect omogen și sunt de talie mică (0,2-0,4 µm) au un bogat
conținut de enzime hidrolitice și se numesc lizozomi primari sau de acumulare enzimatică.
Lizozomii cu matricea de aspect polimorf iau naștere din lizozomi primari printr-un
proces de acumulare a unor materiale de proveniență diferită și au fost denumiți lizozomi
secundari.
După modul de formare și respectiv materialele incluse de vezicule lizozomii sunt
clasificați astfel:
A- endozomi sau heterolizozomi, în care sunt incluse materialele endocitate, aceste
vezicule se formează prin fuziunea lizozomilor primari (care conțin enzime hidrolitice)
cu heterofagozomii (vezicule formate în urma fagocitozei, endocitozei sau pinocitozei).

Procesul de degradare a substanțelor, în aceste vezicule, este

denumit heteroliză. Acest proces este întâlnit în: procesele de
apărare împotriva bacteriilor și virusurilor, în distrugerea hematiilor
 îmbătrânite (macrofage din splină), catabolismul proteinelor în
hepatocite sau nefrocite.

B-autolizozomi, care înglobează particule din citoplasmă (mitocondrii uzate, ribozomi,

fragmente de membrane) prin fuziunea dintre lizozomii primari cu veziculele denumite
autofagozomi.
Un organit ce urmează a fi digerat este înconjurat de membrane ale RE formând
autofagozom.

În celula hepatică o mitocondrie trăiește 10 zile după care

trebuie distrusă prin digestie lizozomală.

O formă de autofagie este și crinofagia, proces întâlnit în glandele cu secreție internă și

externă, în care granulele de secreție în exces, ce nu sunt eliminate din celulă, se unesc cu
lizozomii.
Factorii care inițiază permeabilitatea membranei lizozomale și activarea enzimelor
hidrolitice sunt fie hormoni, vitamine, fie agenți chimici (detergenți, droguri) sau radiații (X
sau UV).

Implicații medicale
Bolile incluziunilor celulare

Mutațiile genelor care codifică enzimele lizozomale sunt

responsabile pentru mai mult de 30 de boli genetice la om. Acestea
pot fi generate de deficiențe ale unei singure enzime sau mai multe și
constă în acumularea diverselor materiale nedegradate în celule.
Una dintre cele mai comune boli lizozomale este boala
Goucher care este cauzată de mutația genei care codifică enzimele
lizozomale necesare degradării glicolipidelor.
O altă situație este în cazul bolii celulelor I, caz în care, apar
deficiențe ale enzimelor care catalizează etapele de recunoaștere și
marcare a moleculelor ce urmează să ajungă în lizozomi cu
moleculele de manoză 6-fosfat (M6-P), etapă ce are loc în aparatul
Golgi.
Enzimele lizozomilor din fibroblaste lipsesc, astfel că,
substraturile nedigerate se acumulează sub formă de incluziuni.
Enzimele hidrolitice sunt absente în lizozomi, dar se regăsesc în
sânge în forma lor activă, ceea ce indică faptul că, anomalia (de
natură genetică) îsi are originea în defectul de sortare la nivelul
aparatului Golgi, ceea ce face ca hidrolazele să fie secretate în sânge
și nu încorporate în lizozomi (lipsește manoza 6-fosfat).

Mucopolizaharidozele (MPZ)

Rezultă din deficitul unei enzime lizozomale necesară pentru

catabolismul glicozaminoglicanilor. Glicozaminoglicanii (GAG),
care sunt constituenții majori ai țesutului conjunctiv, reprezintă
carbohidrați complecși cu lanț lung care sunt de obicei atașați
proteinelor pentru a forma proteoglicanii.
Caracteristicile clinice ale muco-polizaharidozelor rezultă din
acumularea lizozomală de GAG parțial degradat și nedegradat și
includ tipic facies cu trăsături aspre, grosolane, opacifiere corneană,
organomegalie, ankiloza articulațiilor, anomalii osoase, hernii,
statura unică și, în unele afecțuni, retardare mentală.
Produșii de degradare ai dermatanului, keratanului și
condroitin sulfatului sunt asociați cu manifestările viscerale, iar
acumularea produșilor de degradare ai heparan sulfatului determină
deficiență mentală.
Constatările de laborator includ prezența limfocitelor
vacuolare pe frotiul periferic și prezența de GAG în urină.

Hurler´s sindrom este din categoria muco-polizaharidozelor

de tip I (MPZ-I) și se datorează absenței sau insuficienței enzimei α-
L-iduronidază, responsabilă de degradarea mucopolizaharidelor în
lizozomi.
Enzima este necesară pentru matabolizarea
glicozaminoglicanilor (GAG). În prezenţa deficitului enzimatic,
aceştia se vor acumula în lizozomii celulelor macrofage, determinând
o suferinţă multisistemică: viscerală, osoasă şi neurologică.