8.1.

Însuşirile fizice a proteinelor membranare care asigură participarea lor în membranele

biologice.

Clasificarea proteinelor membranare:

Funcţie de poziţia faţă de bistrat
- periferice (extrinseci ) – ~25%;
- integrale (intrinseci) – ~75%.
Proteinele extrinseci:
- ectoproteine;
- endoproteine.
Proteinele intrinseci:
- transmembranare;
Caracteristicile fizico-chimice ale proteinelor periferice (extrinseci)
• Extractibile cu soluţii saline, sau agenţi chelatori;
• Au caracter hidrofil;
• După extracţie nu poartă lipide asociate şi îşi pastrează
solubilitatea în apă;
Caracteristicile fizico-chimice ale proteinelor transmembranare
Definirea domeniilor structurale
1. ectodomeniu;
2. endodomeniu;
3. domeniu transmembranar.
Clasificare în funcție de numărul de treceri prin bistratul lipidic:
1. unipas;
2. multipas.
Clasificare în funcție de orientarea lanțului polipeptidic fațã de bistratul lipidic:
1. tip I – NH2 terminal în ectodomeniu;
2. tip II – NH2 terminal în endodomeniu.
- se pot extrage din structura membranelor numai cu detergenți;
- rămân asociate permanent cu lipide;
- sunt insolubile în apă;
- au caracter amfifil
Proteinele transmembranare pot fi:
a. atașate pe suprafata membranei celulare prin intermediul unui fosfolipid;
b. ancorate în membrana celulară prin intermediul unei porțiuni ce conține aminoacizi nepolari;
c. inserate în membrană, traversând membrana – proteine transmembranare.
Proteinele transmembranare sunt alcătuite din 3 zone distincte:
1. o zonã nepolară, alcătuită din aminoacizi hidrofobi. Aceastã zonă este alcătuit fie din una sau
mai multe helix-uri paralele (în cazul proteinelor tip canal) fie din zone pliate de alcătuiesc o
structură asemănătoare unui butoi (motif .-barrel, în cazul porilor transmembranari);
2. 2 zone polare, alcătuite din aminoacizi hidrofili, ce încadrează zona nepolară.
Prin interacțiunea H2O cu zona hidrofobe, proteina trans-membranară nu poate părăsi bistratul
lipidic.
Proteinele membranare sunt moleculele implicate în funcțiile majore ale membranelor
celulare. Reprezintă 50% din greutatea membranelor celulare și 75% din greutatea membranelor
mitocondriale, cu o intensă activitate metabolică.
Clasificarea acestor proteine s-a facut după criteriul topografic, dar și după aspectul
interacțiunilor cu moleculele lipidice ale bistratului în două clase: proteine integrale ale
membranelor și proteine periferice (de suprafață).
Proteinele membranare pot penetra membrana în întregime datorită caracterului lor
amfipatic: regiunea centrală localizată în interiorul membranei are caracter hidrofob și
interacționează cu lanțurile hidrocarbonate ale fosfolipidelor, fiind alcătuită din aminoacizi cu
caracter nepolar. Legăturile dintre aminoacizi sunt legături peptidice care sunt legaturi polare și
pentru că apa este absentă în compartimentul hidrofob al membranelor, aceste legaturi peptidice
vor forma punți de hidrogen între ele. Domeniile hidrofile ale moleculelor proteice vor fi expuse
pe fața extracelulară și citosolică a membranelor, în contact cu gruparile polare ale moleculelor
lipidice. Lanțurile polipeptidice ale acestor proteine transmembranare pot realiza unul sau mai
multe pasaje prin bistratul lipidic, prezentând conformație de α-helix: un pasaj prin bistrat- un α-
helix (,,singlepass"), mai multe pasaje prin bistrat- mai multe α-helixuri (,,multipass").
Conformația de α-helix nu este unică conformație a proteinelor transmembranare. Aceste
proteine pot prezenta conformație a lanțului polipeptidic de β-foaie pliată, care poate fi
împachetată sau rulată în continuare în conformație de ,,β-barrel", multiplele segmente
transmembranare putând satisface în acest caz necesitatea de legături de hidrogen. α-helixurile
proteinelor transmembranare au funcție de ancorare în bistratul lipidic prin compoziția în
aminoacizi hidrofobi.
Multe proteine transmembranare care realizează un singur pasaj prin bistrat formează
homodimeri datorită interacțiunilor dintre domeniile α-helix adiacente, cruciale pentru structura
și funcția proteinelor-canal și proteinelor transportor. Proteinele transmembranare care realizeaza
mai multe pasaje sunt formate din mai multe α-helixuri, toate constituite din aminoacizi
hidrofobi, deoarece după sinteza lor în citosol, acestea sunt inițial integrate în bistratul lipidic de
o proteină-translocază, fiind înconjurate de molecule lipidice. Împachetarea moleculei proteice
apare ulterior și apară o parte din α-helixuri de contactul cu lipidele membranare, unele
interacțiuni proteine-lipide fiind înlocuite cu interacțiuni proteine-proteine și α-helix-α-helix,
facilitînd astfel apariția unor structuri canal pentru transportul moleculelor hidrofile mici prin
membrana hidrofobă. Unele proteine integrale strabat partial membrana și sunt integrate în
bistrat în trei moduri diferite:
Proteinele prezente pe fața citoplasmatică, cum este familia de proteine Src kinaze care
convertesc semnale extracelulare în semnale intracelulare, conțin acid miristic adaugăt la
gruparea aminoterminală a proteinei în timpul sintezei în ribozomi- se stabilește o legatură
amidică.
Acidul miristic reprezinta o prima ancoră, care se insera în monostratul citoplasmic al
bistratului, însă este o ancoră slabă. Apariția unei molecule-semnal din mediul extracelular
determină adaugarea acidului palmitic la un rest de cisteină al lanțului polipeptidic pentru a
ancora mai ferm proteinele Src. Oprirea semnalelor extracelulare conduce la desprinderea
acidului palmitic și desprinderea kinazelor din membrana celulară, urmată de eliberarea lor în
citosol și firește, de inactivarea căii de semnalizare celulară. Inserarea unor proteine cum sunt
proteinele p 21ras se poate realiza prin legarea unui rest farnezil la un rest de cisteina prin
legătura tioesterica , la capatul C-terminal al proteinei.
Proteinele situate pe fața exoplasmică a membranelor celulare se ancorează de monostratul
lipidic prin intermediul unui fosfolipid glicozilat care conține resturi glucidice inozitol si N-
acetilglucozamina.
Carbohidratii membranelor celulare
Reprezintă 2-10% din greutatea componentelor membranare. Oligo- și polizaharidele se leagă
covalent de proteinele sau lipidele membranare formînd glicoproteine și respectiv, glicolipide:
majoritatea proteinelor de suprafata ale membranelor sunt glicoproteine și una din zece molecule
lipidice membranare sunt glicozilate. Proteoglicanii sunt constituiți dintr-o componentă proteică
în bistratul lipidic și o componentăă polizaharidicăă. Lanțul polizaharidic ramîne în exteriorul
celulei, fiind o componentă a matricei extracelulare.