Jurisprudenţa internaţională

Material pentru seminar

(prezentul material este un suportul de curs. Este un sprijin pentru înţelegerea elementelor
discutate în cadrul seminarelor la cursurile de zi)

I. Cazul „Alabama”. Tribunal arbitral – Statele Unite ale Americii c. Marea Britanie (18
septembrie 1872, RIAA, Vol. XXIX, p. 131)

Situaţia de fapt

Imediat după izbucnirea războiului de secesiune din Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie, printr-o declaraţie unilaterală, şi-a asumat obligaţia de a se menţine neutră faţă de
conflict.
În conformitate cu dreptul internaţional cutumiar, obligaţiile statului neutru sunt de a
manifesta abţinere, prevenire şi imparţialitate în raport cu părţile beligerante.
Ulterior acestei declaraţii, un şantier naval din Liverpool – persoană juridică cu capital
exclusiv privat – a construit o navă de război de mare tonaj (nava „Alabama”), care a fost
vândută forţelor sudiste. În cadrul conflictului militar, folosirea navei Alabama a determinat
importante pierderi umane şi materiale în dauna forţelor nordiste.
După terminarea războiului, Statele Unite ale Americii au chemat în judecată Marea
Britanie în faţa unui tribunal arbitral (în conformitate cu o clauză compromisorie cuprinsă de
Tratatul de comerţ, prietenie şi navigaţie - Tratatul Jay). Statele Unite au cerut instanţei să
constate că Marea Britanie a încălcat obligaţia de neutralitate.
Marea Britanie a invocat, în apărare, următoarele argumente:
- în primul rând, nu este vorba de o acţiune a statului, ci de a unei persoane private
– şantierul naval, persoană juridică privată, a construit şi vândut nava respectivă,
în condiţii de liberă concurenţă;
- în al doilea rând, chiar dacă ar fi dorit să împiedice construirea navei, legislaţia
internă britanică nu permitea imixtiunea statului într-o activitate comercială
desfăşurată în mod liber de o persoană privată.

Principalele elemente

Problema de drept ridicată a fost dacă Marea Britanie putea să invoce lipsa unei baze juridice în
dreptul intern, pentru a justifica faptul că nu era posibilă adoptarea unor măsuri în temeiul
obligaţiei de prevenire, impusă de dreptul internaţional cutumiar statului neutru.

Tribunalul arbitral a statut următoarele:

„guvernul Majestăţii Sale Britanice nu poate să se justifice pentru omisiunea de a

îndeplini obligaţia de diligenţă pe baza argumentului insuficienţei mijloacelor legale de
acţiune de care dispune”.
Cazul este important pentru că reprezintă prima afirmare a regulii în conformitate cu care dreptul
intern nu poate fi invocat de un stat pentru a justifica încălcarea unei obligaţii internaţionale. În
prezent, această regulă figurează în articolul 27 din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la
dreptul tratatelor.

II. Cazul „Interese germane în Silezia Superioară Poloneză” Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională. Germania c. Polonia (1926) (C.P.J.I., Ser. A, no. 7, 1926)

Situaţia de fapt

Germania a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie împotriva Poloniei,

acuzând faptul că prin legea poloneză din 14 iulie 1920 se prevedea înscrierea în cartea funciară
sub numele Trezoreriei poloneze (cu efect al trecerii în proprietatea statului polonez) a unor
bunuri rurale care aparţinuseră unor familii nobiliare germane din Silezia Superioară (teritoriu
care a revenit Poloniei ca urmare a încheierii primului război mondial, în temeiul Tratatului de la
Versailles), precum şi a uzinei de azot din Chorzow, care aparţinea societăţilor germane
Oberschesische Stickstoffwerke A.G şi Bayerische Stickstoffwerke A.G.
Germania susţine că respectivele acte normative constituie exproprieri/lichidări de bunuri
şi drepturi care contravin Convenţiei de la Geneva din 1922, încheiată între Polonia şi Germania,
care prevede în articolul 6 că bunurile cetăţenilor germani din Silezia Superioară nu vor fi
expropriate de statul polonez. De asemenea, s-a susţinut că aceste acţiuni contravin articolelor 92
şi 297 din Tratatul de la Versailles.
Polonia, a arătat că dreptul de a emite legislaţie, în temeiul căreia să reglementeze situaţii
de pe teritoriul său este generat de suveranitatea naţională.

Principalele elemente

Aparent, situaţia de fapt presupune o incompatibilitate între legea internă poloneză şi

două tratate internaţionale care erau obligatorii pentru Polonia. În realitate, problema de drept
ridicată este valoarea legii interne în faţa unei instanţe internaţionale – Curtea Permanentă de
Justiţie Internaţională. Trebuie ţinut cont, din această perspectivă, că izvoarele dreptului
internaţional aplicabile în faţa Curţii sunt: tratatele, cutuma, principiile generale de drept şi, în
subsidiar, jurisprudenţa şi doctrina.

Cu privire la această chestiune, Curtea a decis:

„s-ar putea pune întrebarea dacă nu decurge o dificultate din faptul că se cere Curţii să
se ocupe de legea poloneză din 14 iulie 1920. Totuşi, nu este cazul. Din perspectiva
dreptului internaţional şi a Curţii, care este un organ al dreptului internaţional, legile
naţionale sunt simple fapte, manifestări ale voinţei şi ale activităţii statelor, la fel ca şi
deciziile judiciare sau măsurile administrative. În mod cert, Curtea nu este chemată să
interpreteze legea poloneză ca atare; dar nimic nu se opune ca ea să se pronunţe asupra
întrebării dacă, în aplicarea acestei legi, Polonia a acţionat sau nu în conformitate cu
obligaţiile pe care i le impune Convenţia de la Geneva în relaţia cu Germania” (p. 19).
Hotărârea este importantă pentru că defineşte valoarea legii interne în dreptul internaţional ca
fiind un simplu element de fapt. Practic, în faţa unei instanţe internaţionale, legea internă nu este
izvor de drept, ci un fapt, care poate constitui proba încălcării unei obligaţii internaţionale. Aşa
cum s-a arătat şi în cazul Alabama, un stat nu poate invoca legislaţia internă pentru a justifica
încălcarea unei obligaţii internaţionale.

Ulterior, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a mers chiar mai departe, declarând, în
cazul privind Tratamentul cetăţenilor polonezi la Danzig: „un stat nu ar fi în măsură să invoce
în relaţia cu alt stat propria constituţie pentru a se sustrage obligaţiilor impuse de dreptul
internaţional sau de tratatele în vigoare” (C.P.J.I., Ser. B, no. 15, 1928, p. 24).

III. Caz imaginar referitor la relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

Situaţia de fapt

Un vas sub pavilionul statului A este surprins de către autorităţile statului B pescuind la o
distanţă de 14 mile marine de ţărmul acestuia din urmă. Vasul este sechestrat, şi împotriva
comandantului navei şi a echipajului autorităţile statului B iniţiază un proces civil pentru
repararea prejudiciului cauzat de echipajul navei în marea teritorială. Legislaţia internă a statului
B precizează că marea teritorială se întinde pe o distanţă de 15 mile marine de la ţărm şi
pescuitul în acest spaţiu maritim este interzis pentru navele sub pavilion străin – cu excepţia unei
autorizaţii exprese a autorităţilor naţionale.
În faţa instanţei interne, avocaţii membrilor echipajului invocă faptul că, în conformitate
cu Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării (Montego Bay, 1982), la care ambele state
sunt părţi (a fost ratificat de organele legislative ale ambelor state şi a intrat în vigoare pentru
ambele state), lăţimea maximă a mării teritoriale este de 12 mile marine, dincolo de care se
întinde marea liberă (pentru scopurile prezentei speţe, se va face abstracţie de noţiunea de zonă
economică exclusivă). Prin urmare – susţin avocaţii, statul B nu ar fi avut dreptul să sechestreze
un vas care pescuia la o distanţă mai mare decât limita prevăzută de convenţia internaţională.
În replică, procurorii statului B au susţinut că legislaţia internă nu permitea statului să
aplice dispoziţiile Convenţiei. De asemenea, s-a invocat faptul că legislaţia internă fusese adusă
la cunoştinţă publică.

a) Cum va soluţiona instanţa internă conflictul dintre legea internă şi tratatul

internaţional? Se presupune că prevederile Constituţiei şi legislaţiei statului A sunt
identice cu cele ale Constituţiei şi legislaţiei Române
b) Statul A şi Statul B convin să supună litigiul Curţii Internaţionale de Justiţie. Ce va
decide Curtea?

Discuţie cu privire la situaţia de fapt

Întrebarea a):

1. Discuţie teoretică cu privire la prevederile Constituţiei României

 i) Regimul general al tratatelor
Constituţia României adoptă, în ceea ce priveşte tratatele, tehnica „încorporării
automate”, consacrată de articolul 11 (2) din Constituţie: “Tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. În temeiul acestei norme constituţionale, ceea ce
aplică judecătorul român este tratatul, ca izvor al ordinii juridice interne, şi nu legea de ratificare,
fără ca norma internaţională să îşi piardă natura de normă de drept internaţional. Legea de
ratificare nu este un act de « transformare » a normei de drept internaţional în drept intern, ci
actul prin care se exprimă consimţământul statului român şi care declanşează aducerea normei de
drept internaţional în ordinea juridică internă.
O problemă se ridică în ceea ce priveşte interpretarea sferei de aplicare a articolului 11
(2). Poate fi acceptată opinia în conformitate cu care numai tratatele care au făcut obiectul
ratificării de către Parlament (nu şi cele cu privire la care consimţământul a fost exprimat prin
aprobare sau semnare, sau cele ratificate prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului) fac parte din
dreptul intern? Considerăm că o astfel de opinie ar duce la un rezultat nerezonabil. Articolul 11
(2) trebuie interpretat în sens larg, în vederea cuprinderii tuturor tratatelor la care România este
parte. În orice caz, “în subsidiar“, putem argumenta ideea că baza juridică pentru încorporarea
automată a tratatelor, indiferent de forma de exprimare a consimţământului, se regăseşte la
nivelul legii, în textele articolului 35 alineatele (1) şi (2) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele.
Una dintre cele mai dificile probleme este stabilirea soluţiei în caz de conflict între
prevederile unui tratat şi cele ale legii interne. Textul constituţional oferă două soluţii posibile: i)
se poate interpreta că tratatele au forţa juridică egală cu a legii; argumente în acest sens pot fi
desprinse din interpretarea per a contrario a articolului 20 (2), care oferă prioritate doar tratatelor
în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, precum şi din faptul că, în condiţiile în care
ratificarea tratatelor se realizează prin lege, există o prezumţie în sensul că tratatul dobândeşte
aceeaşi valoare juridică precum actul de ratificare; ii) se poate interpreta că, în caz de conflict,
tratatele prevalează asupra legii interne indiferent de domeniul de reglementare şi de caracterul
anterior sau posterior al legii interne, soluţia fiind fundamentată constituţional pe textul
articolului 11 (1): “Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.
Susţinem că a doua interpretare este cea corectă. Acceptarea primei interpretări poate
duce, în cazul ipotetic în care există contradicţie între o normă dintr-un tratat şi o normă dintr-o
lege internă posterioară, la lipsirea tratatului respectiv de efect în dreptul intern. O astfel de
soluţie nu ar fi conformă principiului general pacta sunt servanda din dreptul internaţional şi ar
conduce la angajarea răspunderii internaţionale a statului român.
În sprijinul celei de-a doua teze, a priorităţii implicite a tratatelor internaţionale, indiferent
de domeniul de reglementare, pot fi oferite mai multe argumente de nivelul legii: i) articolul 31
(2) din Legea nr. 590/2003 care prevede că “aplicarea şi respectarea tratatelor în vigoare
reprezintă o obligaţie pentru toate autorităţile statului român, inclusiv pentru autoritatea
judecătorească, precum şi pentru persoanele fizice şi juridice române sau aflate pe teritoriul
României”1; ii) articolul 31 (4) din Legea nr. 590/2003 care prevede că “dispoziţiile tratatelor în

1
Ar fi fost de dorit ca în textul articolului 11 din Constituţie să fie consacrat faptul că tratatele internaţionale creează
drepturi şi obligaţii pentru particulari. Totuşi, jurisprudenţa instanţei supreme a reţinut acest lucru, care rezultă implicit din
interpretarea articolului 11: Înalta Curte a decis că „Tratatele internaţionale ratificate de Parlamentul României fac parte
integrantă din dreptul intern, conform art. 11 din Constituţia României, şi sunt aplicabile şi persoanelor fizice şi juridice
române.” - Decizia nr. 331/2014, dosar nr. 24165/3/2011, pronunţată în Şedinţa publică din 31 ianuarie 2014;
vigoare nu pot fi modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne
ulterioare intrării lor în vigoare”; iii) articolul 31 (5) din Legea nr. 590/2003 care prevede că
“prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor
unui tratat în vigoare”; iv) articolul 21 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevede că: “(1) Soluţiile legislative
preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale
Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în
mod corespunzător şi în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale la care
România este parte.”
Dificultatea acestor reglementări, care, de altfel, nu fac altceva decât să pună în practică
principiul pacta sunt servanda din dreptul internaţional, este că ele sunt de nivelul legii, nu de
nivel constituţional. Astfel, o lege posterioară contrară nu ar putea fi invalidată pentru motivul că
încalcă prevederile (tot legale) mai sus menţionate2. Pentru acest motiv, apreciem că valoarea
acestor prevederi normative legale este reprezentată de faptul că ele pot constitui o interpretare,
o detaliere a articolului 11 (1) din Constituţie. Practic, a ”respecta întocmai şi cu bună credinţă
tratatele” (aşa cum prevede articolul 11 (1) din Constituţie) înseamnă a nu modifica efectul
acestora sau a nu lipsi un tratat de efecte prin prevederi legislative contrare (articolul 31 (4) din
Legea nr. 590/2003).
În consecin ă, în baza articolului 11 (1) din Constitu ie, apreciem că instan a
constitu ională poate declara ca neconstitu ională o lege care contravine unui tratat
interna ional, chiar dacă, ipotetic, acea lege ar fi ulterioară3. Teza este confirmată de
jurispruden a constitu ională recentă: în Decizia nr. 2/20144, Curtea Constitu ională a invocat
Conven ia Organizaţiei Na iunilor Unite împotriva corup iei5 i Conven ia penală cu
privire la corup ie6 pentru a declara ca neconstitu ionale prevederile legii privind modificarea
Codului Penal care restrângeau sfera unor infrac iuni de corup ie. Curtea a decis, în acest sens:
“statutul juridic privilegiat creat persoanelor care ocupă func iile alese exceptate de la
dispozi iile art.147 din actualul Cod penal i de la dispozi iile art.175 din noul Cod
penal contravine i prevederilor art.11 alin.(1) din Constitu ie, potrivit cărora „Statul
român se obligă să îndeplinească întocmai i cu bună-credin ă obliga iile ce-i revin
din tratatele la care este parte.” Astfel, ratificând sau aderând la conven iile

2
Decizia Curții Constituționale nr. 47/25.04.1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 293/19.11.1996, Curtea
Constituţională a reţinut, în legătură cu obiecţia referitoare la încălcarea Legii nr. 4/1991 (legea privind încheierea şi ratificarea
tratatelor, abrogată prin Legea nr. 590/2003), următoarele: “oricum, legea respectivă, neavând o valoare constituţională, nu
poate fi opusă legiuitorului care, de principiu, are competenţa ca, oricând, să deroge, în adoptarea unei legi, de la prevederile
altei legi”; A se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 94/1996 referitoare la pronunţarea asupra recursului declarat de
Panaitescu Edmond împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 47 din 25 aprilie 1996
3
În Decizia nr. 180/2000 din 10.10.2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 642/08.12.2000, în care Curtea a evaluat
aplicarea unui tratat în alte domenii decât drepturile omului, respectiv Convenţia între Guvernul României şi Guvernul Republicii
Coreea pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi capital, ratificată de
Parlamentul României prin Legea nr. 18/1994, din perspectiva articolului 11 (1) din Constituţie, însă, interpretând convenţia, a
ajuns la concluzia că prevederile legii contestate nu erau contrare convenţiei. Prin urmare, Curtea a acceptat să examineze pe
fond relaţia dintre lege și tratat;
4
Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014 cu privire la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.5 și art.II pct.3
din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative și a articolului unic din Legea pentru modificarea art.2531 din
Codul penal, Publicată în Monitorul Oficial nr.71 din 29.01.2014;
5
adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr.365/2004, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.903 din 5 octombrie 2004;
6
adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr.27/2002,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.65 din 30 ianuarie 2002;
 interna ionale men ionate în prealabil, statul român i-a asumat obliga ia de a
respecta i transpune întocmai prevederile interna ionale în dreptul său intern, i
anume obliga ia de a incrimina corup ia activă i corup ia pasivă a persoanelor care
se circumscriu categoriilor „agent public”/„membru al adunărilor publice
na ionale”/„func ionar na ional”/„ofi er public”, no iuni care au coresponden ă,
în dreptul penal român, în no iunile de „func ionar public”/„func ionar”.

În ceea ce prive te regimul general al tratatelor, modificarea constitu ională din 2003 a
introdus un filtru al controlului ex ante al Cur ii Constitu ionale. A fost introdus articolul 11
(3) din Constitu ia României, care prevede : “În cazul în care un tratat la care România urmează
să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei”. Acest text nu asigură o superioritate a tratatelor în raport cu Constituţia,
ci doar asigură un filtru, un control înainte de ratificare, care asigură prevenirea unui eventual
conflict între tratat şi Constituţie. Acest control este realizat de Curtea Constituţională în
conformitate cu articolul 146 pct. b).

ii) Tratatele în domeniul drepturilor omului

Constitu ia României consacră două reguli referitoare la tratatele în materia drepturilor

fundamentale ale omului: regula interpretării consecvente (articolul 20 (1)) i regula priorită ii
dreptului interna ional în materia drepturilor omului asupra dreptului intern (articolul 20 (2)).
Alineatul (1) consacră obliga ia interpretării normelor constitu ionale în conformitate cu
Declara ia Universală a Drepturilor Omului i cu tratatele interna ionale în materie, la care
România este parte. Apreciem că textul cel mai important rămâne alineatul (2), care prevede că:
“Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Nu
vom insista asupra acestei prevederi, pe care o considerăm binevenită.
Dispozi ia articolului 20 (2) a fost completată, la modificarea constitu ională din 2003,
cu formularea ”cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile”. Apreciem că valoarea adăugată a acestei completări este minimă din perspectiva
discuţiei noastre. Este foarte posibil ca dreptul intern să con ină prevederi mai favorabile, însă,
în materia drepturilor omului, aceste prevederi nu vor genera ”neconcordan e” în raport cu
dreptul interna ional. În materia drepturilor omului, dreptul interna ional prevede obliga ia
pentru state de a acorda un nivel minim de protec ie. Întotdeauna, un nivel mai ridicat de
protec ie a drepturilor omului în dreptul intern nu va genera o ”neconcordan ă” cu dreptul
interna ional.

2. Aplicarea elementelor teoretice în speţă

În cazul de faţă, tratatul internaţional aplicabil nu întră în sfera de aplicare a articolului 20

(2) din Constituţie, pentru că, evident, nu este un tratat în domeniul drepturilor omului.
Dreptul aplicabil este reprezentat, prin urmare, de articolele 11 (1) şi 11 (2) din
Constituţie. Chiar dacă nu se prevede în speţă dacă legea naţională privind marea teritorială este
anterioară sau posterioară tratatului, se va argumenta că: i) în temeiul articolului 11 (2), tratatul
internaţional face parte din dreptul intern; ii) articolul 11 (1) asigură o bază constituţională
pentru prioritatea tratatului în raport cu legea internă, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut
expres, ca în articolul 20 (2).

Întrebarea b):

Se observă că problema relaţiei dintre un tratat şi o lege internă apare doar în faţa unei
instanţe interne, acolo unde ambele acte (legea şi tratatul) au calitatea de izvor de drept. În faţa
instanţei internaţionale, Curtea va aplica exclusiv izvoarele dreptului internaţional, respectiv
tratatul. Aşa cum s-a arătat în cazul Interese Germane în Silezia Superioară Poloneză, legea
internă reprezintă doar un element de fapt, care poate reprezenta dovada încălcării unei obligaţii
internaţionale. În cazul de faţă Curtea Internaţională de Justiţie va aplica exclusiv convenţia
internaţională la care cele două state sunt părţi.

IV. Cazul privind Templul Preah Vihear (Cambogia c. Thailanda) (ICJ Reports, 1962, p.
6)

Situaţia de fapt

Cambogia a solicitat recunoaşterea suveranităţii sale asupra zonei templului Preah

Vihear, unde Thailanda instalase o bază militară după retragerea trupelor franceze (Cambogia
făcând anterior parte din Indochina franceză). În replică, Thailanda susţinea că zona amintită
face parte din teritoriul său.
Pentru a stabili cui revine teritoriul revendicat de părţi, Curtea a examinat mai întâi
reglementările în problema frontierei, încheiate între 1904 între Franţa (care deţinea la acea
epocă teritoriul Cambogiei ) şi Siam. Ambele tratate stabilesc că frontiera urmează a fi trasată de
o comisie mixtă. In principiu, în teritoriul din care face parte Preah Vihear frontiera trebuia să
urmeze linia cumpenei apelor. La 2 decembrie 1906 demararea lucrărilor Comisiei mixte, cu
participarea unor specialişti francezi. In ianuarie 1907, s-a raportat finalizarea lucrarilor, deşi
partile nu au putut furniza informaţii despre existenţa unei minute sau a unei hotărâri a Comisiei
mixte. În 1907, a fost elaborată o hartă (anexa I), care însă nu purta nici semnăturile membrilor
comisiei mixte, nici sigiliile acestora.
Punctul final al delimitării fusese stabilirea hărţilor, pe care Siam-ul a lăsat-o în sarcina
părţii franceze, nedispunând de mijloacele tehnice necesare efectuării acesteia. Harta regiunii a
fost întocmită de ofiţerii francezi, printre care şi cei care făcuseră parte din Comisia mixtă de
delimitare a frontierei, anexată convenţiei referitoare la delimitarea frontierei şi prezentată
autorităţilor din Siam. Nici la momentul respectiv, o perioadă îndelungată după aceea, Siam-ul
nu şi-a manifestat în nici un fel dezacordul faţă de harta respectivă. Totuşi, prin acea hartă,
regiunea templului era desemnată ca aparţinând Cambogiei.
Chiar după ce în anii 1934-1935 un nou extras topografic al regiunii în discuţie identifica
o divergenţă între frontiera stabilită prin hartă şi adevărata linie de delimitare pe cumpăna apelor,
prin care zona templului ar reveni părţii thailandeze, Thailanda a continuat să folosească şi să
publice vechea hartă care indica Preah Vihear ca teritoriu cambodgian. Nici în cadrul
negocierilor pentru încheierea tratatelor dintre Franţa şi Siam din 1925 şi 1937, care au confirmat
frontierele existente, şi nici în faţa comisiei de conciliere a celor două părţi din 1947, de la
Washington, Siam-ul nu a ridicat nici un moment chestiunea neconcordanţei hărţii din 1907 cu
realitatea.

Principalele elemente

Problema de drept ridicată în speţă era divergenţa dintre textul tratatului din 1904, care
făcea referire la faptul că în principiu, frontiera urmează linia cumpenei apelor, şi harta elaborată
în 1907, care nu fusese semnată de Siam, dar utilizată ulterior în practică. Mai exact, se pune
problema ce valoare are acea hartă, având în vedere conduita ulterioară a părţilor
Deşi ar părea că ar fi vorba de o cutumă bilaterală, Curtea nu foloseşte acest argument.
Curtea arată:

„Chiar dacă ar fi vreo îndoială cu privire la acceptarea hărţii de către Siam în 1908, şi
în consecinţă cu privire la frontiera indicată în hartă, Curtea consideră, în lumina
cursului subsecvent al evenimentelor, că Thailanda ar fi împiedicată prin conduita sa să
susţină că nu a acceptat harta. Pentru o perioadă de peste cincizeci de ani, Thailanda s-a
bucurat de beneficiile pe care i le-a conferit Tratatul din 1904, chiar dacă acest beneficiu
ar fi doar o frontieră stabilă. Franţa, şi prin ea Cambogia, s-au întemeiat pe acceptarea
de către Thailanda a hărţii. Întrucât Thailanda nu poate să susţină că a fost în eroare,
este irelevant dacă întemeierea pe hartă a avut la bază impresia că harta era corectă. În
prezent, nu mai este permis Thailandei, în timp ce continuă să beneficieze de
reglementarea frontierei, să nege că a consimţit la aceasta.
Curtea consideră că Thailanda a acceptat într-adevăr harta din Anexa 1 ca reprezentând
rezultatul activităţii de delimitare, şi prin aceasta a recunoscut linia din hartă ca
reprezentând linia de frontieră, ceea ce are efectul plasării templului Preah Vihear în
teritoriul cambodgian. Curtea consideră că, privit în ansamblu, conduita subsecventă a
Thailandei confirmă acceptarea sa iniţială, şi că actele Thailandei pe teren nu sunt
suficiente pentru a o nega. Ambele părţi, prin conduita lor, au recunoscut linia şi prin
urmare au agreat ca aceasta să fie linia de frontieră” (p. 32-33)”.

Curtea clarifică valoarea juridică a hărţii:

„Curtea apreciază că acceptarea de către părţi a hărţii din anexa I a încorporat această
hartă în reglementarea convenţională, din care a devenit parte integrantă. Nu putem
spune că acest fapt a implicat o deviere faţă de dispoziţiile convenţiei din 1904, cu atât
mai puţin o violare a acestor dispoziţii, în cazurile în care frontiera de pe hartă se
depărtează de linia cumpenei apelor [menţionată de convenţie, n.n.], deoarece, în opinia
Curţii, harta (fie că a coincis sau nu în toate aspectele cu linia cumpenei apelor) a fost
acceptată de părţi în 1908 şi, în consecinţă, a reprezentat rezultatul interpretării pe care
cele două guverne au dat-o delimitării reglementate de convenţie [s.n.]. Cu alte cuvinte,
părţile au adoptat la momentul respectiv o interpretare a soluţiei convenţionale în
conformitate cu care, în caz de divergenţă faţă de linia cumpenei apelor, frontiera de pe
hartă primează faţă de prevederile pertinente ale Convenţiei” (p. 34)

Cazul este relevant pentru consecinţele juridice ale conduitei unei părţi (acceptarea) – în
situaţia în care documentul în cauză nu îndeplinea nicio condiţie de formă (nu fusese nici măcar
semnat). Totuşi, paragraful de mai sus este relevant pentru determinarea valorii juridice a hărţii
respective: un acord interpretativ, care face parte integrantă din „reglementarea
convenţională” a frontierei. Ceea ce este relevant este lipsa totală a condiţiilor de formă.
Acceptarea, recunoaşterea de către Thailanda a documentului a reprezentat elementul
determinant.

Raţionamentul juridic al „acceptării” de către Thailanda a hărţii poate avea în vedere, fără
să fie menţionat expres, principiul estoppel (sau „precluziune”). În conformitate cu această
regulă, inspirată din dreptul anglo-saxon, un stat care a adoptat o anumită conduită sau care a
acceptat o anumită situaţie este împiedicat („precluded”) să îşi modifice poziţia dacă alte state s-
au întemeiat cu bună credinţă pe acea conduită. În paragraful citat mai sus observăm elementele
estoppel-ului: i) Thailanda a acceptat harta; ii) „Franţa, şi prin ea Cambogia, s-au întemeiat pe
acceptarea de către Thailanda a hărţii”.iii) rezultatul: Thailanda este împiedicată („precluded”)
să susţină că nu a acceptat harta.

Principiul este detaliat în opinia separată a judecătorului Sir Gerald Fitzmaurice, care
argumentează că, într-adevăr, Curtea a aplicat acest principiu în speţă:

“Condiţia esenţială a operării regulii precluziunii sau estoppel-ului, pentru a înţelege în

mod strict, este ca partea care o invocă să “se fi întemeiat” pe declaraţiile sau conduita
celeilalte părţi, fie în detrimental său, fie în avantajul celeilalte. Necesitatea adesea
invocată a unei “schimbări de poziţie” subsecventă, a părţii care invocă regula, este
implicită.” (p. 63).

V. Cazul privind dreptul de trecere prin teritoriul indian (Portugalia c. India) (ICJ Reports,
1960, p. 6)

Situaţia de fapt

Începând cu 1954, guvernul indian interzisese Portugaliei să tranziteze pe teritoriul său

mărfuri, persoane, forţe armate, arme şi muniţii, între posesiunile coloniale portugheze (între
Daman şi enclavele Dadra şi Nagar-Aveli). Portugalia s-a adresat Curţii solicitând recunoaşterea
dreptului de trecere între aceste teritorii a persoanelor, mărfurilor, armelor, muniţiilor şi forţelor
armate, specificând că nu este vorba de un drept de acces pe teritoriul indian, ci de un drept de
tranzit.
Portugalia a invocat ca temei juridic pentru dreptul de trecere un tratat din 1779 între
conducătorii din dinastia Maratha ai Indiei şi Portugalia, precum şi două decrete din 1783 şi
1785, care acordau Portugaliei „venitul” a două sate, situate în enclavele menţionate. Tratatul
respectiv nu menţiona însă că este vorba despre un transfer de suveranitate.
Totodată, Portugalia a invocat faptul că Marea Britanie a recunoscut în mod repetat
suveranitatea asupra celor două enclave. Totodată, s-a arătat că Marea Britanie a permis constant
trecerea către enclave a funcţionarilor oficiali, persoanelor sau bunurilor, aspect reflectat şi într-
un tratat britanico-portughez din 1878. Documentele prezentate evidenţiau însă că, în ceea ce
priveşte forţele armate, poliţia, armele şi muniţiile, Portugalia a solicitat întotdeauna autorizarea
Marii Britanii, ulterior Indiei, pentru tranzitul acestora.
 Argumentele Indiei au constat, în principal, în lipsa oricărui temei juridic pentru
recunoaşterea dreptului de trecere (menţionăm că tratatul dintre Marea Britanie şi Portugalia din
1878 nu mai era în vigoare între India şi Portugalia).

Principalele elemente

Cercetând în mod distinct practica referitoare la trecerea prin teritoriul indian a

persoanelor private şi a funcţionarilor civili, în cazul căreia există o practică constantă între părţi,
iar acestea nu contestă libertatea de trecere de-a lungul timpului, şi tranzitul forţelor armate, a
poliţiei, armelor şi muniţiilor portugheze între Daman şi enclavele Dadra şi Nagar-Aveli, în cazul
cărora practica stabilită între cele două părţi nu permitea trecerea decât cu permisiunea
autorităţilor indiene, Curtea îşi fondează decizia sa pe cutumele formate între cele două părţi.
Curtea recunoaşte astfel expres existenţa unor cutume locale, formată prin practica
existentă între două state:

„Nu există nici un motiv pentru care numărul statelor între care se poate constitui o
cutumă locală, pe baza unei practici îndelungate trebuie să fie mai mare de două. O
practică continuă între două state, acceptată de acestea ca mijloc de reglementare a
raporturilor dintre ele constituie în opinia Curţii baza unor drepturi şi obligaţii
reciproce între aceste două state.”

Observăm aici cele două elemente constitutive ale cutumei.

În cazul tranzitării teritoriului indian de către persoane private, funcţionari civili sau
mărfuri, Curtea constată că dreptul de trecere a fost recunoscut Portugaliei pe o perioadă mai
mare de un secol, fără să fie afectat de schimbările de regim, drept pentru care rezultă că această
practică a fost acceptată de către părţi ca o regulă juridică, din care derivă drepturi şi obligaţii ale
părţilor. În cazul persoanelor private şi mărfurilor, Curtea recunoaşte deci dreptul de trecere în
profitul Portugaliei. Pentru aceleaşi motive, lipsa unei asemenea cutume locale în cazul forţelor
armate, poliţiei, armelor şi muniţiilor determină respingerea cererii Portugaliei pentru acestea din
urmă.

VI. Cazul privind platoul continental al Mǎrii Nordului (Danemarca şi Olanda c.

Germania) (ICJ Reports, 1969, p. 3)

Situaţia de fapt

În 1967, Danemarca, Olanda şi Germania au sesizat Curtea Internaţionalǎ de Justiţie

solicitând Curţii sǎ stabileascǎ regulile în conformitate cu care se va proceda la delimitarea
platoului continental între Danemarca şi Germania, pe de o parte, şi între Olanda şi Germania, pe
de altǎ parte (platoul continental reprezintǎ prelungirea naturalǎ a ţǎrmului mǎrii care se
întinde dincolo de limitele exterioare ale mǎrii teritoriale şi pânǎ la taluzul continental abrupt –
unde încep marile adâncimi ale mǎrilor şi oceanelor – definiţie în vigoare la data procesului).
Originile regulilor dreptului internaţional referitoare la platoul continental se regǎsesc în
Declaraţia Preşedintelui american H. Truman din 1945, care precizeazǎ cǎ „delimitarea platoului
continental între douǎ state se face prin acord, iar în lipsa acestuia conform unei soluţii
echitabile”. Statele recunosc, în majoritate, valoarea cutumiarǎ a acestei reguli.
Danemarca şi Olanda au solicitat Curţii sǎ recunoascǎ faptul cǎ regula în conformitate cu
care se va face delimitarea este principiul echidistanţei (o linie ale cǎrei puncte sunt egal
depǎrtate de cele mai apropiate puncte de pe ţǎrmurile celor douǎ state). Astfel, Danemarca şi
Olanda au susţinut cǎ articolul 6 din Convenţia de la Geneva din 1958 privind platoul continental
preciza cǎ delimitarea platoului continental între douǎ state vecine se realizeazǎ prin acordul
între pǎrţi, iar în lipsa acestuia conform regulii echidistanţei. Danemarca şi Olanda erau pǎrţi la
Convenţie, iar Germania era stat semnatar al acestei Convenţii.
Germania se opunea aplicǎrii principiului echidistanţei, solicitând aplicarea regulii
proporţionalitǎţii (suprafaţa care va reveni fiecǎrui stat trebuie sǎ fie proporţionalǎ cu lungimea
ţǎrmului sǎu). Principiul proporţionalitǎţii fusese folosit, în practicǎ, în mod complemetar, de
unele state.
Danemarca şi Olanda au susţinut, de asemenea, cǎ regula echidistanţei reprezintǎ o normǎ
cutumiarǎ internaţionalǎ. Astfel, au precizat cǎ în peste cincisprezece cazuri de delimitare care au
avut loc din 1945 pânǎ la data procesului, a fost folosit principiul echidistanţei, ceea ce
reprezintǎ o practicǎ suficientǎ în acest sens.
În replicǎ, Germania a arǎtat cǎ, în lucrǎrile Comisiei de Drept Internaţional din
momentul elaborǎrii Convenţiei de la Geneva din 1958, Comisia a precizat cǎ prin redactarea
articolului 6 a procedat la „dezvoltarea progresivǎ a dreptului internaţional”
Totodatǎ, Germania a arǎtat cǎ oricum, perioada de timp ar fi fost mult prea scurtă pentru
formarea unei cutume. Totodată, Germania a arătat că nu există opinio juris sive necesitatis,
deoarece statele care au aplicat principiul echidistanţei nu au făcut-o cu conştiinţa că este o
normă obligatorie de drept.

Principalele elemente

Curtea a reţinut că regula echidistanţei nu poate fi reţinută ca o regulă convenţională,

având în vedere că Germania nu era parte la Convenţia din 1958. Singura posibilitate pentru
statele reclamante era dovedirea faptului că recula echidistanţei este o regulă cutumiară. Curtea a
analizat elementele cutumei:
În ceea ce priveşte elementul material, poate fi reţinut:

”chiar i fără trecerea unei perioade considerabile de timp, o participare largă i

reprezentativă la conven ie poate să reprezinte [practică] suficientă, cu condi ia să
includă statele afectate în particular […].

În ceea ce prive te elementul timp, Curtea remarcă faptul că au trecut zece ani de la
semnarea Conven iei, mai pu in de cinci ani de când conven ia a intrat în vigoare în
iunie 1964 i că prezenta procedură a început la mai pu in de trei ani de la acest
moment, în timp ce mai pu in de un an trecuse până la momentul la care negocierile
între Republica Federală [Germania] i celelalte două păr i s-au întrerupt cu privire
la aplicarea principiului echidistan ei. De i, trecerea unei perioade scurte de timp nu
este în mod necesar, sau în sine, o barieră în calea formării unei noi norme de drept
cutumiar, pe baza a ceea ce a fost ini ial doar o normă conven ională, o cerin ă
indispensabilă este ca în perioada de timp în cauză, cât de scurtă ar fi, practica statelor,
 incluzând practica statelor ale căror interese sunt în mod particular afectate, să fi fost
extinsă i teoretic uniformă în ceea ce prive te prevederea invocată; i în plus să fi
intervenit într-o manieră care să arate recunoa terea faptului că este implicată o regulă
de drept sau o obliga ie juridică” (para. 72-75).

Curtea şi-a concentrat analiza pe existenţa sau non-existenţa elementului subiectiv:

“Nu este suficient ca actele în cauză să reprezinte o practică stabilită, dar aceste acte
trebuie să fie într-o a a manieră, sau să fie îndeplinite într-o a a manieră, încât să
reprezinte dovada convingerii că această practică este obligatorie în virtutea existen ei
unei norme de drept. Necesitatea acestei convingeri, care reprezintă existen a
elementului subiectiv, este implicită în no iunea opinio juris sive necessitatis. Statele în
cauză trebuie să aibă sentimentul că se conformează unei reguli care prescrie o
obliga ie juridică. Frecven a, sau chiar caracterul obi nuit al actelor nu sunt
suficiente. Există multe acte interna ionale, cum ar fi în domeniul ceremoniilor sau
protocolului, care sunt îndeplinite în mod invariabil, dar care sunt motivate de ra iuni
de curtoazie, convenien ă sau tradi ie, dar nu în temeiul con tiin ei unei obliga ii
juridice” (para. 77).

În cazul acest caz, Curtea a decis că regula echidistan ei, aplicată pentru delimitarea
platoului, continental, nu reprezintă cutumă, deoarece:

“în anumite cazuri – nu un număr foarte mare – statele în cauză au convenit să traseze
sau au trasat linia de delimitare în conformitate cu principiul echidistan ei. Nu există
nicio dovadă că au făcut acest lucru pentru că s-au sim it obligate din punct de vedere
juridic să traseze linia în acest mod, în temeiul unei reguli de drept cutumiar care să le
oblige în acest sens – în special luând în considerare faptul că statele ar fi putut fi
motivate de al i factori” (para. 78).

VII. Cazul privind chestiuni legate de interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la

Montreal din 1971, apărute în urma incidentului aerian de la Lockerbie (Libia c.
S.U.A/Marea Britanie)

Situaţia de fapt

La 3 martie 1992, Libia a introdus cereri în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie împotriva
Statelor Unite şi Marii Britanii, întemeiate pe următoarea situaţie de fapt:

În urma incidentului aerian de la Lockerbie (21 decembrie 1988), un tribunal din Statele
Unite – Districtul Columbia, precum şi o instanţă britanică, au instituit proceduri împotriva a doi
cetăţeni libieni, suspectaţi a fi plasat o bombă la bordul zborului Pan Am 103.
Respectiva acuzaţie se referea la comiterea unei fapte prevăzute şi de Convenţia de la
Montreal privind reprimarea actelor ilicite împotriva securităţii aviaţiei civile internaţionale,
semnată la 23 septembrie 1971, şi anume: „plasarea sau determinarea plasării la bordul unei
aeronave, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau substanţă care este capabilă să distrugă
aeronava …” (articolul 1, alin. (3).
Statele Unite au solicitat Libiei extrădarea persoanelor respective, în ciuda faptului că Libia a
instituit proceduri împotriva celor doi. Codul de procedură penală a Libiei interzice extrădarea
cetăţenilor proprii, iar între Statele Unite/Marea Britanie şi Libia nu există un tratat de extrădare.
Totodată, Libia a solicitat Statelor Unite, printr-o scrisoare a secretarului de stat M.
Elbushari, din 17 ianuarie 1992, cooperarea necesară pentru luarea de către Libia a măsurilor
necesare urmăririi celor două persoane, solicitare rămasă fără răspuns.

Pe baza faptelor de mai sus, Libia a cerut Curţii să declare că, prin refuzul cooperării
judiciare şi prin solicitarea de a-i extrăda pe cei doi cetăţeni Libieni, Statele Unite, respectiv
Marea Britanie au încălcat articolele 5 (2), 5 (3), 7, 8 (2) şi 11 din Convenţia de la Montreal.
Libia a solicitat măsuri conservatorii, în conformitate cu art. 41 din Statut.
Statele Unite şi Marea Britanie au ridicat excepţii preliminare la jurisdicţia Curţii,
motivând că litigiul are caracter politic.

Statele Unite şi Marea Britanie au arătat următoarele:

- intenţia Libiei de a urmări şi judeca efectiv cele două persoane nu era reală,
datorită calităţii acestora de agenţi ai statului libian;
- Libia este obligată să extrădeze cele două persoane în temeiul Rezoluţiilor
Consiliului de Securitate nr. 748 (1992) şi 883 (1993). Faţă de acest argument,
Libia a arătat că Rezoluţiile obligatorii nu ar fi fost adoptate în domeniile în care
Consiliul are această competenţă, şi anume probleme privind pacea şi securitatea.
- Gravitatea faptelor comise (terorism internaţional) justifică faptul imposibilităţii
invocării de către Libia a dreptului intern pentru a putea refuza extrădarea.

Principalele elemente

Prima etapă procesuală a fost reprezentată de ordinul privind instituirea măsurilor conservatorii
solicitat de Libia în temeiul articolului 41 din Statutul CIJ. La prima vedere, problema de drept
care s-ar ridica ar fi reprezentată de incompatibilitatea între două norme de drept internaţional:
pe de o parte, articolul 7 al Convenţiei de la Montreal, care prevede obligaţia aut dedere aut
juridcare („Statul contractant pe teritoriul caruia este descoperit autorul prezumat al unei
infractiuni, in cazul cind nu procedeaza la extradarea acestuia, supune cazul, fara nici o exceptie
si indiferent daca infractiunea a fost sau nu savirsita pe teritoriul sau, autoritatilor sale care au
competenta de a exercita actiunea penala”) şi, pe de altă parte, obligaţia de a extrăda impusă prin
rezoluţia Consiliului de Securitate. În plus, Libia a invocat posibilitatea examinării legalităţii
rezoluţiei Consiliului de Securitate.

Ordinul privind măsurile conservatorii din 1992 oferă anumite indicaţii cu privire la valoarea
rezoluţiilor Consiliului de Securitate (Order, Provisional Measures, ICJ Reports, 1992, p. 126,
para. 39-42):

„39. Având în vedere că Libia a sus inut în observa iile sale, în secundar, că riscul de
contradic ie între rezolu ie i măsurile conservatorii solicitate de Libia nu determină
ca cererea Libiei să fie inadmisibilă, întrucât nu există nicio concuren ă sau ierarhie
 între Curte i Consiliul de Securitate, fiecare exercitând competen a proprie, i având
în vedere că Libia reaminte te că sus ine că rezolu ia Consiliului de Securitate este
cotrară dreptului interna ional, Consiliul de Securitate folosindu-se de puterile sale de
a caracteriza situa ia pentru scopurile capitolului VII ca un simplu pretext pentru a
ocoli aplicarea Conven iei de la Montreal,

40. Având în vedere că în observa iile sale cu privire la Rezolu ia Consiliului de

Securitate nr. 748 (1992) […] Statele Unite au sus inut că […] indiferent de drepturile
sale care resultă din Conven ia de la Montreal, Libia are o obliga ie rezultată din
Cartă de a îndeplini deciziile Consiliului de Securitate […] ;

41. Având în vedere că Curtea, în contextul prezentelor proceduri referitoare la măsurile

conservatorii, trebuie, în conformitate cu articolul 41 din Statut, să ia în considerare
circumstan ele care îi sunt aduse în aten ie care impun dispunerea măsurilor
conservatorii, dar nu poate emite considera ii definitive, de drept sau de fapt, cu privire
la fond, iar drepturile păr ilor de a contesta aceste aspecte în faza de fond trebuie să
rămână neafectate;

42. Având în vedere că atât Libia cât i Statele Unite, ca membri ai Organiza iei
Na iunilor Unite, sunt obligate să accepte i să îndeplinească deciziile Consiliului de
Securitate în conformitate cu articolul 25 din Cartă; având în vedere că această Curte,
care în acest stadiu al procedurilor referitoare la măsurile conservatorii, consideră că
prima facie această obliga ie se extinde la decizia con inută în Rezolu ia 748 (1992);
i având în vedere că, în conformitate cu articolul 103 din Cartă, obliga iile păr ilor
rezultând din aceasta prevalează în raport cu obliga iile din orice alt instrument,
inclusiv Conven ia de la Montreal;”

Relevan a cazului rezidă în aprecierea valorii juridice a rezolu iilor Consiliului de

Securitate: acestea beneficiază de regimul articolului 103 din Carta ONU: în cazul unui conflict
între obliga iile rezultate din rezolu ii i obliga iile rezultate din orice alt tratat, cele din
rezolu ii prevalează. Cazul poate fi re inut i pentru faptul că instan a nu s-a aplecat asupra
sus inerilor Libiei referitoare la legalitate rezolu iei, însă trebuie inut cont de faptul că
instan a a analizat cazul doar din perspectiva stadiului procedural al măsurilor conservatorii.
În 1998, Curtea a pronun at o hotărâre cu privire la obiec iile preliminare ridicate de
SUA i Marea Britanie, re inând că are competen ă pentru a judeca litigiul. Ulterior, cazul a
fost radiat de pe rolul Cur ii, urmare unei în elegeri intervenite între păr i.

VIII. Cazul privind zonele de pescuit anglo-islandeze (Marea Britanie c. Islanda) (ICJ
Reports, 1974, p. 3)

Situaţia de fapt

În 1972, printr-un act normativ intern, Islanda a reglementat o zonă exclusivă de pescuit
pentru navele sub pavilionul său, pe o distanţă de 50 de mile de la liniile de bază ale ţărmului. În
urma aplicării acestui act, navelor de pescuit britanice li s-a interzis activitatea în această zonă.
 Marea Britanie a introdus o acţiune în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie prin care
solicita declararea faptului că actul Islandei reprezintă o încălcare a dreptului internaţional.
În argumentaţia sa, Marea Britanie arată că, printr-un Acord bilateral, încheiat prin
schimb de note, în 1961, cele două state au convenit o zonă de pescuit exclusivă de 12 mile
marine să fie acordată Islandei, navele engleze având dreptul de a pescui la o distanţă superioară
de ţărm. Acordul prevedea că orice modificare a zonei de pescuit se va face cu acordul părţilor,
în urma unor negocieri. Totodată, Marea Britanie a arătat că navele engleze au pescuit de secole
în acea zonă.
În replică, Islanda a evidenţiat că activitatea navelor britanice, datorită volumului
acesteia, este de natură să pericliteze existenţa resurselor piscicole din zonă. Totodată, Islanda a
arătat că economia sa naţională se bazează în proporţie de peste 85% pe activitatea de pescuit, şi,
în acest context, continuarea pescuitului de către navele britanice ar putea aduce Islanda într-o
situaţie catastrofală, motiv pentru care nu ar fi echitabil să se menţină reglementarea Acordului
din 1961, care acorda doar 12 mile marine ca zonă de pescuit.

Principalele elemente

Cazul a intervenit într-o perioadă în care era în curs de cristalizare conceptul de „zonă de
pescuit”, devenit ulterior „zonă economică exclusivă”. În epocă, era în curs de formare conceptul
de „drepturi preferenţiale”. În baza dreptului aplicabil la data introducerii cererii, Islanda avea
dreptul doar la o zonă de pescuit de 12 mile marine. Problema care se ridica era dacă evoluţia
dreptului sau raţiunile de echitate puteau justifica măsura unilaterală adoptată de Islanda. Cazul
este relevant pentru conceptul de „echitate” care presupune obligaţia de a negocia.

“52. Conferin a din 1960 a e uat, la diferen ă de un vot, să adopte un text care ar
guverna două chestiuni referitoare la marea teritorială i drepturile de pescuit. [...]
Două concepte s-au cristalizat ca drept cutumiar în anii recen i care au urmat
consensului general relevat la Conferin ă. Primul concept este zona de pescuit, care
este zona pe care un stat poate să o pretindă ca zonă exclusivă de pescuit, independent
de marea sa teritorială; extinderea acestei zone este până la maxim 12 mile marine de la
liniile de bază, ceea ce este acum general acceptat. Al doilea concept este cel al
drepturilor preferen iale de pescuit în apele adiacente în favoarea statului riveran,
această preferin ă operând în raport cu alte state interesate în exploatarea acelor zone
de pescuit […].

54. Conceptul zonei de pescuit de 12 mile, expus în paragraful 52 de mai sus, ca un

genus tertium între marea teritorială i marea liberă, a fost acceptat în ceea ce prive te
Islanda în prevederile substan iale ale schimbului de note din 1961 […].

55. Conceptul drepturilor preferen iale ale statului riveran într-o situa ie de
dependen ă de zonele de pescuit adiacentee a avut originea într-o propuere înaintată de
Isllanda la Conferin a de la Geneva din 1958 [...]. Islanda a sus inut că, într-un astfel
de caz, când o limitare a capturii ar deveni necesară, a trebui să se acorde considera ie
specială statelor a căror popula ie este din ce în ce mai dependentă de resursele de
pescuit din apele adiacente.
 [...]

67. Prevederile regulamentului islandez din 14 iulie 1972 i maniera de punere în

aplicare Geneva din încalcă drepturile de pescuit ale statului reclamant. Ac iunea
unilaterală a Islandei constituie o încălcare a principiului expus în articolul 2 al
Conven iei de la Geneva din 1958 privind marea liberă, care impune ca toate statele,
inclusiv statele riverane, în exercitarea drepturilor de pescuit, să ia în considerare
drepturile altor state. Actul nu ia în considerare nici drepturile statului riveran, a a cum
rezultă din schimbul de note din 1961. […] În consecin ă, Curtea este obligată să
concluzioneze că regulamentele islandeze din 14 iulie 1972 care stabilesc o zonă de
pescuit care se extinde până la 50de mile marine de la liniile de bază nu sunt opozabile
Marii Britanii, i aceasta din urmă nu are nicio obliga ie de a accepta încetarea
unilaerală a drepturilor sale.
[...]

69. Rezultă din ra ionamentul Cur ii în acest caz că, pentru a ajunge la o solu ie
echitabilă în diferendul de fa ă, este necesar ca drepturile preferen iale ale Islandei,
stat dependent de zonele de pescuit adiacente, să fie reconciliate cu drepturile
tradi ionale de pescuit ale statului reclamant.

[...]

72. Rezutlă că, de i Curtea re ine că extinderea de către Islanda a zonei de pescuit nu
este opozabilă statului reclamant, aceasta nu înseamnă că reclamantul nu are nicio
obliga ie în rela ia cu Islanda în ceea ce prive te zona în dispută, situată între2 i 50
de mile fa ă de coastă. Dimpotrivă, ambele state au obliga ia de a ine cont de
drepturile celuilalt i de a lua măsuri pentru conservarea resurselor în apele respective.

73. Metoda cea mai corespunzătoare pentru solu ionarea diferendului este în mod clar
negocierea. Obiectivul acesteia trebuie să fie delimitarea drepturilor i intereselor
păr ilor, drepturile preferen iale ale statului riveran i drepturile statului reclamant,
să echilibreze i să reglementeze în mod echitabil chestiuni precum cele ale limitării
capturilor […].”

IX. Cazul privind Strâmtoarea Corfu (Marea Britanie c. Albania) (ICJ Reports, 1949, p. 3)

Situaţia de fapt

La 22 octombrie 1946, două distrugătoare britanice aflate în trecere prin Strâmtoarea

Corfu (situată în apele teritoriale ale Albaniei) au lovit mine subacvatice, suferind impotante
pierderi (inclusiv pierderi de vieţi omeneşti). Strâmtoarea fusese deminată în 1944 şi verificată în
1945.
În ziua accidentului, dar şi la 12 noiembrie 1946, marina militară britanică a executat
operaţiuni de deminare în zona respectivă, fiind descoperite 22 de mine. Diferendul dintre cele
două state cu privire la acest eveniment a fost supus Curţii Internaţionale de Justiţie, la
recomandarea Consiliului de Securitate.
Părţile au cerut Curţii să stabilească:
1) Dacă Albania este responsabilă pentru producerea catastrofei şi dacă datorează Marii
Britanii despăgubiri;
2) Dacă operaţiunile de deminare reprezintă o încălcare a suveranităţii Albaniei.

Cu privire la punctul 1, Marea Britanie a susţinut că este posibil ca înseşi autorităţile

albaneze să fi amplasat minele, dar, în orice caz, acestea au fost amplasate cu consimţământul
autorităţilor. De asemenea, Marea Britanie a susţinut că Albania se face vinovată de faptul că nu
a notificat existenţa minelor.
Albania a replicat că este imposibil ca ea să fi amplasat minele, deoarece marina sa
militară se reduce la câteva ambarcaţiuni de mici dimensiuni. În acelaşi timp, Albania a susţinut
că nu putea informa deoarece nu avea cum să afle despre amplasarea minelor.
Marea Britanie a răspuns că faptul că Albania deţinea un control efectiv asupa strâmtorii,
şi putea să ia cunoştinţă despre mine este demonstrat de faptul că baterii albaneze au deschis
focul la 15 mai 1946 asupra unor distrugătoare britanice, în strâmtoare. De asemenea, coasta
oferea posibilităţi bune de observaţie, fiind înaltă, iar minele fuseseră amplasate la o distanţă
relativ redusă de ţărm (500-1000m).

Referitor la punctul 2, Albania a susţinut că atât operaţiunile de deminare, cât şi prezenţa

vaselor respective reprezintă încălcări ale suveranităţii, deoarece trecerea nu a fost inofensivă, ci
cu scopul de a intimida (dreptul de trecere inofensivă pe timp de pace reprezintă o regulă
generală în dreptul internaţional).
Argumentând că nu există probe în favoarea intenţiei de intimidare, Marea Britanie a
susţinut că operaţiunile de deminare sunt justificate prin teoria intervenţiei, bazată pe auto-
apărare şi auto-ajutorare (“self-help”), şi de aceea nu reprezintă o încălcare a suveranităţii
Albaniei.

Principalele elemente

În ceea ce priveşte prima problemă, responsabilitatea Albaniei pentru pagubele cauzate navelor,
Curtea a admis că există probe certe că Albania nu a amplasat ea însăşi minele.

Marea Britanie a invocat argumentul în conformitate cu care, indiferent de persoana care ar fi

amplasat minele, aceasta nu s+ar fi putut face fără cunoştinţa Albaniei, ceea ce atrăgea
răspunderea acesteia. Faţă de această situaţie, Curtea a reţinut:

„Nu se poate trage concluzia doar din faptul că un stat exercită controlul asupra
teritoriului şi apelor teritoriale că acel stat ştia în mod necesar, sau ar fi trebuit să ştie cine
sunt autorii faptei. Acest fapt, în sine şi independent de alte circumstanţe, nu implică
responsabilitatea prima facie, nici nu răstoarnă sarcina probei”. (p. 18)

Totuşi, Curtea ajunge la concluzia că influenţa controlului teritorial al Albaniei se reflectă asupra
mijloacelor de probă. Având în vedere că Albania avea controlul exclusive asupra apelor
strâmtorii în zona respective, statul victimă nu poate furniza probe directe cu privire la faptele
care au dat naştere răspunderii, motiv pentru care Curtea acceptă posibilitatea oferirii de probe
indirecte, acceptate în “toate sistemele de drept”.

Din probele indirecte prezentate (faptul că Albania exercita supravegherea strâmtorii, faptul că
ţărmul era înalt şi faptul că minele erau aproape de ţărm), Curtea trage concluzia că amplasarea
minelor “nu s-a putut realiza fără cunoştinţa guvernului Albaniei”. (p. 22) Consecinţele juridice
ale acestei situaţii sunt detaliate astfel:

“Obligaţiile care incumbă autorităţilor albaneze sunt reprezentate de notificarea, în

beneficiul navigaţiei generale, a existenţei unui câmp de mine în apele teritoriale şi de a
avertiza navele de război britanice cu privire la pericolul iminent la care sunt expuse.
Aceste obligaţii sunt nu sunt bazate pe Convenţia nr. VIII de la Haga din 1907, care este
aplicabilă în timp de război, ci pe anumite principii generale şi bine-recunoscute:
consideraţiile elementare de umanitate, mai exact în timp de pace, nu în timp de
război; principiul libertăţii navigaţiei maritime; obligaţia oricărui stat de a nu permite
în mod conştient folosirea teritoriului său pentru a fi utilizat în vederea comiterii de
acte care să lezeze drepturile altor state (p. 23).

Acest paragraf este relevant pentru definirea unor principii generale aplicabile în dreptul
internaţional, dintre care reţine atenţia principiul „diligenţei” (due dilligence), fundamentat pe
suveranitate: obligaţia unui stat de a nu permite folosirea teritoriului său, în mod conştient, într-
un mod care să ducă la lezarea drepturilor altor state.

Cu privire la cea de-a doua problemă, referitoare la violarea suveranităţii Albaniei, Curtea
a examinat în mod diferit acţiunile realizate la date diferite: 22 octombrie şi 12-13 noiembrie
1946.
Curtea a recunoscut că actele săvârşite la 22 octombrie nu încalcă suveranitatea Albaniei,
deoarece trecerea prin strâmtoare avea caracter paşnic şi operaţia de deminare din ziua respectivă
a fost justificată de situaţia critică în care se aflaseră cele două nave, care loviseră mine şi ai
căror comandanţi se temeau de faptul că apărarea de coastă albaneză ar fi putut deschide focul
asupra lor, aşa cum făcuse pe data de 15 mai 1946 (p. 32).
În ceea ce priveşte operaţiunile de deminare din 12 şi 13 noiembrie, Curtea a reţinut:

„În conformitate cu cele susţinute de guvernul [Marii Britanii], era necesară

conservarea corpora delicti cât mai rapid posibil, de teamă să nu fie preluate, fără a lăsa
urme, de autorii amplasării minelor sau de autorităţile albaneze. Justificarea a luat
două forme în argumentaţia Marii Britanii. A fost prezentată mai întâi ca o aplicare
nouă şi specială a teoriei intervenţiei, prin intermediul căreia statul care intervine ar
asigura posesia probelor aflate pe teritoriul altui stat, în vederea supunerii cazului unui
tribunal internaţional.

Curtea nu poate accepta această apărare. Curtea nu poate privi pretinsul drept de
intervenţie decât ca o manifestare a unei politic de forţă, care, în trecut, a dat naştere la
cele mai serioase abuzuri şi, prin urmare nu îşi poate găsi un loc în dreptul internaţional,
oricare ar fi deficienţele organizării internaţionale. Intervenţia este şi mai puţin
admisibilă în forma particulară pe care ar lua-o în cazul de faţă, pentru că, prin natura
 lucrurilor, ar fi în posibilitatea celor mai puternice state, care ar putea în mod facil să
afecteze funcţionarea justiţiei internaţionale însăşi.

Agentul Marii Britanii, în pledoaria sa în replică, a clasificat operaţiunea „Retail” ca o

metodă de auto-protejare sau auto-ajutorare („self-protection” or „self-help”). Curtea
nu poate accepta nici această apărare. Între state independente, respectul suveranităţii
teritoriale este un fundament esenţial al relaţiilor internaţionale. Curtea recunoaşte că
încălcarea de către guvernul Albaniei a obligaţiilor care îi incumbau după survenirea
exploziilor, precum şi natura dilatorie a notelor diplomatice, sunt circumstanţe atenuante
pentru Marea Britanie. Dar, pentru asigurarea respectării dreptului internaţional,
Curtea fiind un organ al acestuia, Curtea trebuie să declare că acţiunile marinei
britanice au reprezentat o violare a suveranităţii Albaniei”. (p. 34-35).

X. Cazul privind activitǎţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia

(Nicaragua c. S.U.A.) (ICJ Reports, 1986, p. 14)

Situaţia de fapt

În 1984, Nicaragua a sesizat Curtea Internaţionalǎ de Justiţie, pe baza declaraţiei

unilaterale reglementate de articolul 36 (2) din Statutul Curţii, solicitând instanţei sǎ declare cǎ
anumite activitǎţi militare şi paramilitare ale Statelor Unite ale Americii împotriva acesteia erau
neconforme cu dreptul internaţional.
Litigiul dintre cele douǎ state s-a nǎscut pe fondul intenţiei Statelor Unite de a rǎsturna
guvernul sandinist de la Managua (comunist), care s-a instaurat la putere în anii 1979-1980.
Elementele de fapt care au putut fi probate de Nicaragua (cu mijloace de probǎ precum
materiale de presǎ, martori, declaraţii oficiale ale unor demnitari americani) au constat din:
a) Preşedintele S.U.A. a autorizat agenţii guvernamentale sǎ plaseze mine în mai multe
porturi ale statului Nicaragua;
b) Aeronave militare ale S.U.A. au survolat teritoriul statului Nicaragua (pǎtrunzând în
spaţiul aerian al acesteia);
c) S.U.A. a instituit o blocadǎ economicǎ în raport cu Nicaragua;
d) S.U.A. au finanţat, antrenat şi echipat un grup de forţe paramilitare, numite
„contras”, care luptau pentru rǎsturnarea guvernului nicaraguan.
Nicaragua a susţinut cǎ aceste acte reprezintǎ încǎlcǎri flagrante ale Cartei O.N.U., Cartei
Organizaţiei Statelor Americane (O.A.S.) şi a principiilor elementare ale dreptului internaţional.
Statele Unite au susţinut, în primul rând, cǎ instanţa nu este competentǎ sǎ judece litigiul,
deoarece o rezervǎ conţinutǎ de declaraţia prin care S.U.A. recunoşteau competenţa Curţii
Internaţionale de Justiţie prevedea faptul cǎ instanţa nu va judeca pe baza unui tratat multilateral
decât în cazul în care toate pǎrţile la acel tratat declarǎ cǎ vor accepta hotǎrârea Curţii. În decizia
pronunţatǎ asupra competenţei sale, Curtea Internaţionalǎ de Justiţie a reţinut cǎ are competenţǎ
sǎ judece litigiul, dar nu va putea aplica în speţǎ tratatele multilaterale.
S.U.A. nu s-a prezentat la pledoaria oralǎ, transmiţând Curţii doar memoriul scris.

Statele Unite au susţinut cǎ activitǎţile lor sunt motivate de dreptul colectiv la

autoapǎrare. Astfel, S.U.A. au probat cǎ grupuri paramilitare susţinute de statul Nicaragua (în
special prin livrarea de arme) acţionau la graniţa cu statul Honduras – ceea ce îndreptǎţeşte
S.U.A. sǎ rǎspundǎ, în apǎrarea statului Honduras, cu acţiuni militare legitimate de dreptul la
autoapǎrare.
De asemenea, S.U.A. au arǎtat cǎ acţiunile lor sunt motivate şi de un drept de intervenţie
democraticǎ, legitimat de faptul cǎ guvernul Nicaraguan s-a angajat, prin Pactul pentru Pace din
cadrul O.A.S., sǎ organizeze alegeri libere şi sǎ respecte drepturile fundamentale ale omului.
In ceea ce priveşte forţele „contras”, S.U.A. au arǎtat cǎ acele forţe acţionau independent
şi, prin urmare, nu le este imputabilǎ acţiunea acestora.

Principalele elemente

Cazul ridică mai multe probleme de drept internaţional. Vom menţiona cele mai importante
dintre acestea.

a. Valoarea principiilor dreptului internaţional

Prin hotărârea din 29 noiembrie 1984 (ICJ Reports, 1984, p. 392), Curtea a reţinut că are
competenţa să judece diferendul dintre cele două state, dar a reţinut că rezerva SUA este
aplicabilă. Ca urmare, în soluţionarea litigiului pe fond, Curtea nu va putea să invoce ca izvor de
drept tratatele multilaterale (ICJ Reports, 1986, para 172). Numeroase norme care ar fi putut a fi
pretinse de către Nicaragua ca fiind încălcate de SUA ar fi fost conţinute de Carta ONU sau de
Carta Organizaţiei Statelor Americane: interzicerea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa,
soluţionarea paşnică a diferendelor, neimixtiunea în afacerile interne, respectul suveranităţii.

Curtea a argumentat natura cutumiară a acestor principii, referindu-se, indirect (prin citarea
Comisie de Drept Internaţional şi a argumentelor părţilor), la natura de jus cogens a principiului
interzicerii folosirii forţei:

„Este clar că dreptul cutumiar internaţional continuă se existe şi să se aplice, separat de

dreptul internaţional convenţional, chiar dacă cele două categorii de norme au conţinut
identic” (para. 179).

„Opinio juris este dedusă, inter alia, din atitudinea părţilor şi atitudinea statelor faţă de
rezoluţiile Adunării Generale ONU, în special Rezoluţia nr. 2625 (XXV), intitulată
„Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti
şi cooperarea între state în conformitate cu Carta ONU”. Efectul consimţământului faţă
de textul acestor rezoluţii nu poate fi înţeles ca o „reiterare sau elucidare” a unor
angajamente conţinute în Cartă. Dimpotrivă, trebuie înţeles ca acceptarea validităţii
unui set de norme declarate de rezoluţie. Principiul interzicerii folosirii forţei, de
exemplu, trebuie privit ca un principiu de drept cutumiar, care nu este condiţionat de
prevederile referitoare la securitatea colectivă sau facilitatea contingentelor armate
prevăzute de articolul 43 din Cartă.” (para. 188)

„Comisia de Drept Internaţional, în cursul lucrărilor sale de codificare în domeniul

dreptului tratatelor, a exprimat punctul de vedere că „dreptul Cartei referitor la
interzicerea folosirii forţei reprezintă un exemplu clar de regulă de drept internaţional
 care este jus cogens” […] Nicaragua, în memoriul său, pe fond, arată că în prezentul caz
principiul interzicerii forţei înglobat în articolul 2 alineatul 4 din Cartă „a ajuns să fie
recunoscut ca jus cogens”. Statele Unite, în contra-memoriul referitor la probleme de
compentenţă şi admisibilitate, a citat punctul de vedere al unor autori în sensul că acest
principiu este o „normă universală”, o normă de „drept internaţional universal”, un
„principiu universal recunoscut al dreptului internaţional” şi un „principiu de jus
cogens”.(para. 190).

b. Legitima apărare

Problema care se pune este dacă trebuie operată o distincţie între noţiunea de „act de folosire
ilegală a forţei” şi cea de „atac armat” – ultima reprezentând o condiţie pentru invocarea
dreptului inerent la legitima apărare.

„[…] limbajul articolului 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite [face referire la]
dreptul interent („inherent right” (en.), „droit naturel” (fr.)), pe care îl are orice stat în
cazul unui atac armat, care acoperă atât autoapărarea individuală cât şi colectivă.
Astfel, Carta însăşi oferă mărtura existenţei unui drept de autoapărare colectivă în
dreptul internaţional cutumiar”. (para. 193)

„În cazul auto-apărării individuale, exercitarea acestui drept se face în situa ia în care
statul în cauză a fost victima unui atac armat. Existen a unui drept de auto-apărare
colectivă nu elimină, desigur, necesitatea auto-apărării individuale. Se pare că există în
prezent o opinie unanimă în doctrină i jurispruden ă cu privire la natura actelor care
pot fi tratate ca fiind atacuri armate. Mai exact, se consideră că no iunea de atac armat
trebuie să fie în eleasă ca reprezentând nu numai o ac iune a for elor armate regulate
în afara frontierelor statului, ci i ,,trimiterea de către sau în numele unui stat de bande
înarmate sau mercenari, care efectuează acte de for a armată împotriva unui alt stat de
o asemenea gravitate încât constituie (inter alia) un atac armat realizat efectiv de către
for ele regulate ale unui stat ,,sau implicare substan ială a unui stat în acesta”.
Această descriere, cuprinsă în articolul 3, litera (g), din defini ia agresiunii anexată la
Rezolu ia Adunării Generale 3314 (XXIX), poate fi considerată a reflecta dreptul
interna ional cutumiar în materie. Curtea nu vede nici un motiv pentru a nega faptul că,
în dreptul cutumiar, nerespectarea interdic iei de a trimite bande înarmate pe teritoriul
altui stat, nu poate fi clasificată drept atac armat, în cazul în care o astfel de
opera iune, inând cont de amploarea i efectele sale, ar fi fost clasificată drept un
atac armat i nu ca un simplu incident de frontieră provocat de for ele armate
regulate. Totodată, Curtea consideră că no iunea de „atac armat” include pe lângă
ac iunile de amploare a unor bande înarmate i asisten a acordată rebelilor în forma
furnizării de arme, sprijin logistic sau de alt fel. Această asisten ă poate fi considerată
ca o amenin are cu sau utilizare a for ei, sau având o valoare echivalentă amestecul
în treburile intern sau externe al altor state. Totu i, este obliga ia statului care se
consideră a fi victima unui atac armat să declare că a fost atacat. Nu există nici o normă
de drept interna ional cutumiar care să permită un alt stat să exercite dreptul la auto-
apărare colectivă doar în baza unei analize proprii, subiective, a situa iei. În cazul în
 care se invocă dreptul la auto-apărare colectivă, este de a teptat ca statul în beneficiul
căruia se exercită dreptul să se fi declarat a fi victima unui atac armat” (para. 195)

„În toate situa iile, Curtea constată că în dreptul interna ional cutumiar nu există nici
o regulă care să permită exercitarea dreptului la auto-apărare colectivă în lipsa unei
cereri exprese din partea statului care se consideră victima unei atac armat. Curtea
concluzionează că cerin a unei cereri exprese venite din partea statului care se
consideră victima pretinsei agresiuni trebuie completată cu cerin a ca statul în cauza
să fi declarat că a fost atacat.”(para. 199)

„ […] Întrucât Curtea are de-a face cu un litigiu în care se presupune existen a unei
utilizări abuzive a for ei, trebuie să ia în considerare în primul rând, dacă un stat are
dreptul de a răspunde unei interven ii cu o altă interven ie, ce implică utilizarea
for ei, ca reac ie la măsurile care de i nu constituie atac armat, pot implica totu i o
utilizare for ei [...]. S-ar putea totu i sugera că, într-o astfel de situa ie, Statelor Unite
ale Americii le-ar fi permisă interven ia în Nicaragua, în exercitarea unui drept analog
dreptului la auto-apărare colectivă, drept ce ar presupune o interven ie implicând
folosirea for ei fără a constitui un atac armat.”(para. 210)

„[...] În opinia Cur ii, în temeiul dreptului interna ional în vigoare astăzi – fie
cutumiar, fie cel al sistemului na iunilor unite, - Statele nu au dreptul de a răspunde
“colectiv”, prin ac iuni ce implică for a armată, la acte care nu constituie un „atac
armat”[...]”(para. 211)

În cazul de faţă, Costa Rica şi Honduras însele nu se declaraseră victimele unui atac
armat decât la un moment ulterior în timp, după ce “intervenţia Statelor Unite fusese
declanşată” (para. 234 – 235).

c. Principiul neintervenţiei

„Principiul neinterven ie presupune dreptul tuturor statelor suverane de a- i urmări

interesele interne sau externe legitime, fără vreun amestec din exterior; chiar dacă în
practică principiul a fost încălcat în mod repetat, Curtea consideră că acesta face totu i
parte din dreptul interna ional cutumiar.”(para. 202)

“O ingerin ă a unui stat este neconformă cu dreptul interna ional dacă poartă asupra
chestiunilor ce in de competen a exclusivă a altui stat, conform principiului
suveranită ii. Fiecare stat este liber să-si aleagă sistemul politic, social sau economic,
i să- i formuleze în mod nestingherit politica externă. Interven ia este ilegală
atunci când sunt folosite metode de constrângere ce presupun folosirea for ei, fie direct
printr-o interven ie militară, fie indirect prin intermediul sprijinului acordat
elementelor subversive ce desfă oară activită i armate pe teritoriul altui stat.”(para.
205)

“Curtea consideră că în dreptul international contemporan nu există un drept general de

interven ie din partea unui stat în sprijinul opozi ei interne dintr-un alt stat. A adar,
 Curtea conchide că toate actiunile ce constituie o încălcare a principiului cutumiar al
non-interven iei, vizând în mod direct sau indirect folosirea for ei, vor constitui
totodată o încălcare a principiului nefolosirii for ei în relatiile dintre state.”(para. 209)

d. Folosirea forţei

În ceea ce prive te acuza ia că activită ile desfă urate de Statele Unite în rela ia cu
gherilele Contras ar reprezenta o încălcare a principiului neutilizării for ei din dreptul
interna ional cutumiar, Curtea consideră, sub rezerva dreptului Statelor Unite la auto-
apărare, că ac iunile întreprinse de către Statele Unite constituie o încălcare flagrantă
a principiului men ionat, deoarece Statele Unite au acordat sprijin grupărilor Contras
prin „organizarea i încurajarea formării de for e neregulate sau de bande înarmate,
în special de bande de mercenari, în scopul de săvâr irii de incursiuni pe teritoriul unui
alt stat” i prin “participarea la acte de război civil […] pe teritoriul altui
stat”(Rezolu ia Adunării Generale ONU 2625(XXV)). Potrivit Rezolu iei, sprijinirea
i participarea la acte de război civil reprezintă o încălcare a obliga iei de nefolosire a
for ei când actele men ionate implică o amenin are cu for a sau folosirea for ei. În
opinia Cur ii, cu toate că oferirea de armament i sprijin în vederea instruirii
gherilelor Contras constituie amenin are cu for a sau folosirea for ei împotriva
statului Nicaragua, acela i lucru nu poate fi afirmat în legătură cu alte activită i
desfă urate de către guvernul Statelor Unite pe teritoriul respectivului stat. Mai exact,
Curtea consideră acordarea de sprijin financiar gherilelor Contras drept amestec în
treburile interne ale altui stat i nu o situa ie în care s-a folosit for a.(para. 228)

e. Controlul efectiv

„Curtea a considerat (la punctul 110 de mai sus), că participarea Statelor Unite, chiar
dacă preponderentă sau decisivă, la finan area, organizarea, instruirea, echiparea i
dotarea Contras, selec ia obiectivelor militare sau paramilitare, precum i
planificarea tuturor opera iunilor militare desfă urate de aceasta, este insuficientă în
sine, pe baza probelor în posesia Cur ii, pentru a atribui Statelor Unite răspunderea
pentru faptele comise de Contras în cursul desfă urării opera iunilor militare sau
paramilitare din Nicaragua . Toate mijloacele men ionate mai sus prin care Statele
Unite ale Americii au participat la sprijinirea grupărilor rebele, fie chiar i atunci când
au exercitat un control general asupra gherilelor, nu pot constitui prin ele însele, fără
alte probe, o dovadă că Statele Unite ale Americii au instigat sau au ordonat nemijlocit
comiterea acelor acte contrare drepturilor omului i dreptului interna ional umanitar,
precum cele invocate de Nicaragua. Astfel de acte ar fi putut foarte bine să fi fost
comise de membri ai Contras fără încuviin area Statelor Unite. Pentru ca acest
comportament să dea na tere la răspunderea juridică a Statelor Unite, ar trebui, în
principiu, să se demonstreze că acest stat a de inut controlul efectiv asupra
opera iunilor militare sau paramilitare în timpul cărora presupusele încălcări au fost
comise.”(para. 115)

XI. Cazul privind proiectul „Gabcikovo – Nagymaros” (Slovacia c. Ungaria)

Situaţia de fapt

În 1977, Ungaria şi Cehoslovacia au încheiat un tratat bilateral privind construirea unui

complex hidroenergetic pe Dunăre, în zona în care acest fluviu constituia frontiera comună între
cele două state (proiectul „Gabcikovo-Nagymaros”). Tratatul prevedea executarea proiectului în
comun, denumindu-l „investiţie comună indivizibilă”. Totodată, tratatul prevedea angajamentul
părţilor de a conserva mediul înconjurător.
În 1989, Ungaria a decis suspendarea lucrărilor, în condiţiile în care a considerat că
executarea proiectului este de natură să aducă grave prejudicii mediului înconjurător. Au urmat
negocieri, care însă nu s-au finalizat cu succes. Ulterior, în 1992, printr-o notă diplomatică,
Ungaria a denunţat tratatul din 1977.
În aceste condiţii, Cehoslovacia a decis continuarea lucrărilor, în conformitate cu
proiectul iniţial, în executarea tratatului.
La 1 ianuarie 1993, Slovacia a devenit independentă – complexul hidroenergetic aflându-
se acum la graniţa acesteia cu Ungaria.
Urmare eşecului negocierilor ulterioare între Slovacia şi Ungaria, prima a decis
continuarea unilaterală a lucrărilor, conform unui nou proiect, numit varianta „C”.

Cele două state au decis să supună diferendul C.I.J., solicitând Curţii să decidă asupra
următoarelor chestiuni:

1) Avea Ungaria dreptul să denunţe Tratatul din 1977?

2) Avea Cehoslovacia/Slovacia dreptul să continue lucrările imediat după denunţarea
tratatului de către Ungaria, conform variantei iniţiale?
3) Avea Slovacia dreptul să continue lucrările conform „variantei C”?

Principalele elemente

În esenţă, dreptul internaţional reţine că un tratatul nu putea fi denunţat, dacă nu prevedea expres
această posibilitate, cu excepţia cazului în care părţile au convenit asupra acestui fapt în alt mod
sau rezultă din natura tratatului. Niciuna dintre condiţii nu erau îndeplinite în cazul de faţă (para.
100). În condiţiile în care tratatul rămânea în vigoare, Slovacia avea dreptul să continue
lucrările. Ungaria a invocat mai multe argumente subsidiare în sprijinul legalităţii denunţării
tratatului, dintre care selectăm:
- Tratatul oricum ar fi încetat ca urmare a dispariţiei uneia dintre părţi
(Cehoslovacia), în 1993;
- starea de necesitate;
- apariţia unei norme de jus cogens privind protecţia mediului înconjurător, care
determina nulitatea tratatului;
- violarea substanţială a tratatului de către Cehoslovacia, în ceea ce priveşte
conservarea mediului;
- schimbarea fundamentală a împrejurărilor

a. Aplicabilitatea Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor

În raport cu argumentul Ungariei referitor la neaplicarea ratione temporis a Convenţiei de la
Viena faţă de Acordul ungaro-cehoslovac din 1977, care făcea obiectul litigiului, Curtea a reţinut
că:
„trebuie să ţină cont de faptul că a avut ocazia în mai multe rânduri să statueze că reguli
din Convenţie pot fi considerate ca o codificare a dreptului cutumiar existent. Curtea este
de părere că în multe privinţe aceasta este valabil pentru prevederile Convenţiei de la
Viena referitoare la încetarea şi suspendarea tratatelor, prevăzute în articolele 60-62”
(para. 46).

b. Principiul pacta sunt servanda

Curtea a reţinut trăsătura integrităţii principiului pacta sunt servanda, în sensul că

încălcarea unei obligaţii, chiar reciprocă, nu aduce atingere caracterului obligatoriu al tratatului:

„Curtea ar stabili un precedent cu implicaţii periculoase pentru relaţiile bazate pe tratate

şi pentru integritatea regulii pacta sunt servanda, dacă ar accepta că un tratat în vigoare
între state, pe care părţile l-au pus în aplicare într-o măsură considerabilă, cu costuri mari,
de-a lungul unei perioade de mai mulţi ani, ar putea fi înlăturat în mod unilateral pe motiv
de încălcare reciprocă” (para. 114).

b. Succesiunea statelor

Chestiunea regimurilor obiective a fost ridicată este reglementată în Convenţia de la

Viena privind succesiunea statelor cu privire la tratate din 1978, în articolele 11 şi 12 (articolul
11 se referă la tratate privind o frontieră sau un regim de frontieră iar articolul 12 se referă la un
alt regim teritorial; ambele texte prevăd că un astfel de tratat nu este afectat de succesiunea
statelor). Caracterul cutumiar al articolului 12 şi aplicarea acestuia la un tratat privind regimul
unui fluviu a confirmat de Curte în paragraful de mai jos:

„Curtea nu găseşte necesar, pentru scopul prezentului caz, să discute dacă articolul 34
din Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate din 1978 reflectă
dreptul cutumiar .[…] Tratatul [din 1977] stabile te, de asemenea, un regim de
naviga ie pentru un sector important al unei căi navigabile interna ionale, în
particular relocarea principala linie de naviga ie, care trebuie să ocoească canalul.
Astfel, în mod inevitabil se creează o situa ie în care interesele altor utilizatori ale
Dunării sunt afectate. [...]
Tratatele „cu caracter teritorial” au fost privite atât în doctrina tradi ională i în
opiniile recente ca nefiind afectate de succesiune […] Proiectul de text [al Comisiei de
Drept Interna ional] al articolului 12, care reflect[ acest principiu, a fost ulterior
adoptat fără modificări în Conven ia de la Viena din 1978. Curtea consideră că
articolul 12 reflectă o normă de drept cutumiar; notează că niciuna dintre Păr i nu
pune acest lucru în discu ie. Mai mult Comisia a indicat că ”tratele care privesc
drepturi cu privire la râuri i la naviga ie sunt în mod uzual privite drept candidate
pentru includerea în categoria tratatelor teritoriale (para. 123).
b. Starea de necesitate

„Curtea se va referi acum la primul motiv ridicat Ungaria, şi anume statrea de

necesitate. În această privin ă, Curtea doar va observa că, şi dacă ar exista o stare de
necesitate, aceasta nu este un motiv de încetare a unui tratat. Acesta poate fi invocată
numai pentru a exonera de răspundere un stat care nu a reu it să pună în aplicare un
tratat. Chiar dacă este găsită ca justificată, aceasta nu pune capăt unui tratat; tratatul
poate rămâne fără efecte atâta timp cât starea de necesitate continuă să existe; aceasta
poate fi chir latentă, dar – afară dacă păr ile, de comun acord, pun capăt valabilităţii
tratatului - continuă să existe. De îndată ce starea de necesitate încetează să mai existe,
obliga ia de a se conforma obliga iilor tratatului revine.”(para. 105)

c. Jus cogens

„În sfâr it, Ungaria a sus inut că obligaţii impuse ulterior de dreptul interna ional în
ceea ce prive te protec ia mediului fac imposibilă aplicarea tratatului. Obliga ia
existentă anterior de a nu provoca daune substan iale pe teritoriul unui alt stat, susţine
Ungaria, a evoluat într-o obliga ie erga omnes de prevenire a daunelor în conformitate
cu „principiul precau iei”. Pe această bază, a sus inut Ungaria, încetarea valabilităţii
tratatului a fost „for ată de refuzul celeilalte păr i de a suspenda lucrările la Variant
Cm”.
Slovacia a sus inut, în replică, faptul că niciuna dintre evolu iile care au intervenit în
legisla ia privind mediu nu a dat na tere unor norme de jus cogens, care ar bloca
tratatul. Mai mult, a sus inut că cererea Ungariei de a avea dreptul de a lua măsuri nu
ar putea în niciun caz să servească drept justificare legală pentru încetarea tratatului în
temeiul dreptului tratatelor, ci apar ine mai degrabă „limbajului de auto-ajutorare sau
represalii””.(para. 97)

„Niciuna dintre parţi nu a sus inut că au apărut noi norme ale dreptului mediului de la
încheierea Tratatului în 1977, iar Curtea nu va trebui, prin urmare, să examineze
domeniul de aplicare al articolului 64 din Conven ia de la Viena privind dreptul
tratatelor. Pe de altă parte, Curtea dore te să sublinieze că normele recent dezvoltate
ale dreptului mediului sunt relevante pentru punerea în aplicare a Tratatului i că
păr ile ar putea, de comun acord, să le integreze.”(para. 112)

d. Violarea substanţială

„Curtea este de părere că doar o încălcare substanţială a tratatului în sine, de către un

stat parte, dă dreptul celeilalte păr i să se bazeze pe această încălcare ca motiv de
încetare a valabilităţii tratatului. Încălcarea altor norme ale tratatului sau a normelor de
drept interna ional general pot justifica luarea unor măsuri, inclusiv contramăsuri de
către statul vătămat, dar nu constituie un motiv de încetare a valabilităţii în conformitate
cu dreptul tratatelor.”(para. 106)
 „Curtea nu poate trece cu vederea că Cehoslovacia a comis o fapta internaţională ilicită
prin punerea în aplicare a Variantei C, ca urmare a comportamentului culpabil anterior
din partea Ungariei. A a cum a declarat de Curtea Permanentă de Justi ie
Interna ională:
„Este, de altfel, un principiu general acceptat în jurispruden a arbitrajului
interna ional, precum i de către instan ele naţionale, că o părte nu se poate prevala
de faptul că celălaltă parte nu i-a îndeplinit unele obliga ii sau nu a recurs la unele
mijloace de a solicita despăgubiri, în cazul în care prima parte, printr-un act ilegal, a
împiedicat-o pe acesta din urmă să î i îndeplinească obliga ia în cauză, sau de la a
recurge la instanţă”(... Fabrica Chorzow, jurisdic ie, Hotărârea Nr. 8, 1927, PCIJ
Seria A, nr 9, p. 31).
Ungaria, prin propriul comportament, a adus atingere dreptului său de a pune capăt
tratatului; acesta ar fi fost consecinţa şi în cazul în care Cehoslovacia, până la data
pretinsei încetări, ar fi încălcat o prevedere esen ială pentru atingerea obiectului sau
scopului tratatului.”(para.110)

f. Schimbarea fundamentală a împrejurărilor

„Situa ia politică a fost cu siguran ă relevantă pentru încheierea tratatului din 1977.
Dar Curtea aminteşte că Tratatul a prevăzut un program de investi ii comun pentru
producerea de energie, controlul inunda iilor i îmbunătă irea naviga iei pe Dunăre.
În opinia Cur ii, condi iile politice au fost, prin urmare, nu atât de strâns legate de
obiectul i scopul tratatului pentru a constitui o bază esen ială a consim ământului
păr ilor i pentru a schimba radical natura obliga iilor rămase de excutat. Acela i
lucru este valabil pentru sistemul economic în vigoare la data încheierii tratatului din
1977. În plus, chiar dacă rentabilitatea estimată a proiectului ar fi putut să pară mai
mică în 1992 decât în 1977, nu pare, din datele de care dispune Curtea, că s-ar fi
diminuat într-o asemenea măsură încât obliga iile părţilor în baza tratatului să fi fost
schimbate atât de radical ca urmare a acestui fapt.”

„Curtea nu consideră că noile evolu ii în cuno tin elor de mediu i în legisla ia de

mediu au fost complet neprevăzute. Mai mult, formularea articolelor 15, 19 i 20,
concepute pentru a găzdui schimbare, a făcut posibil ca păr ile să ia în considerare
aceste evolu ii i să le aplice atunci când pun în aplicare aceste dispozi ii ale
tratatului.
Circumstan ele schimbat, conform celor, avansate de Ungaria nu sunt, în opinia
Cur ii, de a a natură, fie individual, fie colectiv, încât efectul să transforme radical
întinderea obliga iilor rămase de executat în vederea realizării proiectului. O
schimbare fundamentală a împrejurărilor trebuie să fi fost neprevăzută; existen a
împrejurărilor în momentul încheierii tratatului trebuie să fi constituit o bază esen ială
a consim ământului păr ilor de a fi legate prin tratat. Formularea negativă i
condi ionată din articolul 62 din Conven ia de la Viena privind dreptul tratatelor este
un indiciu clar, de asemenea, că stabilitatea rela iilor din tratate cere ca excep ia de
schimbare fundamentală a împrejurărilor să fie aplicate doar în cazuri
excep ionale.”(para. 104)
XII. Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a
Kosovo (aviz consultativ) (ICJ Reports, 2010, p. 403)

Situaţia de fapt

În 1989, Slobodan Milosevic anulează autonomia provinciei Kosovo, act care, odată
aprobat de adunarea legislativă a Kosovo, dă naştere la violenţe în rândul populaţiei majoritare.
În februarie 1998 conflictul devine evident când peste 10000 de albanezi din Kosovo sunt ucişi
în lupta dintre forţele sârbe şi Armata pentru Eliberarea din Kosovo. Tot în 1998 forţele NATO
se implică şi reuşesc să restabilească pacea în zonă.

Ulterior, Consiliul de Securitate al ONU, „hotărât să rezolve gravele probleme umanitare

din Kosovo” şi „condamnând actele de violenţă împotriva populaţiei din Kosovo”, adoptă
Rezoluţia 1244(1999) prin care stabileşte ca provincia să fie administrată temporar de o misiune
specială, aflată sub auspiciile ONU (UNMIK). Scopul principal al UNMIK era acela de a asigura
securitatea în zonă şi de a reprezenta o administraţie interimară a regiunii până când Belgradul şi
Pristina vor ajunge la un acord. Acest acord trebuia să îmbrace forma „unui proces politic în
vederea stabilirii unei auto-guvernări substanţiale pentru Kosovo, ţinând seama pe deplin de
acordurile de la Rambouillet şi principiile suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii
Federale Iugoslavia […]”

În perioada următoare cele două părţi au participat la mai multe runde de negocieri,
urmărite îndeaproape de un Trimis Special al Secretarului-General al ONU (Martti Ahtasaari),
fără a face însă vreun progres. Având în vedere că părţile nu au reuşit să ajungă la un acord nici
în cazul unor propuneri venite din partea Trimisului Special, parte sârbă fiind dispusă să acorde
orice nivel de autonomie pentru provincie, numai independenţă nu, iar partea kosovară având ca
unic obiectiv independenţa, Ahtasaari a concluzionat în raportul său final:

„Am convingerea fermă că posibilitatea ca negocierile să producă un rezultat

reciproc acceptat cu privire la statutul Kosovo, a fost epuizată [...] Am ajuns la
concluzia că singura opţiune viabilă pentru Kosovo este independenţa”

În data de 17 februarie 2008 Adunarea din Kosovo adoptă o declaraţie unilaterală prin
care proclamă Kosovo stat suveran şi independent.
Pe 8 octombrie 2008 Adunarea Generală a ONU adoptă o rezoluţie prin care cere Curţii
Internaţionale de Justiţie să emită un aviz consultativ asupra următoarei întrebări:

„Declaraţia unilaterală de independenţă a Instituţiilor Provizorii de Auto-

guvernare a Kosovo este conformă cu dreptul internaţional public?”
 Reprezentaţii Serbiei şi ai statelor care nu au recunoscut Kosovo au susţinut că declaraţia
încalcă principiul integrităţii teritoriale, principiul inviolabilităţii frontierelor, principiul egalităţii
suverane şi Rezoluţia Consiliului de Securitate 1244(1999). Reprezentaţii autorilor declaraţiei de
independenţă şi cei ai statelor care au recunoscut Kosovo (în prezent 103) au argumentat că
declaraţiile de independenţă nu sunt reglementate de dreptul internaţional public şi, oricum,
poporul kosovar are acest drept în baza principiului auto-determinării popoarelor.

Principalele elemente

Avizul consultativ ar putea fi calificat drept „controversat” deoarece, pe motivul caracterului

restrâns al întrebării, Curtea a evitat să răspundă la problema reală dacă secesiunea Kosovo sau
formarea acestuia ca stat, este permisă de dreptul internaţional.

“Curtea reaminte te că, în unele cazuri anterioare, s-a îndepărtat de la limbajul

întrebării adresate în cazul în care aceasta nu fusese formulată în mod adecvat (a se
vedea, de exemplu, în interpretarea Acordului de greco-turc din 1 decembrie 1926
(Protocolul final, articolul IV), Aviz Consultativ, 1928, PCIJ, Seria B, nr. 16), sau în
cazul în care Curtea a constatat, pe baza examinării pe fond a contextului întrebării, că
aceasta nu reflecta “problemele juridice într-adevăr disputate în cauză” (Interpretarea
Acordului din 25 martie 1951 între OMS i Egipt, Avizul Consultativ, ICJ Reports 1980,
p. 89, para. 35). În mod similar, în cazul în care întrebarea adresată a fost neclară sau
vagă, Curtea a clarificat problema înainte de a da avizul (Cerere de revizuire a Hotărârii
nr. 273 a Tribunalului Administrativ al Organiza iei Na iunilor Unite, Aviz consultativ,
ICJ Reports 1982, p. 348, alin. 46).(para. 50)”

„În spe ă, întrebarea adresată de către Adunarea Generală este clar formulată.
Întrebarea este limitată i specifică; se solicită avizul Cur ii dacă declara ia de
independen ă este sau nu în conformitate cu dreptul interna ional. Întrebarea nu cere
cu consecin ele juridice ale acestei declara ii. Mai exact, nu se întreabă dacă a reu it
sau nu Kosovo să realizeze statalitatea. Nu cere nimic nici despre valabilitatea sau
efectele juridice ale recunoa terii Kosovo de către acele state care l-au recunoscut ca
stat independent. Curtea constată că, în cererile anterioare de avize consultative,
Adunarea Generală i Consiliul de Securitate, când au vrut opinia Cur ii cu privire la
consecin ele juridice ale unei ac iuni, au încadrat problema în a a fel încât acest
aspect a fost men ionat în mod expres (a se vedea, de exemplu, Consecin ele juridice
pentru state din prezen a continuă a Africii de Sud în Namibia (Africa de Sud-Vest) fără
a aduce atingere Rezolu iei Consiliului de Securitate 276 (1970), Aviz Consultativ, ICJ
Reports 1971, p. 16 i Consecin ele juridice ale construc iei unei zid în teritoriile
palestiniene ocupate, Aviz Consultativ, ICJ Reports 2004 (I), p. 136). Prin urmare,
Curtea nu consideră că este necesar să abordeze astfel de probleme cum ar fi dacă
declara ia a condus sau nu la crearea unui stat sau statutul actelor de recunoa tere,
pentru a răspunde la întrebarea adresată de Adunarea Generală. Curtea nu vede nici un
motiv, în consecin ă, să reformuleze întrebarea.”(para. 51)

“În timp ce mul i dintre cei care participă la prezenta procedură au făcut referire la
avizul Cur ii Supreme a Canadei în cazul privind anumite aspecte referitoare la
 secesiunea Quebec din Canada […], Curtea observă că problema în spe ă este
semnificativ diferită de cea supusă Cur ii Supreme a Canadei.
Întrebarea relevantă în acest caz a fost: “Dă dreptul interna ional Adunării Na ionale,
legiuitorul sau guvernului Quebec dreptul de a efectua secesiunea Quebec din Canada în
mod unilateral? În acest sens, există un drept de autodeterminare
în conformitate cu dreptul interna ional, care ar oferi Adunării Na ionale, legiuitorul
sau guvernului Quebec dreptul de a efectua secesiunea Quebec din Canada în mod
unilateral?”(para. 55)

„Întrebarea adresată Cur ii Supreme a Canadei a fost dacă există un drept de a

"efectua secesiunea", dacă există o normă de drept interna ional, care a conferit un
drept pozitiv pentru oricare dintre organele numite. În schimb, Adunarea Generală a
întrebat dacă declara ia de independen ă a fost "în conformitate cu" dreptul
interna ional. Răspunsul la această întrebare depinde de aspectul dacă dreptul
interna ional aplicabil interzice declara ia de independen ă. În cazul în care Curtea
concluzionează că suntem într-o astfel de situa ie, atunci Curtea trebuie să răspundă la
întrebarea adresată i să spună că declara ia de independen ă nu a fost în
conformitate cu dreptul interna ional. Rezultă că sarcina pe care o are Curtea este să
stabilească dacă declara ia de independen ă a fost sau nu adoptată cu încălcarea
dreptului interna ional. Cur ii nu i se cere o pozi ie asupra faptului dacă dreptul
interna ional conferă un drept pozitiv pentru Kosovo de a- i declara independen a
sau, a fortiori, dacă dreptul interna ional conferă, în general, entită ile situate într-un
stat dreptul de a se rupe, în mod unilateral, de acel stat. Într-adevăr, este foarte posibil
ca un anumit act - cum ar fi o declara ie unilaterală de independen ă - să nu fie
săvâr it cu încălcarea dreptului interna ional, fără a constitui în mod necesar
exercitarea unui drept conferit de acesta. Curtea a fost sesizată pentru aviz cu privire la
primul punct, nu al doilea.”(para. 56)

Curtea a formulat unele consideraţii cu privire la sfera de aplicare a principiilor autodeterminării

şi integrităţii teritoriale.

„În timpul secolelor al XVIII-lea, XIX-lea i începutul secolului al XX-lea, au existat

numeroase cazuri de declara ii de independen ă, când, de multe ori, statele din care se
declara independen a s-au opus energic. Uneori, declara ia a dus la crearea unui nou
stat, alte ori nu. Cu toate acestea, în nici un caz, practica statelor în ansamblu său nu a
sugerat că actul de promulgare a declara iei a fost considerat ca fiind contrar dreptului
interna ional. Dimpotrivă, practica statelor în timpul acestei perioade duce clar la
concluzia că dreptul interna ional nu con inea o interdic ie de a efectua declara ii
de independen ă. În a doua jumătate a secolului XX, dreptul interna ional la
autodeterminare s-a dezvoltat în a a fel încât să creeze un drept la independen ă
pentru popoarele din teritoriile care nu se auto-guvernează i popoarele care se află sub
ocupa ie străină, domina ie i exploatare [...]. Un număr mare de state noi au apărut,
ca urmare a exercitării acestui drept. Au fost, însă, de asemenea, cazuri de declara ii de
independen ă în afara acestui context. Practica statelor, în aceste cazuri din urmă nu
 indică apari ia în dreptul interna ional a unei noi reguli de interzicere a formulării
unei declara ii de independen ă în astfel de cazuri.”(para. 79)

“Mai mul i participan i la procedura în fa a Cur ii au sus inut că o interdic ie de

a formula declara ii unilaterale de independen ă este implicită în principiul
integrită ii teritoriale. Curtea reaminte te că principiul integrită ii teritoriale este o
parte importantă din ordinea juridică interna ională i este consacrat în Carta
Organiza iei Na iunilor Unite, în special la articolul 2, alineatul 4, care prevede că:
“Toate statele membre se vor ab ine, în rela iile lor interna ionale de la
amenin area sau folosirea for ei împotriva integrită ii teritoriale sau independenţei
politice a oricărui stat, sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Organizaţiei
Na iunilor Unite.” În Rezoluţia Adunării Generale 2625 (XXV), intitulată „Declara ia
cu privire la principiile dreptului interna ional privind rela iile prietene ti i
cooperarea între state în conformitate cu Carta Na iunilor Unite”, care reflectă dreptul
interna ional cutumiar (Activită i militare i paramilitare în i împotriva Nicaragua
(Nicaragua statele c. Unite ale Americii), fond, Hotărârea ICJ Reports 1986, pp. 101-
103, paras. 191-193), Adunarea Generală a reiterat "principiul conform căruia statele se
vor ab ine, în rela iile lor interna ionale, de la amenin area sau folosirea for ei
împotriva integrită ii teritoriale sau independen ei politice a oricărui stat”. Rezolu ia
apoi enumeră diferite obliga ii care revin statelor în sensul că trebuie să se ab ină de
la încălcarea integrită ii teritoriale a altor state suverane. În aceea i ordine de idei,
Actul Final al Conferin ei de la Helsinki pentru securitate i cooperare în Europa de 1
august 1975 (Conferin a de la Helsinki), prevede că „Statele participante vor respecta
integritatea teritorială a fiecăruia dintre statele participante" (Art. IV). Astfel, domeniul
de aplicare a principiului integrităţii teritoriale este limitat la sfera rela iilor dintre
statele.”(para. 80)

XIII. Avizul Curţii Supreme a Canadei „Re – Secesiunea Quebec-ului” ([1998] 2 Supreme
Court Records, 217)

În conformitate cu articolul 53 din Legea privind Curtea Supremă, „Governor in Council”

(instituţie care exercită, în termeni constituţionali, autoritatea executivă delegată a monarhului
(„Queen in COuncil”)), a solicitat o opinie („reference”) Curţii Supreme a Canadei cu privire la
următoarele probleme:
1.[…]
2. Conferă dreptul internaţional Adunării Generale, legislativului sau guvernului din Quebec
dreptul de a efectua secesiunea faţă de Canada în mod unilateral? În această privinţă, există un
drept de auto-determinare în dreptul internaţional care ar da Adunării Generale, legislativului sau
guvernului din Quebec dreptul de a efectua secesiunea faţă de Canada în mod unilateral?
3.[…]

În avizul său, Curtea Supremă a reţinut:

„Este clar că dreptul internaţional nu a conferit în mod specific părţilor componente ale statelor
suverane dreptul de a se separa în mod unilateral faţă de statul „părinte”. […] Având în vedere
lipsa unei autorizaţii specifice pentru secesiunea unilaterală, cei care propun existenţa unui
astfel de drept au la dispoziţie următoarele argumente: i) propunerea că secesiunea unilaterală
nu este în mod specific interzisă şi ceea ce nu este interzis este în mod implicit permis şi ii)
obligaţia implicită a statelor de a recunoaşte legitimitatea secesiunii realizate în exercitarea
dreptului bine-stabilit la nivel internaţional al unui popor la autodeterminare”.

„Dreptul internaţional nu conţine nici un drept la secesiunea unilaterală, nici o negare explicită
a acestui drept, deşi negarea este dedusă implicit, într-o anumită măsură, din circumstanţele
excepţionale cerute pentru ca secesiunea să fie permisă în conformitate cu dreptul popoarelor la
autodeterminare, cum ar fi acelea că secesiunea este posibilă în situaţia unui popor oprimat sau
colonial, aşa cum se va discuta mai jos. Aşa cum vom arăta dreptul internaţional acordă o mare
importanţă integrităţii teritoriale a statelor şi, în sens larg, lasă crearea unui nou stat la
latitudinea determinării prin dreptul intern al statului din care entitatea secesionistă face parte
[…]. Acolo unde, ca în cazul prezent, secesiunea unilaterală ar fi incompatibilă cu constituţia
internă, dreptul internaţional tinde să accepte această concluzie, sub rezerva dreptului
popoarelor la autodeteminare, pe care îl vom examina mai jos”.

[Curtea analizează „clauza de salvgardare”]

“Nu există nicio incompatibilitate între menţinerea integrităţii teritoriale a statelor, inclusiv a
Canadei, şi dreptul unui “popor” de a exercita pe deplin autodeterminarea. Un stat al cărui
guvern reprezintă în întregime poporul sau popoarele de pe teritoriul lor, pe baze egale şi fără
discriminare, şi respectă principiile autodeterminării prin aranjamente interne, este îndreptăţit
la protecţie a integrităţii teritoriale în conformitate cu dreptul internaţional”.

„Stadiul general al dreptului internaţional în ceea ce priveşte dretpul de autodeterminare este

acela că acest drept operează în cadrul protecţiei generale acordate integrităţii teritoriale a
statului „părinte”. Totuşi, există anume situaţii în care dreptul la autodeterminare al popoarelor
poate fi exercita „extern”, care, în contextul prezent, poate însemna secesiune: popoarele
coloniale şi cele sub ocupaţie străină”.

„Un număr de autori au susţinut că un drept de secesiune ar exista în contextul autodeterminării

şi într-o a treia circumstan ă. Deşi această a treia circumstanţă a fost descrisă în mai multe
moduri, esenţa propunerii este că, atunci când un popor este blocat să îşi exercite în mod real
auto-determinarea, atunci el are dreptul, ca ultimă soluţie, la secesiune”.

„În mod cert, o astfel de circumstanţă este paralelă cu celelalte două situaţii (popoare coloniale
şi sub ocupaţie străină), în care dreptul popoarelor la autodeterminare internă este total negat.
Deşi este neclar dacă o astfel de propunere reflectă stadiul actual al dreptului internaţional, nu
este necesar să facem această determinare în cazul de faţă. Chiar asumând că această a treia
circumstanţă ar permite un drept unilateral de secesiune, contextul prezent din Quebec nu ar
permite să considerăm că această situaţie se apropie de un astfel de prag”.

„Dreptul la secesiune se naşte în numai în conformitate cu principiul autodeterminării unui

popor, în conformitate cu dreptul internaţional, acolo unde „un popor” este guvernat ca parte a
unui imperiu colonial; acolo unde un „popor” este subiect al ocupaţiei străine, dominaţiei sau
exploatării; şi, posibil, acolo unde un „popor” îşi vede negat exerciţiul real al dreptului de
autodeterminare în cadrul statului din care face parte. În alte circumstanţe, popoarele îşi
realizează autodeterminarea în cadrul statului existent. Un stat al cărui guvern reprezintă în
întregime poporul sau popoarele de pe teritoriul său, pe o bază de egalitate şi fără discriminare,
şi respectă principiul autodeterminării în aranjamentele interne, are dreptul de a-şi menţine
integritatea teritorială în conformitate cu dreptul internaţional şi are dreptul la recunoaşterea
integrităţii sale teritoriale de către celelalte state. Quebec nu îndeplineşte standardul de popor
colonial sau popor oprimat şi nici nu se poate sugera că locuitorilor din Quebec li s-ar nega
accesul real la guvernare în vederea urmăririi obiectivelor dezvoltării politice, economice,
culturale şi sociale. În aceste circumstanţe, „Adunarea Generală, legislativul sau guvernul din
Quebec” nu se bucură, conform dreptului internaţional la dreptul de a efectua secesiunea faţă
de Canada în mod unilateral”.

XIV. Cazul Nottebohm

Situaţia de fapt

Principatul Lichtenstein a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Jusitiţie,

solicitând obligarea Guatemalei la plata unei despăgubiri pentru actele ilegal (naţionalizări)
comise în 1943 împotriva lui Friedrich Nottebohm, cetăţean al Lichtensteinului cu reşedinţa în
Guatemala (prin acordarea protecţiei diplomatice acestui cetăţean).
Nottebohm s-a născut la Hamburg, fiind cetăţean german. În 1939 a cerut naturalizarea în
Lichtenstein, obţinând cetăţenia acestui stat.
Din 1905, reşedinţa sa a fost în Guatemala, unde se ocupa cu afaceri. Între 1931 şi 1943,
a efectuat câteva scurte vizite în Lichtenstein, la fratele său.
Legea din Lichtenstein referitoare la cetăţenie din 4 februarie 1934, prevedea condiţiile
referitoare la obţinerea cetăţeniei, printre care şi rezidenţa timp de 3 ani pe teritoriul statului.
Guatemala a susţinut că cererea Lichtensteinului era inadmisibilă, întrucât singurul
criteriu de acordare a protecţiei diplomatice este cetăţenia reală şi efectivă.
Lichtenstein a susţinut că Guatemala a recunoscut implicit cetăţenia lui Nottebohm în
1941, acordând viză acestuia. De asemenea, Lichtenstein a susţinut că naturalizarea a fost
conformă cu dreptul intern, deci opozabilă celorlalte state.

Principalele elemente

Cazul este relevant pentru definiţia cetăţeniei şi realizarea distincţiei între existenţa şi
opozabilitatea cetăţeniei, cea din urmă fiind relevantă pentru protecţia diplomatică.

“ ine de prerogativa Liechtenstein, ca stat suveran, de a reglementa prin propria

legisla ie atât modurile prin care se dobânde te cetă enia cât i situa iile în care
aceasta este conferită de către autorită ile statale, în conformitate cu legisla ia
na ională .
 Pe de altă parte, cetă enia are efecte imediate, extinse i, pentru cele mai multe
persoane, unice, numai în raport cu ordinea juridică a statului care o conferă. Cetă enia
este folosită în special pentru a arăta că posesorul ei beneficiază de toate drepturile i
este inut a îndeplini toate obliga iile prevăzute de legisla ia statului respectiv. Acest
lucru reiese implicit i din interpretarea in extenso a no iunii de cetă enie ca parte
componentă a competen ei exclusive a statului.
În acest caz, trebuie aflat dacă naturalizarea domnului Nottebohm poate fi în mod valabil
invocată în contra Guatemalei, în cazul în care, după cum s-a spus, aceasta îi este
opozabilă, astfel încât Liechtenstein are dreptul de a- i exercita protec ia sa diplomatică
în favoarea domnului Nottebohm în dauna Guatemalei .
În conformitate cu practica statelor, practica arbitrală, a doctrinei i a instan elor de
judecată, cetă enia este o legătură juridică având la bază un ata ament, o legătură
afectivă i de interese, din care rezultă drepturi i obliga ii reciproce pentru păr i. Ea
constituie expresia juridică a faptului că resortisantul căruia i-a fost conferită, prin lege
sau prin dispozi ia autorită ilor, este legat într-o mai mare măsură de popula ia
statului care i-a conferit cetă enia, decât de popula ia oricărui alt stat. Odată cetă enia
conferită de către stat, îi permite acestuia să î i exercite protec ia diplomatică în contra
altui stat numai dacă cetă enia în cauză oglinde te în plan juridic legătura afectivă
dintre acel stat i resortisantul său.”

XV. Cazul privind Districtul Gex şi Savoia Superioară (Elveţia c. Franţa) (PCIJ, Ser A/B,
no. 46, 1932)

Situaţia de fapt

Prin Protocolul de la Paris din 3 noiembrie 1815, Tratatul de la Paris din 20 noiembrie
1815 şi prin Tratatul de la Torino din 16 martie 1816 a fost reglementat un regim vamal special
pentru Districtul Gex şi Savoia Superioară. Aceste teritorii aparţineau Franţei, iar zonele libere
erau în beneficiul Elveţiei. Elveţia a beneficiat de acest regim juridic şi prevederile tratatelor
menţionate s-au reflectat în practica organelor vamale ale celor două state.
Prin articolul 435 din Tratatul de la Versailles din 1919, s-a menţionat încetarea
regimului vamal al acestor zone libere. De asemenea, Franţa a adoptat o lege internă care
desfiinţa acest regim vamal.
Elveţia nu a fost parte nici la tratatele încheiate în anii 1815-1816 şi nici la Tratatul de la
Versailles din 1919.
Franţa şi Elveţia au adoptat un compromis prin care au supus Curţii litigiul, adresând
Curţii întrebarea dacă prin prevederile Tratatului de la Versailles au putut fi abrogate prevederile
tratatelor din 1815 şi 1816 referitoare la regimul zonelor libere.

Principalele elemente

Regula generală în materia efectelor tratatelor fa ă de ter i este reflectată de principiul general
al relativită ii actelor juridice, reflectat în adagiile res inter alios acta i pacta tertiis nec nocet
nec prosunt.
Curtea Permanentă de Justi ie Interna ională a enun at că ”este cert că, în orice caz, articolul
435 din Tratatul de la Versailles nu leagă Elve ia, care nu este parte la Tratat, cu excep ia
măsurii în care acea ară a l-a acceptat” (p. 141)

Curtea a analizat dacă dreptul internaţional permite o „stipulaţie pentru altul”

“Nu se poate prezuma faptul că stipula ia în favoarea unui stat ter a fost prevăzută
pentru a crea un drept în favoarea acestuia. Totu i, nimic nu împiedică statele suverane
să convină în acest sens. Chestiunea existen ei unui drept născut dintr-un instrument
încheiat între alte state trebuie, prin urmare, decisă în fiecare caz în parte: trebuie
stabilit că statele care au stipulat în favoarea unui ter au avut în inten ie să creeze un
drept, pe care statul ter l-a acceptat ca atare” (p. 147)

Cea mai complexă discuţie a fost reprezentată de posibilitatea revocării unui drept
constituit în favoarea unui terţ.
Cazul Zonele libere Savoia Superioară i Districtul Gex apare din nou ca fiind printre
cele mai relevante, în condi iile în care, prin compromisul încheiat între ele, Fran a i
Elve ia au solicitat Cur ii să determine dacă regimul zonelor libere, stabilit prin mai multe
tratate care au urmat războaielor napoleoniene, la care Elve ia nu a fost parte, poate fi ”abrogat”
prin articolul 435 (2) din Tratatul de la Versailles din 1919, la care, din nou, Elve ia nu a fost
parte.
Cazul prezintă complexitate deoarece s-a derulat pe parcursul mai multor faze
procedurale, care, a a cum arată raportorul Comisiei de Drept Interna ional Humphrey
Waldock, ”au generat interpretări diferite cu privire la viziunea Cur ii în ceea ce prive te
stipula iile în favoarea statelor ter e”. În afară de considera iile de manieră generală pe care le
putem desprinde din hotărârea Cur ii, trebuie să arătăm că situa ia de fapt presupunea crearea
mai multor zone libere, fiecare cu un regim diferit: Zona liberă Gex fusese, într-adevăr, creată
prin tratatele dintre Fran a i celelalte puteri din 1815, însă, ”pe parcursul creării acesteia”, a
existat un act de acceptare din partea Dietei Elve iei (la 27 mai 1815) a condi iilor generale de
neutralitate oferite de Puteri, în baza cărora au fost prevăzute stipula iile Protocolului din 3
noiembrie 1815 i ale Actului din 20 noiembrie 18157. În cazul zonelor Savoia Superioară i
St. Gingolph, acestea fuseseră stabilite prin instrumente cu caracter contractual între Elve ia i
Sardinia (Fran a fiind succesor al Sardiniei cu privire la teritoriul respectiv, din 1860).
În 1929, Curtea a emis un ordin prin care a fixat un termen pentru păr i în vederea
ajungerii la un acord. Totu i, anumite paragrafe sunt relevante pentru aprecierea în drept a
situa iei. În ceea ce prive te „stipula ia pentru altul”, Curtea ar recunoscut că ”nu este necesar
să determine măsura în care dreptul interna ional recunoa te principiul stipula iei în favoarea
ter ilor” – pentru motivul că, în fapt, Curtea a stabilit acceptarea de către Elve ia, tacit sau
expres, a drepturilor. Totu i, Curtea a stabilit clar inopozabilitatea articolului 435 din Tratatul de
la Versailles fa ă de Elve ia.
În hotărârea sa din 1932, Curtea a confirmat interpretarea articolului 435 (2) din Tratatul
de la Versailles ca recunoscând doar “facultatea Fran ei i Elve iei de a reglementa, prin
acord comun, regimul acestor teritorii”. Curtea continuă, afirmând: ”chiar dacă am dori să
7
Zonele libere Savoia Superioară i Districtul Gex, (1932) PCIJ, Ser A/B, no. 46, p. 116-119;
interpretăm cuvintele <<revine Fran ei i Elve iei să reglementeze între ele, de comun accord,
regimul acestor teritorii, în condi iile pe care le consider oportune>> [...] ca un mandat, care
comportă o obliga ie, pentru Fran a i Elve ia, de a proceda la abrogarea stipula iilor care
nu mai corespund situa iilor actuale, acest mandat nu ar fi opozabil Elve iei, care nu l-a
acceptat”.
Prin urmare, concluzia Cur ii în cazul Zonele libere a fost în sensul imposibilită ii
revocării unui drept conferit altui stat fără acordul său. Este adevărat, în paragraful citat mai sus
”retragerea unui drept” este asimilată ”asumării unei obliga ii”. Men ionăm însă că opinia
dizidentă comună a judecătorilor Altamira i Hurst a contestat ca fiind ”periculoasă” concluzia
în conformitate cu care un drept conferit unui stat ter printr-un tratat nu ar putea fi modificat
sau revocat fără consim ământul acestui stat. Această concluzie a fost preluată, nuan at, i de
raportorul Humphrey Waldock, care consideră că solu ia din Zonele libere a fost justificată de i)
caracterul contractual al aranjamentului dintre Fran a i Elve ia i ii) caracterului teritorial al
reglementării.

XVI. Cazuri privind aplicarea legislaţiei tratatelor în România

Situţia A.

La data de 1 octombrie 2007 se semnează un tratat intitulat “Acord între Guvernul

României şi Guvernul Statului X privind statutul forţelor militare române pe teritoriul statului
X”. Acordul prevede, la articolul 5, că el “intră în vigoare la data ultimei notificări prin care
părţile îşi comunică reciproc îndeplinirea formalităţilor legale necesare pentru intrarea în vigoare.
La 1 ianuarie 2008 Statul x transmite Ambasadei României în acest stat o notificare prin
care comunică faptul că acest stat a ratificat Acordul, fiind îndeplinite astfel procedurile interne
necesare pentru exprimarea consimţământului său.
La 30 ianuarie 2008 este adoptată Hotărârea Guvernului României privind aprobarea
Acordului. Articolul unic menţionează că se aprobă Acordul între Guvernul României şi
Guvernul Statului X privind statutul forţelor militare române pe teritoriul statului X, în
conformitate cu articolul 19 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele.
La 1 februarie 2008 Ministerul Afacerilor Externe al României transmite o notificare
către Ambasada Statului X prin care comunică faptul că au fost îndeplinite procedurile interne
necesare pentru intrarea în vigoare a Acordului şi că acesta intră în vigoare la data primirii
prezentei notificări.

Întrebare:
1) Au fost respectate prevederile Legii nr. 590/2003 privind tratatele?

Situaţia B

România şi Regatul A semnează la data de 1 martie 2004 un tratat intitulat “Acord între
România şi Regatul A privind colaborarea în domeniul cultural”. Acordul prevede la articolul 6
următoarele: “ (1) Prezentul acord intră în vigoare la data ultimei notificări, transmise pe cale
diplomatică, prin care părţile îşi comunică reciproc îndeplinirea procedurilor interne necesare
pentru intrarea în vigoare. (2) Prezentul acord se încheie pe o perioadă de 5 ani. Perioada de
valabilitate a acordului se prelungeşte automat pe perioade similare de 5 ani dacă niciuna dintre
părţi nu notifică celeilalte, prin canale diplomatice, cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea
termenului de valabilitate, voinţa sa de a denunţa acordul”.
La data de 1 mai 2004 Guvernul României adoptă o Hotărâre privind aprobarea
Acordului, care se publică ulterior în Monitorul Oficial. La 1 iunie 2004, Ministerul Afacerilor
Externe al României trimite o notificare pe cale diplomatică Ambasadei Regatului A prin care
informează acest stat că procedurile legale interne pentru intrarea în vigoare au fost îndeplinite.
După un an, la 1 iunie 2005, Regatul A transmite Ambasadei României în capitala acestui stat
faptul că au fost îndeplinite procedurile interne necesare pentru intrarea în vigoare.

Întrebare:
1) Consideraţi că au fost respectate prevederile legale interne din România referitoare la
încheierea tratatelor?

Consideraţii privind dreptul aplicabil

În primul rând, este necesară observarea faptului că Legea nr. 590/2003 privind tratatele
operează o clasificare a tratatelor, în următoarele trei categorii: tratate la nivel de stat, tratate la
nivel de guvern şi tratate la nivel departamental. Clasificarea se regăseşte în:

Articolul 1 lit. a) : « tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care
consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel
departamental, având scopul de a crea,de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice
sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic
ori în două sau în mai multe instrumente conexe »

Articolul 2 alin. (1) : « România, Guvernul României, precum şi ministerele şi alte autorităţi ale
administraţiei publice centrale, pentru care această atribuţie este expres prevăzută de legislaţia în
vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la
nivel departamental ».

Se pune problema care este criteriul acestei clasificări. Deşi, aparent, criteriul ar putea fi
« organul care le încheie » sau « importanţa », în realitate criteriul este strict formal : modul în
care este redactat titlul, preambulul şi formula finală a tratatului.

Astfel, în practică, un tratat la nivel de stat va avea titlul « Tratat între România şi Republica X »,
va avea preambulul formulat astfel : « România şi Republica X, denumite în continuare Părţile
Contractante, […], au convenit următoarele », iar formula finală va conţine semnăturile « Pentru
România, Pentru Republica X ».

În mod similar, un tratat la nivel guvernamental va avea titlul « Tratat între Guvernul României
şi Guvernul Republicii X », va avea preambulul formulat astfel : « Guvernul României şi
Guvernul Republicii X, denumite în continuare Părţile Contractante, […], au convenit
următoarele », iar formula finală va conţine semnăturile « Pentru Guvernul României, Pentru
Guvernul Republicii X ». Tratatele la nivel departamental vor avea titlul, preambulul şi formula
finală adaptate în consecinţă (spre exemplu, « Acord între Ministerul Apărării din România şi
Departamentul Apărării din Republica X »).

Adeseori, din titlu se poate deduce categoria de tratat. Subliniem că un tratat într-un anumit
domeniu poate fi încheiat la orice nivel (de exemplu : Acord între România şi Regatul Y privind
cooperarea economică/Acord între Guvernul României şi Guvernul Regatul Y privind
cooperarea economică/Acord între Ministerul Economiei din România şi Ministerul Economiei
din Regatul Y privind cooperarea economică).

Consecinţele clasificării :
- în dreptul internaţional general, clasificarea nu are nicio consecinţă. Subiect de drept
internațional este doar statul, prin urmare, indiferent de ”nivelul” încheierii tratatului, acesta
creează obligații pentru stat, ca subiect de drept internațional. Anthony Aust arată că „nu există
nicio diferență în dreptul internațional între tratatele încheiate în numele statului și cele încheiate
în numele guvernelor, ministerelor sau agențiilor, pentru că un tratat încheiat de guvern, minister
sau agenție obligă statul”8. Este adevărat, această clasificare a apărut ca urmare a practicii
statelor de a încheia tratate în care figurează ca „părți” statele, guvernele sau ministerele. Prin
urmare, deși în practică importanța domeniului de reglementare poate influența decizia părților
de a alege „nivelul”, criteriul alegerii nivelului statal, guvernamental sau (mai rar) departamental
este strict formal (modul în care sunt redactate titlul, preambulul și formula finală).

- În dreptul intern – clasificarea are impact asupra procedurilor aplicabile în România pentru
aprobarea negocierii şi semnării, respectiv exprimarea consimţământului cu privire la tratat.

Astfel, în ceea ce priveşte aprobarea negocierii şi semnării, în cazul tratatelor la nivel de stat,
aceasta este emisă de Preşedinte, după însuşirea de către Guvern, în timp ce pentru tratatele la
nivel guvernamental şi departamental, aceasta este emisă de Guvern (articolele 3 şi 13 din Legea
nr. 590/2003 privind tratatele).

În ceea ce priveşte aprobarea consimţământului, clasificarea prezintă relevanţă pentru

delimitarea sferei tratatelor supuse ratificării de cea a tratatelor supuse aprobării. Astfel, este
aplicabil articolul 19 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele:

Art. 19

(1) Se supun Parlamentului spre ratificare prin lege urmatoarele categorii de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al acestora;
b) tratatele la nivel guvernamental care se refera la cooperarea politica sau care implica
angajamente cu caracter politic;
c) tratatele la nivel guvernamental care se refera la cooperarea cu caracter militar;
d) tratatele la nivel guvernamental care se refera la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al
frontierei de stat, precum si la zonele asupra carora Romania exercita drepturi suverane si
jurisdictie;

8
Anthony Aust, Modern Law and Treaty Practice, Oxford Univesity Press, 2009, p. 58; Oppenheim, op. cit., p. 346-
348;
e) tratatele la nivel guvernamental care se refera la statutul persoanelor, drepturile si libertatile
fundamentale ale omului;
f) tratatele la nivel guvernamental care se refera la participarea in calitate de membru la
organizatii internationale interguvernamentale;
g) tratatele la nivel guvernamental care se refera la asumarea unui angajament financiar care
ar impune sarcini suplimentare la bugetul de stat;
h) tratatele la nivel guvernamental ale caror dispozitii fac necesara, pentru aplicare, adoptarea
unor noi dispozitii normative avand forta juridica de lege ori a unor legi noi sau amendarea
legilor in vigoare si cele care prevad in mod expres cerinta ratificarii lor.
(2) Tratatele prevazute la alin. (1) nu se ratifica prin ordonante ale Guvernului.
(3) In situatii extraordinare, tratatele prevazute la alin. (1) lit. b)-h), a caror reglementare nu
poate fi amanata, vor putea fi ratificate prin ordonante de urgenta ale Guvernului, sub conditia
justificarii temeinice a urgentei ratificarii.

Art. 20

Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intra sub incidenta prevederilor art. 19,
precum si tratatele semnate la nivel departamental sunt supuse Guvernului spre aprobare prin
hotarare.

În consecinţă:
- Tratatele la nivel de stat se ratifică întotdeauna;
- Tratatele la nivel de guvern se aprobă ca regulă, iar prin excepţie se ratifică
dacă domeniul de reglementare intră în sfera celor cuprinse la articolul 19 lit.
b-h.

Cu privire la cazurile din speţe:

Situaţia A: Tratatul este un tratat la nivel guvernamental, având în vedere formularea titlului.
Domeniul de reglementare este cooperarea militară. Conform art. 19 (1) lit. c), acesta trebuia
supus ratificării Parlamentului prin lege. Prin urmare, nu au fost respectate prevederile legii,
tratatul fiind doar aprobat printr-o hotărâre a Guvernului.

Situaţia B: Tratatul este un tratat la nivel de stat. Indiferent de domeniul de reglementare, tratatul
trebuia ratificat prin lege, conform art. 19 (1) lit. a). Prin urmare, nu au fost respectate
prevederile legii, tratatul fiind doar aprobat printr-o hotărâre a Guvernului.