UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

REFERAT LA DISCIPLINA:
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

Titlul referatului:
TRATATUL INTERNAȚIONAL

Profesor de disciplina:
Conf.univ.dr. LAURA CRĂCIUNEAN

STUDENTA:
Rugină Angelica Maria

Anul: I

Anul universitar 2016-2017

Semestrul II

1
 TRATATUL INTERNAȚIONAL

Considerații introductive
Intensitatea vieţii internaţionale, necesitatea colaborării între state, prezentă în cele mai
diverse planuri, îşi găsesc expresia în încheierea unui număr tot mai mare de tratate bilaterale
şi multilaterale. Convenţiile multilaterale şi procesul de făurire a acestora reprezintă unul din
fenomenele juridice esenţiale ale vieţii internaţionale.1
Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor şi o metodă
eficientă şi precisă de reglementare a relaţiilor dintre acestea. Tratatele internaţionale au o
importanţă covârşitoare în desfăşurarea relaţiilor internaţionale, iar ca sursă juridică influenţa
acestora este în continuă creştere.
Tratatul este definit ca fiind “actul juridic care exprimă acordul de voinţă între două
sau mai multe state sau alte subiecte de drept internaţional în scopul de a creea, modifica sau
stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele”. 2 Ansamblul normelor care
reglementeaza încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de
nulitate şi de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.
Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de
referinţă – Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) şi
Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale
(Viena, 1986). Conform primei Convenţii, tratatul reprezintă “un acord internaţional încheiat
între state în forma scrisă si guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un
singur instrument sau în două ori mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa
particulară” (art. 2, lit.a).

Obiectul şi scopul tratatului

Tratatele internaţionale sunt iniţiate, negociate şi convenite de părţi în scopul aplicării
lor în acele domenii ale relaţiilor internaţionale care au făcut obiectul reglementării3.

Acele tratate încheiate sub presiune şi ameninţare, la care egalitatea suverană nu a fost
respectată sau în care alte elemente esenţiale "au fost viciate, nu au eficacitate juridică"4.

1
I. M. Anghel, Dreptul tratatelor, voI. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 47.
2
D. McNair, The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961, p. 3-4.
3
Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public, Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 37
4
Ludovic Takacs, Marţian Niciu, Drept Internaţional public, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 243

2
 Articolul 31 al Convenţiei de la Viena (1969) stipulează că un tratat trebuie
interpretat „în lumina obiectului şi scopului său”, dar aceasta este o formulare vagă şi
insuficient definită, astfel că se transformă într-un mijloc de interpretare îndoielnic. Într-
adevăr, chiar Comisia de Drept Internaţional a avut anumite îndoieli cu privire la utilizarea
acestui criteriu, îndeosebi în ce priveşte rezervele. O altă problemă priveşte raportul dintre
„obiectul şi scopul” unui tratat pe de o parte şi principiul efectivităţii, pe de altă parte.
Obiectul tratatului internaţional „reprezintă însăşi raţiunea de încheiere a acestuia” şi este
reprezentat de drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă părţile. Obiectul tratatului trebuie,
pentru a putea să fie valabil şi eficient, să fie angajat pe anumite coordonate. Concret, aceasta
înseamnă ca obiectul tratatului să fie real, posibil şi licit. Obiectul tratatului nu este
real atunci când legătura juridică pe care ar trebui să o exprime tratatul este lipsită de calitate
şi nu obligă juridic, decât în aparenţă. Asemenea „tratate” sunt considerate nule ori
inexistente. Se consideră că obiectul este imposibil atunci când posibilitatea juridică sau
materială a oricăruia dintre statele-părţi de a executa obligaţiile asumate nu există. Acesta este
cazul când actele la care se obligă un stat să le execute sunt imposibil de realizat fizic, sau
când obligaţiile asumate contravin unor obligaţii anterior asumate sau unor drepturi speciale
ale altor state.
Totodată, asemenea tratate pot să aibă obiectul ilicit, dacă ele contravin obligaţiilor
convenţionale anterioare şi subzistente, regulilor dreptului cutumiar sau regulilor care ţin de
morala universală. În acest sens, se aminteşte în literatură faptul că există o regulă de drept
cutumiar în conformitate cu care obligaţiile imorale nu pot constitui obiect al unui tratat
internaţional, iar asemenea tratate devin ineficiente deoarece sunt contra bonos mores. Există
şi opinia mai restrictivă, potrivit căreia obiectul tratatului pentru a fi licit nu trebuie să fie în
conflict cu o normă imperativă de drept internaţional, respectiv norme privind libertatea
mărilor, normele dreptului războiului, cele privind interzicerea genocidului şi sclavajului,
normele privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, normele ce consacră
principiile fundamentale ale dreptului internaţional.
Scopul tratatului internaţional constă în rezultatul urmărit de autorii acestuia. Desigur,
se cuvine să distingem între părţile la tratat şi participanţii la negocierea şi elaborarea
tratatului internaţional. Dacă scopul urmărit de a doua categorie este contrar atât ordinii
internaţionale, prin care înţelegem ordinea dată de principiile de ius cogens, precum şi contrar
scopului avut în vedere de părţile la tratat, nu ne aflăm în faţa unui tratat cu scop ilicit şi nici
nu ne găsim în prezenţa unui tratat lovit de nulitate. Tocmai în acest context apare cu

3
evidenţă ideea că scopul tratatului încheiat este cel urmărit de părţile la tratat, deoarece acest
scop a determinat manifestarea acordului de voinţă. Ca urmare, nu are relevanţă scopul
urmărit de participanţii la elaborarea tratatului atâta timp cât părţile la tratat îl interpretează şi
acţionează într-o manieră licită, posibilă şi în conformitate cu ius cogens.
Domeniul în care produce efecte juridice tratatul dă deseori specificitate şi scopului
său. Astfel, este licit ca printr-un tratat să se stabilească reguli prin care să se urmărească
anihilarea unor practici ilegale şi vicioase, cum sunt de pildă comerţul cu sclavi, traficul de
persoane, publicaţiile obscene.
Doctrina semnalează două trăsături ale scopului tratatului, pentru a ne găsi în prezenţa
unui tratat valabil. Scopul trebuie să fie licit şi posibil. Ceea ce este util de menţionat este că
în Convenţia de la Viena (1969) nu se reglementează expres condiţiile scopului tratatului şi
nici efectele neîndeplinirii unor condiţii. Rolul elaborării acestei teorii a invalidităţii tratatului
în situaţia unui scop ilicit şi imposibil aparţine doctrinarilor.

Principiul efectivităţii
Acest principiu, reflectat de maxima Magis valeat quam pereat, a fost luat în
considerare de Comisia de Drept Internaţional, care a observat că, „atunci când un tratat este
deschis la două interpretări, dintre care una permite tratatului să producă efecte potrivite,
iar cealaltă nu, buna credinţă şi obiectul şi scopul tratatului cer ca prima interpretare să fie
adoptată”.
Deşi principiul efectivităţii poate opera ca un criteriu de testare a „obiectului şi
scopului”  tratatului, el nu este limitat la aceasta. El operează, de asemenea, într-un context
mai larg, pentru a se da efect termenilor unui text.
Curtea Internaţională de Justiţie a utilizat acest principiu pentru a verifica intenţia cuprinsă
(subliniată) de tratat şi ca punct de plecare într-o discuţie mai vastă.
Principiul efectivităţii are două înţelesuri. Primul este că toate prevederile unui tratat sau ale
altui instrument ar trebui să se presupună că s-a intenţionat să aibă semnificaţie şi că este
necesar să exprime înţelesul intenţional. De aceea o interpretare care conduce la ineficienţa
unui text şi la lipsa sa de înţeles este incorectă. În al doilea înţeles principiul efectivităţii
operează ca un mecanism de testare a „obiectului şi scopului” şi presupune că instrumentul
ca întreg şi fiecare prevedere a sa trebuie să fie luată ca intenţionând să ajungă la o finalitate,
şi de aceea o interpretare care face textul ineficient spre a ajunge la acel obiectiv este de
asemenea incorectă. Profesorul Thirlway a observat că această ultimă abordare este similară
criteriului „obiectului şi scopului”, şi „de aceea, acest criteriu va fi utilizat cu precauţie”.

4
Intrarea în vigoare a tratatelor5
Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor Data intrării în vigoare a unui tratat, în
general, este prevăzută expres în textul acestuia. Dacă tratatul nu o prevede, momentul intrării
în vigoare este convenit ulterior de către părţi. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu
momentul de la care acel tratat produce efecte juridice faţă de statele părţi. În cazul tratatelor
bilaterale, data intrării în vigoare o reprezintă momentul schimbării instrumentelor de
ratificare sau al notificării actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele îşi
comunică îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimţământului sunt denumite
instrumente de ratificare sau de aderare. În ceea ce priveşte tratatele multilaterale,
instrumentele de ratificare se depun pe lângă unul dintre guvernele statelor participante la
negocierea şi semnarea tratatului şi căruia i-a fost încredinţată funcţia de depozitar, sau pe
lângă o organizaţie internaţională investită cu aceeaşi funcţie. Data intrării în vigoare a
tratatelor se stabileşte în funcţie de acumularea unui număr minim, prestabilit prin dispoziţiile
tratatului, de instrumente de ratificare. Înregistrarea tratatelor constituie o operaţiune ce
permite cunoaşterea prevederilor unui tratat de întreaga comunitate internaţională, iar pe de
altă parte asigură un efect indubitabil al prevederilor instrumentelor juridice faţă de orice
subiect al dreptului internaţional. În sistemul Ligii Naţiunilor neînregistrarea tratatelor făcea
ca acestea să nu fie considerate opozabile, ceea ce a atras critici din partea specialiştilor.
Punctul 2 al articolului 102 din Convenţia de la Viena cu privire la tratate, dispune în mod
categoric că „Nici o parte la un tratat sau acord internaţional care nu a fost înregistrat în
conformitate cu dispoziţiile paragrafului 1 din prezentul Acord nu va putea invoca acel tratat
sau acord în faţa vreunui organ al Naţiunilor Unite”. În legătură cu acest text, în practica ONU
a prevalat o interpretare extensivă, procedura menţionată de articolul 102 Ştefan Ţarcă 18
aplicându-se unei largi categorii de acte internaţionale. Convenţiile încheiate sub auspiciile
ONU au fost înregistrate din oficiu.

Suspendarea şi încetarea tratatelor

Convenţia privind dreptul tratatelor prevede cazurile şi condiţiile în care un tratat
poate să fie suspendat sau în care încetează aplicarea lui. Suspendarea are caracter temporar şi
poate să se refere numai la anumite clauze ale tratatului, în timp ce încetarea aplicării unui
tratat este definitivă şi vizează întregul tratat. Ambele modalităţi pot să implice, fie toate
părţile la tratat sau numai una dintre ele. Suspendarea sau încetarea tratatului poate să fie
5
Ș. Țarcă, Dreptul Internațional Public, Universitatea Hyperion, București, p. 17-21.

5
consecinţa voinţei părţilor sau poate să intervină independent de voinţa acestora. Suspendarea
sau încetarea aplicării unui tratat ca urmare a voinţei părţilor. Încetarea unui tratat din voinţa
părţilor, poate să intervină ca efect al următoarelor cauze: a. dacă a fost încheiat pe durată
determinată; b. ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a uneia din părţi, prin denunţare
sau retragere, dacă aceste modalităţi sunt expres prevăzute în textul tratatului sau sunt
acceptate de către toate celelalte state-părţi; Ştefan Ţarcă 20 c. în mod tacit, ca urmare a
încheierii între aceleaşi părţi a unui nou tratat având acelaşi obiect şi care este incompatibil cu
tratatul anterior. Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de voinţa părţilor. Intervine
în situaţii care fac imposibilă executarea lor:
a) ca urmare a dispariţiei totale şi permanente a obiectului sau a părţilor tratatului, ca
subiecte de drept internaţional (caducitatea tratatului);
b) ca efect al schimbării fundamentale a împrejurărilor care au determinat încheierea
tratatului, dacă aceasta afectează în mod esenţial baza consimţământului statului exprimat la
data încheierii tratatului (încetarea tratatului);
c) ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare şi războiul (încetare sau suspendare);
d) constatarea nulităţii unui tratat (încetarea tratatelor).

Nulitatea tratatelor
Cauze care determină declararea nulităţii Nulitatea tratatelor reprezintă una dintre
cauzele de încetare a efectelor unui tratat. Nulitatea tratatelor intervine:
a) în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative (de jus cogens) aflată în
vigoare în momentul încheierii sale sau apărută ulterior;
b) în cazul în care se constată un viciu de consimţământ care a afectat acordul de voinţă
al părţilor în momentul încheierii tratatului.
Viciile de consimţământ - Conform dispoziţiilor Convenţiei privind dreptul tratatelor,
dacă un stat nu a fost în măsură să-şi exprime liber consimţământul său de a se obliga în baza
unui tratat, acesta poate să invoce nulitatea tratatului.
Viciile de consimţământ care determină anularea unui tratat sunt următoarele:
a)încălcarea dispoziţiilor dreptului intern al statului privind competenţa de a încheia tratate;
b) eroarea;
c) dolul;
d) coruperea reprezentantului unui stat;
e) constrângerea unui stat sau a reprezentantului său.
Tipuri de nulitate

6
 Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate – absolută şi relativă – având
regimuri juridice distincte:
a) nulitatea relativă poate fi invocată numai de statul al cărui consimţământ a fost
viciat
şi poate fi acoperită ulterior prin confirmare de către acelaşi stat (art.45);
b) nulitatea absolută sancţionează viciile de consimţământ rezultând din constrângerea
exercitată asupra statului sau a reprezentantului său şi tratatele contrare unei norme
imperative. Nulitatea absolută poate fi invocată de către Ştefan Ţarcă 21 orice stat
parte la tratat şi chiar din oficiu, de către o instanţă internaţională. Nulitatea absolută
nu poate fi acoperită prin confirmare.

Interpretarea tratatelor
Problema complexă a interpretării tratatelor este discutată, în general, în lumina
lucrărilor Comisiei de Drept Internaţional din timpul codificărilor dreptului tratatelor, a
principiilor de interpretare incluse în Convenţia de la Viena (1969) şi a jurisprudenţei curţilor
şi tribunalelor, insistând asupra cauzelor soluţionate de Curtea Internaţională de
Justiţie.  Practica încheierii şi aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli, metode,
principii şi procedee care să servească acestui scop.
Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin care se determină
sensul unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei
dispoziţii.
Scopul interpretării este de a lămuri înţelesul textului pe care părţile au intenţionat să-l
dea „în raport cu circumstanţele în legătură cu care problema interpretării s-a născut”, cum
arăta profesorul Oppenheim. Astfel, interpretarea tratatelor are ca scop aplicarea lor corectă şi
respectarea acestora în spiritul şi litera lor. Obiectul interpretării îl reprezintă textul tratatului.
Interpretarea se manifestă în procesul de aplicare a tratatelor. O justă interpretare trebuie să
ducă la stabilirea sensului exact al prevederilor cuprinse în tratat.
Problema interpretării în dreptul international pare mai complicată decât în dreptul
intern. În dreptul intern, interpretarea vizează fie legea – în sens larg – ca expresie a puterii de
stat prin raportare la indivizi, fie contractele – ca legături juridice între subiecte de drept
privat. În dreptul internaţional, interpretarea reprezintă un proces dificil şi complex datorită
participării la relațiile conventionale a mai multor state, fiecare cu interese proprii – ceea ce
face ca acordul de voință (tratatul) să fie privit diferit în diferite momente de timp de către

7
statele-părți, putând să apară diferende în legătură cu interpretarea unui termen, a unei clauze,
în procesul aplicării tratatului.
Rolul interpretului – în faţa unor poziţii contradictorii – este de a desluşi adevăratul
sens al prevederii controversate din tratat. Acest lucru este însă, în multe cazuri, extrem de
dificil, datorită faptului că uneori statele îşi pot schimba propria poziție în timp şi pot încerca
să utilizeze dispoziții imprecise ale tratatului pentru a se exonera de îndeplinirea unor
obligații. Pe de altă parte, s-ar putea ca, în momentul încheierii tratatului, să se realizeze
numai un acord de suprafață, ulterior evidențiindu-se poziții diferite cu ocazia aplicării
tratatului. Această situație poate apărea şi datorită unor modificări politice interne sau
internaţionale.
Necesitatea interpretării tratatului poate să apară chiar datorită unor formulări
imprecise, a unor inconsecvenţe în textul tratatului. Interpretul, în acest caz, are rolul
paradoxal de a „regăsi” pentru părți propria lor voință în legătură cu problema în discuție.
Interpretarea are însă şi un fundament obiectiv. Norma de drept – rezultat al voinței
părților – are un caracter general, adresându-se unor situații ipotetice. Ea este însă aplicată,
transpusă în practică, prin situații concrete. În transgresarea de la general la particular, de la
abstract la concret, în procesul aplicării normei pot apărea divergențe care reclamă intervenția
interpretului.
Se poate considera deci că, în aplicarea tratatelor, faza interpretării există întotdeauna
chiar dacă, uneori, într-un mod nedistinct. Părțile la tratat, în procesul îndeplinirii obligațiilor
asumate sau al exercitării drepturilor conferite prin tratat, procedează la o evaluare, la o
clarificare unilaterală – expresie a unei interpretări unilaterale – care poate rămâne
necunoscută în planul relațiilor bilaterale sau multilaterale, în măsura în care nu se produc
divergențe explicite legate de aplicarea tratatului, sub prisma unei neînțelegeri legate de
interpretarea unui cuvânt, a unui text din tratat şi care ar „bloca” aplicarea tratatului. În aceste
din urmă cazuri, interpretarea apare însă ca o fază distinctă, care presupune clarificarea
sensului unor prevederi ale tratatului, înainte de punerea în executare a acestuia sau pentru
continuarea aplicării lui. Se evidențiază, astfel, şi legătura dintre interpretare şi
principiul pacta sunt servanda.
Există, pe de altă parte, o conexiune importantă între interpretare şi soluționarea
paşnică a diferendelor, unele dintre diferende având ca obiect tocmai neînțelegerea referitoare
la interpretarea unor tratate.
În continuare vom evidenţia aspectele generale privitoare la interpretarea tratatelor.

8
Aspecte generale de interpretare
Interpretarea poate să fie făcută în primul rând de către statele părţi la tratat, dar poate
fi făcută şi de un organ internaţional special desemnat, cum ar fi Curtea Internaţională de
Justiţie prin avizele sale consultative, de către instanţele judiciare sau organele arbitrale în
procesul de soluţionare a unor litigii ori diferende sau de către orice altă persoană cu o
pregătire adecvată, în cadrul interpretării doctrinare. Interpretarea făcută de către statele-părţi
este cea mai importantă şi poartă denumirea de interpretare autentică.
Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii Internaţionale, Raportorul Comisiei de Drept
Internaţional, Sir Gerald Fitzmaurice a elaborat următorul set cuprinzător de principii de
interpretare:
 Principiul I: realitatea textului – adică tratatele se interpretează în starea în care
sunt, în baza textelor lor reale.
 Principiul II: înţelesul natural şi comun – adică, sub rezerva principiului
contemporaneităţii (când este aplicabil), cuvintelor particulare şi frazelor trebuie să
li se dea sensul lor normal, natural şi neforţat în contextul în care au apărut. Acest
principiu poate fi înlăturat doar dacă există o evidenţă directă că termenii utilizaţi
vor fi înţeleşi într-o manieră diferită de înţelesul lor ordinar şi natural, în caz
contrar o astfel de interpretare va conduce la un rezultat nepotrivit sau absurd.
 Principiul III: integrarea – adică tratatele trebuie interpretate ca un întreg. Acest
principiu este de importanţă fundamentală şi presupune că părţile individuale,
capitolele sau secţiunile tratatului nu vor fi interpretate decât în întregul lor
context.
Celelalte principii rezultă din cele trei principii subliniate mai sus. Acestea sunt:
 Principiul IV: efectivitatea – adică tratatele vor fi interpretate în legătură cu
obiectul şi scopul lor declarat. De asemenea, prevederile speciale vor fi
interpretate astfel încât să li se dea efectul deplin în concordanţă cu sensul normal
al cuvintelor şi al textului în întregul său, astfel încât fiecărei părţi a textului să-i
fie atribuite o motivaţie şi un înţeles.
 Principiul V: practica subsecventă – se va recurge la practica subsecventă a
părţilor în legătură cu tratatul.6
6
Împreună cu întregul context interpretul trebuie să ţină seama de practica subsecventă urmată în aplicarea
tratatului, prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului. În cauza Insulei Kasikili/
Sedudu, Curtea a aderat la punctul de vedere al Comisiei de Drept Internaţional şi anume că practica
subsecventă a părţilor la tratat constituie un element de care trebuie să se ţină seama când se determină
înţelesul său; totuşi, poziţia Curţii a fost foarte rigidă, prin aceea că în sfera conceptului de „practica
subsecventă” nu a inclus actele unilaterale ale autorităţii precedente din Botswana pe motiv că acestea erau

9
  Principiul VI: contemporaneitatea – adică termenii tratatului trebuie interpretaţi în
lumina uzajului lingvistic curent la momentul când tratatul a fost încheiat.7
În practica internaţională s-au elaborat o serie de reguli ori principii generale de
interpretare, după care trebuie să se călăuzească organele ce interpretează tratatele
internaţionale. Vom enumera aici principalele reguli generale de interpretare:
a) interpretarea în strictă conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului
internaţional;8
b) respectarea principiului bunei-credinţe;
c) unitatea de interpretare, indiferent de caracterul tratatului. În doctrina occidentală unii
autori stabilesc reguli diferite pentru aşa-zisele tratate legi, spre deosebire de tratatele
contract;
d) interpretarea să nu afecteze drepturile statelor şi, în primul rând, suveranitatea şi egalitatea
lor, orice clauze privind aceste drepturi trebuie să fie interpretate restrictiv;
e) interpretarea să asigure eficacitatea tratatului (principiul efectului util al tratatului), să nu
ducă la neaplicarea lui (interpretarea magis ut valeat quam pereat – mai bine să producă
efecte decât să dispară );
f) acordarea priorităţii dispoziţiilor pohibitive faţă de cele imperative şi a acestora din urmă
faţă de cele supletive;
g) interpretarea clauzelor cu un sens ambiguu împotriva statelor care le-a
redactat (interpretare contra-proferentem);
emise doar în scopuri interne şi nu erau aduse la cunoştinţa autorităţilor Namibiei. Curtea a apreciat că
pretinsul „acord subsecvent” intervenit între autorităţile anterioare din Namibia şi Botswana are doar
relevanţa  unei „colaborări” în domeniul frontierelor şi că nu are nici un efect cu privire la interpretarea
tratatului în cauză. Totuşi, Curtea era pregătită să confere acestui material un anumit rol, notându-l ca un fapt
care sprijină interpretarea tratatului din 1890 în conformitate cu sensul firesc al termenilor acestui tratat.
7
M. Fitzmaurice, The practical working of the law of treaties/International Law, Oxford University Press,
Oxford, 2003, p. 185-186.
8
Sunt considerate a fi principii fundamentale ale dreptului internaţional următoarele:
– Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state sau principiul neagresiunii;
– Principiul suveranităţii şi al egalităţii suverane a statelor;
– Principiul soluţionării paşnice a diferendelor;
– Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state – care, în dreptul contemporan nu mai constituie
un principiu de strictă interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul internaţional tradiţional
ca aparţinând competenţei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul cooperării internaţionale (de exemplu,
problema respectării drepturilor fundamentale ale omului);
– Principiul cooperării internaţionale;
– Dreptul popoarelor la autodeterminare;
– Principiul pacta sunt servanda;
– Principiul inviolabilităţii frontierelor;
– Principiul integrităţii teritoriale;
– Principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
– Principiul bunei vecinătăţi.

10
h) interpretarea clauzelor ambigue prin care se stabilesc obligaţii ale statelor, în favoarea
acelor state (in dubio mitius);
În aplicarea regulilor de interpretare sus-menţionate şi care nu sunt limitative, atunci când
textul tratatului dezvăluie intenţia părţilor contractante, sau a uneia din ele, de a viola pacea şi
securitatea popoarelor, tratatul trebuie socotit ca fiind ilicit, potrivnic dreptului internaţional.
Regulile de interpretare a tratatelor internaţionale potrivit Convenţiei de la Viena:
1. Regula bunei credinţe constă în aceia că interpretarea să aibă în vedere ceea ce părţile au
avut de gând să spună în realitate şi pornindu-se de la elementele intrinseci ale tratatului şi
aplicând metodele de interpretare atunci când textele nu au un înţeles clar cuvintele folosite
vor fi interpretate în sens uzual.
2. Regula de interpretare prin context potrivit căreia să fi avut în vedere fraza în care
figurează termenul respectiv, alineatul în care se găseşte termenul în cauză, o anumită parte a
textului tratatului sau chiar textul tratatului în întregul său.
3. Regula sensului obişnuit al termenilor tratatului presupune ca la interpretare trebuie
reţinută semnificaţia uzuală a cuvintelor afară de cazurile când acestea sunt utilizate într-un
sens special.
4. Regula interpretării în lumina obiectului şi scopului său. Aceasta presupune raportarea
interpretării la sensurile şi scopurile pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea tratatului
în cauză.
5. Regula sensului clar care înseamnă că nu trebuie interpretate dispoziţiile unui tratat care au
sens clar.
6. Regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen sau a oricărei dispoziţii a
tratatului să se facă astfel încât să producă un efect util asupra aplicării tratatului, dar nu să-l
facă nul.
7. Regula neadmiterii termenilor tratatului în sens absurd.
Convenţia de la Viena din 1969 prevede şi unele mijloace complimentare de interpretare:
lucrările pregătitoare şi împrejurările în care a fost încheiat tratatul.
Daca un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeași valoare în
fiecare dintre aceste limbi, în afară de cazul în care părțile au convenit să acorde prioritate
unuia dintre texte, în caz de divergență. În situația în care din comparația textelor autentice
rezultă o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare
măsură obiectului și scopului tratatului.
Cu privire la regula interpretării în lumina obiectului şi scopului tratatului menţionată facem
unele precizări mai jos.

11
 Metode de interpretare
Se constată că interpretarea tratatelor este o operaţiune necesară în efortul de "descifrare
a conţinutului exact al unui text convenit pe plan internaţional" 9. Tratatul deţine un rol
fundamental în cadrul relaţiilor şi raporturilor juridice dintre state. Acest fapt a impus
reunirea, sistematizarea şi dezvolarea regulilor de drept care guvernează încheierea, aplicarea
şi interpretarea tratatelor internaţionale.

Interpretarea tratatelor internaţionale a fost definită drept o operaţiune de stabilire a

sensului şi conţinutului unei reguli de drept, a unui tratat, a unei declaraţii; interpretarea este
totodată acea activitate în care se fixează înţelesul unei norme în vederea aplicării ei, chiar
dacă operaţiunea respectivă nu vizează un diferend. 10

Între cele două forme de interpretare sunt, indiscutabil, asemănări. Şi în cazul

interpretării normelor de drept intern şi în cel al interpretării normelor de drept internaţional
se urmăreşte aflarea sensului şi conţinutului normelor respective, "pentru a se asigura o justă
şi corectă aplicare a normelor juridice".11

Şi în dreptul intern şi în dreptul internaţional, prin interpretare se urmăreşte

transpunerea deplină în viaţă a prescripţiunilor normelor juridice. Se remarcă însă, că între
cele două tipuri de interpretare există importante deosebiri. Astfel, în dreptul internaţional nu
există un organ legislativ "care să interpreteze autentic normele juridice" 12 şi nici un aparat
centralizat care să asigure aplicarea acestor norme, la nevoie, prin măsuri coercitive.

Modurile de interpretare a tratatelor internaţionale

Tratatele internaţionale pot fi interpretate fie într-un cadru internaţional (interpretare
internaţională), fie într-un cadru intern (interpretare internă), în funcţie de particularităţile şi
nevoile interpretării. În ambele cazuri, există mai multe organe care pot interpreta tratatele,
interpretarea putând avea efecte diferite, în raport cu organele de la care emană.
 Interpretarea internaţională
a) Interpretarea de către statele contractante prin acordul dintre ele este singura
interpretare cu caracter general obligatoriu şi de aceea ea este
9
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional public, Casa de Editură şi Presă "Şansa" - S.R.L,
Bucuresti, 1997, p. 239.
10
Dr. Ioan Voicu, De l'interpretation authentique des traites internationaux, Ed. A. Pedone, Paris, 1968, p. 14
11
Dumitru Mazilu, Interpretarea normelor juridice, în Teoria Generală a Dreptului, Ediţia a II-a, Revizuită şi
Adaugită, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2000, p. 278
12
Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public,Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 48

12
 denumită interpretare autentică sau expres şi liber exprimată. Acordul statelor referitor
la o asemenea interpretare poate fi exprimat în însuşi tratatul care se încheie, indicându-
se expres modul în care trebuie interpretaţi anumiţi termeni folosiţi.
b) Interpretarea de către un organism jurisdicţional internaţional (interpretare
jurisdicțională) este obligatorie, în principiu, numai pentru speţa pentru care a fost dată
şi faţă de părţile în litigiu. Art. 59 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede
că hotărârea Curţii nu este obligatorie decât între părţi şi numai cu privire la cauza care
a fost rezolvată. Potrivit art. 63, însă, dacă se ridica problema interpretării unei convenţii
la care, în afara părţilor în litigiu, participă şi alte state, grefierul Curţii va înştiinţa
imediat toate aceste state. Dacă un stat astfel înştiinţat intervine în cauză, interpretarea
care se va da prin hotărâre va fi deopotrivă obligatorie şi pentru el.
c) Interpretarea dată de O.N.U., prin organele sale, a actelor lor constitutive ori a altor
convenţii elaborate sub egida sa nu se poate face decât prin acordul statelor membre, în
conformitate cu procedura stabilită.

 Interpretarea internă
Interpretarea internă a tratatelor, este, evident, limitată prin aceea că nu este opozabilă
decât organelor statului în cauză şi nu şi altor state.
Ea poate să constea într-o interpretare guvernamentală internă, făcută de organele oficiale, sau
într-o interpretare jurisdicţională internă, pronunţată de organele judecătoreşti cu prilejul
rezolvării unor cauze în care se face aplicaţia unor tratate.
Problema interpretării actelor juridice, în general, este o problemă de tehnică jurisdicţională
care nu este susceptibilă de soluţii rigide, imperative şi uniforme, ceea ce înseamnă că nu
există reguli de interpretare a tratatelor a căror respectare să fie obligatorie. Statele sunt
suverane în a interpreta sau modifica un tratat, după cum pot să-l desfiinţeze. Statele
contractante, lucrând în întelegere, pot deci să dea o interpretare tratatului conform voinţei lor.
Dar dacă statele contractante vor da tratatului o interpretare care ar nesocoti regulile de
interpretare a tratatelor, vom avea de a face nu cu o interpretare, ci cu o modificare a
tratatulului, care va fi valabilă în măsura în care nu se încalcă dreptul internaţional imperativ.
Malgosia Fitzmaurice arată că, în general, există trei moduri principale de interpretare:
– Interpretarea subiectivă (intenţia părţilor), interpretarea obiectivă (textuală) şi
interpretarea teleologică (sau a obiectului şi scopului). Aceste trei moduri de interpretare nu
se exclud reciproc, iar Convenţia de la Viena (1969) le consacră pe toate trei. O asemenea
consacrare exprimă, de fapt, încercarea de conciliere între interpretarea obiectivă şi subiectivă
13
care este foarte dificilă, controversată şi, într-un fel spus, imposibil de realizat.
Pentru Comisia de Drept Internaţional, punctul de plecare a fost mai degrabă textul decât
intenţia părţilor, deoarece se prezumă că textul reprezintă expresia reală a ceea ce părţile au
intenţionat în fapt. De asemenea, se pare că metoda preferată a Curţii Internaţionale de Justiţie
este de a se baza pe textul tratatului.

Metodele de interpretare a tratatelor internaţionale prezintă o serie de trăsături

specifice, în raport cu metodele de interpretare a normelor juridice interne. Asemenea trăsături
specifice decurg, de exemplu, din faptul că tratatele sunt redactate în mai multe limbi şi nu se
poate vorbi decât în mod limitat de o interpretare sistematică în sensul celei din dreptul intern,
întrucât în dreptul internaţional nu există o codificare generală.
Metodele de interpretare a tratatelor trebuie să aibă în vedere că textele acestora sunt
redactate în mai multe limbi, iar în dreptul internaţional codificarea nu cunoaşte dimensiunile
codificării interne13. Totuşi atât în dreptul intern cât şi în dreptul internaţional se întâlnesc
metode precum: metoda logică, metoda gramaticală, metoda sistematică, metoda istorică,
metoda extensivă şi metoda restrictivă.

1. Interpretarea logică.

Interpretarea logică implică examinarea termenilor tratatului şi desluşirea sensului lor

recurgând la întregul text şi dându-se fiecărui termen înţelesul logic ce rezultă din tratat în
ansamblul său14. Pentru a descifra intenţia părţilor la tratat, urmează să se efectueze o analiză
logico-rationala a dispoziţiilor acestuia ajungându-se la concluzii directe.

2. Interpretarea gramaticală

Interpretarea gramaticală constă în examinarea textului dispoziţiilor tratatului prin

analiza morfologică şi sintactică. Anumite expresii din tratatul supus interpretării pot avea
înţeles identic cu limbajul obişnuit, alteori aceste expresii pot avea un sens juridic specific.

În cazul unui tratat încheiat în mai multe limbi, dacă există deosebiri între texte, se
porneşte de la textul în care a fost redactat tratatul; se acordă prioritate textului clar faţă de cel
confuz; se ia în considerare intelelsul comun al termenilor tratatului.

13
Dumitru Mazilu, Ordinea juridică comunitară şi oridinile juridice naţionale, în Teoria Generală a Dreptului,
Editţa a II-a, Revizuită şi Adaugită, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2000, p. 282.
14
Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public,Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 56.

14
 3. Interpretarea sistematică

Constă în determinarea conţinutului dispoziţiilor tratatului prin compararea lor cu alte

dispoziţii din tratate încheiate în acelaşi domeniu. Această metodă implică compararea
textelor unui tratat cu textele altor tratate încheiate anterior de către aceleaşi statesau de către
una din părţile la tratatul respectiv cu state terţe.

4. Interpretarea istorică

Interpretarea istorică constă în examinarea circumstanţelor istorice în care au fost

elaborate şi adoptate dispoziţiile tratatului. Această metodă presupune cercetarea materialelor
care au stat la baza elaborării textului tratatului.

Interpretarea istorică are în vedere atât împrejurările care au determinat elaborare

tratatului, cât şi scopurilor urmărite prin incheirea tratatului.

5. Interpretarea extensivă şi restrictivă

În dreptul internaţional, în care obiectul interpretării îl constituie tratatele încheiate

între state suverane, "interpretarea extensivă nu este admisibilă"15.

Totodată s-a atras atenţia că interpretarea restrictivă constituie regulă, iar cea extensivă
excepţia16. Interpretarea restrictivă este un

procedeu subsidiar de interpretare, utilizat în cazul unor clauze delimitare a suveranităţii ori a
unor reglementări cu caracter excepţional.

Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială

Interpretarea tratatelor poate fi oficială sau neoficială, după organul sau persoanele care
o efectuează. Totuşi, indiferent de organul care efectuează interpretarea, scopul acestei
operaţiuni îl constituie întotdeauna aplicarea tratatelor în spiritul şi litera lor.

1. Interpretarea oficială
Interpretarea oficială este aceea pe care o efectuează statele, intantele internaţionale,
guvernele etc.

15
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 161.
16
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional public, Casa de Editură şi Presă "Şansa" - S.R.L,
Bucureşti, 1997, p. 242.

15
 1.1. Interpretarea efectuată de către statele contractante prin acordul dintre ele.

Interpretarea pe care o efectuează statele prin acordul lor de voinţa este o interpretare
autentică, având un caracter general obligatoriu deoarece statele-parti la un tratat sunt cele
mai în măsură să interpreteze textul tratatului pe care ele l-au negociat şi adoptat17.

Modalităţile de realizare a interpretării autentice diferă în raport cu opţiunea părţilor.

Frecvent părţile include în tratate clauze interpretative prin care se definesc anumiţi termeni.
Sunt cazuri în care statele părţi adoptă acte adiţionale sau scrisori de interpretare, acestea din
urmă putând fi elaborate şi după adoptarea tratatului. În unele situaţii se încheie chiar acorduri
de interpretare; dacă părţile consideră util pot elabora acorduri detaliate de interpretare a
tratatului respectiv.

În practica internaţională, exemplele privind includerea în tratate a unor clauze

interpretative sunt numeroase, fiind întâlnite în toate tratatele multilaterale convenite în
ultimele decenii. De exemplu în Convenţia asupra dreptului mării s-au definit asemenea
termeni precum "zona" (zona internaţională a teritoriilor submarine), "poluarea mediului
marin". În Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice sunt definite expresiile: "localuri ale
misiuni", "membrii personalului diplomatic". Însăşi Convenţia cu privire la dreptul tratatelor
defineşte asemenea termeni precum: "tratat", "ratificare", "aderare", "acceptare".

1.2. Interpretarea judiciară internaţională

Caracter oficial are şi interpretarea tratatelor dată de tribunale şi curţi internaţionale,

aceste instanţe interpretând tratatele în îndeplinirea mandatului lor oficial. Această
interpretare nu este autentică, ea având forţa obligatorie numai pentru părţile în litigiu şi
pentru speţa supusă soluţionării (aceasta nu exclude totuşi posibilitatea ca soluţia dată să facă
obiect de studiu pentru altă instanţă).

Interpretarea judiciară internaţională este efectuată de către Curtea Internaţională de

Justiţie şi de către instanţele arbitrale internaţionale, respectiv de către comisiile de conciliere.

1.3. Interpretarea dată de organisme ale O.N.U. sau alte organisme internaţionale.

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi Consiliu de Securitate sau alte organisme

internaţionale sunt abilitate să interpreteze actele lor constitutive, în cazul în care se
prefigurează o asemenea cerinţă; o asemenea interpretare poate surveni când în faţa

17
Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public,Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 49.

16
organismului internaţional respectiv este adusă o problemă care implică interpretarea unor
dispoziţii din actul constitutiv al organizaţiei18.

1.4. Interpretarea dată de guverne şi instanţe judecătoreşti interne.

Tratatele pot face obiectul interpretării guvernamentale interne, fiind efectuată de către
ministerele afacerilor externe, ministerele justiţiei sau alte ministere. Această interpretare nu
este opozabilă celorlalte părţi19. Totodată, cu prilejul soluţionării unor cauze în care sunt
aplicate dispoziţiile unor tratat, interpretarea este efectuată de către instanţele judecătoreşti
interne, care au competenţa să interpreteze textul unor convenţii sau tratate când soluţionează
o cauză care cade sub incidenţa acestora. Evident această interpretare este limitată la speţa
supusă rezolvării.

2.1 Interpretarea neoficială.

Tratatele internaţionale pot fi interpretate şi de specialişti reputaţi în dreptul
internaţional, care îşi pot exprimă opiniile cu privire la sensul şi semnificaţia unor termeni sau
în legătură cu tratatul în general. Această interpretare poate fi efectuată în lucrări ştiinţifice
dedicate unui tratat internaţional, în ansamblul său, ori unor dispoziţii stipulate în tratate sau
convenţii internaţionale.

Interpretarea neoficială sau doctrinară poate fi efectuată şi de institute naţionale şi

internaţionale de specialitate, precum şi de asociaţii de prestigiu în domeniu;

Literatura juridică a atras atenţia asupra faptului că interpretarea doctrinară nu este

opozabilă statelor părţi; dar această interpretare facilitează înţelegerea textelor tratatelor şi
contribuie la îmbunătăţirea lor în procesul codificării20

Reguli de interpretare

Interpretarea tratatelor se face în baza unor reguli stipulate în Convenţia de la Viena

din 1969, precum şi a unor reguli necodificate; totodată în procesul interpretării se folosesc
mai multe metode întâlnite în activitatea de interpretare.

18
Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public,Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 51
19
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional public, Casa de Editură şi Presă "Şansa" - S.R.L,
Bucureşti, 1997, p. 241
20
Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public,Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 52

17
 Pentru a se asigura interpretarea corectă a tratatelor s-au convenit mai multe reguli,
definitorie fiind buna-credinţă, definită de Convenţia cu privire la tratatele internaţionale drept
"regulă generală de interpretare." 21

1. Regula bunei-credinţe

Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor precizează că "Orice tratat în vigoare

leagă părţile" şi trebuie să fie executat de către acestea cu "bună-credinţă"22.

Convenţia cu privire la dreptul tratatelor precizează că "un tratat trebuie să fie

interpretat cu bună credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor
tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său"23.

În literatura de specialitate s-a relevat că buna-credinţă în dreptul internaţional

înseamnă "intenţia şi conştiinţa conformităţii atitudinii proprii cu adevărul, cu regulile
dreptului"24.

Buna-credinţă presupune constatarea exactă a faptelor, pornindu-se de la textul

tratatului, fără a fi neglijate condiţiile în care acesta a fost elaborat. Aprecierea faptelor, a
sensului cuvintelor, a imrejurarilor negocierii şi adoptării tratatului reprezintă câteva din
exigenţele majore ale regulii bunei-credinţe.

2. Regula interpretării prin contextul tratatului

Convenţia de la Viena din 1969 stipulează că "în vederea interpretării unui tratat,
contextul cuprinde, în afară de text, preambul şi anexe: orice acord în legătură cu tratatul şi
care a intervenit între părţi cu prilejul încheierii tratatului; de asemenea, orice instrument
stabilit de către una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii tratatului şi acceptat de celelalte
părţi ca instrument având legătură cu tratatul"25.

Regula interpretării prin contextul tratatului obligă la examinarea fiecărei clauze în

relaţiile cu toate celelalte clauze, a fiecărui termen ca parte a întregului tratat.

21
Art. 31 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 1969
22
Art. 26 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor.
23
Art. 31 alin. 1 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 1969
24
Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public,Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 53
25
Art. 31 alin. 2 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 1969

18
 Convenţia de la Viena obligă ca în procesul interpretării să se examineze relaţiile
termenilor sau a expresiilor respective cu termenii şi expresiile din anexe, precum şi din orice
acord sau instrument convenite odată cu încheierea tratatului.

3. Regula sensului clar

În conformitate cu regula sensului clar nu trebuie interpretat un tratat al cărui sens este
clar, iar în negocierile din ultimii ani se dpeun eforturi notabile că textele tratatelor să fie cât
mai clare.

În literatura de specialitate s-a atras atenţia că prima maximă privind interpretarea este
"că nu admite de a se interpreta ceea ce nu are nevoie de interpretare".

Sensul clar al termenilor şi expresiilor este sensul obişnuit al acestora în contextul lor
şi în lumina obiectului şi scopului tratatului respectiv.

4. Regula sensului special

Convenţia cu privire la dreptul tratatelor precizează că un termen va fi înţeles într-un

sens special dacă este stabilit că acesta a fost intenţia părţilor.

Regula sensului special este o excepţie de la regula sensului obişnuit (uzual) al

cuvintelor, dar ea are valoare în măsura în care partileau dorit să le dea un sens special. Partea
care susţine că înţelesul unui termen sau al unei expresii din tratat nu este cel obişnuit are
obligatiasa dovedească faptul că părţile care au elaborat tratatul respectiv au avut în intenţia
lor să dea un "sens special termenului sau expresiei respective" 26; în absenţa acestei dovezi
interpretarea este aceea a sensului uzual al termeniilor o expresiilor.

5. Regula efectului util

Interpretarea unui tratat internaţional trebuie făcută cu scopul de a produce un efect

util asupra sa, facilitând aplicarea dispoziţiilor sale în mod corect. Nu este de că părţile au
negociat şi adoptat un tratat fără efect. Ele iniţiază, negociază şi adoptă un tratat tocmai pentru
a-i da efecte in raporturile dintre ele.

26
Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public,Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 54.

19
 Convenţia de la Viena stipulează că se poate recurge la mijloace complementare de
interpretare, în deosebi la lucrările pregătitoare şi la împrejurările în care a fost încheiat
tratatul fie pentru a se confirma sensul acestuia, fie pentru a determina sensul atunci când
interpretarea dată lasă sensul ambiguu sau obscur său duce la un rezultat vădit absurd sau
iraţional27.

Între regulile de interpretare a tratatelor internaţionale mai amintim: regula contra-

proferentem, potrivit căruia în caz de dubiu o clauză din tratat se interpretează impotriva celui
care a redactat-o; regulă în dubio mitius, care presupune interpretarea clauzelor ambigue în
favoarea părţii care trebuie să execute prestaţia; regula acordării priorităţii dispoziţiilor
prohibitive faţă de cele imperative şi a celor imperative faţă de cele supletive.

Bibliografie

1. I.M. Anghel, Dreptul tratatelor, voI. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

2. M. Fitzmaurice, The practical working of the law of treaties/International Law, Oxford
University Press, Oxford, 2003;
27
Ludovic Takacs, Martian Niciu, Drept Internaţional public, Ed. Didactică si pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 254.

20
3. D. McNair, The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961;
4. V. Duculescu, N. Ploeşteanu, A. Pătraşcu, F. Zaharia, A. Boantă, „Dreptul tratatelor.
Noţiuni de teorie şi practică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
5. A. D. Crăciunescu, Drept internaţional contemporan, Editura Concordia, Arad, 2004;
6. R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public – Volumul 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008;
7. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 1969;
8. Ioan Voicu, De l'interpretation authentique des traites internationaux, Ed. A. Pedone,
Paris, 1968;
9. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional public, Casa de Editură şi Presă
"Şansa" - S.R.L, Bucuresti, 1997;
10. Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public,Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
11. Dumitru Mazilu, Interpretarea normelor juridice, în Teoria Generală a Dreptului, Ediţia
a II-a, Revizuită şi Adaugită, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2000;
12. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1981;
13. Ludovic Takacs, Marţian Niciu, Drept Internaţional public, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1976;
14. Ș. Țarcă, Dreptul Internațional Public, Universitatea Hyperion, București.

21