Sunteți pe pagina 1din 55

UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Catedra KINETOTERAPIE

CURS DE LECŢII

Terapia ocupațională

Titular: CEBOTARU Nina, drd., lector univ.

Chişinău 2018
CUPRINS

1) Noțiuni introductive în terapie ocupațională. Scurt istoric. Definirea obiectului


de studiu al terapiei ocupaționale
2) Obiectivele şi efectele terapiei ocupaţionale
3) Rolul recuperării și mijloacele terapiei ocupaționale și ergoterapiei
4) Terapia ocupaţională în bolile psihice
5) Terapia ocupaţională la copilul cu infirmitate motorie cerebrală (IMC)
6) Terapia ocupaţională şi ergoterapia în afecţiunile motorii
7) Terapia ocupaţională şi ergoterapia în afecţiuni osteoarticulare, reumatismale şi
traumatice
8) Terapia ocupaţională la bolnavii cardio-vasculari
9) Terapia ocupaţională la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului respirator
10) Terapia ocupaţională în recuperarea vârstnicilor
11) Instruirea personalului de specialitate
12) Organizarea atelierelor de terapie ocupaţională şi ergoterapie
Epilog
Bibliografie

2
Tema 1.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN TERAPIE OCUPAȚIONALĂ.


SCURT ISTORIC. DEFINIREA OBIECTULUI DE STUDIU
AL TERAPIEI OCUPAȚIONALE

Noţiuni introductive
Munca este considerată ca fiind o activitate conştientă a omului, îndreptată spre
realizarea unui anumit scop. "Punând în mişcare organele corpului său şi mijloacele de muncă,
omul acţionează asupra naturii ... îşi cheltuieşte forţa fizică şi intelectuală şi transformă
obiectele şi forţele naturii în produse necesare pentru satisfacerea multiplelor şi variatelor sale
trebuinţe."1
Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii omului.
Dintre acestea amintim: ştiinţele socio-umane (economice şi politice), unele discpline ca
psihologia socială, ergonomia, terapia ocupaţională, ergoterapia şi studiul muncii, în a căror
componente se include şi îngrijirea sănătăţii populaţiei.
Sănătatea omului, deziderat de care depinde însăşi calitatea vieţii, este domeniul de
studiu şi activitate al multor ştiinţe, în principal al celor medicale şi sociale întrucât "crearea de
resurse sporite necesare progresului societăţii rămâne dependentă şi de o creştere numerică a
forţei de muncă."2
Accidentele de muncă, accidentele rutiere, condiţiile de viaţă, stress-ul, bolile,
conflictele armate prezente în unele zone ale lumii, determină creşterea, din ce în ce mai mare a
numărului de persoane cu handicapuri de diferite feluri (în întreaga lume).
În prezent, invalidul sau handicapatul, care era considerat subiect de caritate sau/şi
filantropie, trebuie tratat ca oricare om valid, cu perspectiva reluării locului în societate, prin
participare activă, chiar productivă acolo unde este posibil.
Sănătatea, concepută ca o stare dinamică, este expresia relaţiilor interne, concrete ale
organismului cu mediul ambiant, pe linia realizării unui echilibru activ cu acesta sau, altfel
exprimat, este capacitatea de a răspunde la modificările acestuia printr-o adaptare
corespunzătoare."1
Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de sănătate, pe lângă măsurile profilactice şi
curative se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă a celor care din anumite
motive devin invalizi (deficienţe congenitale, deficienţe dobândite în cursul vieţii).
Recuperarea prezintă un aspect umanitar, dar şi un caracter economic, prin faptul că tot ce se
investeşte în scopul recuperării invalidului şi reintegrării lui în comunitatea productivă, se
compensează ulterior sub forma creşterii potenţialului uman. Recuperarea este un proces
continuu, începând de la patul bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în muncă.2
Lumea medicală caută căi de recuperare a forţei de muncă, procesul fiind foarte
complex, dictat de interesele personale ale subiecţilor respectivi, cât şi de interesele societăţii,
necesitatea şi importanţa muncii fiind imperativul comun.

1
Dicţionar de economie politică, Editura Politică, 1974, pag. 496
2
Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14
1
Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14
2
Copenhag 1963 - al IX-lea Congres Internaţional al "Societăţii de Recuperarea a Deficienţelor"

3
Complexul de acţiuni şi practici adoptate în direcţia recuperării deficienţelor, indiferent de
natura acestora, poartă denumiri diferite, cu toate că urmăreşte acelaşi scop comun. Astfel,
termenul de reabilitare este folosit de anglo-americani, iar cei de readaptare şi reeducare sunt
folosiţi în ţările francofone. Dar, indiferent de terminologia folosită, activitatea de recuperare în
esenţă urmăreşte refacerea deficientului şi transformarea sa într-un membru activ al comunităţii
în care trăieşte. Procesul complex desfăşurat în acest scop este continuu, el finalizându-se odată
cu încadrarea subiectului recuperat într-o ocupaţie, de preferinţă remunerată.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de obţinere a acestui proces, cunoscute de
mult timp şi care se bazează pe conceptul că cel mai bun doctor pe care n-il oferă natura este
activitatea, munca. Caracterul terapeutic al muncii este recunoscut de foarte mult timp, iar în
acest domeniu munca este considerată metodă de tratament.
Diferenţa între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea formelor, în
mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode care urmăresc ca
bolnavul, prin îngrijire medicală să depăşească stadiul de infirmitate şi să poată deveni folositor
lui şi societăţii.
Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea interesului bolnavului pentru activităţi
oarecare, evidenţiindu-se în acest context playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia, etc.
Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate, exercitate prin
reinserţie profesională şi socială a bolnavului. Printre activităţile frecvent adoptate de către
bolnavii cu afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul covoarelor, confecţionarea articolelor de
croitorie, broderie, activităţile zootehnice, agricole (legumicultura, floricultura şi pomicultura),
etc. Acestea, prin stimuli corespunzători, urmăresc să trezească interesul pentru muncă, pentru
formarea unor stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o recuperare socială.
Recuperarea în cadrul ergoterapiei are un sens mai larg, incluzând aplicarea procesului medical
cu finalitate socială în toate unităţile sanitare şi de asistenţă socială, scopul medical fiind cel
iniţial, iar efectul activităţii de muncă fiind considerat cel mai fiziologic şi eficace mijloc
terapeutic.
Pornind de la constatarea că inactivitatea prelungită duce la pierderea capacităţii de
efort şi a aptitudinilor psihomotorii, organizarea timpului liber al bolnavilor face ca, după
aplicarea tratamentului medical şi ergoterapeutic, reluarea muncii să fie posibilă fără dificultăţi
importante de ordin fizic şi psihic. În această idee, încă din perioada spitalizării, bolnavii
trebuie să fie pregătiţi pentru activitatea profesională practicată (înainte de îmbolnăvire) sau
dacă acest lucru nu este posibil, trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte profesii accesibile
stării lor actuale.
În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, recuperarea stării de sănătate este
primordială, dar nu trebuie neglijat scopul economic care de asemenea are o mare importanţă
prin:
- reducerea perioadei de readaptare la procesul muncii;
- reducerea numărului de zile de concediu medical;
- valoarea bunurilor materiale produse în timpul spitalizării (conduce la îmbunătăţirea
condiţiilor de spitalizare a bolnavilor, dar şi cei în cauză, în afara obţinerii instruirii sau
reprofesionalizării pot obţine un venit din valorificarea muncii prestate).
Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată medical, în cadrul terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei, are atât efecte morale cât şi materiale.

4
Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat mai ales în cadrul profilelor
tradiţionale care sunt psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru handicapaţi motori, dar pot fi
extinse ca metode terapeutice şi la alte profile ca: neurologie, geriatrie, medicină internă (cu
excepţia spitalelor de urgenţă), cât şi în unităţile de ocrotire socială. Atât terapia ocupaţională
cât şi ergoterapia au la bază realitatea handicapului. Şcolarizarea, inserţia profesională şi
socială a persoanelor deficiente se sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de autonomie
dobândit.
Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a-l reintegra pe deficient în
societate ci în a-l împiedica să iasă din ea, dificultatea fizică nu trebuie să-l excludă din
comunitate.
Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice se impune a fi cunoscută de către
toţi cei implicaţi în recuperarea capacităţii de muncă, atât sub aspectul factorului uman cât şi
sub aspectul factorului economic pe care îl determină.
În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt numeroase aspecte
ce trebuiesc cunoscute şi dezvoltate, cel mai important fiind introducerea lor în toate unităţile
de recuperare indiferent de profilul medical al acestora.
Aspectele implicate, cele interdisciplinare, problemele specifice fiecărei specialităţi, de
ordin fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile de adaptare ale bolnavului la efort, metodele
kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită cunoaşterea lor aprofundată.
O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii specialiştilor pentru unităţile sanitare
de profil, care să conducă la creşterea interesului şi valorii acestor metode terapeutice.
Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă socială de profil, care să asigure condiţiile
necesare de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor deprinderi corespunzătoare unor
munci adecvate invalizilor cu anumite specificităţi sunt necesare, dar în egală măsură depind de
posibilităţile economice, de finanţare, mai greu de realizat în prezent.
Unităţile de profil existente în domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, au
stabilite metode de finanţare, organizare şi desfăşurare specifice, iar instituţiile de stat şi
particulare trebuie stimulate să accepte şi să încurajeze încadrarea în muncă a persoanelor cu
handicap, pregătite pentru exercitarea unor munci adecvate posibilităţilor lor.

Scurt istoric
Metode cu orientare “ocupaţională” se foloseau încă din antichitate. Valoarea medicală
a muncii a fost subliniată la chinezii antici, apoi de către medici de seamă ai antichităţii precum
Herodicos, Hipocrate, Galenos. Pitagora recomanda formule muzicale calmante, relaxante sau
stimulatoare. Erasistrate asocia mijloacele terapeutice naturale cu muzica, exerciţiile fizice,
dansul, băile şi dieta. Grecii şi egiptenii antici au remarcat influenţa divertismentelor (muzică,
dans, pictură) asupra spiritului şi organismului uman, în tratamentul bolilor psihice. Acestea
induceau suferinzilor linişte, bucurie, speranţă şi mulţumire. Se poate spune că originea
ergoterapiei şi terapiei ocupaţionale se află în trecutul îndepărtat. Cu mult timp înainte, rolul
terapeutic al mişcării a fost formulat de Herodicos, al cărui principiu terapeutic avea la bază
gimnastica. Sollea, un alt medic al antichităţii, spunea că un medic complet nu trebuie să ignore
rolul gimnasticii. Pe parcursul istoriei, pe măsură ce civilizaţia a evoluat, forma organizată a
terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a fost instituită prin înfiinţarea aşezămintelor spitaliceşti
pentru bolnavii psihici. Phillipe Pinel, în “Tratat Privind Tratamentul Moral al Demenţei”
(1791), menţionează folosirea unor activităţi lucrative în vindecarea bolnavilor psihici.

5
Benjamin Ruch (1798), în America, exprimă acelaşi punct de vedere cu a renumitului psihiatru
francez Pinel, care în 1809 a publicat “Tratat Medico-Filosofic asupra Alienării Mintale”. În
acel tratat, Pinel critică practica epocii de punere în lanţuri sau a maltratării bolnavilor psihici,
recomandând “exerciţii ale corpului sau recurgerea la o muncă mecanică: lege fundamentală a
oricărui spital de alienaţi”. Metodele recomandate de acesta au fost puse în aplicare în spitalul
Salpêtrière, iar Benjamin Ruch le introduce în spitalul din Pensylvania. J.C. Tissot, renumit
chirurg, precizează indicaţiile şi modalităţile de reducere a deficienţelor aparatului locomotor
prin mii de jocuri, ocupaţii sau meşteşuguri, în lucrarea intitulată “Gimnastica medicală şi
chirurgicală” (1780). În secolul al XIX-lea, în Anglia şi S.U.A., aceste idei au fost puse mai
activ în practică. În acest sens se remarcă Adolphe Mayer, la cercetările căruia a contribuit
semnificativ soţia sa, Pary Petter Brooks, care este considerată prima asistentă socială. Aceasta
recomanda o înţelegere socială mai largă şi o cercetare mai amănunţită a cauzelor bolilor în
familie şi societate.
Clifford Beers, care el însuşi a suferit mai multe episoade psihotice şi a fost tratat în
spitale psihiatrice, s-a preocupat de studiul şi ameliorarea situaţiei bolnavilor psihici,
condamnând metodele folosite atunci în spitalele respective, în lucrarea “Raţiuni care te
descoperă pe tine însuţi”. Beers a promovat ideea creării instituţiilor civilizate de astăzi şi a
psihiatriei “extra muros”, care include psihiatria preventivă şi reguli de igienă mintală.
Extinderea procedeelor propuse de cei amintiţi are loc în toată lumea. Se organizează
asociaţii internaţionale între care Federaţia Internaţională de Terapie Ocupaţională (1951), au
loc cursuri, conferinţe, apar publicaţii, dând amploare acestui mod de terapie.
În perioada ce a urmat primului război mondial, în Europa s-a dezvoltat continuu
ergoterapia, din necesitatea tratării şi reeducării răniţilor şi invalizilor de război. În 1935, în
Anglia şi Danemarca, s-au pus bazele unor şcoli pentru pregătirea specialiştilor în acest
domeniu. Ulterior importanţa terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a crescut, în paralel
înmulţindu-se şcolile de ergoterapie în care se pregătesc cadrele specializate pentru toate
domeniile medicinii.
Apariţia psihiatriei ştiinţifice în ţara noastră a dus şi la apariţia terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei. Unităţile de psihiatrie organizate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX în România, aveau în împrejurimi mari suprafeţe agricole pentru activităţile
terapeutice prin muncă. Cele mai renumite sunt: spitalele din Iaşi, Sibiu, Târnăveni, Sighet,
Oradea, Lugoj, Jimbolia-Timiş, Craiova, Bucureşti.
Aşa cum am mai amintit, terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat şi organizat
în principal în cadrul spitalelor de psihiatrie dar nu sunt excluse nici alte profile în care
spitalizarea este de lungă durată, iar recuperarea nu este întotdeauna posibilă, uneori bolnavul
fiind nevoit a se reorienta profesional.
Perfecţionarea acestor metode terapeutice, cum este şi firesc, se datorează unor şcoli cu
tradiţie în domeniu şi unor specialişti de renume, de asemenea unor reglementări prin acte
normative.
Termenul de “ocupational therapy”, introdus de E. Barton (New York, 1915), este
adoptat de ţările de limbă engleză, iar cel de “ergoterapie”, propus de E.C. Reil în 1914, în
ţările francofone (provine din limba greacă - ergon=muncă).
La noi, cele două noţiuni sunt preluate diferenţiat, motivaţia constând în modul diferit
de organizare şi desfăşurare. Astfel, specialiştii definesc terapia ocupaţională ca fiind metoda

6
terapeutică cu semnificaţie mai largă, în care se includ activităţi variate, al căror scop nu este
obligatoriu de realizare a unor bunuri materiale.
Ergoterapia este considerată de aceeaşi specialişti în domeniu, ca fiind metoda care are
şi un scop productiv, cu valoare materială bine definită.
Dintre cei mai renumiţi specialişti în Românioa, amintim: Cl. Baciu, E. Berlescu, P.
Brânzei, C. Ionescu, Al. Popescu, V. Predescu.
În general toţi specialiştii sunt de părere că tratamentul bolnavilor prin cele două
metode depinde în mare măsură de natura afecţiunii, durata ei şi scopul urmărit.
Există şi situaţii când activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie se suprapun,
parţial sau total, datorită modului de organizare, desfăşurare şi posibilităţile de finanţare. În alte
situaţii însă, deşi au puncte comune, se diferenţiază clar. Unul din aspectele de diferenţiere,
prezentate pe larg de Al. Popescu în volumul “Terapia ocupaţională şi ergoterapia - de la
eficacitate terapeutică, la eficienţă economică” este chiar cel economic. Autorul consideră
terapia ocupaţională ca o metodă terapeutică care include şi aspecte ale muncii şi pregătirii
pentru muncă, activitate finanţată de la bugetul de stat, prin intermediul unităţilor sanitare sau
de asistenţă socială. Ergoterapia se desprinde, după opinia aceluiaşi autor, îmbrăcând o formă
distinctă în cadrul intreprinderilor instituţionalizate. În acest cadru, ergoterapia poate fi
autofinanţată, îşi poate acoperi cheltuielile în totalitate sau parţial, prin venituri proprii,
realizate din activităţi de întreţinere, în ateliere, în ferme, etc.
În concluzie, complexul îngrijirilor medicale se traduce prin măsuri de recuperare a
bolnavului, menite să asigure întoarcerea acestuia la viaţa normală, la integrarea lui în
societate.
Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă etapă în care se urmăreşte restabilirea
capacităţii funcţionale, iar ergoterapia, o metodă specifică readaptării socio-profesionale a
bolnavului.
Definirea obiectului de studiu al terapiei ocupaţionale
Terapia ocupaţională are la bază concepţia după care activitatea voluntară sau altfel
spus, ocupaţia cu componentele sale interpersonale şi de mediu, poate fi utilizată eficient
pentru împiedicarea apariţiei sau ameliorarea disfuncţiilor organismului uman, contribuind, în
acest fel, la creşterea adaptării individului în societate.
Mai sintetic, putem spune că terapia ocupaţională se preocupă în primul rând de
asigurarea sănătăţii şi funcţionării optime a individului în mediul său de existenţă. În acest
Mosey subliniază ideea conform căreia terapia ocupaţională este preocupată în primul rând „să
ajute individul să-şi dezvolte deprinderile adaptative ilustrate în comportamente învăţate, care-i
permit să-şi satisfacă nevoile personale şi să răspundă cerinţelor mediului.”
În acelaşi timp, ştiinţa este tot mai mult implicată în asigurarea specificului fiecărei
individualităţi în parte, în creşterea şi dezvoltarea fiecărei persoane.
Căutând o clarificare cât mai cuprinzătoare a obiectului de studiu al terapiei
ocupaţionale, este util să ne oprim, mai întâi asupra definiţiei oferite de Asociaţia Americană
de Terapie Ocupaţională, în 1968.

7
Conform acesteia terapia ocupaţională este „arta şi ştiinţa de a dirija modul de răspuns al
omului faţă de activitatea selecţionată, destinată să promoveze şi să menţină sănătatea, să
împiedice evoluţia spre infirmitate, să evalueze comportamentul şi să trateze sau să antreneze
subiectul cu disfuncţii fizice sau sociale.”
Definiţiile ulterioare merg pe aceeaşi linie, diferenţele dintre ele ţinând în special, de
sublinierea importanţei unui aspect sau altul, în vederea circumscrierii mai exacte a obiectului
de studiu al disciplinei. În acest sens, pe plan mondial este, încă larg răspândită, o altă definiţie.
„Terapia ocupaţională este arta şi ştiinţa de a dirija participarea omului spre îndeplinirea
anumitor sarcini, cu scopul de a-i restabili, susţine şi spori performanţa, de a uşura învăţarea
acelor abilităţi şi funcţii esenţiale pentru adaptare şi productivitate, de a diminua, sau corecta
aspectele patologice şi de a promova starea de sănătate mintală.”(Council on Standards,
Adjot, 1972).
Elementul comun şi general al tuturor definiţiilor date terapiei ocupaţionale de diverşi
autori, se bazează pe utilizarea conceptului de activitate sau ocupaţie.
„Orice activitate dispune de:
1) o bază motivaţională,
2) de o structură (organizare prin autoorganizare)
3) de o ţintă, scop, sau plan, în raport cu care se autoreglează. Activitatea presupune o
înlănţuire sau un sistem ierarhizat de acţiuni, care, la rândul lor, cuprind operaţii. Nota
definitorie a activităţii este transformarea de obiecte materiale şi/sau informaţii şi ansambluri
informaţionale.”
În cadrul terapiei ocupaţionale accentul se pune pe caracteristicile individului în relaţie
cu societatea şi cu lumea în care trăieşte.
Cunoştinţele pe care le acumulează această disciplină se bazează pe informaţiilor
dobândite din domeniul anatomiei, fiziologiei, pedagogiei,

ACTIVITATE DEZVOLTAREA ADAPTARE LA


VOLUNTARĂ PERSONALITĂŢII MEDIU
OCUPAŢIE

psihologiei, sociologiei, antropologiei şi în, general, pe cunoştinţele provenite de la majoritatea


ştiinţelor care studiază comportamentul omului. Rezultă, deci, că terapia ocupaţională,
deoarece realizează o sinteză informaţională între cunoştinţele provenite din diverse ştiinţe
particulare, se constituie ca o ştiinţă interdisciplinară.

8
Dezvoltarea şi modificarea cunoştinţelor provenite de la aceste ştiinţe determină, în
final, dezvoltarea terapiei ocupaţionale ca ştiinţă mereu deschisă spre înnoire şi cu o bază
teoretică aflată într-o permanentă schimbare.
Fundamentul acestei discipline a fost profund influenţat de cercetările lui Clark, care în
lucrarea sa „Dezvoltarea umană prin activitate practică”, a demonstrat că analiza activităţii şi
adaptarea individuală sunt procesele esenţiale, care determină geneza terapiei ocupaţionale.
Unii autori contemporani încearcă să clarifice mai analitic domeniile de acţiune ale
terapiei ocupaţionale, contribuind în acest fel la eliminarea unor confuzii şi neclarităţi, care
persistă într-o ştiinţă aflată în proces de formare, oferind în acelaşi timp un ghid de acţiune
pentru specialişti.
Din rândul acestora se remarcă Peggy L. Denton, care propune într-o lucrare recentă o
clasificare detaliată asupra principalelor arii de acţiune în terapia ocupaţională.
În opinia autoarei, acţiunea terapeuţilor ocupaţionali asupra subiecţilor se exercită în
următoarele direcţii de bază:

„1. stimularea responsabilităţii în diferite situaţii de viaţă;


1. formarea deprinderilor de autoîngrijire şi igienă personală;
2. cultivarea deprinderilor de muncă;
3. organizarea de jocuri şi distracţii;
4. formarea imaginii de sine şi stimularea încrederii în propria persoană;
5. cultivarea autocontrolului şi expresivităţii personale;
6. educarea capacităţilor cognitive;
7. educarea capacităţii de reacţie la diverse situaţii de viaţă;
8. antrenarea integrării senzoriale;
9. sprijinirea relaţiilor interpersonale;
10. educarea capacităţii de acţiune, în funcţie de constrângerile şi resursele de
mediu.”1

Mai sintetic, rezumând elementele prezentate anterior, putem spune că activitatea de


terapie ocupaţională se acţionează pe trei mari domenii generale, care includ altele particulare
şi anume:
1. formarea deprinderilor de viaţă cotidiană (inclusiv artistice);
2. formarea capacităţilor şi aptitudinilor pentru muncă;

9
3. educarea abilităţilor pentru diverse jocuri şi petrecerea timpului liber.
Pentru atingerea unui nivel funcţional, optim în domeniile respective, este necesară educarea
subiecţilor în direcţia obţinerii unor rezultate performante specifice. Structura performanţelor
indivizilor respectivi se împarte la rândul ei, într-o serie de componente, şi anume:
a) senzorio-motorii,
b) cognitive,
c) psihosociale.
Deficienţele determinate de diverse boli, handicapuri sau întârzierile în dezvoltare necesită
intervenţia prin metodele terapiei ocupaţionale, în vederea restabilirii nivelului maxim de
funcţionare.

DOMENII DE ACŢIUNE
1. DEPRINDERI DE PERFORMANŢE
VIAŢĂ 1. SENZORIO-
2. CAPACITĂŢI DE MOTORII PROGRAME DE
MUNCĂ 2. COGNITIVE RECUPERARE
3. JOC ŞI LOISIR + 3. PSIHOSOCIALE
ATRTTERAPIE

Adâncind paradigma explicativă sugerată de Clark în teoriile contemporane ale terapiei


ocupaţionale, indică faptul că procesul adaptării prin utilizare activităţilor voluntare
(ocupaţiile), este indispensabil dezvoltării umane. Aceasta deoarece, atât ocupaţia înţeleasă ca
activitate practică voluntară, cât şi dezvoltarea umană, care include procesul adaptării
individului, ca mediu, reprezintă elementele comune ale acţiunii tuturor specialiştilor din
domeniu, indiferent de tipul de instituţie în care se desfăşoară activitatea.
Numeroase discuţii au fost duse în legătură cu limitarea ramurilor de studiu care
compun domeniul terapiei ocupaţionale şi a distincţiilor dintre ele.
Emil Verza arată că „terapiile ocupaţionale sunt de mai multe feluri, dar pentru
handicapaţi cele mai semnificative se referă la ludoterapie, muzicoterapie, terapia prin dans şi
ergoterapia.”1
Al. Popescu arăta, în acest sens că, terapia ocupaţională propriu-zisă cuprinde, art, play,
melo, biblioterapie, terapie recreaţională, cultura fizică medicală, ocupaţiile uşoare, ca

10
lutterapie (diverse procedee de modelare a lutului), brodatul etc. Implicând afectivitatea, simţul
estetic beneficiul economic (în secundar).
Acelaşi autor face distincţia între ergoterapie şi alte activităţi de muncă, efectuate de
subiecţi. El defineşte sintetic ergoterapia ca fiind „terapia prin muncă remunerată şi asigurată,
pe cât posibil, pe bază de autofinanţare.”
Considerăm utilă, mai ales din punct de vedere didactic, enumerarea făcută de autor cu
privire la domeniile de acţiune ce se subsumează terapiei ocupaţionale. Trebuie să menţionăm
însă că, activitatea remunerată poate fi valabilă eventual în spitale, dar în unităţile de
învăţământ considerăm justă denumirea de ergoterapie dată activităţilor de muncă efectuate de
elevi, chiar dacă acestea nu sunt recompensate material. Deci în învăţământ, cu toată lipsa de
cointeresare materială a elevilor se face ergoterapie, care la nivelul şcolilor profesionale este
bine să se organizeze într-un sistem cu recompense materiale, pentru a putea pregăti elevul cât
mai bine, în vederea integrării profesionale ulterioare.
Întregul ansamblu al domeniilor subsumate terapiei ocupaţionale, care includ, la rândul
lor, metode şi procedee specifice, contribuie, în final, la realizarea unor obiective comune, care
se referă la recuperarea, adaptarea şi integrarea socială şi profesională a bolnavilor şi
persoanelor handicapate.
Importanţa domeniilor de terapie ocupaţională poate fi diferită într-un moment sau altul
al procesului recuperator, în funcţie de obiectivele terapeutului şi de caracteristicile subiectului.
Funcţiile terapiei ocupaţionale
Terapeutul ocupaţional este preocupat de două aspecte fundamentale şi anume:
a) să realizeze însuşirea de către subiect a unei deprinderi pierdute sau cu un nivel scăzut de
funcţionare;
b) să contribuie la învăţarea de noi deprinderi şi abilităţi de către subiect, menite să le
compenseze pe cele care au dispărut din diverse motive.
În trecut, terapeuţii ocupaţionali s-au ocupat, de bolnavi cu handicapuri fizice.
În prezent, gama subiecţilor deserviţi de terapeuţii ocupaţionali s-a lărgit şi s-a
diversificat. De aceea activităţile de terapie ocupaţională se adresează, în momentul de faţă,
unor subiecţi cu:
1) retard mintal;
2) dificultăţi de învăţare sau;
3) tulburări emoţionale;
4) orbilor;
5) surzilor şi celor cu boli mintale.
În ţările dezvoltate există puţine persoane care au avut probleme de natură fizică, psihică sau
emoţională şi care n-au beneficiat în cadrul tratamentului, de măsuri din domeniul terapiei
ocupaţionale. Treptat, aceste probleme capătă tratarea adecvată şi în ţara noastră.

11
Cadrul instituţional în care se desfăşoară activităţile de terapie ocupaţională, este de o
deosebită diversitate, el cuprinzând spitale, clinici, centre de zi, şcoli, ateliere, precum şi alte
aşezăminte comunitare.
Terapia ocupaţională este o specializare care se obţine, în multe ţări dezvoltate ale
lumii, în urma absolvirii unui colegiu cu durata de trei ani.
Spre exemplu, din datele pe care le deţinem, în SUA, instruirea în această profesie se
desfăşoară pe trei etape:
1) cunoaşterea corpului uman şi a modului său de funcţionare, incluzând felul în care se
asigură mişcarea organismului, în care se dezvoltă organele senzoriale cu ajutorul cărora o
persoană este capabilă să se integreze în mediu;
2) învăţarea procedeelor şi tehnicilor adecvate în funcţie de diverse handicapuri,
accentul punându-se pe selectarea unor scheme de tratament specifice;
3) practica meseriei în diverse instituţii, în timpul căreia studentul tratează subiecţii sub
îndrumarea unui terapeut ocupaţional calificat.
Primele două etape se desfăşoară conform standardelor de învăţământ stabilite de
Asociaţia Americană de Terapie Ocupaţională.
Ultima etapă de studiu se desfăşoară pe parcursul a minim şase luni şi constă, cu
precădere, într-un stagiu de practică clinică şi este urmată de susţinerea unui examen, care
oferă dreptul în caz de promovare, la acordarea calificării în domeniul terapiei ocupaţionale.
Este demn de subliniat faptul că , în cea de a treia etapă, studentului i se oferă şansa de a aplica
cunoştinţele însuşite anterior. Astfel, studentul în terapie ocupaţională obţine deprinderile
necesare planificării unor obiective realiste de terapie şi devine capabil să realizeze un program
în vederea atingerii obiectivelor sale în cadrul unei situaţii experimentale.
Concluzionând, putem spune că, „terapia ocupaţională organizează servicii pentru
acei indivizi ale căror capacităţi de a face faţă sarcinilor zilnice sunt ameninţate de tulburări
de dezvoltare, infirmităţi fizice, boli sau dificultăţi de natura psihologică sau socială” (Council
on Standards – 1972).

12
Tema 2.

OBIECTIVELE ŞI EFECTELE TERAPIEI


OCUPAŢIONALE ŞI ERGOTERAPIEI

Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
sunt cele cu specific patologic de psihiatrie, neurologie şi recuperare neuro-motorie, pulmonar,
reumatologic, geriatric, pediatric şi afecţiunile care sunt tratate în cadrul balneofizioterapiei. În
unităţile sanitare cu aceste profile se pot introduce activităţi de terapie ocupaţională şi
ergoterapie în scopul măririi eficacităţii medicale şi al creşterii eficienţei economice.
Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în aceste domenii
medicale urmăresc:
- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere datorate unor afecţiuni simple sau
complexe, în care este necesară reeducarea gestuală sau recuperarea unui deficit
motor;
- reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire, atitudine, comportament);
- restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihosomatic.
Acţiunile bolnavilor intreprinse în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei au
valoare pentru aceştia “... numai dacă semnificaţia actului este recunoscută de altul şi permite
stabilirea unei relaţii” (Louis Pierquin).
Pentru atingerea obiectivelor este necesară evaluarea competentă şi realistă a fiecărui
caz, iar recuperarea deficienţelor trebuie realizată printr-un ansamblu de mijloace şi posibilităţi
medico-sociale individualizate, suple, cu alternative acceptabile.
Planul şi programul de recuperare trebuie să fie realist, elastic şi să evite stagnarea,
regresiunea sau eşecul.
Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol important în crearea de condiţii şi situaţii care
să dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi. Relaţiile lor cu pacienţii trebuie să fie bazate pe
încredere şi competenţă profesională. De asemenea este foarte importantă cunoaşterea mediului
social şi profesional al pacientului, a celui căruia urmează a se integra, relaţiile sale de muncă
şi cele familiale.
La fel de importante sunt pentru specialiştii din activitatea terapeutică de acest gen
cunoştinţele din domeniul sociologic, sociometric şi ergonomic, toate acestea contribuind la
activitatea de recuperare a afecţiunilor invalidante.
Obiectivele ergoterapiei sunt legate de solicitarea şi obţinerea cât mai rapidă a
colaborării active a pacientului. În acest fel, din convingere, cu efort de voinţă şi din propriul
său interes încearcă să se adapteze unor noi situaţii sau unei vieţi normale, să se integreze în
societate.
Pe primul loc în activitatea de ergoterapie se află recuperarea deficitului, scurtarea
perioadei de incapacitate de muncă, activitatea constituind şi un mijloc de instruire a
deficienţilor pentru obţinerea unor câştiguri proprii, iar valoarea economică a acestei terapii
situându-se pe plan secundar. Sarcina principală a ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să
realizeze conştiinţa de sine şi să redobândească relaţiile cu societatea, cu viaţa, să-i redea
posibilitatea de a fi din nou activ, de a fi util lui însuşi, dar şi pentru societate.

13
În această direcţie, prin relaţiile de încredere care se stabilesc între terapeutul
ocupaţional/ergoterapeut şi pacienţi sunt îndreptate eforturile de a extinde în cât mai multe
direcţii activităţile creatoare ale pacienţilor.
Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat diferite soluţii pentru readaptarea
profesională a persoanelor cu handicap. Scopul acestei readaptări este orientat spre:
- obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă;
- progresul profesional;
- uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în societate.
Problema productivităţii, cu toate condiţiile create şi a voinţei persoanei handicapate de
a o realiza, rămâne încă discutabilă. Atelierele protejate, fără normalizare, constituie
deocamdată unica posibilitate pentru persoanele din această categorie. Pentru rezolvarea
tuturor acestor probleme care ţin de readaptarea profesională, trebuie respectate (avute în
vedere) cele 10 comandamente ale existenţei integrate a handicapatului, propuse de Einar
Helander: viaţa familială (cămin, copii), locuinţa, alimentaţia, instrucţia - educaţie şi formare,
petrecerea timpului liber, loisir (dreptul de a participa la activităţi speciale, culturale-recreative-
distractive), servicii publice (ex. accesul la mijloacele de transport în comun şi în instituţiile
publice), asociaţie, situaţie economică (compensarea pierderilor de venit ca urmare a
infirmităţii), activităţi publice (ex. dreptul la vot şi de a avea un rol în administraţia publică). În
acelaşi timp ei trebuie ocrotiţi, îndrumaţi, ajutaţi.
În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii prestate, capacitatea de reantrenare a
persoanei cu handicap poate fi solicitată fizic, nervos sau cerebral, munca fiind un proces
complex care implică în proporţii diferite toate cele trei tipuri de solicitare.
Activitatea omului în procesul muncii poate fi determinată şi de anumiţi factori care au
influenţă asupra capacităţii de muncă. Aceştia sunt:
1. Factori fiziologici
- starea sănătăţii;
- consumul energetic;
- exerciţiul şi antrenamentul;
- vârsta;
- sexul.
2. Factori psihologici
- personalitatea;
- aptitudinile de muncă;
- interesul (motivaţia);
- temperamentul;
- emotivitatea;
- relaţiile interpersonale.
3. Factori fizici şi mediul de muncă
- iluminatul;
- cromatica;
- zgomotul;
- vibraţiile;
- muzica;
- microclimatul;
- noxele.

14
4. Condiţiile sociale
- regimul de muncă;
- organizarea activităţii;
- nivelul profesional şi cultural;
- condiţiile igienico-sanitare.

Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la o activitate de muncă depinde de


adaptarea cât mai bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la caracteristicile fizice şi
neuropsihice ale acestuia.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun inacţiunii, pasivităţii, renunţării, care sunt
efecte ale spitalizării de lungă durată.
Activităţile specifice acestor metode terapeutice îi stimulează, mobilizează energia
acestora, voinţa, dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se realizează prin
constrângere sau prin crearea unor reflexe condiţionate ci pe suportul conştientizării,
informării, sensibilizării acestora de către terapeutul ocupaţional şi ergoterapeut, de medicul
care prescrie activităţile şi dirijează activitatea de recuperare.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie confundate cu profesionalizarea, cu toate
că au drept conţinut munca şi diverse activităţi practice şi recreative.
Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple: fizice, psihice şi psiho-
sociale. Ele au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul următor:
- din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară, rezistenţa la oboseală, se dezvoltă
coordonarea motorie şi viteza mişcării;
- din punct de vedere intelectual - se constată o influenţă normalizatoare, se micşorează
emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia, încrederea în sine, se educă
obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei personale, se dezvoltă iniţiativa;
- din punct de vedere social - se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de cooperare, se
favorizează contactele sociale;
- din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii personale, se crează obişnuinţe
industriale, care ajută eventual pacienţii să participe material la întreţinerea lor în instituţiile
sanatoriale.
Desfăşurarea procesului de terapie ocupaţională
Actiunea terapeutului se bazeaza, pe scurt, pe conceptia, dupa care activitatile practice,
voluntare (ocupationale), desfasurate de subiect, determina dezvoltarea personalitatii, fapt ce,
in final, duce la o mai buna adaptare a sa la mediu.
Pentru realizarea acestui scop general terapeutul proiecteaza anumite programe de
interventie, realizate prin intermediul unor activitati de munca, joc, şi viata cotidiana, menite sa
provoace la subiect formarea sau cresterea performantelor sale din sfera senzorio-motorio,
cognitiva şi psihosociala.
Interventia, cu mijloacele specifice terapiei ocupationale, urmareste urmatoarele
obiective generale:
1) Dezvoltarea, mentinerea şi recuperarea nivelului de functionare al fiecarei persoane pe cat
mai mult posibil;

15
2) Compensarea deficientelor functionale prin preluarea functiilor afectate de catre
componentele valide ale persoanei;
3) Prevenirea destructurarii anumitor functii ale organismului;
4) Introducerea unei stari de sanatate şi incredere in fortele proprii ale persoanei.
Un plan de interventie din domeniul terapiei ocupationale la handica-pati trebuie sa
cuprinda, in detaliu, activitati din cele trei domenii fundamentale de actiune.
 Astfel, activitatile de viata cotidiana este util sa cultive actiuni cum ar fi, spre exemplu,
pieptanatul, spalatul dintilor, imbracare, hranire sau formarea expresiei sociale;
 Activitatile de ergoterapie pot include ingrijirea hainelor, pregatirea mesei, intretinerea
casei, planificarea financiara, cultivarea deprinderilor de munca, maturizarea social-
vocationala, pana la planificarea existentei dupa pensionare;
 Activitatile de joc şi loisir cuprind, in principal, explorarea diverselor categorii de jocuri
accesibile persoanei, precum şi obtinerea de performante ridicate in anumite jocuri şi
distractii, mergand pana la trezirea interesului subiectului pentru anumite hobby-uri,
colectii, inclusiv din domeniul artistic.
Cum am mai aratat, interventia, organizata pe directiile amintite, determina formarea la un
individ de deprinderi, aptitudini şi capacitati conform cu scopul urmarit. Aceste modificari
provocate vizeaza componentele senzorio-motorii, cognitive sau sociale ale persoanei.
A) Modificarile din componenta senzorio-motorie se refara la:
1)-integrarea senzoriala cu accent pe dezvoltarea sensibilitatii, formarea pereceptiilor
chinestezice, a schemei corporale, localizarea spatiala, s.a.m.d.
2)-zona neuro-musculara, care cuprinde realizarea reflexelor, a tonusului muscular, dezvoltarea
lateralitatii, cultivarea motricitatii generale, şi fine, etc
3)-controlul şi coordonarea miscarilor, in general, şi a miscarilor articulatorii implicate in
folosirea limbii, in particular.
B) Exersarea componentelor cognitive urmareste dezvoltarea activitatilor de
cunoastere, in ansamblul lor, orientarea in spatiu şi timp, activarea atentiei şi memoriei,
formarea notiunilor, rezolvarea de diverse probleme şi sinteza, generalizarea invatarii
subiectului.
C) Educarea componentelor psiho-sociale ale persoanei se refera la: asumarea de
roluri şi de valori, cultivarea de interese, folosirea individuala a conceptelor, imbunatatirea
relatiilor sociale, formarea abilitatilor implicate in sustinerea unei conversatii (formarea
deprinderilor de autogospodarire) şi a capacitatilor de autocontrol in activitate.

16
Procesul de terapie ocupationala are drept scop rezolvarea problemelor specifice ale
subiectului pentru a-l ajuta sa realizeze o adaptare optima la mediul sau de viata.
Procesul de terapie ocupationala este deosebit de complex, iar desfasurarea sa, in mod
stiintific, necesita parcurgerea urmatoarelor etape:
1 – evaluarea şi interpretarea nevoilor subiectului;
2 – planificarea interventiei;
3 – selectionarea şi adaptarea echipamentelor folosite;
4 – inregistrarea şi aprecierea progreselor realizate
1.Evaluarea, in terapia ocupationala, este un proces planificat in scopul obtinerii unei
imagini cat mai exacte asupra nivelului de functionare al unei persoane.
Obiectivul general al oricarei evaluari consta in strangerea de informatii necesare, care
sa sprijine subiectul in atingerea unui nivel maxim de functionare al capacitatilor sale.
In primul rand, evaluarile generale sunt realizate de catre psihologi. Metodele folosite
sunt cele specifice psihologiei: observatia, interviul, chestionarele şi testele psihologice. Se
folosesc, de asemenea, o serie de teste standardizate pentru studierea unor procese psihice
particulare, precum şi scarile de dezvoltare şi de comportament. Mai nou, este folosita şi
tehnica inregistrarilor video, cu ajutorul careia se poate stabili nivelul de dezvoltare al unor
deprinderi in mediu natural, asigurandu-se o mai mare fidelitate informatiilor dobandite pe
aceasta cale.
In al doilea rand, evaluarile pot fi facute de insuşi terapeutul ocupational. Se pot folosi
in acest sens teste standardizate pentru terapia ocupationala sau liste de control, specifice
domeniului.
Listele de control masoara nivelul performantei atins de subiect in realizarea unei
activitati sau comportament, care intra in sfera de preocupari a terapeutului ocupational.
In paralel cu aplicarea acestor probe este util ca terapeutul sa faca apel şi la metoda
observatiei, care-i poate oferi date concludene despre dezvoltarea sociala a subiectului şi
caracteristicile relatiilor sale interpersonale.
In evaluarea unui copil handicapat un terapeut este necesar sa urmareasca cateva
aspecte, şi anume:
- a) – nivelul motricitatii generale şi fine, care se refera la caracteristicile miscarilor corpului
in ansamblu, precum şi caracteristicile miscarilor de aprehensiune si manipulare, implicate
in taiat, colorat, scriere, etc.;
- b) – nivelul de dezvoltare al perceptiei miscarilor, care se refera, in principal, la receptia şi
decodificarea stimulilor prin toate categoriile de analizatori-vizual, auditiv, olfactiv,
gustativ, kinestezic proprioceptiv – şi la coordonarea miscarilor;

17
- c) – nivelul de dezvoltare al aptitudinilor cognitive, sociale şi de comunicare, care se refera
la caracteristicile interactiunilor interpersonale ale subiectului in diverse situatii, precum şi
la modul in care intelege comenzile şi instructiunile verbale; foloseste formulele de
politete, etc.
- d) – caracteristicile activitatilor de viata cotidiana, care include studierea deprinderilor
implicate in igiena personala şi autoingrijire (a manca, a se imbraca, a-şi intretine locuinta).
In realizarea evaluarii pe ansamblul sau, terapeutul ocupational, este util sa culeaga
informatii şi de la alte categorii de profesionisti, in afara psihologilor, cum ar fi medicii,
profesorii, asistentii sociali, s.a.m.d. Deosebit de utila este şi angrenarea familiei persoanei, in
vederea culegerii de date şi informatii din mediul extern.
2. Planificarea interventiei consta in stabilirea unui program terapeutic din diverse
domenii de actiune ale terapiei ocupationale, care trebuie sa tina seama de nivelul educational
al subiectului, caracteristicile deficientei, statutul prezent, mediul cultural in care traieste şi
motivatia sa pentru schimbare.
Aceasta faza se poate divide, la randul ei, in mai multe etape distincte:
A - alegerea obiectivelor;
B - elaborarea planului terapeutic;
C - aplicarea planului in practica.
A. Dupa incheierea evaluarii, se presupune ca terapeutul detine o imagine exacta asupra
profilului de personalitate al subiectului sau. Urmatorul pas consta in alegerea obiectivelor
care trebuie urmarite in cadrul planului terapeutic.
In stabilirea obiectivelor este util sa se tina seama de o serie de factori, ca de exemplu:
a) – nevoile şi dorintele subiectului;
b) cunostintele legate de sistemul de valori al subiectului;
c) informatiile existente referitoare la maladie sau handicap, cu consecintele lor pe plan fizic
şi psihic;
d) cunostintele legate de metodele de terapie ocupationala şi medicala existente la momentul
respectiv;
e) informatiile disponibile despre mediul pentru care subiectul urmeaza sa fie pregatit
educational, profesional sau comunitar;
f) scopurile şi cadrul general al programului de recuperare, multidisciplinar, in care persoana
urmeaza sa fie integrata.
Obiectivele se pot clasifica, la randul lor, in:
1. obiective pe termen lung;
2. obiective pe termen scurt.

18
Formularea acestora trebuie sa se exprime in termeni cat mai concreti,
cuantificabili şi masurabili.

Exemplu de obiective pe termen lung, cu redactari mai generale, pot fi: „Copilul
va fi pregatit pentru o buna integrare sociala” sau „Copilul işi va exersa anumite deprinderi
folositoare pentru viitoarea sa pregatire profesionala”.

In cadrul obiectivelor pe termen lung se pot formula obiectivele pe termen scurt sau
obiectivele operationale, cum mai sunt numite acestea din urma. Un astfel de exemplu ar fi:
„Copilul trebuie sa realizeze corect o operatie de taiere cu ajutorul panzei de bonfaier”.

In general, obiectivele pe termen lung se aleg din sfera domeniilor fundamentale ale
terapiei ocupationale, iar cele pe termen scurt se stabilesc in functie de activitatile care li se
subsumeaza.

Trecerea de la un obiectiv pe termen lung, mai general, este conditionata de realizarea


obiectivelor pe termen scurt, particular, operational.

In sfarşit, este util ca la stabilirea obiectivelor generale sa se realizeze consultarea unor


specialisti din diverse domenii care, prin colaborare interdisciplinara sa le transpuna in
practica. Putem vorbi aici despre o conlucrare, cu mijloace specifice, dintre terapeuti
ocupationali, educatori, profesori, defectologi de cultura fizica medicala, instructori, medici,
psihologi, asistenti sociali, s.a.m.d.

Este consultat insuşi subiectul şi parintii acestuia, care pot constitui un sprijin eficient in
continuitatea exercitiilor prevazute in cadrul activitatilor la domiciliu.

B) Elaborarea planului terapeutic se refera la descrierea metodelor şi procedeelor


care se folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. El cuprinde sinteza activitatilor
desemnate in vederea realizarii unui nivel de performanta al functionarii deprinderilor şi
capacitatilor ueni persoane.

Planul este necesar sa fie stabilit in functie de anumite obiective pe termen scurt, pentru
a putea a fi schimbat cu usurinta, in cazul in care o evaluare intermediara poate demonstra
lipsa lui de viabilitate.

In rezumat, deci, principalele caracteristici ale unui plan teraputic trebuie sa fie
flexibilitate şi mobilitatea, adaptate in functie de progresele realizate de cel caruia i se
adreseaza.

C) Aplicarea planului terapeutic consta in desfasurarea urmatoarelor faze distincte:


(dupa Willard şi Spackman – Occupational Therapy, cap.5)

19
 1 – faza orientarii – in care terapeutul explica subiectului activitatea care urmeaza s-o
desfasoare impreuna, tipul performantelor dorite şi descrie sau demonstreaza modalitatile
lor de realizare practica;
 2 – faza dezvoltarii – in timpul careia terapeutul conduce subiectul in explorarea şi
practicarea efectiva a activitatii alese;
 3 – faza finala – in care terapeutul evalueaza performantele obtinute de subiect in activitate
şi stabileste obiectivele viitoare (evaluare criteriala)
Se recomanda ca procedurile de evaluare sa se extinda la ultimele doua faze, prezentate
anterior, in vederea verificarii permanente a relevantei obiectivelor prestabilite şi a eficacitatii
planului terapeutic, in ansamblul sau.

Cercetarile moderne de terapie ocupationala au demonstrat ca, in prezent, randamentul


acestei discipline este cu atat mai mare pe masura ce se proiecteaza tot mai multe planuri de
recuperare, aplicabile in interiorul unor institutii de diverse tipuri (scoli, centre de zi, spitale,
etc)

In prezent, se preconizeaza, in acest sens, folosirea e planuri care sa poata fi aplicate la


domiciliu sau in continuitatea unde persoana işi aduce existenta.

De aceea folosirea unor planuri adaptabile in functie de contexte diferite, este deosebit
de importanta, atat pentru persoana handicapata, cat şi pentru terapeut.

3.Selectionarea şi adaptarea echipamentului reclama din partea terapeutului un effort


substantial de imaginatie, in vedera proiectarii unor mijloace şi dispozitive adaptate nevoilor
copilului.

Fiecare copil handicapat poseda anumite cerinte speciale, care trebuie stabilite cu
prioritate, inaintea adaptarii sau constituirii unui anumit echipament pentru acesta.
Modificarile, realizate unui obiect folosit in activitatea de terapie, pot fi temporare sau
permanente, in functie de progresele realizate de copil.

Specialistii recomanda o mare varietate de echipamente ce se pot folosi in activitatea cu


copiii handicapati fizic, senzorial sau mintal.

In cazul imposibilitatii procurarii acestuia pe cale comerciala, se recomanda, in


conditiile tarii noastre, confectionarea sa de catre educatori, care au in programa lor de
invatamant activitati de terapie ocupationala. De asemenea, este util sa fie luat in considerare
costul materialului şi timpul necesar conefctionarii lui, in eventualitatea existentei unor
materiale similare pe piata.

20
Este utila selectionarea echipamentelor, in principal dupa nevoile subiectului, dar,
tinand seama de anumite caracteristici fizice ale materialului din care sunt confectionate, cum
ar fi de exemplu, greutatea, flexibiltatea, culoarea şi adaptarile subiectilor. (Willard, Spackman
şi Hopkins).

In general, cu mici exceptii, adaptarile de mijloace şi dispozitive pentru activitate, este


bine sa fie facute cu materiale durabile la folosire indelungata.

In cazul copiilor handicapati, Hopkins recomanda construirea de dispozitive adaptate


daca se constata, in primul rand, deficiente in coordonarea miscarilor sau a capacitatii de a
apuca şi strange. De aceea, spune autorul respectiv, unul din primele lucruri pe care terapeutul
ocupational trebuie sa-l faca consta in analizarea miscarii solicitate de o sracina sau de un grup
de sarcini similare, comparativ cu performantele corespunzatoare, care urmeaza a fi realizate la
o persoana.

In acest fel, terapeutul va evalua limitele fizice ale copilului, indicand tipul de
echipament adaptat, necesar. Astfel de echipamente adaptate pot fi reprezentate de un
prelungitor pentru creion sub forma unui burete sau sub forma unei imagini, daca copilul are
tulburari de motricitate fina. Se poate folosi in acelaşi sens, in cadrul altor activitati, un maner
de lemn suplimentar pentru apucarea unor obiecte, cum ar fi spre exemplu, tacamurile.

In cazul copiilor cu dificultati de coordonare a miscarilor, se recomanda, spre exemplu,


inlocuirea nasturilor de la haine cu arici sau capse, iar in cazul pantofilor se pot folosi catarame
in locul calsicelor şireturi.

Handicapatii mintal, ce prezinta o permanenta agitatie psihomotorie, pot fi protejati cu


ajutorul unor casti, pe parcursul activitatilor, spre a se evita accidentele, s.a.m.d.

4. Evaluarea programelor de terapie ocupationala este o actiune indispensabila in vedera


masurarii eficientei interventiei procedurilor utilizate de terapeut.

Cele mai raspandite forme de evaluare sunt cele intermediare şi finale.

Evaluarile intermediare se folosesc pe parcursul aplicarii planului terapeutic şi consta in


masurarea rezultatelor obtinute prin atingerea obiectivelor intermediare proiectate. Specialistul
trebuie sa se intrebe daca realizarea obiectivelor respective prin activitatile proiectate,
determina modificarile scontate in performantele copilului.

In cazul in care se constata, in procesul evaluarii intermediare, ineficienta activitatilor şi


obiectivelor fixate, se recomanda schimbarea programului terapeutic initial.

Succint spus, prin acest tip de evaluare se verifica:

21
a) eficacitatea planului terapeutic;
b) se contureaza tipul schimbarilor necesare planului;
c) se determina riguros momentul incetarii sale.
Evaluarea finala se refera la analiza rezultatelor procesului terapeutic in ansamblul sau.
Prin aceasta actiune se pune, in fapt, in evidenta succesul sau esecul demersurilor realizate de
specialist pentru a veni in sprijinul nevoilor unei persoane prin mijloacele terapiei
ocupationale.

Procesul de recuperare prin terapia ocupationala la persoanele handicapate este un


proces continuu, care trebuie reluat in permanenta la diferite varste, in functie de nevoile
specifice individului, in diversele momente ale vietii sale.

Consideram, ca numai prin reluarea ciclica a procesului in cauza, putem contribui in


calitate de terapeuti la stabilirea unui nivel de dezvoltare al pacienților, cat mai apropiat de
normal posibil.

22
Tema 3.

ROLUL RECUPERĂRII ŞI MIJLOACELE TERAPIEI OCUPAŢIONALE ŞI


ERGOTERAPIEI

Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii bine definite: medicina profilactică,
medicina curativă şi medicina recuperatorie - de diminuare până la anulare a deficienţelor
funcţionale restante după o îmbolnăvire (T. Sbenghe).
Medicina recuperatorie utilizează procedee ce folosesc factori fizici, tehnici de corecţie
chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor), terapia ocupaţională şi ergoterapia. Aceasta
include un complex de măsuri pentru redobândirea posibilităţilor de autoservire a bolnavilor,
de deplasare autonomă, de realizare a activităţilor casnice şi de reinserţie socială şi
profesională.
Din diferite cauze, numărul invalizilor şi deficienţilor, pe plan mondial creşte continuu,
depăşind 10% din totalul populaţiei. Volumul mare al solicitărilor de asistenţă medicală şi
socială depăşeşte posibilităţile economice ale multor ţări, reintegrarea socio-economică şi
evitarea stării de dependenţă fiind o necesitate sub toate aspectele.
Conceptul de recuperare este apanajul multor specialităţi medicale şi se referă la
restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute (congenitale şi dobândite), prin
boală sau accident. Acest concept vizează în unele cazuri dezvoltarea unor mecanisme
compensatorii care să-i asigure pacientului posibilitatea de autoservire sau de muncă. Uneori
acestea impun recurgerea la dispozitive ajutătoare sau aparate speciale. Dintre mijloacele
recuperatorii folosite, sub forma unor dispozitive şi aparate auxiliare, fac parte ortezele
(corsete, atele), folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă anumite segmente
(membre, coloană vertebrală), protezele (membre artificiale pentru înlocuirea celor amputate
sau prelungirea bonturilor), diferite aparate şi dispozitive ingenioase.
Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde măsuri medicale, sociale şi
profesionale, implică specialişti din diverse domenii: medici, bioingineri, psihopedagogi,
economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi. Printre atribuţiile acestor specialişti se includ şi cele
legate de imaginarea şi realizarea unor dispozitive tehnice auxiliare, pentru persoanele cu
diferite handicapuri, pentru a le asigura autonomia.
Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate în:
- mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii rulante, triciclete, biciclete, automobile
speciale, dispozitive de acces în mijlocele de transport în comun);
- dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi (autoservire la îmbrăcare-
dezbrăcare, la spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);
- mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv sportul şi dansul;
- dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor (pentru cusut, călcat,
gătit, spălat, curăţat, amenajarea interioarelor);
- dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate ca formă, greutate,
mod de acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi folosirii, sisteme de comandă şi de plasare la
distanţă a unor obiecte).
Ca formă modernă şi interdisciplinară, recuperarea, prin preocupările ei faţă de individ
şi prin scopul final urmărit, se realizează prin munca în echipă a tuturor specialiştilor, prin
colaborarea între medicul specialist (chirurg, neurolog, cardiolog, psihiatru, pediatru,

23
recuperator, gerontolog), psiholog, logoped, terapist ocupaţional/ ergoterapist, asistent social,
economist, jurist, sociolog, protezist şi ortezist, biotehnician, etc.
Activitatea terapeutului ocupaţional şi ergoterapeutului începe în centrul de reeducare şi
se finalizează uneori la domiciliul persoanei cu handicap.

Recuperarea aspectului fizic


Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea sau recuperarea integrală a unei
funcţii deficitare, mişcarea fiind elementul principal care vizează următoarele aspecte:
- posibilitatea de a deplasa segmentul;
- amplitudinea;
- rezistenţa la efort;
- coordonarea mişcărilor.
Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării acestor proprietăţi este de mare
importanţă pentru practicienii respectivi.

Recuperarea aspectului psihic


Modificarea stării fizice în urma unei perioade de inactivitate atrage importante
modificări ale psihicului bolnavului. Pierderea încrederii în sine este frecvent întâlnită, teama
pierderii potenţialului său funcţional creând importante manifestări psihice şi comportamentale.
Se impune solicitarea acestor bolnavi în direcţia captării interesului şi cooperării la propria
vindecare. Executarea unor acţiuni sau angrenarea în activităţi, implică libera opţiune a
bolnavului, aptitudinile şi starea lui mintală de asemenea se adaptează capacităţii şi posibilităţii
sale psihice şi fizice de moment.

Recuperarea aspectului profesional


În stadiul iniţial al recuperării, aspectul profesional nu include obligatoriu apelarea la
meseria avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se apelează la alte activităţi, diferite, urmând ca pe
parcurs obiectivul de bază să devină reluarea activităţii profesionale anterioare, acolo unde este
posibil.
Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă, naturală şi liberă a etapelor de readaptare
la munca pacientului, folosirea gestualităţii specifice acesteia.
Când acest scop nu mai poate fi realizat, când se impune reorientarea profesională,
subiectul este testat în atelierul de ergoterapie sub aspectul posibilităţilor sale psihotehnice.

Recuperarea aspectului social


Reinserţia socială a pacienţilor poate fi facilitată prin recuperarea unor elemente şi
gesturi de autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena corporală, servirea mesei).
Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea protezării sau de adaptare la activităţile
menajere, sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială şi socială.
Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol important în aceste direcţii, de pregătire
propriu-zisă a bolnavului, dar şi de consiliere a membrilor familiei în care aceştia se reîntorc, în
privinţa adaptărilor necesare la domiciliu, care să faciliteze acţiunile bolnavului respectiv în
vederea creşterii autonomiei acestuia.

24
Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi ergoterapie
Activitatea de recuperarea este completată în unele situaţii de mijloacele auxiliare
realizate în atelierul de ergoterapie, după multiple încercări.
Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a facilita acţiunea terapeutică a muncii,
pentru asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea funcţiei sunt confecţionate din diverse
materiale (piele, material plastic, lemn, metal) şi sunt corelate strict cu infirmitatea de moment,
unele provizorii, adaptabile, altele pentru durată mai mare ca timp de folosire.
Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme de activitate care solicită funcţia
afectată prin mişcări repetate, corespunzător dozate ca amplitudine şi forţă, să-i creeze
subiectului senzaţia utilităţii sale.
Pregătirea terapeutului în această direcţie impune cunoştinţe temeinice de anatomie şi
fiziologie pentru a fi respectate condiţiile optime de reeducare funcţională, de psihologie,
pedagogie şi despre tehnologia muncii respective. De asemenea cunoaşterea cazului clinic,
pentru ca aceste activităţi să fie aplicate individualizat sau în grup, după caz. Este de dorit ca
terapeutul din acest domeniu să aibă cunoştinţe despre instrumentele şi dispozitivele de lucru,
despre posibilitatea adaptării lor speciale şi chiar să le poate confecţiona.
Medicul recuperator colaborează cu ergoterapeutul la precizarea capacităţilor restante,
în privinţa contraindicaţiilor care există. Ergoterapeutul, după cunoaşterea pe toate planurile a
pacientului, desfăşoară activitatea practică pornind de la demonstraţii, exemplificări, îl
instruieşte şi supraveghează pe parcursul activităţii, urmărind poziţiile corecte, execuţia,
mişcările contraindicate, până la dobândirea deprinderilor cele mai corecte.

25
Tema 4.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ÎN BOLILE PSIHICE

Noţiuni generale. Afecţiunile psihiatrice, care perturbă pentru o perioadă îndelungată


relaţiile bolnavului mintal cu existenţa normală, menţin un ridicat potenţial invalidant al
acestuia.
Recuperarea în aceste afecţiuni necesită un ansamblu organizat de măsuri medico-
psiho-sociale, care să conducă spre integrarea durabilă a bolnavului, cât mai apropiată de viaţa
normală şi cu un grad cât mai redus de dependenţă socială.
Spre deosebire de trecut, în care spitalele pentru bolnavii psihici erau denumite ospicii
şi în majoritatea cazurilor cei ajunşi acolo rămâneau izolaţi de lumea din afară, în prezent
statutul bolnavului psihic este cu totul altul. Psihiatria dispune de o lege ergoterapeutică, de un
cadru juridic prin care bolnavul este protejat pentru a nu deveni victima vreunei forme de
exploatare. La bolnavii psihici cuprinşi în activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie,
numărul faptelor grave comise de aceştia (violenţa, fuga, ostilitatea) este în descreştere.

Psihoterapia ca definiţie, reprezintă ansamblul metodelor curative care folosesc


mijloacele psihologice. J.D. Frauk consideră elemente curative comune tuturor psihoterapiilor
(individuale sau de grup) următoarele:
- relaţia de încredere, încărcată emoţional, cu un terapeut cu statut social;
- un cadru protejat (setting) în care pacientul se manifestă, se exteriorizează, fără a se
teme de consecinţe;
- o terapie care să permită medicului terapeut explicaţia unor întâmplări sau probleme
din viaţa pacientului;
- un proces izvorât din această teorie şi reunind adeziunea pacientului şi a
psihoterapeutului;
- caracteristicile comune oricăror orientări psihoterapeutice sunt: încrederea
pacientului în actul terapeutic, descătuşarea stărilor sale emoţionale, redobândirea
încrederii în sine, prin trăirea unor experienţe reuşite.
Aceşti factori, deşi sunt independenţi se influenţează reciproc.
Rolul încrederii pacientului în actul terapeutic. Terapeutul, prin descrierea făcută în
prealabil a proprietăţilor tratamentului prescris, trebuie să trezească încrederea pacientului şi să
mobilizeze optimismul acestuia. Aceste aspecte influenţează considerabil efectul terapeutic.
Starea emoţională şi atitudinea. Un nivel optim emoţional influenţează evoluţia
atitudinii pacientului. Starea emoţională pozitivă este favorabilă schimburilor cu mediul
ambiental, fiind în strânsă legătură cu cea a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. Înlăturarea
modului patologic de a gândi şi a se comporta favorizează atingerea unui nivel superior de
integrare a structurii sale psihice, stimulează receptivitatea bolnavului faţă de conduita
terapeutică.
Sentimentul încrederii în sine. În anumite situaţii de boală, pacientul nu este capabil să-
şi stăpânească sentimentele, gândurile sau comportamentul, datorită unor suferinţe, prezintă o
stare de descurajare. Aceasta apare datorită incapacităţii individului de a face faţă unei situaţii
existenţiale normale. Această stare pe care o percepe el însuşi, cât şi cei din jur, fac ca persoana
în cauză să se replieze asupra ei însăşi, să se simtă izolată, dezarmată, fără speranţă. Semnele

26
obişnuite de descurajare sunt: anxietatea, depresia, agresivitatea, culpabilitatea, ruşinea,
amărăciunea, simptome care reduc capacitatea pacientului de a face faţă situaţiei. Prezenţa
simptomelor respective conduce la depresie, iar aceasta agravează simptomele. Sunt multe
persoane care având unele din aceste simptome nu ajung să ceară ajutorul specialistului,
psihoterapeutului (în cazurile obsesiilor, alcoolismului, al halucinaţiilor). Caracteristica
esenţială a psihoterapiei este de a restabili moralul pacientului, indiferent de natura
simptomului pe care acesta îl prezintă. Pentru acest fapt este mai importantă participarea
medicului decât tehnica pe care o foloseşte, cât şi relaţia dintre suferinţele bolnavului şi stresul
specific la care acesta este supus. Prognosticul terapeutic depinde de un număr de caracteristici
personale care constituie aşa numita “forţă a eului”. Atitudinea medicului terapeut, de la primul
său gest, îi poate trezi pacientului sentimentul propriei sale valori, terapia urmărind limpezirea
trăirilor sale tulburate şi favorizarea unor experienţe reuşite. Prin acestea, se poate ajunge la un
rezultat favorabil, la consolidarea sentimentului de încredere în sine.
Psihoterapiile individuale. Relaţia care se stabileşte între pacient şi medicul terapeut, se
încarcă de o “condiţie particulară” (V. Predescu). Relaţia interpersonală, “transferul” respectiv,
constituie elementul esenţial al terapiei. Personalitatea medicului terapeut, angajarea activă a
acestuia, imprimă şi nuanţează receptivitatea bolnavului faţă de actul terapeutic. Metodele
psihoterapeutice individuale vizează liniştea, securizarea, asigurarea bolnavului, în scopul
reconstituirii disponibilităţilor şi posibilităţilor sale de vindecare.
Psihoterapia de grup. În cadrul psihoterapiei de grup, metodele folosite sunt acţiuni
interpsihologice, ca de exemplu: improvizaţia dramatică, “jocul”, prin care este stimulată în
scop terapeutic acţiunea binefăcătoare, rezolutivă, reeducatoare a interrelaţiilor dintr-un mediu
organizat. Ea se bazează pe încrederea bolnavului în medicul terapeut şi pe comparaţia pe care
acesta o face cu ceilalţi membri ai grupului. Identificarea pacientului cu ceilalţi duce la
înţelegerea rezistenţelor personale, permiţând ameliorarea simptomatică, încurajarea şi
asumarea unor roluri care până acum i se păreau inabordabile, fortificând “eul” persoanei în
cauză. Manifestarea emoţională până atunci reprimată, deschiderea faţă de ceilalţi conduce la
redobândirea încrederii în sine şi la reintegrare socială.
Psihoterapiile instituţionale. Terapiile instituţionale reprezintă ansamblul de măsuri
care constituie tratamentul unui bolnav, aplicat într-un spital, utilizând organizarea însăşi a
spitalului (J.M. Sutter). Acestea sunt: socioterapia, terapia ambientală, terapia ocupaţională şi
ergoterapia.

Socioterapia. Originea socioterapiei moderne se află în Grecia antică, în Pergam şi


Epidaur. Începând cu secolul al VIII-lea (Benjamin Rusch, Pinel, Esquirol) s-au pus bazele
unei organizări de terapie ocupaţională şi ergoterapie în azilele de bolnavi psihici. În a doua
jumătate a secolului XX, în cadrul serviciilor psihiatrice s-au structurat adevărate “comunităţi
terapeutice”, elaborându-se şi concepţia de “terapeutică colectivă instituţională”, cu acţiune
integratoare a bolnavului într-un climat social favorabil. Societăţile terapeutice nu trebuie să fie
rigide ci să se adapteze permanent la schimbările survenite, să ţină cont de intenţia terapeutică
şi de opinia bolnavilor, de componenţa bolnavilor la un moment dat, de evoluţia bolii, de
economia, administraţia şi organizarea instituţiei respective. Socioterapia are ca prim nivel
terapia ocupaţională în care se stabilesc relaţiile de grup, realizarea lor prin comunicare şi
printr-o activitate care intenţionează să determine o activitate productivă. În continuare,
ergoterapia are o eficienţă mult mai mare, mai ales atunci când se apropie de relaţiile sociale

27
productive. În această etapă este necesară protejarea pacientului de către mediul ambiant
psihologic, special creat pentru tratament.
Terapia ambientală. Pentru a preciza noţiunile legate de terapia ambientală este necesar
să precizăm noţiunile de climat terapeutic şi relaţiile psihoterapeutice.
Climatul terapeutic. Toate elementele care contribuie la tratament se înscriu în
conceptul de “Milieuthérapie”. Aceasta include echipa terapeutică, organizarea spaţiilor şi a
programului zilnic, ambianţa localului secţiei medicale, a fiecărui salon.
Relaţiile psihoterapeutice. Relaţiile echipei terapeutice şi a întregului personal cu
bolnavul au un rol deosebit de important. De asemenea, relaţiile dintre un bolnav şi ceilalţi,
realizarea acestora şi caracterul lor constituie grija permanentă a fiecărui serviciu de acest fel.
Comunitatea terapeutică este constituită din echipa terapeutică care îşi asumă rolul
activ în organizarea generală, în sens de mediu social în scop terapeutic.
Terapia ocupaţională. Pentru sustragerea bolnavului din starea nevrotică sau psihotică
sunt puse la dispoziţia sa preocupări dirijate care să determine o descărcare afectivă,
resocializarea şi dezalienarea acestuia. Activităţile uşoare, simple şi reconfortante desfăşurate
în cluburi, cenacluri, reuniuni literar-muzicale, play- şi hobyterapia crează posibilitatea
îndeplinirii acestor obiective.
Ergoterapia. Pornind de la premiza că munca este o datorie a omului, dar şi o
modalitate de comunicare interumană, în acest context este privită sub mai multe aspecte.
Lipsa posibilităţii de a presta o activitate de muncă, poate constitui pentru un bolnav cu
afecţiune psihică un handicap în plus, accentuând psihologic infirmitatea acestuia. Integrarea
unui astfel de bolnav într-un flux ergonomic interuman, devine o condiţie terapeutică prin
reintroducerea bolnavului în lume. Terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin intermediul cărora
bolnavii psihici sunt stimulaţi, normalizează relaţiile dintre aceştia, dintre aceştia şi personalul
medical şi cel de deservire, reprimă stările lor agresive sau de vegetaţie pasivă, de inactivitate
şi introvertire, conduce la coordonarea gesturilor, reflexelor, gândurilor, echilibrează
afectivitatea, stimulează memoria, voinţa, în general activitatea.
Terapiile neconvenţionale folosite în asistenţa bolnavilor psihici
În prezent, conduita terapeutică în afecţiunile neuropsihice pune accent pe
resocializarea bolnavului, pe o cât mai armonică reinserţie a acestuia în mediul său socio-
profesional. Secţia sau spitalul de psihiatrie are pe lângă menirea terapeutică şi pe aceea de a
reintegra în societate un număr de persoane sănătoase. În acest scop s-a recurs la o lărgire şi
diversificare a instituţiilor ambulatorii şi cu staţionare pe timp de zi, care să preia cu timpul o
parte a cazuisticii. Acest progres se datoreşte pe de o parte psihotropelor, dar, în cea mai mare
măsură depinde de metodele de factură psihoterapeutică, dintre care: relaţiile medic-bolnav,
bolnav-medicament, bolnav-mediu social şi cultural, interferenţa efectelor psiho-dinamice
farmacogene motivate social. Terapiile neconvenţionale constau în acele proceduri şi acţiuni
medicale nemedicamentoase, asociate în terapie, în scopul vindecării şi resocializării
bolnavului. În această categorie, în afară de terapia ocupaţională şi ergoterapie care şi-au
dobândit un statut propriu, se includ:
- instaurarea unei atmosfere de optimism şi încredere (sanogenetică), prin folosirea
factorilor ambientali ai încăperilor, asistenţa terapeutică fiind desfăşurată într-un
cadru optim pentru maladiile respective;
- kinetoterapia cu întreaga paletă de proceduri (de la gimnastica de înviorare la
jocurile sportive). Această terapie urmăreşte redarea încrederii bolnavului în forţele

28
proprii, reinserţia în propria schemă corporală, realizări importante ca suport pentru
echilibrul său psihic;
- procedurile fizioterapeutice, dintre care: duşurile scoţiene, masajul, sauna, înotul,
urmăresc aceleaşi efecte ca şi kinetoterapia;
- psihoterapia de grup şi cea individuală, cu activităţile recunoscute ca: artterapia,
meloterapia, cinaclul literar, etc.
Tot ca formă de terapie neconvenţională se include şi socioterapia, care are rol de
mediator între societate şi bolnav, sprijinindu-l în problemele de serviciu, locuinţă, în
problemele juridice, serviciul de asistenţă socială poate contribui la reinserţia bolnavului în
societate.

29
Tema 5.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ LA COPILUL CU INFIRMITATE


MOTORIE CEREBRALĂ (IMC)

Conform definiţiei date de OMS copilului cu handicap motor “este copilul care nu
poate participa în decursul unei perioade apreciabile de timp la activităţile sociale, recreative,
educative sau profesionale ale vârstei sale”.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia la copil fac parte dintr-un complex de tratament de
reeducare a aptitudinilor fizice şi psihice.
Munca cu copilul deficient este complexă, în acest domeniu terapia îmbinându-se cu
educaţia. Obiectivele urmărite sunt:
- contribuţia la procesul recuperator;
- pregătirea copilului pentru integrarea socială şi şcolară;
- contribuţia la şcolarizarea cât mai eficientă;
- orientarea şi integrarea profesională.
Activitatea de recuperare a copiilor cu diverse afecţiuni se desfăşoară în unităţi
specializate: secţii, spitale, sanatorii balnoclimaterice, cămine-spital, unde copiii sunt internaţi,
dar şi ambulator acolo unde există posibilitatea, în cabinete sau centre specializate.
Gama largă a tulburărilor de sănătate prezentă la copii necesită intervenţia unei echipe
complexe interdisciplinare în scopul recuperării: medic, kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog,
logoped şi nu în ultimul rând a părinţilor.
Concepţia actuală în ce priveşte tratamentul prin terapie ecupaţională şi ergoterapie are
caracteristici ce depăşesc simpla joacă de copil. În terapia ocupaţională şi ergoterapia la această
vârstă, copilul este solicitat pentru pregătirea sa de mai târziu, pentru rolul de adult prin
intermediul unor activităţi adecvate dezvoltării sale funcţionale, vizând corectarea oricărui tip
de handicap.
Principalul mijloc prin care se poate interveni la vârsta copilului mic este jocul, care
permite dezvoltarea psiho-socială a copilului. Jocul oferă copilului posibilitatea de a-şi extinde
cunoştinţele, îl ajută să-şi dezvolte îndemânarea, inteligenţa, afectivitatea, sensibilitatea,
psihomotricitatea, să se afirme. De asemenea îl poate ajuta să-şi cunoască corpul şi să ia
cunoştinţă de mediul înconjurător.
Jocurile vor fi selectate în funcţie de vârsta copilului şi de nivelul său intelectual şi
fizic. Dacă aceste caracteristici nu sunt respectate, ele nu-şi vor îndeplini scopul, activităţile
care depăşesc posibilităţile de moment ale copilului vor deveni frustrante, iar cele prea simple
sau uşoare nu vor stimula interesul acestuia, nefiind nici terapeutice nici recreative.
Sub denumirea de terapie ocupaţională, când este vorba de copil, se înţelege orice joc
sau activitate atrăgătoare care poate contribui la ameliorarea sa fizică şi revenirea sub aspect
psihologic.
În acest context jocul poate constitui o muncă, munca nefiind neapărat o activitate
plictisitoare şi neplăcută ci dimpotrivă, poate fi interesantă.
La copilul mic, noţiunea de ergoterapie, a cărei semnificaţie este recuperarea
(reeducarea) prin muncă, pare un nonsens, adevăratul înţeles atribuindu-se persoanelor adulte,
dar, diferite activităţi adaptate vârstei şi posibilităţilor copilului, au scopul de a-l pregăti pentru

30
practicarea de mai târziu a unor activităţi, pe măsura vârstei şi a acumulărilor treptate, a
recuperării sale parţiale sau totale.
La copiii victime ale traumatismelor craniene (uneori urmate de comă prelungită),
metodele utilizate trebuiesc strict individualizate, progresiunea adoptată specifică fiecărui caz
în parte, în scopul unei reorganizări psihomotrice proprii (memorie, logică, schemă corporală,
orientare în spaţiu), a formării relaţiilor cu ceilalţi şi a reinserţiei sociale. Aceştia au un progres
şcolar lent, tulburările de memorie, atenţie şi concentrare sunt uneori mai invalidante decât cele
motorii.
Aceste tulburări grave trebuiesc acceptate mai ales de proprii părinţi care trebuiesc
ajutaţi, consiliaţi, determinaţi să-şi accepte copilul aşa cum este. Într-o lume civilizată persoana
handicapată are dreptul de a fi respectată.
Medicul recuperator, psihiatrul, pedagogul, kinetoterapeutul, terapeutul ocupaţional,
ergoterapeutul, toate persoanele implicate în domeniul asistenţei sociale, cadrele didactice,
părinţii, toţi membrii societăţii se găsesc frecvent puşi în faţa unor persoane cu handicap.
Fiecare atunci când este într-o astfel de situaţie, din punctul lui de vedere, trebuie să rezolve
problemele dificile legate de acestea. Societatea trebuie să intervină activ, atât din umanitarism,
dar şi din considerente economice.
Copiii cu mari handicapuri motorii necesită o terapie ce urmăreşte educarea gestuală,
câştigarea unei independenţe pentru activităţile zilnice, iar în situaţiile cu prognostic funcţional
şi vital sumbru, eforturile terapeutice se concentrează asupra păstrării vieţii şi scopului de a o
face suportabilă.
În cazul adolescentului aflat în aceeaşi situaţie, de la caz la caz terapia ocupaţională şi
ergoterapia vor căuta să-i ofere o activitate socio-culturală, intelectuală, raţională. În situaţia în
care se redobândeşte o suficientă independenţă, se procedează la instruirea cu scop socio-
profesional, cu activitate remunerată, fie la domiciliu, în atelier protejat sau într-un loc de
muncă amenajat special care să-i permită desfăşurarea unei activităţi pe măsura posibilităţilor
proprii.
Munca de recuperare cu copiii şi adolescenţii infirmi este foarte anevoioasă, de aceea
impune din partea tuturor celor din jur, familie şi echipa terapeutică, atitudini speciale şi o
instruire de asemeni specială. Aceştia, fără deosebire de calitatea pe care o au (părinte sau
terapeut), în egală măsură au rol de educatori. Permanent în munca lor trebuie să cultive relaţii
benefice pentru copiii respectivi, să acţioneze în conformitate cu nevoile lor, pentru a-i ajuta în
orice situaţie. Prin toate activităţile, de joc, terapie ocupaţională şi ergoterapie, copilul
handicapat trebuie să înveţe să se comporte, să fie util lui şi celorlalţi, pentru a nu fi respins de
cei din jur, de societate.
Aplicarea terapiei de grup (5-6 copii într-o grupă) de preferinţă cât mai timpuriu pe
categorii de vârstă în kinetoterapie, terapie ocupaţională, logopedie, este modalitatea prin care
se obţin rezultate bune atât în recuperarea funcţională şi specifică dar şi în socializarea copiilor
cu diferite afecţiuni sau infirmităţi. În cadrul acestora activităţile trebuie sa fie cât mai variate,
execuţia să fie supravegheată pentru a impune exigenţă şi disciplină, aspecte care dezvoltă
cunoştinţe practice, îndemânare, creativitate.
Şedinţele de terapie ocupaţională pentru copiii mici au o durată de 15-30 de minute iar
cele de ergoterapie pentru copiii mai mari pot ajunge la câteva ore sau chiar la o jumătate de zi
pentru a le creşte treptat rezistenţa.

31
Practicarea unor sporturi accesibile şi dezvoltarea gustului pentru un “hobby” (filatelie,
radiofonie, desen, muzică, etc.) pot deveni surse de plăcere şi de ocupare a timpului liber în
mod util şi plăcut.
Autonomia copilului pe măsură ce creşte, reclamă adaptarea sau găsirea unor soluţii
mereu schimbătoare, în conformitate cu modificările survenite în creşterea şi dezvoltarea sa
(dispozitive, aparate, mijloace de transport). Toate procesele de adaptare trebuiesc bine alese,
motivate şi exersate în practică.
În ţara noastră, în 1981, a luat fiinţă “Centrul de recuperare a copilului cu handicap
neuromotor” la Dezna (Arad), sub imperiul speranţei şi al aserţiunii: “Nu există copil
nerecuperabil, să-i acordăm aşadar o şansă” (Corneliu Bârsan).
În acest centru prin numeroase forme de terapie ca: kinetoterapia, hidrokinetoterapia,
electroterapia, prin forme particulare de recuperare psiho-intelectuală, realizate prin terapie
ocupaţională, logopedie, meloterapie şi playterapie, sunt trataţi o parte din copiii cu diferite
afecţiuni într-o aşa zisă formă de “medicină a eroismului”.
Rolul terapeutului ocupaţional şi al ergoterapeutului în cazul copilului bolnav este
foarte important. Acesta trebuie să fie “ca o mamă”, să-i ofere căldură sufletească, înţelegere,
prietenie, pe lângă utilizarea mijloacelor specifice recuperării.
Alături de acesta, rolul familiei, al şcolii, al grupului social din care face parte este
foarte important pentru echilibrul legăturilor afective de care copilul are nevoie.
Pedopsihiatria modernă situează copilul într-un dublu rol, de individ, dar şi de parte
componentă a unui context social cu care are raporturi sano sau patogenetice permanente.
Uneori, munca de terapeut ocupaţional şi ergoterapeut poate fi preluată de
kinetoterapeut, care, în acest fel îl poate face pe copil să accepte şi să înţeleagă recuperarea.
Dificultatea cea mai mare se întâlneşte la copilul mic, unde, kinetoterapia şi terapia
ocupaţională trebuie să utilizeze materialul educativ (didactic) specific grădiniţelor de copii.
În spitalele mari, unde se întâlnesc mai mulţi copii de aceeaşi vârstă, cu aceleaşi
probleme, se poate înfiinţa o clasă gen grădiniţă, la care să conlucreze şi o educatoare cu
atribuţii specifice, aceasta funcţionând ca un centru pedagogic.
Principiile care trebuiesc respectate în munca de terapie ocupaţională şi ergoterapie cu
copiii deficienţi sunt:
- intervenţia cât mai precoce este posibilă (datorită repercursiunilor pe care le au
privaţiunile specifice copilului handicapat sub aspectul performanţelor fizice şi
psihice, a stării senzoriale şi perceptive);
- solicitarea să fie pe măsura posibilităţilor copilului (să-i respecte ritmul, stereotipul
dinamic propriu, să obţină adeziunea copilului la activitatea propusă, să nu-l
obosească);
- în timpul activităţilor terapeutul trebuie să vorbească cu copilul, să-l îndemne, să-l
stimuleze, iar subiectul discuţiilor să fie adaptat vârstei şi posibilităţilor lui de
înţelegere;
- să se aprecieze permanent gradul de independenţă atins, posibilităţile manuale şi
intelectuale ale copilului;
- activităţile manuale nu trebuie să aibă loc după alte activităţi intelectuale sau fizice;
- terapeutul ocupaţional sau ergoterapeutul trebuie să-l urmărească permanent şi să
facă adaptările necesare atunci când acestea se impun;

32
- sala de joacă (spaţiul) trebuie să fie izolat de alte activităţi pentru ca atenţia
copilului să nu fie distrasă, mobilierul să fie adaptat la nevoile specifice copilului;
- la copiii mici (sub 3 ani) munca terapeutului va avea un caracter individual, aceştia
neavând noţiunea de grup, acordându-se o atenţie deosebită pentru evitarea
accidentelor;
- obiectele pot fi jucării diverse, dar şi obiecte casnice ca perii, linguri, cutii, sticle,
pâlnii, vase(din material plastic), pentru diferite exerciţii practice;
- la copiii cu probleme posturale, poziţia optimă se obţine progresiv, integrând în
practica de ergoterapie, poziţiile recomandate şi obţinute prin kinetoterapie;
- relaţia familie-cadru didactic sau terapeut (în cazul în care copilul este
instituţionalizat) trebuie să fie organizată, să aibă un caracter de colaborare,
ergoterapeutul trebuie să solicite familia în problemele muncii cu copilul deficient.

33
Tema 6.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA


ÎN AFECŢIUNILE MOTORII

Elementele caracteristice ale bolnavului motor rezidă în recurgerea la o activitate


corectoare a unui deficit muscular, necesitând respectarea regulilor unei ergoterapii specifice.
Activităţile curente ale vieţii cotidiene, alese în funcţie de priorităţi, impun realizarea
independenţei bolnavului în practicarea lor. În funcţie de nevoile diverse, antrenarea acestuia în
activităţile prioritare de autoservire, bolnavul cu afecţiuni motorii trebuie asistat şi solicitat
permanent. El trebuie să fie încurajat, ajutat, iar familia lui să fie informată permanent cu
privire la starea în care acesta se află.
Procesul muncii, în afară de latura psihologică pe care o susţine, are un caracter fizic
tonic, travaliul muscular dinamic având în acest sens rolul determinant.
Starea de boală, anormală pentru organism, produce modificări în activitatea
pacientului. Durata acestei stări depinde de diagnostic, de gradul de inacţiune, de perioada
impusă de tratamentul medical, dar şi de componenta psihică a bolnavului.
În cazul bolnavilor cronici sau al celor greu recuperabili, inactivitatea întârzie
însănătoşirea, duce la pierderea capacităţii de autoservire şi de muncă. Persoanele cu afecţiuni
cronice, cu deficienţe motorii marcante, prin terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt ajutaţi să-
şi dezvolte noi forţe, noi îndeletniciri.
Bolnavii motori care devin inactivi pe o perioadă lungă de timp, îşi pierd posibilităţile
de a acţiona fizic şi încrederea în vindecare şi redresare. Infirmii motori ce beneficiază de
terapie ocupaţională şi ergoterapie, prin activităţile de muncă şi alte ocupaţii diverse se
clasifică după Louis Pierquin şi colaboratorii, astfel:
- infirmi paraplegici şi tetraplegici (paralizia membrelor inferioare sau a tuturor celor
patru membre);
- infirmi hemiplegici (paralizia pe o jumătate de corp);
- infirmi motori cerebrali (afecţiuni neurologice diverse);
- copii cu traumatisme craniene;
- afecţiuni traumatice ale membrelor superioare;
- afecţiuni traumatice ale membrelor inferioare;
- copii cu mari handicapuri motorii;
- adolescentul handicapat motor grav, în urma poliradiculonevritelor, polinevritelor şi
neuropatiilor periferice.
În domeniul neurologiei, recuperarea vizează readucerea bolnavului invalid în urma
unei boli cu acest specific, la o performanţă fizică şi psihică cât mai aproape de normal, precum
şi prevenirea şi tratarea sechelelor tardive.
În situaţia bolnavilor paraplegici şi tetraplegici, terapia ocupaţională şi ergoterapia,
încearcă reducerea deficitului motor rezultat din leziunea sau întreruperea căilor medulare, cu
ajutorul mişcărilor şi gesturilor reeducative. Acolo unde deficitul motor este irecuperabil, se
recurge la compensarea mişcărilor pierdute prin folosirea aptitudinilor restante, la o adaptare
fizică şi psihologică la cerinţele vieţii de zi cu zi. Dobândirea independenţei la aceşti bolnavi
este primul scop al terapiei de orice tip, inclusiv al terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, uneori

34
atins cu eforturi imense, atât din partea pacientului cât şi a terapeuţilor implicaţi în recuperarea
lui.
Recuperarea bolnavului hemiplegic este deosebit de mult ajutată de terapia
ocupaţională şi ergoterapie, prin antrenarea membrelor plegice după reguli neurofiziologice.
Acest tip de handicap beneficiază de o solicitare din partea terapeutului prin care se caută
asigurarea independenţei pacientului faţă de cerinţele cotidiene. În cazul hemiplegiilor
vasculare, un program de recuperare corect şi la timp aplicat, conduce la o recuperare parţială
sau integrală a cca. o treime din cazuistica de acest profil, la o autonomie existenţială la
aproximativ jumătate din numărul de cazuri, iar ortostatismul şi mersul este redobândit aproape
de toţi cei afectaţi de acest factor morbid. Recuperarea hemiplegicului vascular este în
concordanţă cu gravitatea handicapului motor, localizarea leziunii, natura şi vechimea bolii,
vârsta şi sexul bolnavului. Reeducarea handicapului motor cerebral se realizează într-un centru
de recuperare, la ea contribuind o echipă de specialişti printr-o muncă specializată, de lungă
durată. Orice câştig pe plan motor, spaţial, corporal, sunt fructificate, devenind gesturi ce tind
să confere bolnavului din ce în ce mai multă independenţă.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în recuperarea bolnavilor


cu afecţiuni ortopedico-traumatice ale aparatului locomotor
Afecţiunile ortopedico-traumatice datorate în principal accidentelor (de muncă, de
circulaţie, etc.) interesează atât capacitatea fizică cât şi psihică a celor în cauză, uneori până la
scoaterea lor din activitate.
Frecvenţa acestora, în viaţa de zi cu zi este însemnată, iar consecinţele destul de
importante atât prin gravitatea lor cât şi prin durata invalidităţii pe care o antrenează.
Persoanele aflate într-o astfel de situaţie, datorită scoaterii pe o perioadă de timp din
activităţile şi ocupaţiile lor, pe lângă suferinţa fizică generată de traumatism pot avea tulburări
ale stării psihice, urmare a izolării ce rezultă din invaliditatea respectivă.
Aspectul complicaţiilor survenite în cazul acestor afecţiuni a căror recuperare este
uneori de lungă durată, sunt complexe: fizico-psiho-sociale.
Ele pot afecta viaţa de familie, profesională şi socială a bolnavului respectiv.
Diminuarea acestor efecte cât şi scurtarea perioadei de convalescenţă se poate realiza
apelând în paralel cu actul medical (în completarea acestuia) la terapii recuperatorii care
vizează în primul rând autonomia bolnavului.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în cazul afecţiunilor traumatice completează
efectele medicale curative şi preventive, alături de celelalte metode de reeducare (ortopedia,
chirurgia plastică, kinetoterapia).
Scopul urmărit este reîntoarcerea bolnavului cât mai repede posibil la viaţa anterioară
accidentului (îmbolnăvirii) într-o stare fizică şi psihică bună.
Activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt propuse de medicul specialist în
urma unor testări a bolnavului în privinţa potenţialului său funcţional recuperat, cu participarea
psihologului şi a ergoterapeutului.
Particularităţile ergoterapiei la subiecţii cu traumatisme ale membrelor
Recuperarea prin ergoterapie prezintă o importanţă deosebită în cazul traumatismelor
membrelor superioare la care se urmăreşte redobândirea forţei, mobilităţii, prehensiunii,
coordonării, abilităţii, preciziei.

35
Un loc deosebit în obţinerea acestor calităţi îl are exerciţiul fizic, mişcarea naturală,
prin activităţi normale.
Nu sunt excluse nici elementele de mecanică (aparate, dispozitive) pentru a ghida şi
susţine mişcarea, dar numai acolo unde sunt cu adevărat necesare.
Kinetoterapia este metoda de bază în recuperarea traumatismelor membrelor,
ergoterapia constituind o prelungire a acesteia.
Dintre activităţile ergoterapeutice, ţesutul şi tâmplăria permit o instruire destul de
rapidă pentru obţinerea unor obiecte.
Prin specificul lor, aceste acţiuni solicită subiectului repetarea aceloraşi mişcări,
dozarea lor făcându-se în acord cu progresul realizat.
Dispozitivele de lucru în aceste domenii (activităţi - ţesut, tâmplărie) au (în atelierele de
ergoterapie) posibilităţi de reglare, de adaptare la posibilităţile pacientului, pe care
ergoterapeutul le poate utiliza în cazul în care observă oboseala pacientului sau apare durerea.
Alegerea activităţii se face de comun acord cu pacientul, căruia i se explică atât modul
de acţionare cât şi influenţa gesturilor asupra progresului recuperării.
Instruirea se face treptat, în condiţii ce respectă posibilităţile de moment ale pacientului,
urmărindu-se reantrenarea în muncă.
Exersarea acestor deprinderi se face după programul kinetoterapeutic, timp de 1/2-1
oră, consolidând efectele celorlalte metode de recuperare.
Pe lângă efectele terapeutice, aceste activităţi au efecte benefice asupra stării psihice a
bolnavului, rol recreativ şi de destindere.
În cazul traumatismelor cu necesitatea amputării unor segmente, terapia ocupaţională şi
ergoterapia au rolul de a-l educa pe invalid în vederea reluării activităţilor specifice
autoservirii, a recâştigării independenţei în viaţa cotidiană.
Ulterior acesta va urmări recuperarea sub aspect socio-profesional adaptată
posibilităţilor restante.
Forme de aplicare a ergoterapiei în traumatismele aparatului locomotor
Activităţile de ergoterapie în traumatismele (afecţiunile) aparatului locomotor trebuie
folosite cât mai precoce, incluse în complexul tratamentelor recuperatorii, adaptate stării
generale a bolnavului, stadiului şi formei leziunilor suferite.
Ele respectă anumite scheme de tratament şi sunt aplicate de specialişti, încercând să
dezvolte calităţi şi deprinderi cu un scop precis, motivat.
Obţinerea mişcărilor poate fi ajutată de mecanisme concepute special pentru o anumită
mişcare, iar instrumentele sunt reglate sau modificate după nevoie.
Desfăşurarea activităţii de terapie ocupaţională şi ergoterapie poate începe încă din faza
în care bolnavul este “la pat”, când nu se poate deplasa în atelierul de ergoterapie, prin adaptări
speciale, în scopul îndepărtării monotoniei, oferindu-i o preocupare cu efecte terapeutice
asupra segmentului lezat, dar şi de întreţinere a întregului organism.
Dintre acestea amintim:
- jocuri terapeutice (manuale: şahul, ţintarul sau adaptate pentru picior: jocul de
minifotbal, etc.);
- ţesutul la război sau gherghef;
- modelaj în plastilină;
- decupaje;
- desen, pictură;

36
- diferite împletiri de fire, de sfoară, şnur, trestie, papură;
- dactilografie recreativă;
- activităţi utilitare şi gospodăreşti.
Pe lângă acestea se urmăreşte reeducarea autoservirii: mâncatul, îmbrăcatul şi
dezbrăcatul, spălarea, bărbieritul.
Orientarea şi reorientarea profesională a pacienţilor cu traumatisme ale aparatului
locomotor
În cazul unor traumatisme grave, recuperarea integrală a deficitelor nu este întotdeauna
posibilă, fiind necesară orientarea sau reorientarea profesională a persoanelor în cauză.
Activităţile în aceste situaţii trebuie alese în conformitate cu infirmitatea sau deficienţa
lor, cu aptitudinile fizice şi intelectuale ale pacientului.
Analizarea fiecărei situaţii va urmări:
- atitudinea caracteristică, poziţia şi durata solicitată în activitatea respectivă;
- mişcările, amplitudinea, forţa şi ritmul solicitate;
- solicitarea sub aspectul percepţiilor senzoriale şi ale reflexivităţii;
- contraindicaţii ale mediului sau materialelor cu care vine în contact.
În cadrul orientării şi reorientării profesionale trebuie urmăriţi cei patru parametri vitali
ai fiecărui individ; capacitate morfofuncţională, stare psihică, pregătire profesională şi conduită
socială, care trebuie să obţină valori optime.
Complexul terapeutic în cazul persoanelor care au suferit traumatisme ale aparatului
locomotor includ terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode terapeutice preţioase,
experienţa acumulată pe plan mondial dovedind acest fapt.

37
Tema 7.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ÎN AFECŢIUNI OSTEOARTICULARE,


REUMATISMALE ŞI TRAUMATICE

Consecinţele acestor afecţiuni, sub aspect funcţional sunt asemănătoare, ele depinzând
mai mult de localizarea leziunilor care determină pierderea sau limitarea mobilităţii corporale.
Dintre acestea, unele afecţiuni reumatice duc la invalidităţi mari.
Specific afecţiunilor reumatice, articulaţiile sunt dureroase, umflate, rigide, deformate,
terapia ocupaţională constituind o formă specifică de reeducare funcţională.
Alături de tratamentul medical, terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt metodele
importante care sunt puse în practică corelate cu mecanismele deformaţiilor articulare.
La fel ca şi în afecţiunile ortopedico-traumatice care pot surveni în unele domenii de
activitate, afecţiunile reumatice pot avea consecinţe importante sub aspect fizic şi psihic, uneori
până la scoaterea din activitate. Durata bolii sau a invalidităţii pe care o antrenează,
imposibilitatea continuării activităţii şi ocupaţiei avute anterior îmbolnăvirii, duc la pierderea
forţei fizice, iar sub aspect psihic pot duce la apatie şi indiferenţă.
Pierderea capacităţii de muncă înseamnă o pierdere a respectivului capital de muncă pe
care îl reprezintă fiecare persoană, în urma căreia este afectată atât persoana respectivă cât şi
societatea.
Deficienţele fizice şi psihice de această natură pot fi corijate şi depăşite iar capacitatea
de efort şi muncă poate fi recuperată, deşi există şi riscul recidivei. Din acest motiv respectivii
bolnavi trebuie urmăriţi continuu, tratamentul să se desfăşoare pe etape, până când bolnavul
depăşeşte pericolul şi poate fi integrat în activitatea normală de muncă.
În toate cazurile de afecţiuni osteoarticulare şi reumatismale, când începe să apară
remisiunea bolii, când durerea nu mai împiedică reeducarea funcţională, terapia ocupaţională şi
ergoterapia, prin mijloace specifice pot fi aplicate, nefiind necesare poziţiile de repaus şi de
strictă imobilizare.
Acestea urmăresc prin ocupaţie şi muncă, corectarea defectelor de execuţie a
mişcărilor, a gesturilor.
Principalele obiective ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în afecţiunile respective
sunt:
- tonifierea musculaturii şi obţinerea unei stări generale bune;
- prevenirea deformaţiilor, anchilozelor, atrofiilor musculare;
- readaptarea sau reorientarea profesională.
Pentru abordarea acestui grup de afecţiuni, terapeutul trebuie să aibă în vedere o
anumită succesiune a metodelor de reeducare, legate de activităţile necesare bolnavului de la
primele ore ale zilei (ridicarea din pat, igiena, gimnastica, îmbrăcarea, manevrarea unor obiecte
de toaletă, de comunicare, etc, apoi utilizarea aparatelor de uz casnic, până la cele
profesionale).
Trebuie combătută înclinaţia bolnavilor cu astfel de afecţiuni de a sta cât mai mult în
pat sau în fotoliu.
Specific acestor afecţiuni, handicapul fizic este resimţit intens de către bolnav.

38
Echipa terapeutică urmăreşte ameliorarea stării fizice prin diferite mijloace, între care
cele ale kinetoterapiei, terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, prin diferite prestaţii şi prin
realizarea de obiecte, manual, fac ca bolnavul să accepte recuperarea care, deseori durează mult
şi este dureroasă, cu o evoluţie dificilă.
Aspectul esenţial în recuperarea bolnavului traumatic şi reumatic este câştigarea
amplitudinii mişcărilor şi a forţei musculare, dar şi obţinerea adeziunii sale de a contribui activ
la recâştigarea utilităţii pentru el şi pentru cei din jur.
Ergoterapia urmăreşte prin mijloacele sale obţinerea unor efecte importante ca:
- efecte preventive - evitarea evoluţiei deformaţiilor, apariţiei anchilozelor şi a
contracturilor;
- efecte recuperatorii - redarea tonusului muscular normal, menţinerea articulaţiilor
într-o stare normală, care să asigure executarea mişcărilor libere;
- efecte educative - bolnavul este informat asupra stării sale, scopului terapeutic şi
rezultatelor care se pot obţine.
Recuperarea bolnavilor cu afecţiuni reumatice urmăreşte obţinerea autonomiei maxime
pentru activităţile zilnice, prin efort propriu sau prin recurgerea la aşa-zisele “mijloace tehnice
auxiliare” (accesorii simple sau automatizate).
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu au în vedere numai bolnavii spitalizaţi, ele au rol
important şi în recuperarea bolnavilor ambulatori şi a celor imobilizaţi la domiciliu. Astfel, pe
lângă terapia medicamentoasă, hidroterapia, kinetoterapia, psihoterapia, etc. ergoterapia
recurge la gestualitatea specifică muncii artizanale şi a celei din viaţa cotidiană, la mijloacele
de joacă şi sportive, la cele recreative, ca metode de recuperare fizică şi psihică.
Echipa terapeutică în serviciile de reumatologie este constituită din medic, psiholog,
kinetoterapeut. Colaborarea între kinetoterapie şi ergoterapie se impune, ergoterapia fiind
metoda care consolidează efectele kinetoterapiei prin realizări de obiecte în care gestualitatea
este repetată şi finalizată, dar şi motivată. Poziţia subiectului în care efectuează munca este
foarte importantă, mai importantă decât munca în sine, de asemenea efortul solicitat şi tehnica
aplicată trebuie să prevină apariţia durerii şi a oboselii.
Recuperarea mâinii reumatice este anevoioasă şi necesită timp. Dintre ocupaţiile şi
lucrul obişnuit în terapia ocupaţională şi ergoterapie pentru recuperarea mâinii reumatice
amintim pentru poliartrita reumatoidă:
- diferite jocuri cu mingea de tenis, pe care bolnavul o prinde în mână efectuând
diverse mişcări de extensie, flexie, rotaţie;
- cititul şi răsfoitul unor albume (manevrând cu degetele filele acestora ţine policele
în abducţie maximă);
- confecţionarea unor biluţe din hârtie (mărgele) prin rulare pe o andrea sau rularea
unei hârtii folosind ambele mâini;
- rularea unei feşe sau alte materiale în direcţie radială;
- imprimarea unor modele folosind un rulou sau o ştampilă;
- confecţionarea unor obiecte artizanale (flori artificiale, coşuleţe, cutii, jucării);
- folosirea unor jucării (titirobil, învârtind sfârleaza în sens radial);
- jocuri cu bile de diferite mărimi în care solicită fiecare deget pe rând pentru
manevrarea acestora;
- cusutul, brodatul, împletitul;
- modelarea plastilinei, a lutului.

39
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în poliartrita reumatoidă urmăreşte, prin mişcările
respective, întărirea aparatului extensor al degetelor, întărirea interosoşilor şi lombricalilor,
opozantului auricular şi policelui. Un loc important îl are reeducarea prehensiunii.
Pentru recuperarea artrozelor mâinii terapia ocupaţională şi ergoterapia recomandă
gesturi şi mişcări ca:
- strângerea repetată a unor obiecte elastice în mână (mingi, jucării gonflabile);
- modelarea unor materiale semimoi (antrenează numeroase grupe musculare şi
diferite tipuri de prehensiune);
- manevrarea unor obiecte mici (mărgele, bile, construcţii din beţe de chibrit,
împletituri din fire, broderii, desen, pictură, căntat la pian, fluier, etc.).
Mişcări folosite în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei pentru recuperarea
articulaţiei cotului şi umărului:
- jocuri şi activităţi care antrenează concomitent mâna, cotul şi umărul;
- periatul unor obiecte;
- lustruirea unor suprafeţe orizontale şi verticale;
- mânuirea fierăstrăului;
- înşurubarea şi deşurubarea unor becuri, siguranţe, robinete;
- jocul de cărţi;
- cusutul pe gherghef;
- jocul cu mingea (lovirea de sol şi de perete a mingii şi reprinderea ei);
- călcatul rufelor;
- cusutul la maşina manevrată manual.
Pentru afecţiunile reumatice ale piciorului, ergoterapia, până la un punct, foloseşte
aceleaşi mijloace ca şi kinetoterapia:
- bicicleta ergometrică;
- exerciţiul de apucare a unui prosop cu degetele piciorului;
- rularea piciorului pe un cilindru pe care îl deplasează înainte-înapoi;
- lansarea unei bile de pe picior prin extensia degetelor şi dorsiflexia acestora;
- folosirea maşinii de cusut cu pedală.
În activitatea de terapie ocupaţională şi ergoterapie la bolnavii reumatici se impune
respectarea principiului “de la uşor la greu”, “de la simplu la complex”, pentru a nu depăşi
pragul durerii şi al oboselii.

40
Tema 8.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ LA BOLNAVII CARDIO-VASCULARI

În cazul afecţiunilor cardio-vasculare, terapia ocupaţională şi ergoterapia includ


activităţi de kinetoterapie, playterapie, artterapie, meloterapie, ca terapii instructiv-recreativ-
distractive, dar nu este exclusă practicarea ergoterapiei în unele situaţii.
Reantrenarea la efort, stimularea aptitudinilor şi posibilităţilor pentru activităţile
cotidiene sunt scopurile esenţiale ale recuperării bolnavilor cu aceste suferinţe.
Ca în toate cazurile, medicul terapeut solicită din partea pacientului un efort liber
consimţit, natural şi utilitar.
Modalitatea de acţionare, intensitatea şi durata efortului necesită respectarea unor reguli
care se impun prin specificul afecţiunii, dar efortul depus este efectuat în mod liber. Acesta
constă în gesturi utile care îmbină activitatea fizică şi psihică în scopul angajării în activităţi
creative.
La indicaţia medicului specialist, activităţilor de antrenare fizică propriu-zisă, pe
măsura diminuării afecţiunii psihice care survine în situaţia bolnavului coronarian, se poate
recomanda exersarea gesturilor şi deprinderilor de lucru.
Terapeutul ocupaţional trebuie să cunoască foarte bine aspectul recuperării cardiologice
pentru a putea doza corect intensitatea efortului, a sesiza semnele de intoleranţă.
De asemenea este necesară cunoaşterea situaţiei fiecărui subiect, a particularităţilor sale
de adaptare la solicitarea propusă.
La această categorie de bolnavi se vor evita eforturile mari şi de durată, preferându-se
activităţile uşoare, cu efort minim, cele care solicită îndemânarea (din domeniul artistic şi
intelectual). Se recomandă activităţi desfăşurate în seră, în aer liber, în grădină, spaţii care oferă
climat sedativ, optimist (îngrijirea florilor, lucrul de mână pentru femei, artizanatul, pictura,
care pun în evidenţă disponibilităţile artistice, decorative, de care dispune persoana respectivă).
Menţinerea exerciţiului intelectual al acestor bolnavi se realizează prin antrenarea lor în
activităţi cu nivel adecvat, legate de bibliotecă, de munca de birou, unde ei vor fi eventual
cooptaţi alături de personalul angajat.
Obiecivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în bolile cardio-vasculare cele mai
invalidante cum sunt: cardiopatia ischemică, hipertensiunea arterială, valvulopatiile,
vasculopatiile periferice, sunt de recuperare sub aspect funcţional, psihologic şi socio-
profesional, aspecte care apar simultan şi sunt intercondiţionate.
Acestea, de multe ori necesită spitalizare de lungă durată, se manifestă prin incapacitate
temporară de muncă şi reîncadrare întârziată în activitatea socială.
Pentru recuperare, serviciul respectiv necesită amenajarea şi dotarea unui compartiment
de terapie ocupaţională şi ergoterapie.
În medicina modernă, practica terapeuticii în afecţiunile cardio-vasculare de natură
coronariană, a înlocuit repausul absolut şi prelungit care era recomandat în trecut, cu
reantrenarea la efort. Această metodă a condus la obţinerea unor rezultate bune, în special pe
linia reintegrării sociale. În acest scop, odată cu aplicarea primelor măsuri terapeutice, se aplică
şi primele măsuri de readaptare funcţională.

41
Actul medical terapeutic care vizează simultan aspectul funcţional, psihologic şi socio-
profesional, în fiecare caz în parte urmăreşte activarea şi reactivarea bolnavului astfel:
- în cazul aspectului funcţional, terapia ocupaţională prin activităţi cu intensitate
progresivă atent supravegheate, urmăreşte execuţia, aspectele neplăcute (durerea, oboseala)
sunt prevenite de către medic şi terapeut;
- în cazul aspectului psihologic se urmăreşte ameliorarea anomaliilor psihologice de
comportament (anxietatea, pesimismul, cât şi cele de hiperactivitate dăunătoare). Disciplina
personală este un remendiu important. Alimentaţia corectă şi adaptată diagnosticului,
suprimarea tutunului, a alcoolului, sunt remedii ce se pot obţine prin activitatea acceptată,
supravegheată, dar şi prin contribuţia pacientului, prin voinţa lui de a-şi adapta corect modul de
viaţă;
- în cazul aspectului socio-profesional - întreaga echipă terapeutică are datoria de a
participa la munca pedagogică pentru instruirea bolnavului în privinţa cunoaşterii situaţiei sale,
atât în ce priveşte organizarea, sarcinile de lucru, cât şi a petrecerii timpului liber. Munca
propriu-zisă trebuie îmbinată cu exerciţiile fizice în vederea antrenării pacientului pentru
sarcini sociale şi profesionale.
În funcţie de starea de sănătate de moment, în cadrul terapiei ocupaţionale se vor alege
iniţial ocupaţii simple, bine motivate în privinţa valorii lor utilitare, estetice. Activitatea
propusă trebuie să-l determine pe bolnav să-şi aprecieze posibilităţile, să-l antreneze într-un
ritm de execuţie normal ca rapiditate şi intensitate a mişcărilor, să-l obişnuiască să accepte
pauze frecvente.
Experienţa arată că aceste activităţi sunt acceptate şi bine desfăşurate de către bolnavii
cardiaci. Cu toate acestea, în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, supravegherea trebuie
să fie destul de strictă pentru a oferi siguranţă deplină. În acelaşi timp activitatea trebuie să fie
liberă pentru a nu provoca anxietatea bolnavului şi a nu antrena dependenţa acestuia faţă de
terapeut.
Ocupaţia la bolnavii cardiaci este mai mult decât necesară pentru obţinerea echilibrului
vital şi petrecerea activă a timpului liber. Ocupaţia trebuie să fie adecvată persoanei cardiace,
gravităţii bolii şi fazei de boală în care se află. Spre exemplu, în afecţiunile cardiace minime,
respectivul bolnav poate să-şi conducă propriul autoturism, dar nu trebuie asumate riscuri
majore pentru securitatea publică, în unele meserii cum ar fi cea de pilot, conducător de
autobuz, locomotivă, mijloace de trasport public.

42
Tema 9.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ LA BOLNAVII CU AFECŢIUNI ALE


APARATULUI RESPIRATOR

Bolile aparatului respirator, prin suferinţele pe care le provoacă celor în cauză cât şi
celor din anturajul lor, constituie o problemă de sănătate publică, inclusiv sub aspect economic.
Numărul bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului respirator este mare şi se preconizează o
creştere a acestuia prin:
- creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer pulmonar mai ales prin creşterea
consumului de tutun;
- creşterea numărului de îmbolnăviri de bronşită cronică datorită poluării aerului.
Pe de altă parte se poate vorbi de o creştere a speranţei de viaţă a celor cu insuficienţă
respiratorie datorită progreselor terapeutice care încetinesc evoluţia acestor boli şi a depistării
lor precoce.
Consecinţele acestor boli sub aspect economic trebuie să ia în considerare atât costul
medical şi al pierderilor de producţie legate de acestea, de asemenea importantul impact asupra
modului de viaţă al bolnavului şi a celor din jurul său.
Aceste afecţiuni nu sunt generate de o cauză unică ci pot fi generate de un complex de
condiţii de existenţă care constituie factori de risc. Expunerea în timp la anumite condiţii ce
constituie factori de risc poate duce la apariţia unor perturbări grave, cu manifestări diferite, pe
plan social şi economic, variind în funcţie de invalid (copil sau adult).
Copiii cu deficienţe respiratorii pot fi scoşi din mediul familial prin spitalizări repetate,
de durată, în sanatorii, ceea ce înseamnă şi o întrerupere a şcolarizării, o rămânere în urmă,
limitându-le posibilităţile de alegere a unei viitoare meserii.
La adult, impactul cu boala poate însemna întreruperea prelungită a muncii, ceea ce
poate însemna pierderea locului de muncă, o reorientare profesională sau, în cazuri mai grave,
nu va mai putea presta nici o muncă.
În aceste situaţii de boală (în care repausul este necesar) ergoterapia îşi are locul
determinat prin posibilitatea de a-l sustrage pe bolnav de la starea apăsătoare a suferinţei sale.
Problema reinserţiei sociale şi recuperarea profesională a celor vindecaţi constituie obiective
ale echipei terapeutice formată din: medic, kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog.
Principiile care stau la baza terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în cadrul afecţiunilor
respiratorii sunt:
- înfiinţarea şi funcţionarea unor ateliere cu activităţi terapeutice de diferite profile
adecvate, pentru ca bolnavii să poată depăşi starea de oboseală şi deprimarea
psihică;
- programele de recuperare a rezistenţei la efort să se aplice numai în faza stabilă a
bolii;
- prudenţa deosebită a terapeutului în activităţile care vizează rezistenţa la efort
(evitarea oboselii exagerate);
- evitarea inhalării de substanţe iritante pentru căile respiratorii;
- educaţia sanitară a acestor bolnavi este necesară, în sensul convingerii de a renunţa
la fumat, a prevenirii şi tratării precoce a episoadelor infecţioase, combaterii

43
exceselor ponderale, a informării bolnavului cu privire la stadiul bolii sale, a
cooperării pentru recuperarea sa prin respectarea prescripţiilor medicale;
- necesitatea supravegherii permanente a bolnavului pentru prevenirea unor incidente
şi pentru a regla permanent efortul, pentru a-l aprecia sub aspectul posibilităţilor şi
al calităţii activităţii prestate, în scopul includerii în cadrul unei grupe de lucru;
- efectuarea controalelor medicale periodice şi de laborator, în scopul adoptării celei
mai eficiente terapii medicale şi de activitate;
- în aceste activităţi nu vor fi cuprinşi bolnavii cu forme grave de tuberculoză activ-
evolutivă, cu BK prezent în spută, cei hemoptici, cu insuficienţă cardiacă
accentuată, cu insuficienţă respiratorie importantă, nici cei cu alte boli asociate care
nu permit solicitarea fizică (diabet, insuficienţă hepatică sau renală, SIDA, etc.).
Bolnavii de tuberculoză cronică şi cei cu diferite grade de insuficienţă respiratorie vor fi
supuşi unui efort dozat, diferenţiat, în aşa fel încât să nu provoace dezechilibrul stării de
sănătate pe care o au.
Obiectivele ergoterapiei la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului respirator vizează
următoarele aspecte:
- reeducarea funcţională;
- psihoterapia;
- preorientarea profesională.
Reeducarea funcţională în bolile aparatului respirator se impune la fel ca şi în celelalte
grupe de afecţiuni. Aceasta priveşte antrenarea în activităţi de ergoterapie a bolnavilor afebrili,
cu stare generală bună, cu tuse şi expectoraţii reduse, cu leziunile în faza de involuţie (examen
radiologic).
Activităţile propuse vor urmări obţinerea unei senzaţii de bine, de scădere a
dificultăţilor respiratorii la efort, de reducere a anxietăţii prin creşterea capacităţii de efort.
Efectul psihoterapic al ergoterapiei este important şi trebuie luat în consideraţie, ştiut
fiind impactul pe care îl are boala asupra psihicului uman.
Aplicarea unor forme de ergoterapie urmăreşte înlăturarea crizei (stării depresive) de
adaptare la situaţia dată. Activităţile fizice şi intelectuale recomandate urmăresc antrenarea
bolnavului în limitele posibilităţilor sale pentru a-şi descoperi noi aptitudini şi pentru a-şi
depăşi psihozele asociate.
La copilul cu afecţiuni ale aparatului respirator urmările bolii pot fi mult mai ample,
spitalizarea de lungă durată frânează dezvoltarea lui intelectuală, poate duce chiar la regres prin
apariţia unui blocaj afectiv determinat de lipsa mediului familial şi social anterior, a lipsei
mişcării. În cazul adolescentului cu astfel de boli, inactivitatea poate modifica negativ
personalitatea acestuia conducând la manifestări comportamentale deviate.

44
Tema 10.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ÎN RECUPERAREA VÂRSTNICILOR

Recuperarea geriatrică presupune un concept bine delimitat, numărul vârstnicilor fiind


mare iar independenţa acestora constituind o problemă primordială.
Infirmităţile datorate îmbolnăvirii organismului cât şi cele rezultate din afecţiunile
apărute pe parcursul vieţii se cumulează, se agravează şi se multiplică în perioada de
îmbătrânire. În această perioadă, capacitatea de raţionament şi de adaptare se degradează
punându-şi anprenta asupra vieţii psihologice şi sociale.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează recuperarea complexă a vârstnicului,
avându-se în vedere şi alte situaţii specifice, particulare, cu care se confruntă acesta: anxietatea,
dezorientarea, dependenţa.
Anxietatea se datorează grijii persoanei în vârstă în privinţa securităţii existenţei sale,
fapt care generează o nelinişte accentuată.
Dezorientarea survine în urma deficienţelor de adaptare la exigenţele şi schimbările
mediului său de viaţă.
Dependenţa exprimată printr-o atitudine pasivă raportată la activităţile de zi cu zi este
urmare a pierderii iniţiativei şi conştientizării faptului că este un întreţinut, uneori o povară.
Aceste caracteristici sunt variabile depinzând de personalitatea fiecărui vârstnic, de
starea de sănătate a acestuia, de condiţiile de mediu şi ajutorul social de care beneficiază.
Implicaţiile medicale, psihologice, familiale şi economice legate de îngrijirea şi
asistenţa persoanelor în vârstă sunt importante. În acest sens se impune combaterea tendinţei
persoanelor în vârstă spre sedentarism, “subsolicitarea dovedindu-se a fi mult mai nocivă decât
suprasolicitarea”.
Vârstnicul trebuie să fie supus permanent unui exerciţiu critic, psihic şi intelectual,
angajarea lui în activităţi în cadrul unei terapii ocupaţionale şi “ergoterapii de susţinere” fiind
benefică pentru păstrarea autonomiei în ce priveşte activităţile zilnice şi gestualitatea habituală.
În situaţii legate de anumite îmbolnăviri, kinetoterapiei i se asociază aşa-zisa terapie
ocupaţională de funcţie, care vizează recuperarea funcţională şi redobândirea gestualităţii
pierdute.
Deprimarea survenită în anumite situaţii legate de suferinţe de lungă durată necesită
intervenţia unor specialişti în geropsihologie, psihoterapia susţinând astfel recuperarea realizată
prin celelalte metode amintite: kinetoterapie, terapie ocupaţională, eventual ergoterapie.
De cele mai multe ori după anumite îmbolnăviri care necesită îngrijiri medicale în
unităţi specializate, vârstnicul îşi reia locul în familie, viaţa lui continuând în mod firesc.
Alteori însă, în lipsa acesteia, este inclus într-un cămin de bătrâni sau cămin-spital unde
beneficiază de îngrijire păstrându-şi totuşi o suficientă independenţă.
Geriatria, medicina vârstnicului, include diverse domenii ale patologiei cum sunt:
medicina internă, psihiatria, reeducarea funcţională şi readaptarea socială.
Tot mai mult câştigă teren ca metode cu eficienţă probată şi accesibile vârstnicilor,
terapia ocupaţională şi ergoterapia.
Conceptul de recuperare în geriatrie implică aspecte complexe medico-biologice,
psihologice şi sociale, iar aceste metode kinetologice tind să se extindă în acest domeniu prin
eficienţa pe care o au din acest punct de vedere.

45
Caracteristicile morfofuncţionale şi psihologice ale organismului vârstnicului impun
exigenţe particulare în privinţa metodologiei de aplicare a acestor metode.
Întreaga activitate terapeutică în acest context trebuie orientată în funcţie de
următoarele principii:
- cunoaşterea particularităţilor biologice, psihologice şi de morbiditate ale
vărstnicului stă la baza organizării, prescrierii şi aplicării activităţilor de terapie
ocupaţională şi ergoterapie;
- organizarea activităţilor se face în mod individualizat şi este supravegheată
îndeaproape de către echipa terapeutică pluridisciplinară;
- activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie trebuie să fie recomandate cât mai
curând posibil după îmbolnăvire simultan cu activităţile zilnice de autoservire şi
cele de kinetoterapie;
- recomandarea activităţilor practice trebuie corelată cu particularităţile deficienţei
generale şi a celei speciale a pacientului, urmărindu-se efectul terapeutic al acestora;
- activităţile alese să respecte ideile şi gusturile persoanei, experienţa sa, fapt ce va
susţine motivaţia şi reuşita execuţiei pe un fond psihic favorabil;
- activităţile de ergoterapie nu trebuie să fie neapărat cele anterioare îmbolnăvirii
pentru a nu crea sentimentul de nereuşită, să nu fie prea grele pentru starea actuală a
pacientului, dar nici puerile pentru a nu crea complexe de inferioritate;
- în alegerea activităţilor se va ţine cont de particularităţile vârstei (uneori spiritul mai
puţin ager, memoria alterată, înţelegerea mai greoaie, rezistenţa la efort mai mică);
- evitarea automatismului (reduce participarea voluntară), activităţile să aibă o
succesiune logică, firească;
- în execuţie nu se va trece brusc de la o activitate la alta pentru a nu dezorienta şi
diminua concentrarea asupra activităţii;
- aparatele, sculele, utilajele vor fi adaptate posibilităţilor de mânuire ale persoanelor,
cu acordul şi în prezenţa subiectului care devine astfel mai cooperant;
- factorii de ambianţă fizică, psihică şi socială să fie menţinuţi la un nivel
corespunzător, pentru a susţine capacitatea de muncă a pacientului.

Scopul şi obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei la vârstnici


Terapia ocupaţională şi ergoterapia au drept scop să ajute vârstnicul să-şi menţină sau
să-şi recapete maximul de independenţă fizică, psihică şi socială (C. Taneborne). Orientarea lui
către lumea exterioară este necesară. Geriatria urmăreşte prin intervenţia sa menţinerea
nivelului fizic prin suplinirea deficitului senzorial şi motor, a nivelului psihic prin influenţarea
relaţiei bolnav-boală şi a relaţiei bolnav-mediu înconjurător.
Starea fizică a vârstnicului, starea de sănătate somatică, se raportează în primul rând la
bătrâneţea în sine. Din acest punct de vedere, organsimul uman suferă modificări multiple.
Atrofia musculară, deteriorarea cartilajelor, fatigabilitatea, diminuarea îndemânării, durerile
reumatice, tulburările funcţionale cardio-vasculare, pulmonare, diminuarea acuităţii auditive,
vizuale, tulburările sfincteriene, ameţelile, pierderea mobilităţii, sunt cele mai importante
deteriorări la care este supus organismul vârstnicului.
Pe acest fond, uneori pot apărea accidente sau îmbolnăviri mai grave de ordin fizic sau
psihic. În acest context, persoana în vârstă poate fi de la caz la caz supraprotejată sau
persecutată în funcţie de mediul familial şi social în care trăieşte.

46
Întregul complex de măsuri care vizează recuperarea vârstnicului urmăreşte prevenirea
degradării sale fizice, psihice şi sociale, să-i redea independenţa funcţională, demnitatea
umană, să împiedice izolarea acestuia.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează:
- recuperarea motricităţii (completează terapia globală şi kinetoterapia);
- reluarea activităţilor de zi cu zi pentru redobândirea autonomiei;
- o psihoterapie specială (geropsihologie) care conduce la o colaborare activă a
vârstnicului în vederea acceptării unei activităţi rentabile sub aspect material dar
care totodată combate apatia şi deprimarea;
- socioterapia - munca în grup, în atelier, are efecte benefice în socializarea
persoanelor în vârstă;
Obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei la vârstnici pot fi considerate:
- prevenirea şi întârzierea proceselor de îmbătrânire;
- reantrenarea prin mijloace diverse, în condiţii fiziologice, a funcţiilor diminuate sau
pierdute;
- stimularea capacităţii de adaptare la noi situaţii;
- preîntâmpinarea desocializării (aspect legat de pensionare, scăderea performanţelor
fizice şi intelectuale cât şi de bolile care survin);
- stimularea activităţii pe măsura posibilităţilor personale, în vederea distragerii
atenţiei de la aspectele negative legate de fenomenul îmbătrânirii (singurătate,
infirmitate, boală);
- restructurarea personalităţii care tinde să se diminueze.

Forme şi activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie la vârstnici


În abordarea acestor două metode, terapia ocupaţională şi ergoterapia, la persoanele în
vărstă trebuie avută în vedere delimitarea celor două noţiuni stabilite prin definiţiile prezentate
iniţial (capitolul I).
Unii autori consideră că ergoterapia este mai puţin potrivită pentru vârstnici şi că
terapia ocupaţională este forma de activitate cea mai indicată pentru această categorie de
subiecţi. Acest fapt se datorează posibilităţilor fizice reduse la aceată vârstă, la care sunt
recomandate activităţi uşoare dar susţinute, antrenante şi recreative.
Specialiştii în geriatrie au stabilit că evaluarea funcţiei la vârstnici este diferită de cea a
persoanelor tinere, proces influenţat de mai multe elemente:
- vârstnicii sunt supuşi unor deficienţe multiple;
- starea lor fizică, mintală şi socială sunt strâns intercondiţionate, fiind necesară
evaluarea multidimensională;
- indicatorii generali cei mai utili sunt măsurarea stării funcţionale care analizează
capacitatea de independenţă a subiectului afectat de boală (deficienţă fizică, mintală
şi a privaţiunilor sociale).
Ergoterapeuţii folosesc tehnici speciale pentru aprecierea funcţiei la vârstnici
(instrumente şi metodologie de evaluare). În funcţie de rezultatele evaluării funcţiei fizice,
mintale şi sociale, persoana va fi antrenată în activităţi de susţinere care împreună cu
kinetoterapia urmăresc autonomia activităţilor zilnice şi a gestualităţii habituale, activităţi de
ergoterapie de funcţie.

47
Ca particularitate metodică, tehnicile de ergoterapie nu diferă decât sub aspectul
adaptării la vârsta pacientului. Activităţile pot fi împărţite în funcţie de locul şi momentul
aplicării lor astfel: activităţi zilnice, munca în atelier, adaptări la domiciliul pacientului,
activităţi în centrul de zi, activităţi distractive şi ocupaţii utilitare.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu se adresează numai vărstnicilor în anumite
situaţii de îmbolnăvire (fizică, psihică, organică), efectele profilactice ale acestor metode fiind
bine cunoscute. Acest aspect este particular terapiei ocupaţionale geriatrice, metoda integrând
categoria populaţiei vârstnice sănătoase, prevenind şi întârziind procesul de îmbătrânire. Este
ştiut că anumite tulburări ale stării de sănătate prezente la persoanele în vârstă se datorează
unei activităţi fizice reduse, pasivităţii şi inerţiei. Ocupaţia şi munca, relaţiile sociale şi
familiale, cu mediul înconjurător întreţin sănătatea, întreţin viaţa. Modul de viaţă activ, dinamic
are o importanţă deosebită în special pentru creier. Din experienţă se spune că persoanele care
practică exerciţiile fizice pot “întineri” cu 40 de ani, că o persoană “activă” la vârsta de 70 de
ani poate arăta ca o persoană “neactivă” de 30 de ani.
Activităţile utilitare şi cele distractive se adresează deopotrivă vârstnicilor valizi cât şi
celor recuperaţi şi instituţionalizaţi din motive sociale în cămine sau cămine-spital. Dintre
activităţile recomandate în funcţie de starea şi posibilităţile fizice ale fiecărui vârstnic se
recomandă:
- activităţi la pat - croşetatul, cusutul, confecţionarea unor obiecte de artizanat;
- activităţi la sală - ţesut, artă culinară;
- munca în sere de flori, în curţi, grădini, parcuri;
- participarea la activităţi artistice, culturale, frecventarea cluburilor,
cinematografelor, vizitarea muzeelor, sărbătorirea unor evenimente.
Unele forme de activitate pot fi încadrate în ergoterapie dar la vârstnicii bolnavi este
dificilă departajarea acestora. Pentru unii o activitate poate urmări reeducarea funcţională,
pentru alţii poate avea un caracter profesional.

Aspecte particulare ale muncii cu persoanele în vârstă


Particularităţile vârstei înaintate sunt diverse, afecţiunile fiind de ordin fizic, psihic şi
organic, făcând dificilă adeseori munca de recuperare. Deficienţele aparatului cardio-vascular,
tulburările psihice (scleroza, senilitatea, tulburările de memorie, senzoriale) reduc adesea
posibilităţile de recuperare prin metodele de terapie ocupaţioanlă şi ergoterapie.
Terapeutul trebuie să dea dovadă de o bună înţelegere a acestor aspecte, să adopte o
atitudine potrivită fiecărui caz în parte. Se pot întâlni diferite situaţii faţă de care terapeutul
trebuie să acţioneze în consecinţă urmărind:
- acordarea consideraţiei şi respectul cuvenit pentru ceea ce a făcut în viaţă persoana
respectivă, ascultându-l cu răbdare;
- comportarea adecvată (autoritară sau mai puţin autoritară) a terapeutului faţă de
bătrân, în aşa fel încât să nu-i lezeze personalitatea dar nici să nu ducă la refuzarea
tratamentului;
- cooperarea pacientului vârstnic cu terapeutul;
- abordarea unei atitudini optimiste care să insufle pacientului vârstnic speranţa de
viitor, curaj, interes pentru activităţile propuse.

48
Tema 11.

INSTRUIREA PERSONALULUI DE SPECIALITATE

Aplicarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în unităţile sanitare şi de asistenţă socială


este condiţionată de o dotare tehnică corespunzătoare, modificarea opticii omului bolnav faţă
de munca prescrisă în scop medical şi existenţa unui personal pregătit pentru aceste activităţi.
Pregătirea personalului de specialitate pentru acest domeniu se poate realiza prin:
a) organizarea unor cursuri de scurtă durată; personalul pregătit prin cursuri de scurtă
durată poate fi din următoarele domenii:
- asistente şi surori medicale, sociale sau de ocrotire;
- infirmieri, maiştri, muncitori calificaţi pentru diferite meserii;
- personal pentru activităţi de administraţie care pot fi implicaţi în desfăşurarea
activităţilor de ergoterapie.
Prin cursurile de scurtă durată pentru aceste persoane se pregătesc instructori de
ergoterapie care pot lucra sub directa îndrumare a medicilor, kinetoterapeuţilor sau
ergoterapeuţilor formaţi prin cursuri de lungă durată. Sunt propuse pentru organizare
următoarele tipuri de cursuri de scurtă durată:
- instruire în ergoterapie, durata cursului de 4 săptămâni;
- competenţă în ergoterapie, durata cursului 6 luni, pentru persoane care vin din alte
sectoare de activitate decât cel sanitar sau de asistenţă socială;
- cursuri organizate sub formă de studii şi stagii în unităţi medicale.
b) organizarea unor cursuri de lungă durată - special înfiinţate în majoritatea ţărilor în
scopul formării şi perfecţionării cadrelor de specialitate în domeniu.
Exemple de forme de învăţământ de lungă durată pentru domeniul terapiei ocupaţionale
şi ergoterapiei:
- Canada - Universitate de terapie ocupaţională şi ergoterapie;
- Olanda - în cadrul Şcolii superioare există un “Departament de terapie ocupaţională
şi ergoterapie”;
- S.U.A. - la Universitatea din Boston, studenţii acestei forme superioare de pregătire
trebuie să aibă o practică de cel puţin un an în unităţile sanitare şi de protecţie
socială;
- Israel - în cadrul Facultăţii de medicină există un “Departament de terapie
ocupaţională - ergoterpie”;
- Anglia - studiile de terapie ocupaţională şi ergoterapie durează 3 ani.
- Franţa - aceeaşi organizare ca în Anglia;
- România - Învăţământul superior de kinetoterapie cuprinde în planurile de
învăţământ disciplina “Terapia ocupaţională şi ergoterapia”;
- Republica Moldova – Universitatea de Stat de Educație Fizică și Sport, facultatea
Kinetoterapie, Specializarea Cultură fizică de recuperare (corelat cu Kinetoterapie și
terapie ocupațională) cuprinde în planurile de învăţământ disciplina “Terapia
ocupaţională”.
Conţinutul pregătirii adaptat la condiţiile ţării noastre, trebuie să se axeze pe
următoarele aspecte:
- studiul organismului uman la nivel somatic (anatomie şi fiziologie);

49
- studiul organismului uman la nivel psihic şi intelectual (dezvoltare psihomotorie,
funcţii mentale, viaţa de relaţie şi comunicarea);
- studiul omului în activitate;
- cunoaşterea componentelor kinetice şi biomecanice ale diverselor activităţi;
- învăţarea şi antrenarea în unele tehnici profesionale - competenţa practică şi
posibilitatea de a experimenta şi aplica diverse activităţi;
- studiul diferitelor patologii şi handicapuri (fizice, psihice, organice);
- cunoaşterea tehnicilor de îngrijire şi reeducare pe care le presupun aceste metode;
- cunoaşterea persoanei cu handicap în mediul său;
- cunoaşterea şi folosirea aparaturii, cât şi însuşirea tehnicii de confecţionare a unor
dispozitive ajutătoare (orteze, ajutor tehnic).
Aceste noţiuni obligatorii pentru un specialist în domeniul terapiei ocupaţionale, în
forma studiilor de lungă durată se pot realiza prin cursuri, activităţi practice şi stagii clinice.

50
Tema 12.

ORGANIZAREA ATELIERELOR DE TERAPIE OCUPAŢIONALĂ ŞI


ERGOTERAPIE

Terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode de tratament prin ocupaţie şi muncă,


componente ale procesului complex de recuperare ce utilizează toate formele de activitate
recreativă sau productivă prescrise de medic în scop terapeutic, sunt reglate ca mod de
organizare prin “Normele tehnice privind organizarea activităţilor de ergoterapie în unităţile
sanitare”.
Împreună cu kinetoterapia, hidroterapia, electroterapia, masoterapia, psihoterapia,
ortezarea şi protezarea, terapia educaţională, logopedia, profesionalizarea sau
reprofesionalizarea, terapia ocupaţională şi ergoterapia reprezintă forme de integrare în cadrul
asistenţei instituţionale cu multiple aspecte profilactice, terapeutice, socio-familiale, culturale şi
economice.
Atenţia factorilor de decizie şi a celor medicali trebuie îndreptată spre organizarea
acestei activităţi sub aspectul diversificării atelierelor, alegerea şi dozarea metodelor, cât şi a
posibilităţii de a stabili unele gradaţii şi eşalonări a muncii de la simplu la complex şi invers.
Organizarea activităţii în funcţie de priorităţi sau metode are în vedere următoarele
aspecte: studiul locurilor de muncă, a utilajelor, amplasarea în funcţie de suprafaţa disponibilă
şi realizarea planurilor de muncă.
Pentru buna desfăşurare a activităţii în atelierele de ergoterapie trebuie avute în vedere
măsuri ce au drept scop folosirea raţională din punct de vedere al tratamentului medical, al
posibilităţilor de realizare, al efortului bolnavului participant la procesul de recuperare.
Diviziunea muncii se realizează în mai multe feluri:
- diviziunea muncii pe operaţii;
- diviziunea muncii pe obiecte;
- diviziunea muncii în funcţie de calificare.
Diviziunea muncii pe operaţii solicită din partea executantului o singură operaţie sau un
număr mic de acţiuni asemănătoare, la un singur tip de unealtă sau maşină.
Diviziunea muncii pe obiecte presupune efectuarea unor lucrări în funcţie de
posibilităţile fizice şi psihice ale pacientului, conducând la însuşirea în scurt timp a unui
meşteşug folositor (posibil cel avut anterior îmbolnăvirii).
Diviziunea muncii pe calificări presupune valorificarea gradului de calificare al
pacientului, anterior îmbolnăvirii sale.
Condiţii ergonomice pentru atelierele de terapie ocupaţională şi ergoterapie
Organizarea muncii într-un atelier presupune ca o componentă importantă organizarea
locului de muncă.
Sub acest aspect trebuie să se ţină seama de asigurarea factorilor de ambianţă fizică,
psihică şi socială. Numai în condiţiile unui microclimat şi a unei ambianţe psihice şi sociale
corespunzătoare, capacitatea de muncă a bolnavului poate fi solicitată în limite fiziologice.
Calitatea şi cantitatea muncii depind de condiţiile în care bolnavul este solicitat, ele
constituind stimuli pozitivi sau negativi (iluminarea, cromatica, spaţiul în sine, liniştea,
condiţiile igienice).

51
Condiţiile privind utilarea depind de numărul de persoane incluse în activitate, sarcinile
propuse pentru a fi rezolvate, tipul de handicap ce urmează a fi tratat şi nu în ultimul rând de
posibilităţile financiare.
Plasarea pacientului într-o anumită formă de activitate se face ţinând cont de opţiunea
acestuia, de posibilităţile lui prezente, de calificarea profesională, vechimea în muncă, debutul
bolii, tipul de deficit, evoluţia medicală obţinută. Odată plasat conform acestor criterii
obiective (fişa personală cu aceste date), pacientul va fi supravegheat în activitatea prestată de
către ergoterapeut şi psihoterapeut, fiind dirijat metodic până la obţinerea unei autonomii în
activitatea prestată şi până la obţinerea unor rezultate bune.
Ergonomia studiază permanent relaţia om-muncă, ameliorarea condiţiilor de muncă
fiind benefică atât în direcţia adaptării muncii la om cât şi a omului la munca sa.
Condiţiile ergonomice pentru persoanele cu handicap au în vedere adaptarea la situaţia
fizică şi psihică a acestora, fiind apropiate sau asemănătoare celor create pentru persoanele fără
probleme de sănătate.
Ergonomia este definită ca “studiul ştiinţific al relaţiei dintre om şi mediul său de
muncă. În acest sens, mediul include nu numai mediul înconjurător în care lucrează, dar şi
sculele şi materialele, metodele sale de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca individ, fie ca
membru al unui colectiv de muncă. Toate acestea sunt corelate cu natura omului însăşi, cu
abilitatea, capacitatea şi limitele sale” (K.F.H. Murrel).
Adaptarea muncii la om (la posibilităţile sale), înlăturarea cauzelor care conduc la un
grad ridicat de oboseală, este cu atât mai importantă în situaţia persoanelor cu un potenţial
biologic redus, temporar sau definitiv.
“Cunoaşterea solicitărilor omului în muncă este necesară tuturor acelora care
proiectează şi construiesc instalaţii, utilaje, dispozitive, scule, cât şi celor care conduc şi
organizează munca” (V. Anghelescu)

52
EPILOG

Prezentarea domeniilor medicale în care terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt


necesare ca metode terapeutice care au la bază ocupaţia şi munca, conduc la ideea valorii lor în
completarea actului medical recuperator.
Există interes şi încercări de organizare a unor cercuri de ergoterapie pentru vârstnicii
aflaţi în tratament ambulator cât şi în unităţi de ocrotire şi asistenţă socială pentru bătrâni.
O altă formă de organizare şi aplicare a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei este cea
inclusă în planurile de învăţământ în şcolile speciale în care sunt curpinşi copiii şi adolescenţii
cu diferite afecţiuni (motorii, senzoriale, etc.).
Aria largă de aplicabilitate a acestor metode kinetologice au condus la formularea unor
clasificări raportate în principal la scopul şi obiectivele care se obţin în urma aplicării lor.
În lucrarea “Terapia ocupaţională şi ergoterapia” Al. Popescu arată că “deosebirea între
terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea formelor, lărgimea sferei de
aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode în care îngrijirea medicală ajută bolnavul să
se realizeze ca element folositor societăţii”. Acelaşi autor afirmă că “în terapia ocupaţională,
ocuparea timpului liber are menirea să deştepte interesul bolnavului pentru activităţi oarecare,
pe acest principiu edificându-se playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia, etc.” şi că “în
ergoterapie - care are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate în procesul de
reinserţie profesională şi socială a bolnavului - acesta participă la activităţi ca: ţesutul,
confecţionarea unor obiecte, activităţi agro-zootehnice, cultura plantelor şi florilor, etc.”.
T. Sbenghe arată că “ergoterapia se preocupă de integrarea familială, socială şi
profesională a handicapaţilor, este o metodă specială a kinetoterapiei, o metodă sintetică,
globală, care cere o participare comandată şi întreţinută psihic”, iar “terapia ocupaţională este
metoda care face indisolubilă legătura dintre recuperarea medicală şi recuperarea socio-
profesională”.
Analizând aceste păreri putem constata că obiectivele şi scopurile stabilite nu diferă, că
finalitatea este aceeaşi, aria largă de tehnici folosite fiind greu de împărţit, cei doi termeni
practic definind acelaşi lucru.
O altă clasificare acceptată şi în alte ţări este următoarea:
1. Ergoterapia recreativă - cuprinde o serie de activităţi atractive, mai mult sau mai puţin
complexe, clasificate în:
- tehnici de exprimare (desen, pictură, scris, sculptură, mânuirea păpuşilor);
- tehnici sportive (diferite jocuri sau părţi ale jocurilor sportive);
- tehnici recreative (jocuri distractive adaptate posibilităţilor persoanelor cu handicap
- fotbal, popice, şah, ţintar).
2. Ergoterapia funcţională - o formă de ergoterapie dirijată în care se urmăreşte executarea
anumitor mişcări în cadrul unor activităţi de muncă sau ocupaţie cum ar fi:
- tehnici de bază (gestualitatea în prelucrarea materiei prime - lut, lemn, fibre
naturale, în activităţi ca olăritul, tâmplăria, ţesutul);
- tehnici complementare - totalitatea activităţilor lucrative umane (ex. marochinărie,
tipografie, dactilografie, cartonaj, etc.).
3. Ergoterapia profesională - practicată în centre de recuperare special utilate, spitale cu profil
ergoterapeutic, şcoli profesionale speciale (ateliere şcoală).
În cadrul acestei forme de ergoterapie profesională se disting două subcategorii:

53
- ergoterapia pregătitoare pentru activitatea şcolară şi orientarea profesională a
copiilor;
- ergoterapia de reprofesionalizare sau profesionalizare a adulţilor (pentru
reintegrarea în munca practicată anterior îmbolnăvirii sau a reorientării
profesionale).
Specifică acestei forme de ergoterapie, pe lângă tehnicile de bază şi cele
complementare este folosirea unor “tehnici de readaptare”, tehnici care adaptează mediul
ambiant al persoanelor cu handicap la capacităţile lor funcţionale.
4. Ergoterapia retribuită - care poate completa din toate punctele de vedere pierderile
materiale datorate pensionării medicale timpurii, prin reîncadrarea bolnavului în circuitul
economico-social normal.

54
BIBLIOGRAFIE

1) POPOVICI D.V., Terapie ocupațională pentru persoane cu cerințe speciale, (2004),


București
2) POPOVICI D.V. – Locul şi rolul psihomotricităţii în cadrul procesului de educare şi
recompensare a elevilor debili mintal, Studiu în Revista de Psihologie nr 1/1986,
Academia Română
3) POPOVICI D.V. – Specificul activităţilor de terapie ocupaţională. Studiu în „Ghidul
educatorului”, coord. Verza E. – DPC-EU Phare - 1997
4) POPOVICI D.V. – Terapia ocupaţională, element central în procesul de terapie a
stărilor de handicap. Locul învăţării practice în acest proces, Capitol în Introducere în
psihopedagogia şcolarului cu handicap, Coord. Radu Gh., Edit. Pro-Humanitate,
Bucureşti, 1999
5) POPOVICI D.V., NICULCEA D. – Terapia educaţională integrată, cap. Meloterapia,
Edit. Pro-Humanitate, 1997
6) RADU I.D. – Educaţia psihomotorie a deficienţilor mintal (Îndrumar metodic), Edit.
Pro-Humanitate, Bucureşti, 2000
7) RADU I.D., ULICI Gh. – Evaluarea şi educarea psihomotricităţii, Edit. Fundaţiei
Humanitas, Bucureşti, 2003
8) BACIU Cl. - Kinetoterapia pre si postoperatorie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981.
9) BRÂNZEI P. - Consideraţiuni cu privire la scopul şi metodologia activităţii de
recuperare în unităţile sanitare, prin intermediul psihoterapiei // Iaşi, 1976.
10) COROI V., GORGOS C. - Medicina socială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1980.
11) BĂLTEANU V., Terapia ocupațională și ergoterapia. Metode kinetologice. Curs, Iași
12) MÂRZA D. - Ergoterapie - note de curs, Ed. Universităţii Bacău, 1997.
13) MIHĂILĂ I. - Bazele ştiinţifice şi aplicaţiile ergonomiei, Ed. Medicală, Bucureşti,
1982.
14) PERQUIN L. şi colab. - Ergothérapie, Ed. Masson, Paris, 1980.
15) POPESCU Al. - Terapie ocupaţională şi ergoterapie vol. I, Ed. Cerna, Bucureşti, 1993.
16) SBENGHE T. - Kinetoterapie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1987.
17) TANEBORNE C. - Ergoterapia în geriatrie, Médicine et Hygiène // nr. 1446, 1981.
18) ZAHARIA C. - Elemente de patologie a aparatului locomotor, Ed. Paideia, Bucureşti,
1994.

55