Biio Biologie-Celularapdf PDF

Program postuniversitar de conversie profesională
pentru cadrele didactice din mediul rural

Specializarea BIOLOGIE
Forma de învăţământ ID - semestrul I
BIOLOGIE CELULARĂ
Marieta COSTACHE
2005
Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural
BIOLOGIE
Biologie celulară
Marieta COSTACHE
2005
© 2005 Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural
Nici o parte a acestei lucrări

nu poate fi reprodusă fără
acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării
Cuprins
CUPRINS GENERAL
INTRODUCERE VI
Unitatea de învăţare 1: CELULE PROCARIOTE ŞI EUCARIOTE

pag
Cuprins unitatea 1 1
Introducere unitatea 1 2
Obiective Unitatea 1 2
Informaţii generale despre evaluare 3
1.1. Concepte generale de structură şi funcţionare 4

1.1.1. Compartimentarea ADN şi organismele 5
1.1.2. Fluxul de informaţie 7
1.1.3. Autoreplicarea macromoleculelor 8
1.1.4. Un spaţiu delimitat de o membrană 10
1.2. Celulele procariote 11
1.2.1. Organizarea celulei procariote 11
1.2.2. Evoluţia metabolismului bacterian 12
1.2.3. De la procariote la eucariote: teoria endosimbiotică 15
1.3. Celulele eucariote şi diferenţierea celulară 16
1.3.1. Celulele eucariote sunt compartimentate 17
1.3.2. Organismele pluricelulare: diferenţiere celulară şi reproducere 21
1.4. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare 24
1.5. Lucrare de verificare 1 25
1.7. Bibliografie 27
Unitatea de învăţare 2: TEHNICI DE EXPLORARE CELULARĂ
2. 1. Culturi celulare 31
2.1.1. Mediile de cultură 32
2.1.2. Tipuri de culturi 33
2. 2. Metode de microscopie 35
2.2.1. Microscopia optică 35
2.2.2. Microscopia de fluorescenţă 37
2.3. Metode de separare a componentelor celulare 40
2.3.1. Centrifugarea 41
2.3.1.1. Principiul centrifugării 41
2.3.1.2. Variantele centrifugării 42
2.3.2. Cromatografia 45
Proiectul pentru Învaţământul Rural i

Cuprins
2.3.2.1. Cromatografie pe hârtie 46

2.3.2.2.Cromatografia pe coloană în fază lichidă 47
2.3.2.3. Cromatografia lichidă de înaltă presiune 48
2.3.2.4 Gel filtrarea 48
2.3.2.5. Cromatografia pe schimbători de ioni 49
2.3.2.6. Cromatografia de afinitate 49
2.3.2.7. Cromatografia în fază gazoasă 50
2.3.3. Electroforeza 50
2.3.3.1. Principiul electroforezei 51
2.3.3.2. SDS-PAGE 51
2.3.3.3. Imunoeletrofocalizare 52
2.3.3.4. Electroforeza bidimensională 52
2.3.3.5. Purificarea şi separarea acizilor nucleici 53
2.3.3.6. Aplicaţii electroforeză 54
2.4. Tehnici de marcare 55
2.4. 1. Marcarea radioactivă 55
2.4.2. Marcarea cu anticorpi 55
2.5. Tehnici ADN recombinat 58
2.5.1. Clonare moleculară 58
2.5.2. Transformare de bacterii 60
2.5.3. Enzimele de restricţie 62
2.5.4. Construirea unei bănci de ADN genomic 64
2.5.5. Construirea unei bănci de ADNc 65
2.5.6. Reacţia PCR 66
Unitatea de învăţare 3: Ciclul şi Diviziunea Celulară
3. 1. Ciclul Celular 78
3.1.1. Interfaza 79
3.1.2 Mitoza 80
3.1.3. Dinamica citoscheletului în timpul ciclului celular 84
3.1.3.1.Microtubulii 84
3.1.3.2. Filamentele de actina 89
3.1.3.3. Filamente intermediare 90
3.1.3.4. Formarea fusului mitotic 94
3. 2. Mecanisme biochimice de control al ciclului celular 97
3.2.1.Cicline 101
3.2.2. Punctele de control 102
3.3. Meioza 104
3.3.1. Originea gameţilor 104
ii Proiectul pentru Învaţământul Rural

Cuprins
3.3.2. Derularea meiozei 105

3.3.2.1. Diviziunea reducţională (sau mitoza heterotipică) 105
3.3.2.2. Diviziunea ecuaţională 106
3.3.2.3. Comparaţie mitoză – meioză 108
3.4. .Îmbătrânirea celulară 108

3.4.1. Reorganizarea genomului nuclear - aberaţii cromozomiale 109
3.4.2. Scurtări ale telomerilor şi senescenţa replicativă 109
3.4.3. Aspecte energetice şi biochimice 110
3.5. Moarte şi nemurire celulară 111
3.5.1. Necroza 111
3.5.2. Apoptoza şi moartea celulară programată 111
3.5.3. Imortalitatea celulară – cancer 114
3.5.3.1. Imortalitatea celulară 114
3.5.3.2. Proprietăţile celulei tumorale 115
3.5.3.3. Mutaţiile şi imortalizarea celulelor 115
3.5.3.4. Virusurile ca agenţi transformanţi 116
Unitatea de învăţare 4: ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CELULEI

4. 1. Structura membranelor 128
4.1.1. Arhitectura membranară 128
4.1.1.1. Dublul strat lipidic 128
4.1.1.2. Proteinele membranare 132
4.1.1.3. Glucidele 134
4. 2. Schimburile cu mediul înconjurător 135
4.2.1. Transporturi membranare 135
4.2.1.1. Transportul pasiv 137
4.2.1.2. Transportul activ 138
4.2.1.3. Menţinerea concentraţiilor ionice 139
4.2.1.4. Transportul nutrienţilor 141
4.2.1.5. Transportul cu ajutorul veziculelor 142
4.3. Comunicarea intercelulară 145
4.4. Traficul intracelular al proteinelor 147
4.4.1. Rolul reticulului endoplasmatic 148
4.4.2. Sinteza proteinelor de către ribozomii de la suprafaţa RER 149
4.4.3. Glicozilarea proteinelor în RE 150
4.4.4. Biogeneza membranelor în RER 150
4.4.5. Rolul aparatului Golgi 151
4.4.6. Trierea proteinelor 153
Proiectul pentru Învaţământul Rural iii

Cuprins
4.5 Mitocondrii şi cloroplaste (conversia energiei) 155

4.5.1. Mitocondrii 155
4.5.1.1. Organizarea mitocondriei 156
4.5.1.2. Genomul mitocondrial 157
4.5.1.3. Biogeneza mitocondriilor 158
4.5.1.4. Funcţiile mitocondriei 159
4.5.1.5. Producerea de ATP 159
4.5.2. Cloroplaste 163
4.6. Nucleul şi funcţiile sale 166

4.6.1. Învelişul nuclear 167
4.6.1.1. Structura şi funcţia complexului porilor nucleari 169
4.6.1.2. Traficul nucleu-citoplasma 169
4.6.2. Nucleul este un organit organizat 171
4.6.2.1. Cromozomii 171
4.6.3. Împachetarea genomului eucariot 176
4.6.3.1. Nucleozomii - primul nivel de organizare al cromozomului 179
4.6.3.2. Nivelurile structurale superioare ale cromatinei 182
4.6.4. Eucromatina şi heterocromatina 185
4.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare unitatea 4 187
Unitatea de învăţare 5: COMUNICARE CELULARĂ ŞI SEMNALIZARE

5.1. Moleculele implicate în semnalizare 197
5.1.1. Liganzi şi receptori 199
5.1.2. Clasificare hormoni 200
5.1.3. Mesageri secundari 202
5.2. Receptorii membranei plasmatice 204
5.2.1. Receptori cuplaţi cu proteinele G 205
5.2.1.1 Proteinele G 205
5.2.1.2. Adenilat ciclaza 208
5.2.1.3. Fosfolipaza C 209
5.2.2. Receptorii care formează canale de sodiu şi potasiu 210
5.2.3. Receptorii cu activitate enzimatică intrinsecă 211
5.3. Receptorii citoplasmici şi nucleari 212
5. 4. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare 215
iv Proiectul pentru Învaţământul Rural

Cuprins
Unitatea de învăţare 6: DE LA CELULĂ LA ORGANISM

6.1. Adeziunea şi mobilitatea celulară 223
6.1.1. Caderinele 225
6.1.2.2. CAM din superfamilia imunoglobulinelor 226
6.1.3. Rolul moleculelor de adeziune în coeziunea tisulară 228
6.1.3.1. Joncţiunile „înguste” 229
6.1.3.2. Joncţiunile de ancorare şi desmozomii 229
6.1.3.3. Joncţiunile de comunicare („gap”) 230
6.1.3.4. Bazele moleculare ale mobilităţii celulare 231
6.1.4. Adeziunea celulă-matrice 232

6.1.4.1. Colagenul şi elastina 233
6.1.4.2. Proteoglicanii 235
6.1.4.3. Glicoproteinele extracelulare de adeziune 236
6.2. Celulele primelor stadii embrionare 238
6.2.1. Fecundarea 238
6.2.2. Segmentarea şi reorganizarea celulelor embrionare 243
6.3. Bazele moleculare ale diferenţierii celulare 244
6.3.1. Organizarea tipică a unei gene eucariote 244
6.3.2. Promotori, stimulatori, inhibitori 246
6.3.3. Diferenţierea rezultă din expresia în cascada a genelor 248
6.3.4. Morfogeneza 248
6.3.5. Organogeneza 249
6.4. Evenimente celulare specializate 251
6.4.1. Celule stem 251
6.4.2. Celulele imunitare 253
6.4.3. Neuronii şi sistemul nervos 256
6.4.4. Celule tumorale şi cancer 258
Bibliografie minimală recomandată cursanţilor 268
Proiectul pentru Învaţământul Rural v

Introducere
INTRODUCERE
Cursul de BIOLOGIE CELULARĂ - celula unitatea de bază a

ASPECTE lumii vii este proiectat conform principiilor Educaţiei la Distanţă.
GENERALE Face parte din structura modulului de discipline de specialitate
fundamentale care se adresează în principal personalului didactic
care urmează cursurile Proiectului pentru Învăţământul Rural
precum şi oricărei persoane care desfăşoară activităţi didactice în
sistemul organizat de educaţie la distanţă.
Cursul dezvoltă competenţe specifice şi. este gândit conform

principiilor funcţionalităţii şi coerenţei bazându-se pe cunoştinţele
aduse de alte discipline ale pachetului de specialitate (chimie,
zoologie, botanică) realizând concomitent cu introducerea noilor
informaţii, o integrare pe orizontală şi pe verticală a cunoştinţelor.
Materialul prezentat este flexibil, accesibil, orientat spre aplicarea
practică a cunoştinţelor dobândite, oferă şanse egale cursanţilor şi
posibilitatea de formare şi perfecţionare profesională.
Proiectul pentru învăţământul rural a apărut din necesitatea

CADRU DE specifică de a avea un program de formare profesională în domeniul
ORGANIZARE biologiei pentru cadre didactice din învăţământul preuniversitar care,
desfăşurându-şi activitatea în mediul rural, sunt nevoite să predea
biologia având diploma universitară din alt domeniu decât cel al
ştiinţelor naturii. Cursul este util cadrelor didactice din mediul rural,
atât celor care au diplomă universitară în domeniul biologie, cât şi
celor care sunt calificate în alte domenii, dar urmează cursuri de
formare în biologie.
Modulul „Biologie celulară – celula unitatea de bază a lumii vii”

are un caracter interdisciplinar, utilizează cunoştinţele asimilate la
alte discipline (chimie, zoologie, botanică) şi oferă suportul de bază
pentru înţelegerea altor module din cadrul disciplinei biologie
(genetică şi microbiologie, biochimie, ecologie şi nu în ultimul rând
biodiversitate şi evoluţionism).
Cursul este astfel structurat încât oferă o imagine clară şi

sintetică asupra principiilor fundamentale care guvernează
organizarea structurală şi funcţionalitatea celulei ca întreg şi în
contextul asamblării acesteia în organisme pluricelulare simple şi
complexe.
Modulul de Biologie celulară este una dintre componentele

structurale ale strategiei de creare a unui program de formare în
domeniul biologiei operant şi util nu doar pentru situaţii de
conjunctură (ca cea existentă în prezent în învăţământul rural).
Acesta îşi propune să constituie o formă de învăţământ cu o
aplicabilitate mai largă. Modulul este conceput astfel încât să poată
utiliza cât mai eficient facilităţile moderne de comunicare, metodele
vi Proiectul pentru Învăţământul Rural
Introducere
de învăţare interactivă şi acordarea posibilităţilor de autoverificare şi

verificare a competenţelor dobândite atât pe parcursul parcurgerii
unităţilor modului cât şi la finalizarea acestuia.
Obiectivele generale şi specifice ale modulului, în termenii

OBIECTIVELE formării de competenţe de specialitate specifice sunt:
MODULULUI 1. Identificarea, clasificarea şi caracterizarea tipurilor celulare;
2. Înţelegerea conceptelor de origine şi evoluţie a vieţii;
3. Utilizarea conceptelor caracteristice metodelor de investigare
celulară pentru înţelegerea complexităţii şi diversităţii lumii vii;
4. Investigarea fenomenelor şi proceselor caracteristice lumii vii
la nivel celular;
5. Înţelegerea principiilor generale de organizare şi diviziune
celulară;
6. Explicarea proceselor şi fenomenelor de îmbătrânire şi
„nemurire” celulară în corelaţie cu starea de sănătate şi boală;
7. Clarificarea conceptelor de structură şi funcţionare celulară;
8. Explicarea proceselor de comunicare intra- şi intercelulară;
9. Identificarea proceselor şi structurilor responsabile de
asigurarea energeticii celulare şi transferului de informaţie genetică
10. Dezvoltarea capacităţii de identificarea a principalelor
molecule implicate în semnalizare la nivel celular şi intercelular;
11. Utilizarea noţiunilor privind structura şi funcţia diferitelor
compartimente celulare în înţelegerea complexităţii structurale şi
funcţionale a organismelor
12. Formarea capacităţii de înţelegerea a morfogenezei şi
individualităţii funcţionale a organismelor ca urmare a derulării
evenimentelor celulare specializate.
În conformitate cu cerinţele Programului de Educaţie la Distanţă

CONCEPŢIA pentru Învăţământul Rural, prezentul modul este construit în formatul
CURSULUI unui curs de educaţie prin corespondenţă şi aduce importante
elemente de noutate în învăţământul biologic superior românesc.
Sperăm că acest format să fie atractiv atât pentru grupul ţintă cât şi
pentru universităţile care vor implementa programul. Modulul este
planificat în programa analitică a semestrului I, anul I, face parte din
cursurile de specialitate fundamentale şi necesită în medie 56 de ore
de studiu (28 ore de studiu individual SI, 20 de ore alocate activităţii
cu tutorele AT şi 8 ore alocate activităţii de control pe parcurs TC).
Remarcă: intervalele de timp precizate mai sus pot fi mai lungi
sau mai scurte în funcţie de bagajul de cunoştinţe anterioare ale
cursantului, de cantitatea de munca alocată fiecărui subiect şi de
capacitatea de efort intelectual a acestuia.
Modulul „Biologie celulară – celula unitatea de bază a lumii vii”

este structurat în şase unităţi de studiu (capitole) şi conţine şase
lucrări de verificare care vor fi transmise pentru corectare şi
comentarii tutorelui la care cursantul a fost alocat. Aceste lucrări sunt
localizate la sfârşitul fiecărei unităţi împreună cu instrucţiunile după
care se va realiza evaluarea dedicate fiecărui capitol. Fiecare unitate
de învăţare este presărată cu un număr de teste de autoevaluare
Proiectul pentru Învăţământul Rural vii

Introducere
care au rolul de elemente de lucru active care să asigure

comunicarea bidirecţională simulată între autor şi cursant.
Dimensiunile unităţilor de studiu sunt diferite ele fiind în
concordanţă cu importanţa pe care încercăm să o alocăm
problemelor ştiinţifice tratate şi ponderii acestora în formarea
competenţelor specifice pe care dorim să le acumulaţi după
parcurgerea acestui modul.
Unitatea 1: Celule procariote şi eucariote îşi propune

explorarea conceptele care privesc structura generală a celulelor
procariote şi eucariote şi câteva din conceptele privind originea vieţii.
Conţine 23 de teste de autoevaluare, 10 figuri şi şase cadre
suplimentare care au rolul de a clarifica noţiunile teoretice
prezentate.
Unitatea 2: Tehnici de explorare celulară vă va permite

familiarizarea cu principalele tehnici folosite în explorarea celulelor:
culturi celulare primare, linii celulare, analiza celulelor şi
subcomponentelor lor prin metode microscopice, tehnicile de
separare şi purificare a componentelor celulare, principalele tehnici
de marcare şi de obţinere a ADN recombinat. Cele 30 de teste de
autoevaluare, patru cadre suplimentare şi 23 de figuri au rolul de vă
forma o imagine cât mai bună privind complexitatea şi importanţa
practică a acestor tehnici.
Unitatea 3: Ciclul şi diviziunea celulară. În cadrul unităţii de

studiu vă veţi putea familiariza cu principalele noţiuni privind ciclul
celular şi etapele sale, mecanismele biochimice de control ale
acestuia, formarea celulelor sexuale prin procesul meiozei,
îmbătrânire, moarte şi imortalitatea celulară. Textul conţine inserate
38 de teste de autoevaluare, patru cadre suplimentare şi 36 de figuri
vă vor ajuta la o mai bună înţelegere şi integrare a informaţiilor
ştiinţifice prezentate.
Unitatea 4: Organizarea şi funcţionarea celulei este capitolul

cel mai complet şi complex care vă va ajuta să cunoaşteţi celula ca
pe o unitate vie cu caracteristici structurale şi funcţionale proprii. De
asemenea, veţi înţelege că celula este în acelaşi timp capabilă să
răspundă necesităţilor organismului din care face parte fiind deosebit
de receptivă la mediu. Deoarece unitatea are o importanţă aparte în
înţelegerea şi asimilarea cunoştinţelor întregului modul în structura
acesteia veţi găsi integrate 70 de teste de autoevaluare şi 37 de
figuri, elemente foarte utile în fixarea noţiunilor teoretice.
Unitatea 5: Comunicare celulară şi semnalizare vă va fi

foarte utilă în înţelegerea modului în care celulele interacţionează
prin intermediul diferitelor sisteme de comunicare intra- şi
extracelulară. Un loc aparte este acordat moleculelor de semnalizare
extracelulară care odată eliberate de celule determină
răspunsuri specifice la nivelul celulelor ţintă. Unitatea este sintetic
structurată şi presărată cu 20 de teste de evaluare şi 13 figuri.
viii Proiectul pentru Învăţământul Rural

Introducere
Parcurgerea şi analiza acestora vă va fi foarte utilă în înţelegerea

informaţiilor ştiinţifice de actualitate prezentate.
Unitatea 6: De la celulă la organism este foarte importantă

pentru înţelegerea conceptelor care privesc formarea şi funcţionarea
unui organism. Această unitate trece în revistă noţiunile privind
interacţiile celulă-celulă şi celulă-matrice o atenţie deosebită fiind
acordată bazelor moleculare ale diferenţierii celulare şi
evenimentelor celulare specializate. Conţine 35 de teste de
autoevaluare, 21 de figuri şi patru cadre suplimentare cu rolul de a
clarifica noţiunile teoretice abordate.
Criterii de Evaluare: nivelul de cunoaştere a conţinutului şi

METODE ŞI capacitatea de transfer şi aplicare a cunoştinţelor în contexte noi.
INSTRUMENTE
DE EVALUARE Modalităţi de evaluare:
1. Evaluarea pe parcurs cu o pondere de 50% din nota finală se
va realiză pe baza testelor de evaluare şi a comunicării cu tutorele şi
cu universitatea organizatoare. Evaluarea pe parcurs a cursanţilor se
va realiza prin lucrările de verificare care includ diferite combinaţii de:
întrebări cu unul sau mai multe răspunsuri, răspunsuri simple la
întrebări sau sub formă de eseuri. Reuşita la lucrările de verificare
este asigurată în proporţie de peste 80% de parcurgerea şi
rezolvarea cu responsabilitate a testelor de autoevaluare. Lucrările
de verificare vor fi analizate şi comentate de către tutore şi nu vor
necesita supervizarea profesorului. Ele vor avea o pondere de 40%
din nota finală. Alte zece procente vor rămâne la latitudinea tutorelui
din universităţile organizatoare ale programului şi vor fi folosite
pentru punctarea seriozităţii cursantului şi a modului în care acesta
comunică cu instructorii săi.
2. Evaluare finală cu o pondere de 50% din nota finală va
consta într-un examen final scris supervizat de profesor. Aceasta va
avea forma unui test final de verificare a cunoştinţelor.
În educaţia la distanţă o importanţă deosebită o au sistemele

de comunicare bidirecţionale între tutore şi student. Acestea trebuie
MODALITĂŢI selectate cu discernământ şi au ca obiectiv principal o bună
DE comunicare şi minimizarea timpului de răspuns. Din acest motiv
COMUNICARE
universităţile coordonatoare vor decide care sunt cele mai bune
modalităţi de comunicare (poştă, telefon, fax, internet) care să
permită o desfăşurare coerentă a activităţilor astfel încât „întâlnirile”
dintre studenţi şi cadrele didactice coordonatoare să permită
evaluarea periodică a progreselor realizate şi notarea acestora.
Perioadele de analiză a lucrărilor de evaluare pe parcurs şi data
examenului final vor fi comunicate cursanţilor încă de la începutul
semestrului
MODALITĂŢI Fiecare unitate conţine la sfârşit bibliografia generală care a

DE stat la baza întocmirii materialului teoretic şi a testelor de evaluare.
INFORMARE Imaginile inserate în text au fost preluate de pe internet sau din
SUPLIMENTARĂ
diferite tratate şi prelucrate. În cazul celor preluate din tratate aveţi
Proiectul pentru Învăţământul Rural ix

Introducere
sursa bibliografică trecută sub figură. O mare parte a bibliografiei
este formată din adrese internet de la diferite universităţi pe care le
puteţi accesa pentru a consulta documentele respective. Va rugăm
să observaţi că bibliografia utilizată în redactarea informaţiei este din
ultimii 10 ani. La sfârşitul modului a fost selectată o bibliografie
minimală, în limba română, care vă va fi utilă în completarea
cunoştinţelor. Criteriile care au stat la baza selecţionării acestor
materiale bibliografice au fost: maxim 15 ani de la editare; prezenţă
ISBN şi existenţa acestora materialelor în fişele de evidenţă ale
Bibliotecii Centrale Universitare.
x Proiectul pentru Învăţământul Rural

Celule procariote şi eucariote
Unitatea de învăţare 1:
CELULE PROCARIOTE ŞI EUCARIOTE
Cuprins pag
Introducere 2
1.1. Concepte generale de structură şi funcţionare 4
1.1.1. Compartimentarea ADN şi organismele 5
1.1.2. Fluxul de informaţie 7
1.1.3. Autoreplicarea macromoleculelor 8
1.1.4. Un spaţiu delimitat de o membrană 10
1.2. Celulele procariote 11
1.2.1. Organizarea celulei procariote 11
1.2.2. Evoluţia metabolismului bacterian 12
1.2.3. De la procariote la eucariote: teoria endosimbiotică 15
1.3. Celulele eucariote şi diferenţierea celulară 16
1.3.1. Celulele eucariote sunt compartimentate 17
1.3.2. Organismele pluricelulare: diferenţiere celulară şi reproducere 21
Proiectul pentru Învăţământ Rural 1

Introducere
În cadrul acestei unităţi de studiu vei putea explora conceptele care

privesc structura generală a celulelor procariote şi eucariote şi câteva din
conceptele privind originea vieţii.
Celula, unitatea fundamentală a lumii vii, reprezintă forma de viaţă cea mai
simplă capabilă să crească independent. Aceasta foloseşte elementele din
mediul său pentru a sintetiza majoritatea constituenţilor necesari diviziunii sale.
Pentru a realiza aceasta sunt necesare două sisteme moleculare indispensabile:
un sistem de transfer de informaţie şi un sistem de transformare de energie.
Materialul este presărat cu teste de autoevaluare pe care vă recomandăm

să le rezolvaţi în momentul întâlnirii acestora. La finalul capitolului sunt prezentate
răspunsurile la testele de autoevaluare pe parcurs şi lucrarea de verificare 1 pe
care la finalul parcurgerii unităţii o veţi trimite tutorelui.
Obiective Unitatea 1
La terminarea studiului acestei unităţi de studiu, trebuie să fiţi capabili să:
9 Prezentaţi succint şi clar componentele structurale ale celulei;
9 Identificaţi, clasificaţi şi să caracterizaţi tipurile celulare (procariote,

animale şi vegetale);
9 Precizaţi conceptele generale de origine şi evoluţie a vieţii;
9 Definiţi principalele funcţii ale organitelor celulare.
9 Conştientizaţi că celulele prezintă grade diferite de complexitate în

condiţiile în care au acelaşi plan de organizare;
9 Integraţi că formarea unui organism pluricelular este rezultatul unei

organizări sociale în care celulele sunt corelate între ele.
2 Proiectul pentru Învăţământ Rural

Evaluarea pe parcurs - Testele de autoevaluare (TA)

¾ Unitatea conţine în structura sa 23 de teste de autoevaluare
distribuite astfel încât să asigure o bună fixare a noţiunilor
prezentate.
¾ Fiecare test de evaluare se bazează pe parcurgerea şi
înţelegerea materialului teoretic prezentat.
¾ Unele dintre testele de autoevaluare sunt sub formă de
întrebări urmate de trei sau patru sau cinci răspunsuri posibile,
fiecare indicat cu o literă în dreptul lui. Pentru a răspunde la aceste
întrebări, trebuie să încercuiţi litera din dreptul răspunsului pe care îl
consideraţi ca fiind corect.
¾ Alte teste vă cer să scrieţi răspunsuri scurte sau să
încercuiţi răspunsul corespunzător spaţiilor libere;
¾ Există şi teste de autoevaluare care vor necesita rezolvarea
unei probleme sau scrierea unor scurte eseuri prin care să exprimaţi
părerea voastră asupra anumitor aspecte.
¾ Răspunsurile la testele de autoevaluare sunt prezentate la
sfârşitul unităţii, înainte de lucrarea de verificare 1.
Dacă nu reuşiţi să rezolvaţi cu succes testele de
autoevaluare în momentul întâlnirii lor pe parcursul parcurgerii
testului vă recomandăm să reluaţi parcurgerea întregului material si
apoi să reveniţi asupra rezolvării testelor. Unele dintre testele de
autoevaluare sunt foarte simple, răspunsul lor fiind evident în text.
Alte teste necesită o bună integrare a cunoştinţelor obţinute şi
parcurgerea întregii unităţi. Enunţurile testelor de autoevaluare au
un rol important în fixarea cunoştinţelor şi în formarea unei imagini
de ansamblu asupra materiei.
Lucrări de verificare notate de tutore.
Gradul de dobândire a conceptelor şi informaţiilor prezentate
în această unitate de învăţare va fi cuantificat pe baza notei obţinute
la Lucrarea de verificare Nr.1 care conţine 25 de probleme. Testele
din lucrarea finală sunt de acelaşi tip cu testele de autoevaluare pe
care le veţi rezolva pe parcursul parcurgerii materialului unităţii 1.
Evaluarea răspunsurilor dumneavoastră la lucrarea de
verificare 1 va fi realizată de tutore la termene stabilite de comun
acord cu administraţia universităţilor care organizează formarea.
Răspunsurile problemelor vor fi transmise direct universităţilor
organizatoare. Lucrările de evaluare pe parcurs au o pondere de
50% din nota finală. Lucrarea de verificare 1 va reprezenta 5% din
verificarea pe parcurs. Cele 25 de întrebări vor fi echivalente şi vor fi
notate cu 2 puncte fiecare astfel încât pentru o lucrare corectă să
puteţi acumula 50 de puncte.
Materialul unităţii este presărat cu un număr de şase cadre
suplimentare şi 10 figuri care au rolul să vă facă să înţelegeţi mai
bine noţiunile teoretice prezentate. Acestea nu sunt opţionale.
Parcurgerea materialelor din cadrele suplimentare şi analiza figurilor
inserate în curs vă va ajuta la lămurirea noţiunilor complexe şi la
aprofundarea anumitor subiecte. Un rezultat bun la lucrarea de
verificare este clar condiţionat de parcurgerea cu responsabilitate a
testelor de autoevaluare, a cadrelor şi de înţelegerea figurilor.

1.1. Concepte Obiectivul biologiei celulare este de a înţelege derularea

generale de fluxului vieţii care pleacă de la molecule şi ajunge la organisme,
trecând prin celule şi ţesuturi.
structură şi
Celula, unitatea fundamentală a lumii vii, reprezintă forma de
funcţionare viaţă cea mai simplă capabilă de autoreproducere. Aceasta
foloseşte elementele din mediul său pentru a sintetiza majoritatea
constituenţilor necesari diviziunii sale. Pentru a realiza aceasta sunt
necesare două sisteme moleculare indispensabile: un sistem de
transfer de informaţie şi un sistem de transformare de energie.
Anumite entităţi biologice de tipul virusurilor pot fi total sau parţial
lipsite de aceste două componente majore şi se reproduc graţie
celulelor gazdă care suplinesc funcţiile care lipsesc (Cadrul 1).
TA 1.1. Care dintre următoarele afirmaţii este cea mai apropiată

descriere a domeniului de studiu al biologiei celulare?
a) studiul proceselor vieţii; b) studiul rocilor; c) studiul oamenilor; d)
studiul biodiversităţii; e) studiul modului în care oamenii interacţionează cu
mediul
Cadrul 1.1. Virusurile, paraziţi moleculari ai celulei

Incapacitatea virusurilor de a produce energie face din aceştia „paraziţi
intracelulari obligatorii”. Virusurile nu se auto-reproduc niciodată iar forma lor de
parazitism molecular constă în introducerea într-o celulă gazdă a unei informaţii
genetice noi care exploatează capacităţile metabolice ale celulei gazdă
infectate pentru a reproduce materialul viral.
Virionul, unitatea elementară a virusului, este compusă dintr-o parte
centrală care conţine ADN sau ARN, înconjurat de o capsidă constituită din una
sau mai multe varietăţi de proteine. Clasificarea virusurilor depinde în primul
rând de tipul de acid nucleic (ADN sau ARN) sub formă monocatenară sau
dublu-catenară şi în al doilea rând de forma capsidei (elicoidală, eicosaedrică,
etc.).
Se pot diferenţia virusurile bacteriene (sau bacteriofagii) care posedă un
genom ADN şi virusurile celulelor eucariote al căror genom poate să fie ADN
sau ARN. Virusurile ARN sau retrovirusurile, prezintă un ciclu infecţios destul
de diferit de cel al virusurilor ADN. După infectarea celulei, ARN este
transformat în ADN de către o transcriptază inversă virală. ADN viral
neosintetizat se integrează uşor în genomul celulei şi poate să se menţină o
durată nelimitată sub formă de provirus. Acesta produce prin transcripţie ARN
viral care serveşte pe de o parte drept mesager pentru sinteza de proteine
virale şi de genom pentru crearea de noi particule virale. Asamblaţi în
citoplasmă, noile virusuri ies din celulă prin înmugurire la nivelul membranei
plasmatice, cu consecinţe destul de reduse asupra funcţionării globale a celulei.
Această proprietate a retrovirusurilor face din ei vectori eficace pentru
introducerea de ADN străin în celulele ţintă. Aplicaţiile în terapie genică sunt
actualmente foarte numeroase.

1.1.1 Clasificarea organismelor se bazează pe absenţa sau

Compartimentarea prezenţa în celulă a unei membrane care individualizează nucleul,
ADN la diferite numită anvelopă nucleară. Celulele procariote, lipsite de un nucleu
organisme adevărat, includ eubacteriile şi archeobacteriile. Pe de altă parte,
celulele eucariote (protiste, ciuperci, plante şi animale) posedă o
anvelopă nucleară care înconjoară materialul genetic.
Creşterea unei celule sau dezvoltarea unui organism
folosind energia furnizată de mediu au drept corolar menţinerea
organizării celulare. Aceasta se transmite de la o celulă la alta prin
intermediul materialului genetic sau acidului dezoxiribonucleic
(ADN) purtător şi memorie a informaţiei acumulate în cursul
evoluţiei de miliarde de ani. ADN constituie punctul de start al
informaţiei în celulă şi reprezintă o structură stabilă şi lineară, ideală
pentru stocarea şi organizarea informaţiei. Aceasta poate să
răspundă atât semnalelor din interiorul celulei cât şi celor din mediul
exterior, transferul de informaţii fiind astfel reglat.
În cazul cromozomului unic de la procariote, dubla elice ADN
compusă din câteva milioane de perechi de baze are o formă
circulară (tabelul din Figura 1.1). Genomul eucariotelor a căror
mărime şi complexitate este variabilă, conţine în general mai mulţi
cromozomi. În cromozomii unei celule eucariote, ADN este
suprarăsucit în jurul unor proteine specifice numite histone,
formând o structură compactă responsabilă de expresia ADN.
TA 1.2. Care sunt cele două clase ale procariotelor?

a) eucariotele şi eubacteriile; b) archeobacteriile şi Monera; c)
eubacteriile şi archeobacteriile; d) bacteriile şi Monera;
TA 1.3. Care dintre următoarele structuri sunt celule procariote?
a) plante; b) fungi; c) bacterii; d) animale; e) atât b cât şi c
Cadrul 1.2. NOTĂ PRIVIND DENUMIRILE BIOLOGICE
Speciile organismelor vii sunt identificate prin perechi de cuvinte latine,

scrise în italic, analoge cu numele de familie şi prenumele persoanelor fizice.
De exemplu, pentru bacteria Escherichia coli, genul Escherichia este
echivalentul numelui de familie şi este trecut primul; cel de al doilea termen coli este
echivalentul prenumelui şi identifică specia particulară din genul respectiv căreia îi
aparţine microorganismul . În denumirile scurte, numele genului poate fi prescurtat
(E. coli) în timp ce specia trebuie specificată. Cu toate acestea putem folosi adesea
pentru musculiţa de oţet denumirea de Drosophila, cu toate că ne referim de fapt la
Drosophila melanogaster.

Nume Mărimea Mărimea

comun genomului relativă a
(perechi genomului
de (E. coli = 1)
nucleotide)
VIRUSURI
SV40 5,2 x 103 1,3 x 10-3
Bacteriofag λ 4,8 x 104 1,2 x 10-2
Virus Herpes de tip bovin 1,4 x 105 3,5 x 10-2
CELULE PROCARIOTE Bacterii
Mycoplasma capricolum 0,7 x 106 1,7 x 10-1

6
Staphylococcus aureus 2,9 x 10 7,2 x 10-1
6
Escherichia coli 4,0 x 10 1
Myxococcus xantus 9,7 x 106 2,6
CELULE EUCARIOTE
Ciuperci
Saccharomyces Drojdii 1,5 x 107 3,7
cerevisiae Ciuperci 1,5 x 10 7 3,7
Aspergillus niger
Animale Muscă 1,8 x 108 4,5 x 10
Drosophila melanogaster
Mus musculus Şoarece 2,7 x 109 6,7 x 102
9
Bos taurus Taur 3,2 x 10 8,0 x 102
9
Homo sapiens Om 3,4 x 10 8,5 x 102
Plante
Arabidopsis thaliana Arabete 7,0 x 107 1,7 x 101
9
Zea mays Porumb 3,9 x 10 9,7 x 102
10
Alium cepa Ceapă 1,8 x 10 4,5 x 103
Figura 1.1. Mărimea şi complexitatea genomului la câteva virusuri şi celule
TA 1.4. O bacterie cu greutatea de aproximativ 10-12 g se poate divide la

fiecare 20 de minute. Dacă o singură celulă se divide cu această frecvenţă, cât
timp este necesar ca masa bacteriană să fie egală cu cea a Pământului (6 x 1024
kg). Comparaţi rezultatul obţinut de dumneavoastră cu faptul că bacteriile îşi au
originea acum mai bine de 3,5 miliarde de ani şi de atunci s-au divizat mereu.
Explicaţi aparentul paradox. (Numărul de celule N în cultură la timpul t este
dat de ecuaţia N=N0 x 2 t/G, unde N0 este numărul de celule la timpul zero, iar G
este timpul unei generaţii).
TA 1.5. Una dintre distincţiile cheie dintre celulele procariote şi eucariote o

reprezintă prezenţa în celule ________, care lipseşte din celule ___________
a) eucariote a unui nucleu ……..procariote
b) procariote a unui nucleu în ……..eucariote
c) procariote de ADN …………eucariote
d) eucariote de ADN …………..procariote
e) procariote a unui organit citoplasmatic ……….eucariote

1.1.2. Fluxul de Celule procariote şi eucariote posedă atât mecanisme

informaţie comune cât şi distincte pentru reglarea expresiei genelor şi a
fluxului de informaţie de la ADN la proteine (Figura 1.2).
Transcrierea ADN de către ARN polimeraze constituie prima etapă
comună pentru toate organismele. În urma acestui proces se
formează molecule de ARN (ARN mesager - ARNm, ARN de
transport - ARNt, ARN ribozomal – ARNr).
În citoplasma celulelor procariote, ribozomii se fixează la
moleculele de ARN mesager (ARNm) în curs de sinteză şi traduc
imediat informaţia genetică în proteine. În celulele eucariote,
anvelopa nucleară separă locul transcripţiei de cel al traducerii
informaţiei genetice. La eucariote genele au o structură mozaicată
fiind compuse din, fragmente a căror secvenţă nucleotidică va fi
tradusă în proteine (exoni) şi din secvenţe care nu vor fi traduse
(introni şi secvenţe repetitive). În nucleu, transcriptul primar nou
sintetizat (ARNm) conţine o succesiune de exoni separaţi de introni
care vor fi eliminaţi prin procesul de maturare. Moleculele de ARNm
mature trec în citosol, fracţiunea solubilă a citoplasmei, unde sunt
traduse. Maturarea ARNm conferă celulelor eucariote posibilitatea
diversificării informaţiei genetice prin combinarea alternativă a
exonilor, o operaţie extrem de importantă în dezvoltarea
organismelor.
Figura 1.2. Fluxul de informaţie genetică la procariote şi eucariote
TA 1.6. Care din următoarele organisme foloseşte ADN ca material

genetic?
a) procariotele; b) eucariotele; c) archea; d) numai a şi c; e) a, b şi c
TA 7. Care dintre următoarele caracteristici se regăsesc atât la bacterii cât

şi la organismele din grupul Archea?
a) citosol; b) nucleu; c) ADN; d) numai a şi c; e) a, b şi c

Sinteza prebiotică a moleculelor organice mici - aminoacizii,

1.1.3. Autoreplicarea glucidele şi acizii graşi – a condus, în conformitate cu diferitele
macromoleculelor teorii privind originea vieţii, la un amestec molecular favorabil
asocierii anumitor constituenţi pentru a forma polimeri de mari
dimensiuni (macromolecule) (Figura 1.3).
O dată format, un polimer poate influenţa formarea altor

polimeri, după exemplul polinucleotidelor care servesc drept matriţă
şi care iniţiază reacţiile de polimerizare a noi polinucleotide. Astfel
de mecanisme de matriţare complementară necesită prezenţa de
catalizatori pentru a creşte viteza de sinteză a copiilor identice.
Moleculele de ARN pot acţiona şi drept catalizatori (ribozime) iar
această dualitate pare să fi furnizat chiar baza evoluţiei primelor
sisteme vii.
ARN posedă două proprietăţi fundamentale ale structurilor

vii: una de purtătoare a informaţiei genetice, analogă genotipului,
dependentă de structura nucleotidică şi, cealaltă, analogă
fenotipului, definită printr-o structura tridimensională care posedă
proprietăţi catalitice. Se pare că moleculele de ARN sunt mai bine
adaptate stocării şi replicării informaţiei genetice decât catalizei.
Pentru a a-şi asuma funcţia catalitică, polipeptidele (proteinele)
compuse dintr-un număr important de aminoacizi diferiţi, adoptă
diferite conformaţii tridimensionale. Structura proteinelor
favorizează un mare număr de funcţii catalitice dintre care unele au
contribuit la creşterea vitezei de replicare a ARN.
Se pare că ADN a apărut şi s-a manifestat efectiv ca purtător al

informaţiei genetice într-o etapă ulterioară apariţiei şi funcţionării
ARN. Spre deosebire de ARN, acesta există sub forma unei duble
elice formată din două molecule polinucleotidice complementare.
ADN şi ARN sunt polinucleotide formate din unităţi
mononucleotidice care au în constituţia lor grupări fosfat, structuri
glucidice cu cinci atomi de carbon (riboza în ARN şi deoxiriboza în
ADN), şi patru baze azotate. Trei baze azotate sunt comune
ambilor acizi nucleici (adenina A, guanina G şi citozina C) iar cea
de a patra este diferită: timina (T) în ADN şi uracilul (U) în ARN.
Structura dublu-catenară a ADN uşurează replicarea şi autorizează
procesul de reparare (catena intactă servind de matriţă model).
Faptul că deoxiriboza este lipsită de o grupare hidroxil face
molecula de ADN mai stabilă chimic. Putem concluziona că aceste
considerente au făcut ca în timpul evoluţiei ADN să detroneze ARN
în ceea ce priveşte funcţia de depozitare a informaţiei genetice.

Figura 1.3. Simularea atmosferei primitive care a dus la apariţia vieţii pe Pământ
(prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition,
Benjamin Cummings, 6 Edition, 2002)
th
Cadrul 1.3. Concepte asupra viului

Cum definim viaţa?
9 Celula este unitatea structurală a viului;
9 Elementele care compun viul: carbonul, azotul, oxigenul, hidrogenul şi

multe alte elemente constituie materie lipsită de viaţă;
9 Celulele prezintă grade diferite de complexitate şi au acelaşi plan de

organizare;
9 Viaţa se bazează pe schimburi de energie;
9 Toate celulele pot să provină dintr-o singură celulă prin diviziune sau
prin fuziune;
9 Toate celulele cresc, îmbătrânesc şi mor
9 Există o mare diversitate de celule vii şi de organisme unicelulare şi

pluricelulare

1.1.4. Un spaţiu Atâta timp cât moleculele sunt libere să difuzeze în mediul
limitat de o înconjurător, replicarea materialului genetic nu se poate realiza
membrană eficient. Izolarea moleculelor favorizează interacţiunile şi
accelerează capacitatea de reacţie aflată la originea celulei
primitive. Moleculele amfifile compuse dintr-o regiune hidrofobă
(insolubilă în apă) şi din una hidrofilă (solubilă în apă) se agregă
instantaneu în mediu apos pentru a forma bistrate lipidice. Acestea
formează vezicule închise care izolează de mediul exterior un
spaţiu interior apos. Moleculele şi ionii conţinuţi într-un spaţiu astfel
definit diferă ca natură şi concentraţie de cele din mediul exterior.
Elaborarea celulei primitive sau celulei ancestrale, strămoş

comun al tuturor celulelor vii actuale ar fi putut fi rezultatul evoluţiei
de la o accesibilitate totală a macromoleculelor la compuşii din
mediu şi izolarea lor ermetică (cadrele 1.4 şi 1.5). Pentru ca între
cele două spaţii astfel definite să se stabilească schimburi a fost
necesar ca anumite secvenţe peptidice hidrofobe incluse în
membrană să asigure rolul de transportori. Astfel, membranele
celulei ancestrale ar putea fi rezultatul aglomerării fosfolipidelor şi
peptidelor membranare. Problema este care dintre fosfolipide sau
peptide s-au regăsit cu o probabilitate mai mare la originea unui
astfel de nivel de organizare.
Figura 1.4. Viaţa a început de la un strămoş comun „Ultimul Strămoş Universal

Comun” (USUC), acum 3,5 miliarde de ani.

1.2. Celulele Unul dintre criteriile care stau la baza clasificării

procariote organismelor este absenţa sau prezenţa nucleului individualizat.
Celulele procariote lipsite de un nucleu veritabil, includ eubacteriile
(prezente în sol, apă şi ca organisme comensale cu celelalte
Archeobacterii organisme vii) şi archeobacteriile (din anumite „nişe” ecologice). De
cealaltă parte se află celulele eucariote (protiste, ciuperci, plante şi
Eubacterii animale) care posedă o membrană nucleară care separă materialul
genetic de restul celulei (Figura 1.4). Cromozomul unic al celulelor
procariote este format dintr-o moleculă de ADN dublu catenar
circulară care conţine câteva milioane de perechi de baze.
1.2.1. Organizarea Bacteriile, organismele procariote cele mai simple întâlnite în

celulei procariote toate mediile naturale, prezintă caracteristici comune. Adesea, un
perete celular, format din peptidoglicani, înconjoară membrana
plasmatică şi conferă celulei formă rigidă. De asemenea, este
prezentă o membrană externă care posedă un număr variabil de
flageli şi pili (Figura 1.5).
Figura 1.5. Structura celulei procariote (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J. B.

th
Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6 Edition, 2002)
Bacteriile au un compartiment citoplasmatic unic care

conţine un nucleoid format dintr-o moleculă simplă circulară de
ADN asociat cu ARN şi proteine. Pe lângă ADN, prezent în
nucleoid, citoplasma majorităţii bacteriilor conţine mici molecule
circulare de ADN, numite plasmide. Cel mai adesea acestea
conferă celulei rezistenţă la antibiotice şi la alte toxine. În condiţii
favorabile, bacteriile se multiplică rapid prin diviziune (scisiparitate).
Capacitatea lor de adaptare la condiţiile de mediu şi de diviziune
rapidă fac ca aceste celule să constituie suporturi excelente pentru
numeroase analize biochimice şi de biologie moleculară, in vitro.

Cele două grupuri de bacterii (archeobacterii şi eubacterii) se

1.2.2. Evoluţia ramifică în mai multe subgrupe în funcţie de sursa de energie
metabolismului utilizată pentru a asigura sinteza componentelor celulare. Anumite
bacterii, autotrofe, se dezvoltă în prezenţă bioxidului de carbon ca
bacterian unică sursă de carbon, în timp ce altele, heterotrofe, necesită
compuşi organici pentru creştere şi reproducere. În funcţie de
sursele de energie şi de carbon bacteriile se pot clasifica în:
- chimiotrofe care obţin energie din compuşi minerali. În

această categorie se regăsesc bacteriile chimiolitotrofe care
formează un subgrup restrâns care conţine microorganisme care
oxidează hidrogenul (Hydrogenomonas), nitriţii (Nitrobacter),
compuşii reduşi ai sulfului (Thiobacillus), amoniacul (Nitrosomonas)
şi bacteriile chimiorganotrofe (entrobacterii, etc) care îşi obţin
energia din compuşi organici;
- fototrofe care folosesc lumina solară ca primă sursă de

energie şi care se dezvoltă fie într-un mediu pur mineral (bacterii
fotolitrotrofe: Thiorhodaceae bacterie sulfuroasă roşie,
Chlorobacteriaceae, bacterie sulfuroasă verde), fie în prezenţă de
compuşi organici;
- fotoorganotrofe de tipul Athiorhodaceae, (bacterie roşie

nesulfuroasă).
TA 1.8. Care dintre următoarele afirmaţii face o distincţie corectă între

celulele procariote şi eucariote ce poate fi atribuită absenţei citoscheletului la
procariote?
a) organitele compartimentate sunt prezente numai în celulele eucariote;
b) la procariote nu se observă o deplasare citoplasmatică;
c) numai celulele eucariote sunt capabile de mişcare
d) de obicei celulele procariote au un diametru de 10 μm sau mai mic;
e) numai celulele eucariote concentrează materialul genetic într-o regiune
separată de restul celulei;

Cadrul 1.4 Evoluţia Lumii Vii (a)
Toate organismele vii aparţin uneia din cele trei categorii:

eubacteriile, archea şi eucariotele.
Nimeni nu ştie exact cum a debutat viaţa, dar strămoşul comun al
tuturor organismelor vii a existat pe Pământ încă de acum aproximativ
patru miliarde de ani, la puţin timp după formarea planetei care este
estimată la 4, 6 miliarde de ani.
La origine primele celule, apărute probabil acum mai bine de 3,5

miliarde de ani, foloseau pentru creştere moleculele prezente în mediul lor
care se presupune că era reprezentat de o „supă prebiotică”. Aceste
microorganisme se consideră a sta la originea chimiorganotrofelor. Aceste
heterotrofe primitive au achiziţionat progresiv capacitatea de a elibera
energia din anumiţi compuşi preluaţi din mediu şi de a o folosi pentru
sinteza unor macromolecule indispensabile pentru supravieţuire şi
multiplicare. Caracteristicile biochimice comune ale întregii descendenţe
celulare indică că microorganismele primitive posedau aproximativ o mie
de gene care ulterior s-au diversificat prin duplicare şi mutaţii aleatoare ale
secvenţelor. Dacă anumite gene au oferit anumite avantaje selective, ele au
fost conservate la generaţiile următoare. Aceste organisme primitive, care
au creat căi metabolice, au devenit din ce în ce mai independente de
moleculele din mediul înconjurător. Evoluţia căilor metabolice s-a realizat
prin adăugarea progresivă de noi reacţii enzimatice.
De asemenea, astfel de mecanisme ar putea explica existenţa unor

mari familii de proteine înrudite dar specializate cum sunt pompele şi
transportorii care se regăsesc la toate organismele vii. Iniţial, datorită lipsei
oxigenului de pe suprafaţa Pământului, căile metabolice cele mai vechi ar fi
trebuit să fie anaerobe. De altfel, glicoliza (metabolizarea glucozei în
absenţa oxigenului) ocupă un loc central între căile metabolice. Aceasta
este prezentă la majoritatea celulelor şi conduce la formarea
adenozintrifosfat (ATP) care serveşte ca sursă de energie direct utilizabilă.
Multe dintre eubacterii şi archeobacterii (archea) trăiesc la

temperaturi ridicate şi folosesc ca sursă de energie hidrogenul. Strămoşul
comun, de care s-au despărţit relativ repede putea avea aceleaşi
caracteristici. O perioada scurtă de timp archea au făcut parte din aceeaşi
linie filogenetică cu eucariotele, fapt care se reflectă în mecanismele
similare de transcripţie a ADN şi ARN cu toate că restul caracteristicilor le
apropie mai mult de bacterii. Încă de la început microorganismele au
dominat pământul prin numărul, varietatea speciilor şi habitatele lor. Şi în
prezent eubacteriile şi archea rămân organismele cele mai abundente din
apă, aer şi uscat.

Cadrul 1. 5: Evoluţia Lumii Vii (b)
Despre eucariotele primitive se cunosc puţine lucruri în afară de

faptul că genomul lor putea fi la fel de străvechi ca şi cel al eubacteriilor şi
al archea. Organismul eucariot contemporan cel mai primitiv este o amibă
numită Pelomyxa palustris care nu posedă mitocondrii. În cursul evoluţiei
eucariotele cele mai numeroase şi mai heterogene au fost protistele
unicelulare microscopice. Respiraţia la primele eucariote a fost introdusă
de bacterii simbiotice asemănătoare cu proteobacteriile. Ulterior cea mai
mare parte a genelor bacteriene au migrat către nucleul gazdei , cu excepţia
unui număr mic de gene conţinute în organitele numite mitocondrii.
Eubacteriile stau la originea fotosintezei. Dezvoltarea pigmenţilor

capabili să folosească energia care provenea de la lumina solară pentru „a
fixa” bioxidul de carbon sau azotul şi de a elabora molecule organice
complexe a reprezentat unul dintre evenimentele fundamentale ale
evoluţiei. Acest eveniment s-a produs într-un stadiu destul de tardiv al
evoluţiei când simbioţi de tipul cianobacteriilor au introdus fotosinteza la
algele roşii, şi cea mai mare parte a genelor bacteriene au migrat către
nucleul gazdei.
Organizarea pluricelulară a apărut după aproximativ un miliard de

ani. Analiza evoluţiei ribozomilor indică că animalele, plantele şi ciupercile
provin din organisme asemănătoare algelor care s-au dezvoltat acum
aproximativ 670 – 1 200 milioane de ani. Anumite fosile care au fost datate
ca trăind acum 570 milioane de ani prezintă similitudini frapante cu
embrionii animalelor contemporane, ceea ce sugerează că primele animale
multicelulare erau de mărime mică comparabile cu larvele şi embrionii
nevertebratelor contemporane. Divergenţa principalelor ramuri filogenetice
ale animalelor a dus la dezvoltarea de animale macroscopice. În acest mod
s+ar putea explica discordanţa între datele moleculare şi cele obţinute din
analiza fosilelor care indică o divergenţă mult mai recentă a animalelor.
TA 1.9. Care sunt argumentele care susţin ipoteza că toate celulele vii au
evoluat dintr-o celulă ancestrală strămoş. Închipuiţi-vă primele zile ale evoluţiei
vieţii pe pământ. Credeţi că această celulă a fost singura care s-a format?
TA 1.10. Formarea moleculelor complexe în condiţii prebiotice a avut loc

deoarece:
a) ele se formează spontan şi în prezent;
b) aceste molecule sunt mai stabile decât molecule simple
c) exista multă energie disponibilă pentru formarea acestor molecule;
d) ele au fost formate de către organisme care folosind energia solară

Cadrul 1.6. Escherichia coli, bacteria cea mai utilizată în

laborator
Escherichia coli, bacterie în formă de baton (2 μm lungime şi 1 μm
diametru), comensală cu numeroase mamifere (prezentă în tractul intestinal al
acestora) rămâne celula cea mai folosită în laboratoare. Ea face parte din
categoria bacteriilor Gram negative care posedă un perete celular ce înconjoară
membrana plasmatică şi o membrană externă. La nivelul membranei externe,
există filamente numite pili care servesc la aderarea bacteriei la suprafaţa altor
celule. Printre aceştia pilul sexual s-a dovedit a fi indispensabil pentru conjugare,
fază în timpul căreia o parte din materialul genetic (sub formă de ADN
monocatenar) se transmite de la o bacterie dotată cu un factor de fertilitate
(bacterie masculă F+) la o bacterie lipsită de acest factor (bacterie femelă F-).
Celula care a primit noul patrimoniu îl foloseşte pentru creşterea capacităţilor de
reproducere. Datorată schimbării de material genetic se poate discuta de
sexualitate bacteriană.
Citoplasma E. coli conţine de la 1 la 4 molecule de ADN circular şi 15 000
la 30 000 ribozomi. În condiţii ideale de cultură, bacteria se multiplică rapid
realizându-se o diviziune la fiecare 20 de minute.
Datorită necesităţilor sale nutriţionale simple (apă, săruri minerale, şi o
sursă de energie, de exemplu glucoză) este o bacterie uşor de cultivat. În
numeroase laboratoare şi în băncile de celule sunt disponibile multe tulpini de E.
coli cu caracteristici genetice diverse. E. coli reprezintă un model celular foarte
utilizat în cercetările de biochimie şi biologie moleculară. Cunoştinţele acumulate
asupra genomului său haploid şi metabolismului fac ca această bacterie să
reprezinte una dintre .principalele unelte celulare pentru ingineria genetică.
În mediul bogat în oxigen pe care nu îl puteau utiliza,

1.2.3. De la anumite organisme anaerobe au dezvoltat o strategie de
procariote la supravieţuire asociindu-se cu organismele aerobe şi trăind astfel în
eucariote: Teoria simbioză. Pentru moment teoria endosimbiotică constituie explicaţia
endosimbiotică cea mai plauzibilă privind originea celulelor eucariote. Mitocondriile
şi cloroplastele, organite care asigură sinteza ATP în celulele
eucariote, derivă dintr-un proces de endosimbioză care a implicat
bacteriile aerobe şi cianobacteriile (vezi cadrele 1.4 şi 1.5).
La eucariotele moderne acestea provin din mitocondriile şi

cloroplastele străvechi şi se divid prin sciziparitate asemenea
bacteriilor. Ele posedă propriul lor ADN şi toată maşinăria proprie
sintezei proteinelor pe care le codifică. Există o omologie
importantă de secvenţă nucleotidică între ADN mitocondrial şi cel al
anumitor bacterii aerobe cât şi între ADN din cloroplaste şi
cianobacterii.

Teoria endosimbiotică este susţinută şi de similitudinile

existente între ribozomii acestor organite şi cei ai bacteriilor dar şi
prin asemănările structurale între cianobacterii şi cloroplaste
(mărime, structurarea clorofilei în lamele). Deoarece cantitatea de
ADN a diminuat enorm şi cea mai mare parte a proteinelor sunt
codificate în prezent de genomul nuclear şi apoi importate în
organite, acestea au devenit dependente de celulele gazdă
(Tabelul din Figura 1.6).
Caracteristici Celule procariote Celule eucariote

Organizare Unicelulare Uni şi multicelulare;
Bacterii şi Archea Celule diferenţiate care
formează diverse ţesuturi
protiste, ciuperci, plante,
animale
Mărime 1-10 μm 5-100 μm
Metabolism Aerob şi anaerob Principal aerobe, oxidare
Oxidare dependentă restrânsă la
de enzime din compartimentul
membrana plasmatică mitocondrial
ADN ADN circular în Complex ADN-histone,
citoplasmă; organizare în cromozomi în
Absenţa histonelor nucleu delimitat de către
anvelopa nucleară
ARN şi Sinteză în acelaşi Sinteză şi maturare de
proteine compartiment ARN în nucleu; proteine
sintetizate în citoplasmă
Nutriţie Absorbţie şi Absorbţie, ingestie şi
fotosinteză fotosinteză (vegetale)
(cianobacterii)
Diviziune Sciziune Mitoză cu elaborarea unui
celulară fus mitotic
Citoschelet Absenţă Microtubuli, filamente de
actină, etc
Organite Puţin reprezentate Organite delimitate de către
sau absente membrane: aparat Golgi,
reticulum endoplasmic,
mitocondrii, cloroplaste
(vegetale)
Mişcări Absenţă Endocitoză, exocitoză
intracelulare
Figura 1.6. Comparaţie între principalele caracteristici ale procariotelor şi
eucariotelor
Celulele eucariote sunt înconjurate de o membrană

1.3. Celulele
plasmatică. Alte membrane intracelulare delimitează
eucariote şi compartimentele din interiorul celulei, fiecare compartiment fiind
diferenţierea caracterizat prin structură, compoziţie biochimică şi funcţii precise
celulară (Figura 1.7).

1.3.1. Celulele Anvelopa nucleară delimitează două compartimente majore:

eucariote sunt nucleoplasma şi citoplasma. Mărimea şi complexitatea ADN din
compartimentate celulele eucariote au necesitat mecanisme elaborate pentru plierea
sa sub o formă compactă cu ajutorul histonelor, proteine bazice
care interacţionează cu ADN. Complexul fibros format, cromatina,
se poate condensa şi răsuci pentru a da naştere structurilor numite
cromozomi care conţin totalitatea genelor nucleare. La eucariote
toată maşinăria necesară expresiei genelor se găseşte în nucleu, în
timp ce la procariote, atât elementele responsabile de transcripţie
cât şi de translaţie sunt prezente în citoplasmă.
Cea mai mare parte a celulelor eucariote au un reticulum

endoplasmatic (situs de sinteză a proteinelor şi fosfolipidelor), un
aparat Golgi (organit care adăugă structuri glucidice proteinelor
membranare, lizozomale şi secretoare), lizozomi (un compartiment
care conţine enzime de digestie intracelulară), peroxizomi
(compartimente care conţin enzimele implicate în reacţii oxidative)
şi mitocondrii (structuri care convertesc în ATP energia conţinută în
hrană). În tabelul din figura 1.8 sunt prezentaţi principalii
constituenţi celulari şi câteva din funcţiile acestora.
Figura 1.7. Structura celulei animale (prelucrat după Molecular Cell Biology, Lodish, et all.
4th edition, 2000)

Element celular Descriere

Membrana Bistrat lipidic de 7 nm grosime care conţine proteine interne şi periferice.
Plasmatică Membrana care încercuieşte celula şi conţine canale şi pompe pentru
trecerea ionilor şi a nutrienţilor, receptori pentru factorii de creştere,
hormonii şi neurotransmiţătorii (în nervi şi muşchi). Aceste mecanisme
moleculare permit transducţia stimulilor în semnale moleculare
Joncţiuni aderente Legături punctiforme în centură între celulele asociate în filamente de actină
fixate pe peretele citoplasmatic
Desmozomi Legături punctiforme între celulele asociate în filamente intermediare pe
peretele citoplasmatic
Joncţiuni Zonă localizată la nivelul regiunii de comunicare dintre două celule unde
comunicante membranele plasmatice se reunesc pentru a forma canale intercelulare
minuscule care permit trecerea moleculelor mici dintr-o celulă în alta
Joncţiuni înguste Joncţiuni fine care există în spaţiul dintre două celule epiteliale
Filamente de actină „microfilamente” cu o mărime de 8 nm care constituie o reţea elastică
vâscoasă în citoplasmă şi servesc drept ghid pentru deplasările generate
de miozină
Filamente Filamente cu o mărime de 10 nm, constituite din proteine de tip keratină
intermediare care se comportă ca „tendoane” rigide în interiorul citoplasmei
Microtubuli Polimeri tubulari formaţi din tubulină cu un diametru 25 nm, care reprezintă
principalul constituent al cililor, flagelilor şi fusului mitotic. Microtubulii
constituie ghidul pentru deplasarea organitelor generată de dineină şi
kinezină
Centrioli Cilindru mic constituit din nouă triplete de microtubuli, situaţi în centrul
celulei (centrozom) şi la baza cililor şi flagelilor; elementele
pericentrozomale permit nuclearea şi fixarea microtubulilor
Microvilozităţi Extensii cilindrice subţiri ale membranei plasmatice ranforsate în partea
internă cu fascicule de filamente de actină
Cili/Flageli Organite mobile care se proiectează în afara celulei şi care sunt înconjurate
de membrana periplasmică; mişcările lor sunt acţionate de către o axonemă
formată din nouă dublete de microtubuli, doi microtubuli distincţi şi o enzimă
(dineina) care este implicată în transducţia de energie
Particule de glicogen Formă de stocare a polizaharidelor
Ribozomi Particule constituite din ARN şi proteine care sunt implicate în sinteza
proteică
Reticul endoplasmatic Saci membranari aplatizaţi situaţi în mediul intracelular la care se asociază
rugos ribozomii responsabili pentru sinteza proteinelor secretate şi a proteinelor
membranare care se integrează în membrană
Reticul endoplasmatic Saci membranari plaţi situaţi în spaţiul intracelular lipsit de ribozomi, care
neted asigură sinteza lipidelor, metabolismul medicamentelor şi sechestrarea
calciului
Aparatul Golgi Grupă de saci membranari aplatizaţi cu vezicule care asigură împachetarea
proteinelor secretate şi participă la glicozilarea proteinelor
Anvelopa nucleară Membrană dublă legată de reticulul endoplasmatic care limitează nucleul
Pori nucleari Canale de talie mare în membrana nucleară, cu dispozitive de control, care
reglează trecerea proteinelor şi ARN către interiorul şi exteriorul nucleului
Eucromatina Formă activă şi dispersată a cromatinei în interfază
Heterocromatina Cromatină condensată inactivă
Nucleol Situs intranuclear al sintezei şi maturării ARN ribozomal; asamblarea
ribozomilor
Lizozomi Structură sub formă de saci delimitată de o membrană impermeabilă care
conţine enzime hidrolitice
Peroxizomi Structură sub formă de saci delimitată de membrană; conţin catalază şi
diferite oxidaze
Mitocondrie Organit delimitat de o membrană externă netedă şi de o membrană internă
crenelată care formează cripte; conţine enzime care asigură oxidarea
acizilor graşi şi fosforilarea oxidativă a ADP
Figura 1.8. Inventarul constituenţilor celulari la eucariote

Compartimentarea conferă mai multe avantaje celulelor

eucariote. Membranele constituie o barieră care permite fiecărui
organit să păstreze un mediu ionic şi enzimatic particular. Fiecare
dintre aceste medii favorizează subtipuri de reacţii biochimice
vitale. Următoarele exemple ilustrează această noţiune:
- Segregarea enzimelor de digestie din structura lizozomului
previn distrugerea celorlalţi constituenţi celulari;
- Sinteza de ATP este condiţionată prin caracterul

impermeabil al membranei mitocondriale; reacţiile care eliberează
energie antrenează apariţia unui gradient de protoni de o parte şi
de alta a membranei, pe care enzimele membranare îl utilizează
pentru a genera ATP;
- Membrana nucleară delimitează un compartiment în care

sinteza şi maturarea moleculelor de ARN transcrise de pe structura
genelor se poate realiza înainte ca moleculele de ARNm matur să
treacă în citoplasmă unde dirijează sinteza proteică;
- Peretele celular este propriu celulei vegetale şi este

constituit dintr-o îmbinare de fibre. Grosimea şi rigiditatea sa sunt
variabile dar întotdeauna peretele este mult mai gros ca membrana
plasmatică. Peretele celular compus din celuloză şi hemiceluloză
constituie limita celulei vegetale (Figura 1.9).
Figura 1. 9. Structura celulei vegetale (prelucrat după Molecular Cell Biology, Lodish, et all.
4th edition, 2000)
La plante fotosinteza se realizează în cloroplaste locul

producerii substanţelor energetice care poate fi comparat cu o
centrală solară). Cloroplastul este şi el limitat de două membrane
iar în stroma conţine ADN (Figura 1.9).

TA 1.11. Dovezile că organismele au un strămoş comun sunt:

a) acelaşi cod genetic care se regăseşte peste tot; b) toate organismele
folosesc aminoacizi cu aceeaşi chiralitate; c) arborii filogenetici care se bazează
pe secvenţe nucleotidice au un singur punct de origine; d) toate răspunsurile
TA 1.12. Care dintre următoarele cuvinte desemnează un exemplu de
organit?
a) amiba; b) muşchiul; c) stomacul; d) sistemul digestiv; e) cloroplastul
TA 1.13. Care din următoarele structuri nu este prezentă în celulele
procariote?
a) ADN; b) peretele celular; c) membrana plasmatică; d) ribozomii; e)
reticulul endoplasmatic
TA 1.14. Care dintre următoarele structuri nu este parte a sistemului
endomembranar?
a) mitocondria; b) aparatul Golgi; c) reticulul endoplasmatic rugos; d)
lizozomii; e) reticulul endoplasmatic neted
TA 1.15. Cele patru clase de compuşi cu carbon care se găsesc în toate
organismele vii sunt:
a) glucidele, lipidele, aminoacizii şi zaharurile; b) lipidele, aminoacizii,
membranele şi nucleotidele; c) proteinele, lipidele, aminoacizii şi nucleotidele;
d) aminoacizii, glucidele, nucleotidele şi acizii graşi
Celulele eucariote au un citoschelet. Trei tipuri de polimeri

proteici: filamentele de actină, microtubulii şi filamentele
intermediare, formează o matrice citoplasmatică vâscoasă şi
elastică care furnizează celulei o structură cu o anumită rigiditate.
Printre altele, filamentele de actină şi microtubulii servesc de ghid
pentru mai multe proteine motoare care asigură mobilitatea întregii
celule şi a organitelor în interiorul citoplasmei.
Citoscheletul format din filamente de actină şi din microtubuli
este indispensabil supravieţuirii, chiar şi la ciuperci şi la plante care
posedă un perete de celuloză rigid care constituie o structură rigidă
care împiedică mişcarea întregii celule. În ciuda acestei
constrângeri determinată de peretele celular, aceste celule sunt
dependente de existenţa citoscheletului şi a structurilor motoare
care îi sunt asociate pentru a permite migrarea organitelor în
interiorul citoplasmei şi segregarea cromozomului.
TA 1.16. De ce este avantajos pentru celulele eucariote să dezvolte

sisteme de membrane interne care să le permită importul substanţelor din
exterior?
TA 1.17. Care dintre următoarele organite nu sunt strâns asociate cu
sistemul endomembranar?
a) anvelopa nucleară; b) cloroplastul; c) aparatul Golgi (AG); d)
membrana plasmatică; e) reticulul endoplasmatic (ER)

TA 1.18. Care dintre următoarele organite este comun pentru celulele

plantelor şi animalelor?
a) cloroplastele; b) peretele celulozic; c) tonoplastul; d) mitocondria; e)
centriolii
TA 1.19. Care dintre următoarele perechi structură-funcţie sunt greşit

combinate?
a) nucleol; producere de ribozomi; b) lizozomi; digestie intracelulară; c)
ribozomi; sinteză proteică; d) Golgi; secreţie de produşi celulari; e) microtubuli;
contracţie musculară
Formarea unui organism pluricelular este rezultatul unei

1.3.2. Organismele organizări sociale în care celulele sunt corelate între ele (Figura
pluricelulare: 1.10).
diferenţiere celulară
şi reproducere
Figura 1.10. Complexitatea organismului uman (prelucrat după Molecular Cell Biology,
Lodish, et all. 4th edition, 2000)

Eucariotele au dezvoltat un anumit număr de mecanisme

pentru a asigura această funcţie. De exemplu, în urma diviziunii
celulare, celulele fiice rămân legate între ele prin punţi
citoplasmatice. La plantele superioare, pe lângă punţile
citoplasmatice (plasmodesme), celulele sunt menţinute într-o
structură rigidă de alveole constituite din celuloză (peretele celular),
secretat de către celule. La animale, aderenţele dintre membranele
plasmatice şi matriţele extracelulare participă la menţinerea
organizării pluricelulare. În general, asocierea celulelor conduce la
specializarea acestora pentru diferite funcţii (proces de diferenţiere)
şi la cooperarea lor pentru a genera organisme superior organizate.
În organismele pluricelulare, diferenţierea celulelor este

însoţită de o mare diversitate de mărime şi formă, corelate cu
funcţiile asigurate de celule (celule alungite: neuroni; celule
disociate biconcave: hematiile). Astfel, celulele regrupate într-un
organ adoptă morfologii variate (pavimentoase, cilindrice, etc.)
adesea însoţite de diferenţieri apicale (microvilozităţi: celule
epiteliale intestinale, etc.). În ţesutul conjunctiv, celulele sunt
dispersate într-o matriţă extracelulară şi au formă de stea sau sunt
fuziforme (condrocite, fibroblaste, etc.).
Celulele epiteliale, sanguine sau germinale mascule sunt

reînnoite pornind de la celule stem adulte (suşe) pe toată perioada
vieţii unui individ. Spre deosebire de acestea, celulele înalt
diferenţiate cum sunt neuronii şi celulele musculare au pierdut
capacitatea de a se divide la fel de frecvent. Există şi cazuri
intermediare, ca de exemplu celulele hepatice care nu se divid
decât dacă ficatul a pierdut din masa sa normală (ablaţie parţială,
hepatită).
În general, la eucariotele unicelulare, mitoza constituie un

mod de reproducere simplu, asexuat, care furnizează doi indivizi
identici genetic cu celula parentală. Mecanismul de reproducere al
animalelor şi plantelor superioare este mult mai complex.
Reproducerea sexuată determină intervenţia a două celule
germinale sau gameţi masculi şi femeli a căror fuziune asigură
dezvoltarea unui descendent genetic diferit de cei doi părinţi. Într-un
organism pluricelular se stabileşte foarte devreme o disjuncţie
fundamentală între celulele germinale de care depinde propagarea
speciei şi celelalte celule somatice care alcătuiesc structura
organismului.

TA 1.20. Care dintre organite sunt prioritar implicate în sinteza de acizi

graşi, fosfolipide şi steroizi?
a) ribozomii; b) lizozomii; c) reticulul endoplasmatic neted; d) mitocondria;
e) veziculele contractile
TA 1.21. Ce nivel ierarhic de organizare reprezintă o frunză de arţar?

a) ţesut; b) organ; c) organit; d) populaţie; e) organism
TA 1.22 În termenii organizării ierarhice a vieţii, o amibă reprezintă

___________ca nivel de organizare, în timp ce un câine
reprezintă_______________ca nivel de organizare
a) celulă şi organism ……….un organism multicelular
b) numai o celulă……………un organism
c) numai un organit…………o celulă şi un organism multicelular
d) numai un organit………….un organism unicelular
TA 1.23. care este diferenţa dintre un ţesut şi un organ?

a) nivelul de organizare tisular este mult mai larg decât al organului;
b) ţesutul nu este compus din celule; organul este compus din celule;
c) un ţesut nu poate exista dacă nu este componentul unui organ, în timp
ce un organ poate exista independent de ţesut;
d) un organ include mai multe ţesuturi;
e) ţesuturile nu sunt considerate ca fiind sisteme vii; organele sunt
considerate ca fiind sisteme vii.

1.4. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
TA 1.1: a; TA 1.2: c; TA 1.3: c; TA 1.5: a; TA 1.6: e; TA 1.7: d; TA 1.8: b; TA 1.10: c;

TA 1.11: d; TA 1.12: e; TA 1.13: e; TA 1.14: a; TA 1.15: d; TA 1.17: b; TA 1.18. d; TA 1.19:
e; TA 1.20: c; TA 1.21: b; TA 1.22: a; TA 1.23: d
TA1.4: 6x 1039 bacterii vor avea aceeaşi greutate cu Pământul

6x1039 =2t/20 în conformitate cu ecuaţia exponenţială de creştere
Dacă rezolvăm ecuaţia pentru t, obţinem valoarea lui t =132 de generaţii. De la
apariţia bacteriilor pe pământ (3,5 miliarde de ani) au trecut deja 5x1014 generaţii.
Este clar că masa bacteriilor de pe această planetă este oricum apropiată de masa
Pământului. Acesta ilustrează că creşterea exponenţială poate să apară numai timp de
câteva generaţii (care reprezintă perioade de timp nesemnificative în raport cu timpul
evolutiv).
În orice scenariu realist, resursele de hrană devin limitate foarte rapid. Acest calcul
simplu, ne demonstrează că această capacitate de diviziune rapidă în condiţiile unei
cantităţi de hrană insuficientă, reprezintă numai unul dintre factorii care asigură
supravieţuirea speciei. Hrana, este în general săracă (insuficientă) şi celulele bacteriene
sunt printre cele mai adaptate la schimbările de mediu.
TA 1.9: Există o serie de dovezi care să ateste existenţa unui strămoş comun.
Analiza celulelor actuale dovedeşte un incredibil grad de similitudine la nivelul
componentelor de bază care realizează procesele interne din majoritatea tipurilor celulare.
De exemplu, multe căi metabolice sunt conservate de la o celulă la alta iar componentele
care intră în structura acizilor nucleici şi a proteinelor sunt aceleaşi în toate celulele vii. De
asemenea este demonstrată existenţa unor proteine cu rol important în celulă care au o
structură aproape similară la procariote şi eucariote.
Cu toate că teoretic există mai multe posibilităţi de a sintetiza proteine care pot
realiza aceleaşi funcţii, există dovezi copleşitoare care ne demonstrează că cele mai
importante structuri şi procese au fost inventate numai o singură dată şi apoi au devenit
legi sau procese cheie în timpul evoluţiei.
Totuşi, pare cu adevărat neverosimil ca prima celulă supravieţuitoare să devină
fondatorul primordial al lumii celulare de astăzi. Cum evoluţia nu este un proces
dirijat/direcţionat cu un scop fix/cu o finalitate sau progresie decisă anterior, este mult mai
probabil să fi existat un număr mare de experienţe celulare (încercări celulare) nereuşite
care să se fi multiplicat (replicat) un anumit timp şi apoi să dispară deoarece nu se puteau
adapta la schimbările de mediu sau nu puteau să supravieţuiască în competiţie cu alte
tipuri celulare.
Deci, putem specula că strămoşul primordial celular a fost o celulă „norocoasă”
care a ajuns într-un mediu relativ stabil în care a avut şansa să se multiplice şi să
evolueze.
TA 1.16: După ce preiau substanţele din mediu de tipul particulelor de hrană,

celulele eucariote le pot reţine pentru hrănirea individuală (pentru propriul interes). Spre
deosebire de eucariote, bacteriile nu deţin modalităţile de capturare a unor cantităţi
(bucăţi) de hrană; acestea pot exporta substanţele utile pentru degradarea hranei
(substanţelor hrănitoare) din mediu, dar produşii acestei activităţi trebuie apoi
împărţiţi/distribuiţi cu alte celule din aceeaşi vecinătate.

1.5. Lucrare de verificare 1
1.1. Care dintre următoarele componente este prezent în celulele procariote?

a) mitocondria; b) ribozomii; c) anvelopa nucleară; d) cloroplastele; e) reticulul
endoplasmatic
1.2. Care dintre următoarele afirmaţii fac o distincţie corectă între celulele procariote
şi eucariote care poate fi atribuită absenţei citoscheletului la procariote?
a) organitele compartimentate sunt prezente numai în celulele eucariote; b) la
procariote nu se observă o deplasare citoplasmatică; c) numai celulele eucariote sunt
capabile de mişcare; d) de obicei celulele procariote au un diametru de 10 μm sau mai
mic; e) numai celulele eucariote concentrează materialul genetic într-o regiune separată
de restul celulei;
1.3. Care sunt principalele componente din structura ADN?
a) proteinele; b) glucidele şi lipidele; c) 20 de aminoacizi; d) 26 nucleotide; e) patru
nucleotide
1.4. Menţinerea unui mediu intern relativ stabil se referă la:
a) taxonomie; b) selecţie naturală; c) evoluţie; d) teorie celulară; e) homeostazie
1.5. Care dintre următoarele afirmaţii furnizează dovezi privind existenţa unui
strămoş comun al tuturor organismelor vii?
a) folosirea ubiquitară a catalizei de către sistemele vii; b) universalitatea codului
genetic; c) structura nucleului; d) structura cililor; e) structura cloroplastelor
1.6. Care dintre următoarele sunt celule procariote?
a) plante; b) fungi; c) bacterii; d) animale; e) atât B cât şi C
1.7. Care din următoarele structuri nu este prezentă în celulele procariote?
a) ADN; b) peretele celular; c) membrana plasmatică; d) ribozomii; e) reticulul
endoplasmatic
1.8. Care dintre următoarele structuri nu conţine ribozomi funcţionali?
a) o celulă procariotă; b) o mitocondrie de la plante; c) un cloroplast; d) o
mitocondrie animală; e) un nucleol
1.9. Care dintre organite sunt în principal implicate în sinteza de acizi graşi,
fosfolipide şi steroizi?
a) ribozomii; b) lizozomii; c) reticulul endoplasmatic neted; d) mitocondria; e)
veziculele contractile
1.10. Care structură reprezintă situsul sintezei proteinelor care pot fi exportate din
celulă?
a) reticulul endoplasmatic rugos; b) lizozomii; c) plasmodesma; d) veziculele Golgi;
e) joncţiunile înguste
1.11. Cărei structuri îi veţi asimila funcţia de secreţie care determină, de exemplu,
formarea unui nou perete celular la plante?
a) reticulul endoplasmatic neted; b) lizozomii; c) plasmodesma; d) veziculele Golgi;
e) joncţiunile înguste
1.12. Care dintre următoarele afirmaţii nu sunt împerecheate corect?
a) nucleol - ARN ribozomal; b) nucleu-replicarea ADN; c) lizozomi – sinteză
proteică; d) membrană celulară - bistrat lipidic; e) citoschelet – microtubuli
1.13. Care dintre următoarele componente celulare nu este direct implicată în
sinteză sau secreţie?
a) ribozomii; b) reticulul endoplasmatic rugos; c) corpii Golgi; d) reticulul
endoplasmatic neted; e) lizozomii
1.14. Din următoarele afirmaţii care este comună pentru mitocondrii şi cloroplaste?
a) se produce ATP; b) este prezent ADN; c) sunt prezenţi ribozomi; d) numai b şi c
sunt corecte; e) a, b şi c sunt corecte
1.15. Organitele care conţin ADN sunt:

a) ribozomi; b) mitocondrii; c) cloroplaste; d) numai b şi c sunt corecte; e) a, b şi c
sunt corecte
1.16. O celulă secretoare animală şi celulele fotosintetice dintr-o frunză sunt
similare în multe puncte de vedere cu excepţia: a) ambele au aparate Golgi; b) ambele au
mitocondrii; c) ambele au proteine de transport pentru transportul activ al ionilor; d) ambele
au cloroplaste; e) ambele au o membrană celulară
1.17. Care dintre următoarele structuri sunt capabile să convertească energia
luminoasă în energie chimică? a) cloroplastele; b) mitocondriile; c) leucoplastele; d)
peroxizomii; e) corpii Golgi
Pentru următoarele întrebări, folosiţi o literă care să aducă în corespondenţă

structura cu propriul său tip celular. Alegeţi categoria cea mai largă. Fiecare răspuns poate
fi folosit odată, de mai multe ori sau niciodată.
A. o trăsătură pentru toate celulele
B. se găsesc numai în celulele procariote
C. se găsesc numai în celulele eucariote
D. se găsesc numai în celulele plantelor
E. se găsesc numai în celulele animale
1.18. Membrana plasmatică
1.19. Tonoplastul
1.20. Nucleoidul
Referiţi-vă la următorii cinci termeni pentru a răspunde la următoarele întrebări.
Alegeţi cel mai adecvat termen pentru fiecare fază. Fiecare termen poate fi folosit o dată,
de mai multe ori sau niciodată.
A. lizozomii
B. tonoplaştii
C. mitocondria
D. aparatul Golgi
E. peroxizomii
1.21. Secretă multe polizaharide
1.22. Conţine enzime hidrolitice
1.23. Ajută la reciclarea materialului organic celular
1.24. Unul dintre principalii transformatori celulari de energie
1.25. Membranele care înconjoară cloroplastul provin: a) numai de la strămoşul
procariot al cloroplastelor; b) de la strămoşul procariot (membrana internă) şi de la gazda
eucariotă (membrana externă); c) de la strămoşul procariot (membrana externă) şi de la
gazda eucariotă (membrana internă); d) numai de la strămoşul eucariot.

1.6. Bibliografie unitatea 1
1. Biologie cellulaire, Jean Michel Petit, Abderrahman Maftah, Raymond Julien,

Masson,, Paris 1997, Chapitre 1: Cellules de procaryotes et d’eucaryotes
2. Cell Biology, Thomas D. Pollard, William C. Earnshaw, Elsevier, 2004
3. http://www.geniebio.ac-aix-marseille.fr/- Ressources Multimédia en Biochimie -
Génie Biologique; Biotechnologies
4. http://www.bio.umontreal.ca/cours/Bio-1154/evolution.htm, Biologie cellulaire I
5. http://www.boskitos.com/fac/biocel/ Biologie Cellulaire PCEM1
6. http://www.web-books.com/MoBio/Free/Contents.htm, Molecular Biology Web
Book Contents
7. http://www.snv.jussieu.fr/bmedia/sommaires/bc.htm, Biologie Cellulaire
8. http://schwann.free.fr/biocell03.html, Cours de Biologie Cellulaire
9. Biologie moléculaire, Abderrahman Maftah, Raymond Julien, Masson, Paris 1996
10. Biologie Moléculaire et Cellulaire, Exercices et corriges, Nathan Université,
1994
11. Biochimie, génétique, Biologie moléculaire, J Etienne, 3eme édition, Masson,
1996
12: Biologie cellulaire, Thomas D. Pollard, William C. Earnshaw, edition francaise,
Elsevier, 2004, Chapitre 1: Principes généraux de l’organisation de la cellule
13, The Cell a Molecular Approach, Geoffrey M. Cooper, Robert E. Hausman, third
edition, ASM Press, 2004, Chapter 1: An overview of cells and cell research
14. Biologie Cellulaire et Moléculaire, concepts et expériences, Gerald Karp, De
Boeck Université, 1998, Chapitre 1: Introduction à l’étude de la biologie cellulaire
15. Essential Cell Biology, An introduction to the Molecular Biology of the Cell,
International Student edition, B. Alberts, D. Bray, A. Johnson, J. Lewis, M. Raff, K.
Roberts, P. Walter, Garland Publishing Inc, 2004, Chapter 1: Introduction to Cells.
16. Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Editor, International
Edition, Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 7: A tour of the Cell
17. Test Bank For Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Editor, ,
Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 7: A tour of the Cell
18. Molecular Biology of the Cell, A problems approach, J. Wilson, T. Hunt, Garland
Science, Forth edition, 2002
20. www.ustboniface.mb.ca, Bienvenue à la page d'accueil pour le cours Biologie
21. Molecular Cell Biology, Lodish, Berck, Zypousky, Matsudaira, Baltimore,
Darnell, 4th edition, 2000, Freeman and Company, Chapter 1: Life Begins with Cells
22. www.med.univ-angers.fr, Licence de Biologie Cellulaire.
23. web-books.com, Molecular Biology Web Book Contents
24. http://www.cu.lu/labext/rcms/cppe/cellfr.html, CPPE Module S2: Biologie
cellulaire
25. http://www.cbc.umn.edu/~mwd/courses.html, Course/Tutorial on Cell Biology
26. http://web.mit.edu/esgbio/www/7001main.html, Hypertextbook Cell Biology
27. http://www.univ-ag.fr/, Cours de Biologie cellulaire
28. www.emc.maricopa.edu/faculty/farabee/BIOBK/BioBookCHEM1.html, On-Line
Biology Book:
29. http://www.infobiogen.fr/deambulum/index.php, DEAMBULUM - Cours en
biologie : Biologie cellulaire

Tehnici de explorare celulară
Unitatea de învăţare 2
TEHNICI DE EXPLORARE CELULARĂ
pag
Cuprins 28
Introducere 29
2. 1. Culturi celulare 31
2.1.1. Mediile de cultură 32
2.1.2. Tipuri de culturi 33
2. 2. Metode de microscopie 35
2.2.1. Microscopia optică 35
2.2.2. Microscopia de fluorescenţă 37
2.3. Metode de separare a componentelor celulare 40
2.3.1. Centrifugarea 41
2.3.1.1. Principiul centrifugării 41
2.3.1.2. Variantele centrifugării 42
2.3.1.3.Centrifugarea în gradient de densitate 44
2.3.2. Cromatografia 45
2.3.2.1. Cromatografie pe hârtie 46
2.3.2.2.Cromatografia pe coloană în fază lichidă 47
2.3.2.3. Cromatografia lichidă de înaltă presiune 48
2.3.2.4 Gel filtrarea 48
2.3.2.5. Cromatografia pe schimbători de ioni 49
2.3.2.6. Cromatografia de afinitate 49
2.3.2.7. Cromatografia în fază gazoasă 50
2.3.3. Electroforeza 50
2.3.3.1. Principiul electroforezei 51
2.3.3.2. SDS-PAGE 51
2.3.3.3. Imunoelectrofocalizare 52
2.3.3.4. Electroforeza bidimensională 52
2.3.3.5. Purificarea şi separarea acizilor nucleici 53
2.3.3.6. Aplicaţii electroforeză 54
2.4. Tehnici de marcare 55
2.4. 1. Marcarea radioactivă 55
2.4.2. Marcarea cu anticorpi 55
2.5. Tehnici ADN recombinat 58
2.5.1. Clonare moleculară 58
2.5.2. Transformare de bacterii 60
2.5.3. Enzimele de restricţie 62
2.5.4. Construirea unei bănci de ADN genomic 64
2.5.5. Construirea unei bănci de ADNc 65
2.5.6. Reacţia PCR 66
28 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Introducere
În cadrul acestei unităţi de studiu vă veţi putea familiariza cu principalele

tehnici folosite în explorarea celulelor. Acestea vizează: realizarea de culturi
celulare primare sau cultivarea de linii celulare cu anumite caracteristici şi analiza
celulelor si subcomponentelor lor prin metode microscopice. Un loc important îl
ocupă tehnicile de separare şi purificare a componentelor celulare în scopul
caracterizării cât mai exacte a acestora. Sunt trecute în revistă principalele tehnici
de marcare şi nu în ultimul rând sunt prezentate principiile şi aplicaţiile unora
dintre cele mai moderne tehnici de obţinere a ADN recombinat. Materialul este
presărat cu teste de autoevaluare pe care vă recomandăm să le rezolvaţi pe
măsură ce parcurgeţi materialul teoretic. Acestea au rolul de a vă
confirma/infirma înţelegerea noţiunilor prezentate şi reprezintă o modalitate utilă
de autoverificare a cunoştinţelor indispensabilă rezolvării testelor din lucrarea de
verificare nr. 2. La finalul capitolului sunt prezentate răspunsurile la testele de
autoevaluare pe parcurs şi lucrarea de verificare pe care la finalul parcurgerii
unităţii o veţi trimite tutorelui.
Obiective generale
¾ Utilizarea conceptelor caracteristice metodelor de investigare
celulară pentru înţelegerea complexităţii şi diversităţii lumii vii;
¾ Înţelegerea investigării fenomenelor şi proceselor caracteristice lumii

vii la nivel celular.
Obiective specifice
La terminarea studiului acestei unităţi trebuie să fiţi capabili să:
9 înţelegeţi diferenţa între culturi celulare primare şi linii;
9 prezentaţi succint şi clar principalele tehnici microscopice, principiile

şi aplicaţiile acestora;
9 faceţi diferenţa între diferitele tehnici de separare a componentelor

celulare;
9 definiţi principiile principalelor tehnici de separare şi să puteţi

enumera unele dintre aplicaţiile lor;
9 precizaţi care sunt principalele tehnici folosite în tehnologia ADN

recombinat şi să recunoaşteţi aplicaţiile acestora,


¾ Unitatea conţine în structura sa 31 teste de autoevaluare
distribuite astfel încât să asigure o fixare eficientă a noţiunilor
prezentate.
¾ Unele dintre testele de autoevaluare sunt întrebări urmate
de trei sau patru sau cinci răspunsuri posibile, fiecare indicat cu o
literă în dreptul lui. Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să
încercuiţi litera din dreptul răspunsului pe care îl consideraţi ca fiind
corect.
¾ Alte teste vă vor cere să scrieţi răspunsuri scurte sau să
textului vă recomandăm să reluaţi parcurgerea întregului material si
apoi să reveniţi asupra rezolvării testelor. Unele dintre teste sunt
simple şi direct corelate cu textul parcurs, răspunsul lor fiind evident
în timp ce altele necesită o bună integrare a cunoştinţelor obţinute şi
parcurgerea întregii unităţi. De asemenea, enunţurile testelor au
rolul lor în fixarea cunoştinţelor şi în formarea unei viziuni de
ansamblu asupra informaţiei prezentate.

Gradul de dobândire a cunoştinţelor privind conceptele
prezentate în această unitate de învăţare va fi cuantificat pe baza
notei obţinute la Lucrarea de verificare Nr.2 care conţine 20 de
probleme. Testele din lucrarea finală sunt de acelaşi tip cu testele
de autoevaluarea din unitatea 2.
verificare 2 va fi realizată de tutore la termene stabilite de comun
organizatoare. Evaluarea pe parcurs are o pondere de 50% din nota
finală. Lucrarea de verificare 2 va reprezenta 4% din verificarea pe
parcurs. Cele 20 de întrebări vor fi echivalente şi vor fi notate cu 2
puncte fiecare, astfel încât pentru o lucrare corectă să puteţi
acumula 40 de puncte.
Materialul prezentat conţine patru cadre suplimentare şi 23
de figuri care prezintă informaţii menite să întregească sau să
clarifice noţiunile prezentate. Acestea nu sunt opţionale deoarece
vă vor ajuta la lămurirea noţiunilor teoretice prezentate. Un rezultat
bun la lucrarea de verificare este clar condiţionat de parcurgerea cu
responsabilitate a testelor de autoevaluare, a cadrelor şi de
înţelegerea figurilor.

2.1. Culturi În ultimele decenii au fost posibile descoperiri fundamentale

celulare în domeniul biologiei organismelor graţie tehnicilor de culturi
celulare atât procariote cât şi eucariote.
Dacă bacteriile şi drojdiile cresc rapid pe medii simple,
celulele provenind de la eucariote superioare (de exemplu, celulele
de mamifere) în cultură nu îşi conservă capacitatea de a se
multiplica decât dacă mediul de cultură aduce un anumit aport de
elemente nutritive şi factori de creştere (Cadrul 2.1).
Culturile de celule (sau de ţesuturi) îşi au originile în secolul
19 când oamenii au început să examineze în detaliu ţesuturile şi
organele organismelor în recipiente de sticlă. Deşi, termenul in vitro
înseamnă literal “în sticlă”, în prezent majoritatea culturilor celulare
se realizează în sau pe plastic şi pe alte tipuri de materiale (Cadrul
2.2).
Prima încercare, încununată de succes, de a cultiva celule
izolate din organismul vertebratelor a fost realizată în anul 1907 de
către Ross Harrison, care era interesat în diferenţierea neuronilor.
Alexis Carrel, 1912, a cultivat celule în diferite condiţii şi a constatat
că în condiţiile în care mediul este corespunzător şi schimbat cu
regularitate, celulele pot creşte în cultură o perioadă îndelungată de
timp.
În prezent, culturile celulare îşi propun să reproducă in vitro
condiţiile existente in vivo pentru a permite celulelor “normale” (ne-
tumorale) să crească în cultură. Sunt cultivate în laborator celule
dintr-un număr mare de organisme şi ţesuturi din diferite surse
pentru scopuri foarte diferite:
- studiul propriu-zis al sistemelor celulare (proliferare, condiţii
de creştere, evoluţia ciclului celular, controlul creşterii celulelor
tumorale şi modularea expresiei genice);
- în domeniul biologiei dezvoltării pentru a realiza studii de
dezvoltare şi diferenţiere;
- obţinerea de plante şi animale transgenice;
- studii de citogenetică şi genetică moleculară;
- studii de citotoxicitate pentru diferite medicamente şi
substanţe xenobiotice (agenţi poluanţi);
După separarea celulelor din ţesuturi, există 2 modalităţi de
bază prin care acestea pot fi cultivate:
- într-o cultură de masă, când în recipientul de cultură este
adăugat un număr relativ mare de celule, care colonizează fundul
recipientului şi formează un strat de celule relativ uniform generând
un monostrat.
- într-o cultură clonală, când un număr relativ mic de celule
este introdus în recipientul de cultură şi se fixează de substrat la o
anumită distanţă una de cealaltă. În acest caz, proliferarea celulelor
determină formarea de colonii individuale sau clone celulare, ale
căror membri sunt derivaţi din aceeaşi celulă iniţială.

2.1.1. Mediile de Alegerea mediului de cultură diferă în funcţie de scopurile

cultură urmărite.
Majoritatea mediilor de cultură sunt constituite dintr-un
amestec de molecule cu masă moleculară mică (Cadrul 2.1).
Aportul de proteine şi de factori de creştere şi de adeziune se
realizează, în general, prin adăugarea de ser (10-20%). Cel mai
folosit este SFV (serul fetal de viţel) la care se adaugă uneori
molecule mult mai specifice în funcţie de tipul culturii realizate:
- insulină care stimulează proliferarea celor mai multe tipuri
celulare in vivo şi care acţionează sinergic cu numeroşi hormoni;
- factori de creştere: factorul de creştere epidermic (EGF -
Epidermal Growth Factor), factorul de creştere fibroblastic (FGF -
Fibroblastic Growth Factor), factorul de creştere derivat din
plachete (PDGF – Platelet Derived Growth Factor), factorul de
creştere nervos (NGF - Nervous Growth Factor);
- proteine de tipul transferinei care asigură transportul fierului
şi al albuminei implicată în fixarea şi transportul acizilor graşi;
- factori de adeziune, fibronectină, colagen, care asigură
fixarea celulelor de flaconul de cultură.
Majoritatea mediilor folosite uzual sunt disponibile comercial
sub formă de pudră sau lichidă.
Cadrul 2.1.Compoziţia mediului de cultură pentru celulele de

mamifere
Aminoacizi Vitamine Săruri Alte
anorganice componente
Arginină Biotină Ca(NO3)2 Glucoză
Asparagină Colină KCl HEPES
Acid aspartic Pantotenat MgSO4 Roşu fenol
Cisteină Acid folic NaCl Penicilină
Acid glutamic Nicotinamidă NaHCO3 Streptomicină
Glutamină Piridoxal Na2HPO4
Glicină Riboflavină
Histidină Vitamina B12
Hidroxiprolină Tiamină
Leucină
Lizină Concentraţia aminoacizilor variază de la 0,1 la 0,2 mM;
Metionină vitaminele nu depăşesc 1μM. Cele două antibiotice,
Fenilalanină penicilină şi streptomicină, împiedică creşterea eventualelor
Prolină bacterii contaminante. Roşu fenol serveşte de indicator de
Serină pH. Culturile se realizează în flacoane de sticlă sau din
Treonină plastic speciale care permit ataşarea celulelor. Flacoanele
Triptofan sunt menţinute la 370C într-o atmosferă care conţine, în
general, 5% CO2.
Tirozină

2.1.2. Tipuri de După disocierea dintr-un ţesut prin tratament mecanic sau
culturi prin hidroliză enzimatică menajată (de exemplu cu tripsină), celulele
aduse în suspensie pot să supravieţuiască în cultură. Dacă celulele
provin direct dintr-un ţesut cultura se numeşte primară. În general,
celulele sunt selectate din cultura primară şi plasate în alte
recipiente pentru a obţine culturi secundare. În cursul pasajelor
succesive (timp de mai multe săptămâni), celulele continuă să
exprime proprietăţile specifice ţesutului lor de origine. De exemplu,
celulele care provin din muşchiul scheletic embrionar formează
fibre musculare gigantice care păstrează capacitatea de
contractare; celulele nervoase stabilesc sinapse între ele. Astfel de
fenomene nu pot fi studiate decât în cultură.
Cu toate acestea durata de viaţă a celulelor rămâne limitată.

Celulele din piele, în principal fibroblastele nu se pot divide mai mult
de cinzeci de ori înainte de a muri.
În prezent, lista celulelor care pot fi crescute în cultură este
extrem de largă şi include elemente ale ţesuturilor conjunctive
(fibroblaste, osteoblaste, condrocite), celule musculare, celule
epiteliale de la nivelul ficatului, plămânului, pielii, sânului, rinichiului,
etc.; celule nervoase, endocrine, melanocite, celule tumorale, etc.
Identificarea unor markeri specifici unui anumit tip celular
face posibilă determinarea tipului de ţesut şi liniei din care au
derivat aceste celule.
Celulele care provin din tumori canceroase sunt nemuritoare

şi se propagă nedefinit ducând la constituirea de linii celulare. Cea
mai cunoscută linie (celule HeLa) provine din carcinom uterin
(Helene Lacks) şi este perpetuată în laboratoare din 1952. Celulele
normale după transformare cu virusuri sau agenţi tumorigeni devin
nemuritoare.
Liniile celulare prezintă următoarele avantaje:

- manifestă viteze mari de creştere la densităţi celulare mari;
- prezintă necesităţi mici pentru ser;
- sunt capabile de creştere în suspensie sau pe suprafaţă;
- pot fi menţinute cu uşurinţă în medii simple.
Principalele lor dezavantaje sunt reprezentate de o
instabilitate cromozomială mai mare, divergenţa cu fenotipul donor
şi pierderea markerilor specifici ţesutului.
În prezent, numărul mare de linii celulare constituie un

material folosit cu predilecţie pentru înţelegerea mecanismelor de
sinteză a constituenţilor celulari şi reglarea expresiei acestora în
diferite procese fiziologice şi fiziopatologice. Pentru analiză se
folosesc tehnici de microscopie, de identificare in situ şi studii
moleculare.

Cadru 2.2. In Vivo, in Vitro, in Silico
In vivo şi in vitro, aceste două locuţiuni latine, prima semnificând „în

organismul viu” şi a doua „în sticlă”, sunt folosite pentru a desemna
condiţiile în care se derulează experimentele biologice.
Dacă termenul in vitro este fără ambiguitate deoarece se referă la
experienţele care se realizează în afara organismului viu, în general în
tuburi de experienţă, termenul in vivo se referă la reacţiile fiziologice
observabile în organismul viu. Se consideră că acesta se foloseşte abuziv
când este folosit pentru celule în cultură scoase din contextul organismului.
Acestor locuţiuni li se adaugă acum termenul „in silico” care desemnează
„cipurile” pe bază de siliciu care sunt utilizate pentru calculatoarele
moderne. De fapt, astăzi este dificil de conceput cercetarea fără sprijinul
informatic. Fără capacitatea de analiză şi stocare a mijloacelor informatice
nu ar fi posibilă memorizarea miilor de secvenţe de ADN cunoscute şi nici
compararea acestora cu informaţiile stocate în băncile de date într-un
interval de câteva minute.
Informatica nu intervine numai în stocarea informaţiei genetice ci se
dovedeşte la fel de indispensabilă ca unealtă în modelizarea moleculară şi
în analiza structurilor tridimensionale. Studiul interacţiilor moleculă-moleculă
(de exemplu: ligand-receptor) graţie modelării asistată de calculator
constituie astăzi baza concepţiei noilor medicamente.
TA 2.1. Prezentaţi succint folosind între 50 şi 100 de cuvinte

principalele scopuri pentru care sunt folosite culturile de celule.
TA 2.2. Care dintre afirmaţiile de mai jos privind avantajele utilizării

liniilor celulare sunt false:
a) manifestă viteze mari de creştere la densităţi celulare mari;
- b) prezintă necesităţi mici pentru ser;
- c) prezintă instabilitate cromozomială mai mare;
- d) sunt capabile de creştere în suspensie;
- e) pot fi menţinute cu uşurinţă în medii simple.
- TA 2.3. Care dintre următoarele afirmaţii privind compoziţia mediilor
de cultură pentru celulele eucariote sunt adevărate:
- a) aminoacizi;
- b) antibiotice;
- c) nucleotide purinice şi pirimidinice;
- d) ser fetal de viţel;
- e) acizi graşi esenţiali
TA 2.4. Comentaţi într-un scurt eseu de maxim 100 de cuvinte
termenii: in vivo, in vitro şi in silico.

2.2. Metode de
microscopie Din cauză mărimii reduse a obiectului de studiu, biologia
celulară depinde, mult mai mult decât alte domenii ale biologiei, de
punerea la punct de noi aparate şi tehnologii. Vizualizarea la
microscop este posibilă graţie proprietăţilor favorabile ale spectrului
electromagnetic:
1) Lungimea de undă a luminii vizibile permite vizualizarea
celulelor întregi în timp ce lungimile de undă ale electronilor permit
vizualizarea asamblării macromoleculelor şi organitelor celulare.
2) Lentilele de sticlă permit focalizarea luminii vizibile în timp
ce lentilele electromagnetice focalizează electronii. Limita de
rezoluţie, adică capacitatea de a distinge două puncte diferite, este
direct corelată cu lungimea de undă a luminii. În general, limita
puterii de rezoluţie în lumină vizibilă cu lentile de sticlă este situată
în jur de 0,2 μm. Pentru moment razele X cu lungime de undă
scurtă nu permit vizualizarea, deoarece nu există tehnici adecvate
de focalizare, dar analiza de difracţie prin cristale moleculare
constituie până în prezent principala tehnică de determinare a
structurii atomice a macromoleculelor celulare.
Microscopul asigură două funcţii: i) mărirea imaginii unui

eşantion pentru a o face vizibilă cu ochiul liber sau cu o cameră. Cu
toţii ştim că o lentilă permite mărirea unei imagini; ii) realizarea unui
contrast care permite evidenţierea detaliilor imaginii mărite este o
altă proprietate la fel de importantă a microscopiei.
2.2.1. Microscopia
optică Microscopia optică (sau fotonică) a relevat biologilor că
celulele, sub formă de agregate, intră în constituţia ţesuturilor
vegetale şi animale. Această descoperire pe care a făcut-o Van
Leeuwenhoek în 1964, a stat la originea teoriei celulare a lui
Schwann (1835) şi la dezvoltarea extraordinară a tehnicilor de
microscopie în biologie.
Aspecte generale
Microscopia optică foloseşte devierea unui flux (ondulatoriu)
de fotoni prin două sisteme convergente (lentile), obiectivul şi
ocularul, pentru a forma o imagine mărită a obiectului studiat
(Figura 2.1a). Calitatea imaginii depinde de puterea de separare
numită şi rezoluţia microscopului. Aceasta se calculează folosind
formula:
d =0,61 x λ/n x sin α
unde d corespunde distanţei minime care separă cele două
obiective. Puterea de separare se poate ameliora diminuând
lungimea de undă λ, crescând indicele de refracţie n al mediului
situat între lamelă şi obiectiv şi crescând unghiul α reprezentat de
înclinaţia cea mai mare a razelor care penetrează în obiectiv în
raport cu axa optică a microscopului (Figura 2.1 b).

Figura 2.1. Structura microscopului optic
Microscopia optică clasică este pe fond clar, adică

eşantionul este iluminat de o lumină albă omogenă. Cea mai mare
parte a celulelor nu absorb într-un interval relativ îngust al
spectrului vizibil (λ cuprinsă între 400 şi 700 nm), astfel încât
contrastul este foarte slab în urma unei iluminări pe fond clar. Limita
de rezoluţie este de 0,2μm, de 500 de ori mai mare decât a ochiului
uman. Totuşi cele mai mici structuri biologice observabile cu acest
tip de microscop sunt bacteriile sau organitele celulare
(mitocondriile, cloroplastele) a căror mărime este de aproximativ
0,5μm. Din acest motiv sunt folosite tehnici de colorare care permit
creşterea absorbţiei luminii şi contrastul. Eşantioanele trebuie să fie
relativ subţiri, de ordinul a 1 μm, deoarece coloraţia nu permite
vizualizarea de ţesuturi groase. Secţiunile realizate pentru studii
histologice sau anatomopatologice se obţin fixând celulele printr-un
tratament chimic înainte de includerea acestora în parafină sau
răşină şi decuparea eşantionului cu un microton (aparat care
permite decuparea eşantionului în secţiuni foarte subţiri). Secţiunile
astfel obţinute sunt tratate cu diferiţi coloranţi.
Observarea celulelor vii necesită alte tehnici de contrast.
Acestea sunt toate utile şi pentru studiul celulelor fixate.
Microscopul cu contrast de fază permite obţinerea contrastului
utilizând interferenţa dintre lumina difuzată de către eşantion şi o
rază luminoasă de referinţă decalată. Variaţiile de grosime sau
indice de refracţie (viteza de propagare a luminii) sunt vizibile chiar
dacă eşantionul absoarbe puţin sau deloc lumina.
TA 2.5. Prezentaţi trei modalităţi de mărire a rezoluţiei unui microscop;
TA 2.6. Credeţi că eşantioanele vizualizate pe lamă pot fi identice cu cele vii?

Microscopia pe fond negru şi sub lumină polarizată este

folosită în situaţii specifice în biologie. La examenul pe fond negru,
eşantionul este luminat în funcţie de un unghi oblic, astfel încât
numai lumina reflectată de eşantion să fie recuperată la nivelul
obiectivului. De fapt într-o cameră întunecată putem vedea uşor
particulele de praf într-o fază luminoasă. Contrastul furnizat permite
vizualizarea microtubulilor izolaţi pe fond negru. Cu această tehnică
pot fi observate numai structuri foarte simple. Microscopia în lumină
polarizată permite obţinerea unei imagini strălucitoare pe un fond
închis la culoare.
2.2.2.Microscopia Acest tip de microscopie necesită prezenţa unui colorant sau

de fluorescenţă unei proteine fluorescente în eşantion. Această tehnică este foarte
sensibilă şi permite vizualizarea individuală a coloranţilor sau a
proteinelor fluorescente. Absorbţia unui foton de către o moleculă
fluorescentă antrenează excitarea unui electron către o stare
energetică mai înaltă. Câteva nanosecunde mai târziu, molecula
emite un foton cu o lungime de undă mai mare (de energie mai
scăzută) când electronul revine la starea sa iniţială (Figura 2.2).
Anumite molecule, numite flourocromi absorb fotonii la o anumită
lungime de undă (excitaţie) pentru a emite apoi lumina la o altă
lungime de undă (emisie) superioară celei de excitaţie. De
exemplu, colorantul fluorescent rodamina, absoarbe lumină verde
cu lungime de undă scurtă şi emite lumină roşie cu o lungime de
undă mai mare.
Microscoapele de fluorescenţă folosesc filtre şi oglinzi
dicroice de reflecţie selectivă pentru a asigura: iluminarea
eşantioanele fluorescente la lungimea de undă corespunzătoare
excitaţiei şi vizualizarea luminii emise cu lungime de undă mai
mare. Filtrele de emisie elimină lumina de excitaţie reflectată de
către eşantion, astfel încât regiunile fluorescente ale eşantionul să
apară luminoase. Pentru a deveni fluorescente, moleculele
purificate (lipide, proteine sau acizi nucleici) pot fi marcate cu un
colorant fluorescent şi injectate într-o celulă vie unde se vor orienta
către localizarea lor naturală.
Molecule marcate fluorescent pot fi utilizate pentru
localizarea unei ţinte într-o celulă fixată şi permeabilizată. O
posibilitate interesantă este folosirea acestei tehnici pentru a putea
identifica molecule în celule fixate. În aceste cazuri colorantul
fluorescent poate fi legat la un anticorp care recunoaşte specific
molecula ţintă. O altă modalitate o reprezintă marcarea unui
oligonucleotid cu un colorant fluorescent şi folosirea acestuia drept
sondă pentru secvenţe complementare de acizi nucleici în celule
fixate.

Figura 2.2. Schema structurii microscopului de fluorescenţă
Microscopia confocală reprezintă o altă tehnică care permite

obţinerea de imagini pentru eşantioane fluorescente. În locul
iluminării cu o rază luminoasă, eşantionul este excitat de către o
rază laser focalizată îngust pe cele trei dimensiuni x, y, z ale
spaţiului. Lumina care nu vine direct din punctul de focalizare este
eliminată cu ajutorul unui dispozitiv. Fascicolul laser de excitaţie
baleiază eşantionul şi lumina emisă de fiecare punct este colectată.
Imaginile de fluorescenţă sunt reconstituite de calculator. O serie
de imagini confocale obţinute din planuri diferite permit o
reconstituire tridimensională a eşantionului.
2.2.3. Microscopia Cu o lungime de undă cuprinsă între 1 şi 10-3 nm, electronii,

electronică spre deosebire de fotoni, coboară limita de separare la nivel de
angstrom (0,1 nm). Într-un microscop electronic, sursa luminoasă
este un filament constituit cel mai adesea din tungsten, care încălzit
la o temperatură ridicată, emite în vid electroni la vârful unei
coloane cilindrice. Acceleraţi de o mare diferenţă de potenţial,
aceşti electroni formează un fascicul care este canalizat de către o
serie de condensatori. Imaginea se obţine în două moduri:
Microscopia Electronică de Transmisie (MET) – prin

transmisia de electroni prin eşantion;
Microscopia Electronică de Baleiaj (MEB) – prin reflexia

electronilor de către eşantion.

Prepararea eşantionului pentru microscopie electronică

Deoarece eşantioanele sunt plasate sub vid se elimină
posibilitatea observării de celule vii hidratate. Celulele şi ţesuturile
sunt mai întâi fixate în glutaraldehidă care creează punţi între
proteinele vecine şi apoi tratate cu tetraoxid osmium pentru a
stabiliza membranele. Slaba putere de penetrare a electronilor face
necesară tăierea de secţiuni foarte fine de 50 la 100 nm. Pentru a
obţine astfel de secţiuni, eşantioanele au fost în prealabil
deshidratate şi incluse într-o răşină care se polimerizează şi
formează un bloc care înconjoară preparatul.
Contrastul în microscopie electronică depinde de numărul
atomic al elementului. Cu cât acesta este mai mare cu atât
electronii sunt mai dispersaţi şi creşte contrastul. Deoarece
moleculele biologice sunt constituite majoritar din elemente cu
numere atomice scăzute (carbon, azot, hidrogen, oxigen, etc.), este
necesară tratarea secţiunilor cu săruri ale metalelor grele (uraniu,
osmiu, plumb) în scopul revelării mai bune a constituenţilor celulari.
Observarea spaţiului intramembranar se realizează după o
criofactură şi un criodecapaj.
Microscopia electronică de transmisie (MET)

Limita sa de rezoluţie este la nivel de nanometru şi este de
100 de ori mai mare decât cea a microscopului fotonic.
Profunzimea câmpului este slabă (grosimea tranşei spaţiului în care
toate punctele eşantionului furnizează o imagine netă). Observaţiile
tridimensionale sunt dificile chiar dacă se folosesc foarte multe serii
de secţiuni seriate (Figura 2.3). Prin analiza succesivă a secţiunilor
se realizează reconstituirea structurilor tridimensionale.
Figura 2.3. Principiul MET: a) pregătirea probelor; b) principiul general al MET şi

structura schematică a microscopului

Microscopia electronică de baleiaj (MEB)

Preparatul este baleiat cu un fascicul convergent de
electroni. Când aceştia lovesc obiectul analizat, electronii sunt
emişi sau difuzaţi de către suprafaţa obiectului. Unghiul de impact
cu suprafaţa variază şi imaginea, reconstituită pe ecran, se
compune din zone strălucitoare şi sumbre care îi dau un aspect
tridimensional. Profunzimea câmpului în MEB este considerabilă,
totuşi rezoluţia sa se limitează la 10 nm.
TA 2.7. Sub forma unui eseu de maxim 200 de cuvinte discutaţi

avantajele şi dezavantajele relative ale microscopiei optice şi electronice.
TA. 2.8. Cum puteţi mai bine vizualiza : a) o celulă vie din piele; b) o
mitocondrie de drojdie; c) o bacterie; d) un microtubul
2.3. Metode de În momentul descoperirii unei noi molecule, nu ştim nimic

separare a despre aceasta. Biologul nu dispune de nici o informaţie asupra
naturii sale, masa moleculară şi concentraţia fiind necunoscute.
componentelor Caracterizarea completă a acesteia este dificilă deoarece celula
celulare conţine mii de molecule, majoritatea acestora într-o proporţie foarte
scăzută. Moleculele care se află într-o concentraţie mai mare sunt
bine studiate de mult timp şi pe măsură ce cunoştinţele evoluează,
substanţele pe care trebuie să le analizăm sunt într-o concentraţie
mai mică în preparatele studiate. Din acest motiv a fost necesară
punerea la punct a unor tehnici din ce în ce mai performante care
să conducă la concentrarea eşantioanelor la valori compatibile cu
studiile propuse având drept unic ghid efectul biologic.
În alte cazuri, biologul este obligat să concentreze o
moleculă cunoscută în scopul dozării cât mai precise a acesteia. În
acest sens există tehnici de concentrare care permit dozarea mai
multor eşantioane, având în acelaşi timp un factor de concentrare
suficient de reproductibil pentru ca rezultatul să fie semnificativ.
În biologie tehnicile de separare şi de concentrare pot fi
grupate în două categorii:
i) cele care se bazează pe proprietăţile fizico-chimice ale
moleculei (densitate, masă moleculară, sarcină electrică, pH);
ii) cele care se bazează pe proprietăţile biologice
(recunoaştere antigen/anticorp sau enzimă/substrat).
Toate aceste tehnici sunt performante şi au principii de bază
foarte simple. În schimb, realizarea tehnică este adesea foarte
delicată datorită constrângerilor impuse de materialul biologic.
TA 2.9. Care sunt criteriile după care pot fi clasificate tehnicile de separare
a componentelor celulare

2.3.1. Centrifugarea Orice corp suspendat într-un lichid suporta acţiunea a două
forţe: forţa gravitaţională (greutatea sa) care îl orientează în jos şi
forţa lui Arhimede care îl dirijează în sus. În funcţie de densitatea
sa, superioară sau inferioară mediului, forţa rezultantă va fi dirijată
în sus sau în jos şi corpul va urca sau va coborî în lichid. Acest
fenomen se numeşte sedimentare. Macromoleculele biologice sunt
şi ele supuse acestei reguli. De exemplu, celulele roşii dintr-un tub
în care am prelevat sânge cad la fundul acestuia. Celulele albe, mai
puţin dense formează un strat fin la partea superioară. Dacă timpul
de aşteptare este mai lung moleculele se vor repartiza în trei grupe:
i) cele care se vor poziţiona pe fund; ii) cele care vor urca către
suprafaţă; iii) cele care vor continua să rămână în soluţie. În
concluzie, dacă modulăm corect densitatea mediul este posibilă
purificarea unei molecule.
Acest fenomen este de durată şi necesită aproximativ o oră
în cazul sângelui unde celulele sunt destul de mari. Cea mai mare
parte a moleculelor biologice sunt mult mai mici iar sedimentarea
naturală necesită mult mai mult timp: mai multe săptămâni, ani sau
secole.
Dacă acceleraţia gravitaţională ar fi mai mare, de exemplu

100 G, lucrurile ar fi foarte diferite: cele două forţe şi rezultanta lor
2.3.1.1. Principiul ar fi mult mai importante şi moleculele ar sedimenta mult mai rapid.
centrifugării Deoarece nu ştim să acţionăm asupra acceleraţiei gravitaţionale
care la nivelul pământului rămâne 1 G (9,81m/s2), trebuie să
folosim o altă acceleraţie.
Toţi ne-am jucat măcar odată în viaţă cu o greutate fixată la
capătul unei sfori şi am putut constata că de la o anumită viteză
forţa dominantă nu mai este greutatea ci forţa centrifugă. Această
forţă a putut fi exploatată în biologie. Un aparat special numit
centrifugă realizează separarea preparatelor biologice la viteze de
mii sau sute de mii de rotaţii pe minut, producând acceleraţii de mai
multe mii de G asupra moleculei de purificat. Astfel, sedimentarea
se produce în câteva ore în loc de mai mulţi ani. Din acest punct de
vedere, centrifugarea este o tehnică foarte rezolutivă. În momentul
de faţă o serie de centrifugi mici (numite centrifugi de masă) sunt
aparate de separare curente în laboratoarele de biologie,
asemenea frigiderelor în gospodărie. Altele mai mari şi mai rapide,
numite ultracentrifugi, fac parte din aparatele grele care sunt
cumpărate şi exploatate în comun de mai multe laboratoare.
O centrifugă este constituită dintr-un ax care poartă un rotor
special, ansamblul fiind antrenat de către un motor foarte puternic.
Rotorul conţine lăcaşuri, situate simetric de o parte şi de alta a axei,
în care pot fi introduse tuburi care conţin preparatele biologice de
separat. Ansamblul este închis într-o cuvă etanşă în timpul rotirii din
motive de securitate.

În timpul utilizării centrifugii şi mai ales a ultracentrifugii se

ridică două probleme: dezechilibrul rotorului şi degajarea de
căldură.
Prima problemă are o importanţă majoră pentru utilizator
deoarece un dezechilibru de 1g de o parte şi de alta a rotorului se
traduce printr-un echivalent de 100kg asupra axului la o viteză de
100 000 G. O asemenea dereglare determină ruperea rotorului şi
decolarea acestuia cu o viteză şi o forţă foarte mare. La o astfel de
viteză nici măcar pereţii de beton ai laboratorului nu reprezintă o
piedică. Toţi biologii din vechea generaţie au trăit sau au auzit
vorbindu-se de astfel de accidente. În prezent, această problemă
este mai puţin critică deoarece materialele sunt de o calitate mult
mai bună şi există sisteme de securitate care împiedică
ultracentrifuga să accelereze dacă este detectat un astfel de
dezechilibru. Cu toate acestea cea mai bună protecţie o reprezintă
echilibrarea cu grijă a tuburilor pereche.
Cea de a doua problemă este şi mai jenantă deoarece la

viteza de rotaţie a centrifugilor şi ultracentrifugilor, frecarea aerului
de rotor produce o încălzire importantă iar moleculele biologice sunt
foarte sensibile la căldură. O primă măsură este răcirea rotorului,
majoritatea centrifugilor fiind echipate cu astfel de sisteme. Totuşi,
la 50 000 sau 100 000 de rotaţii pe minut această măsură nu este
suficientă. Soluţia pentru a reduce forţele de frecare este de a
realiza învârtirea rotorului în vid. Ultracentrifugile sunt echipate cu
pompe de vid extrem de performante.
Centrifugarea reprezintă una dintre puţinele tehnici prin care
se pot separa cantităţi mari de material putând fi utilizate şi în
sistem industrial. Exemplul cel mai cunoscut îl reprezintă
sterilizarea laptelui care reprezintă o centrifugare moderată care
sedimentează bacteriile, substanţele din compoziţia laptelui fiind
mult mai uşoare nu sunt afectate.
TA 2.10. Care este forţa responsabilă de realizarea separării prin

centrifugare şi cum acţionează ea?
TA 2.11. Care sunt problemele care apar în timpul centrifugării şi care sunt
soluţiile tehnice folosite pentru rezolvarea lor?
2.3.1.2. Variantele La începutul centrifugării, amestecul care conţine

centrifugării substanţele care trebuie separate este depus la suprafaţa lichidului.
În cursul centrifugării, moleculele coboară în funcţie de densitatea
lor. Viteza de sedimentare este exprimată printr-o unitate
independentă de densitatea mediului numită Svedberg (S). Cu cât
valoarea în Sverdberg este mai mare, cu atât molecula va ajunge

mai repede pe fundul tubului. La sfârşitul centrifugării, tubul conţine

două faze distincte: un depozit mai mult sau mai puţin solid la
fundul tubului care corespunde moleculelor care au reuşit să se
depună şi care
se numeşte sediment, şi o fază lichidă care conţine toate
moleculele care nu au atins fundul tubului şi care formează
supernatantul. După caz, moleculele de separat sunt în sediment,
în supernatant sau distribuite între cele două. În ultimul caz
considerăm că parametrii centrifugării nu au fost bine aleşi.
Pornind de la aceste criterii simple, biologii au dezvoltat mai
multe variante ale centrifugării (Figura 2.4). O bună purificare a
diferitelor organite se poate realiza într-o singură etapă dacă
centrifugarea se realizează în gradient de densitate. Molecula care
urmează a fi purificată nu este neapărat nici cea mai densă şi nici
cea mai puţin densă. De asemenea, se poate dori obţinerea unui
profil de sedimentare, adică studierea concentraţiei în molecule în
funcţie de coeficientul de sedimentare. Biologii au reuşit să
imagineze şi să fabrice medii cu densităţi variabile care se
repartizează diferenţiat formând un gradient de densitate în tubul
de separare.
Figura 2.4. Principiile centrifugării

2.3.1.3.Centrifugare Densitatea mediului variază descrescător şi continuu de la

a în gradient de partea inferioară la cea superioară a tubului. La sfârşitul
densitate centrifugării, moleculele vor fi repartizate în benzi în funcţie de
densitatea lor. Această tehnică poate fi considerată o extrapolare a
celei descrisă mai sus, dar în realitate finalitatea
este foarte diferită. Tehnica îşi propune obţinerea unui profil al
densităţii moleculelor dintr-o soluţie şi nu serveşte numai la
separarea moleculelor pe care dorim să le studiem.
De exemplu, centrifugarea în gradient de densitate permite
separarea variantelor aceleiaşi proteine. Conţinutul tubului se
repartizează cu ajutorul unui colector de fracţii în mai multe
eprubete care nu conţin decât o formă a moleculei. Acestea pot fi
identificate separat. Dacă se cunoaşte coeficientul de sedimentare
al fiecărei molecule se poate trasa un profil de densitate al
moleculelor. Acest profil reprezintă cantitatea de molecule în funcţie
de fracţie (deci şi de densitate). Se pot obţine mai multe picuri.
Dacă un astfel de pic corespunde unei molecule (de exemplu o
enzimă) aceasta poate fi măsurată separat şi se poate calcula
proporţia fiecărui component în totalitatea amestecului.
Figura 2.5. Centrifugarea în gradient de sucroză a organitelor celulare
TA 2.12. Este posibilă separarea prin sedimentare a unor particule

foarte mici folosind centrifugarea diferenţială în gradient de densitate. Dacă da,
explicaţi principiul tehnicii

2.3.2.Cromatografia Această tehnică permite separarea de molecule în soluţie

(fază mobilă) graţie interacţiilor lor cu un suport (faza staţionară) în
funcţie de diferite criterii: absorbţie, afinităţi chimice, sarcini
electrice, masă moleculară, etc.
Cromatografia ca şi centrifugarea este o tehnică cu un

principiu extrem de simplu dar care prin perfecţionare a devenit o
modalitate de separare foarte performantă. De exemplu,
cromatografele sunt utilizate actualmente pentru detectarea
poluanţilor în laboratoarele specializate.
Cu toate acestea fiecare dintre noi poate realiza o

cromatografie la el acasă cu materiale simple. Faceţi o pată de
cerneală cu un stilou pe o bucată de hârtie şi apoi lăsaţi să cadă o
picătură de apă. Constituenţii cernelii vor difuza, formând cercuri
concentrice în jurul petei iniţiale. Primele cromatografii imaginate
acum un secol nu erau cu mult mai complicate şi totuşi sunt folosite
şi astăzi.
Substanţa ai cărei constituenţi dorim să îi izolăm este

antrenată de un fluid care circulă într-un mediu poros care va
încetini componentele substanţei. În funcţie de interacţiile care
există între fiecare dintre constituenţi şi fluid pe de o parte şi între
aceştia şi mediul poros pe de altă parte, aceştia vor fi antrenaţi mai
repede sau mai încet. Astfel, constituenţii substanţei se vor separa
unii de alţii. Pentru detectarea diferitelor componente există două
posibilităţi: repartizarea pe ansamblul mediului (de exemplu o foaie
de hârtie) şi revelarea tuturor prin colorarea specifică substanţei de
interes (Figura 2.6). În exemplul de mai sus mediul este foaia de
hârtie, fluidul este apa şi substanţa de separat este cerneala.
În funcţie de suport şi de mediul lichid care asigură

realizarea separării există mai multe tipuri de cromatografie:
i) cromatografia pe hârtie, cea mai simplă;
ii) filtrarea pe gel care realizează separarea moleculelor în
funcţie de mărimea lor;
iii) cromatografia de schimb ionic care foloseşte drept suport
răşini schimbătoare de ioni;
iv) cromatografia de afinitate care exploatează înalta
specificitate a interacţiilor legăturilor biologice;
v) cromatografie pe coloană în fază lichidă - HPLC (High
Performance Liquid Chromatography) variantă a acesteia, una
dintre metodele cele mai eficace de separare a moleculelor;
vi) cromatografia pe coloană în fază gazoasă care este cea
care permite separarea celor mai mici cantităţi de materie.

2.3.2.1. Această tehnică este cea mai simplă. Benzi de hârtie de filtru
Cromatografie pe sunt menţinute vertical, baza fiind înmuiată într-un solvent care este
hârtie în general apă. Substanţa de separat este depusă la baza benzii de
hârtie chiar deasupra suprafeţei lichidului. Lichidul va urca de-a
lungul benzii de hârtie prin capilaritate, va antrena cu el fiecare
substanţă cu o viteză diferită. Un trasor, moleculă colorată foarte
solubilă în solvent va migra cu aproximativ aceeaşi viteză cu acesta
şi va permite urmărirea progresiei frontului. Când înaintarea este
terminată banda de hârtie va fi tratată global cu revelatori specifici.
Moleculele detectate vor apărea sub forma de pete colorate
(spoturi) repartizate între punctul de plecare şi frontul de migrare al
trasorului. Pentru o anumită moleculă, acelaşi solvent şi acelaşi
suport de hârtie, raportul distanţă de migrare/front de migrare al
trasorului este constantă ceea ce permite identificarea unei
substanţe. După fotografiere pentru conservarea rezultatului, banda
poate fi decupată pentru a recupera spoturile şi a solubiliza
moleculele pe care le conţine pentru analiza şi dozare. Teoretic,
tehnica se poate realiza pe orice tip de hârtie dar pentru a asigura
reproductibilitatea rezultatelor furnizorii fabrică astăzi hârtii speciale
cu porii perfect calibraţi şi chiar materiale care nu au nimic în
comun cu hârtia.
Figura 2.6. Cromatografie pe hârtie. a) principiul separării; b) evidenţierea

spoturilor separate

2.3.2.2. În acest tip de cromatografie, substanţa poroasă este

Cromatografia pe formată din bile mici conţinute într-o coloană, lichidul intrând printr-o
coloană în fază extremitate şi ieşind prin cealaltă. Aici, solventul este deplasat activ
lichidă cu ajutorul unei pompe. Principala diferenţă este că moleculele care
se vor deplasa diferit prin coloană şi vor avea o anumită întârziere
în migrare vor ieşi din coloană în momente diferite. Un detector
plasat la ieşire va decela trecerea fiecărei substanţe. Detectorul se
bazează pe proprietăţile fizice ale moleculei de detectat, cum ar fi
de exemplu rezistivitatea, daca particulele sunt încărcate, sau
fluorescenţa la iradierea cu lumină ultravioletă. Calibrarea perfectă
a detectorului va permite identificarea moleculei şi determinarea
concentraţiei acesteia. De asemenea compusul va putea fi
recuperat în urma colectării fluxului de ieşire sub formă de fracţii.
Această variantă de cromatografie este mai complexă dar
mai performantă. Dacă se variază materialele conţinute în coloană
şi condiţiile de separare obţinem diferite variante ale metodei.
Figura 2.7. Cromatografie în fază lichidă
TA 2.13. Care sunt principalele tipuri de tehnici de separare cromatografică;
TA 2.14. Care dintre următoarele criterii de separare cromatografică sunt

greşite: a) absorbţia pe suport; b) capacitatea de a forma legături covalente; c)
afinităţi chimice; d) sarcini electrice, e) masă moleculară.

2.3.2.3. În această variantă, interiorul coloanei este supus unei

Cromatografia presiuni importante. Diferiţii constituenţi vor fi separaţi mult mai
lichidă de înaltă eficace permiţând lucrul cu coloane mai mici. În timp ce o coloană
presiune (HPLC, standard poate să fie între 20 cm şi 1 metru înălţime, o separare
High Pressure HPLC se poate realiza pe coloane de 5 cm cu aceeaşi eficacitate.
Liquid Tehnica permite folosirea unei cantităţi reduse de mediu poros, de
Chromatography) fază lichidă şi deci de substanţe de separat. Toate variantele de
coloane descrise în variantele anterioare pot fi aplicate în tehnica
HPLC. Astăzi printr-o modificare de limbaj, acronimul HPLC şi-a
schimbat semnificaţia în „High Performance Liquid
Chromatography” sau cromatografie lichidă de mare performanţă
(Figura 2.8).
Figura 2.8. Principiul HPLC
Diverse coloane cromatografice

2.3.2.4 Gel filtrarea Gel filtrarea sau cromatografia de excluziune reprezintă o
separare în funcţie de mărimea particulelor. Variind diametrul bilelor
utilizate pentru separare se pot încetini moleculele mari în timp ce
cele mici vor trece printre bile şi vor migra mai rapid. Invers, dacă
folosim bile poroase moleculele mici vor penetra în acestea şi vor fi
întârziate în timp ce moleculele care nu intră în bile trec direct şi
mult mai repede (Figura 2.9).
Figura 2.9. Principiul gel filtrării

2.3.2.5. Cromatografia pe schimbători de ioni reprezintă o tehnică

Cromatografia pe de separare în funcţie de sarcină care foloseşte ca suport răşini
schimbători de ioni schimbătoare de anioni sau cationi. Dacă folosim bile încărcate, cu
sarcini negative (schimbători de cationi) sau cu sarcini pozitive
(schimbători de anioni) moleculele (de exemplu proteine) care
poartă sarcini opuse se vor fixa în timp ce celelalte vor migra. Când
toate moleculele sunt fixate, se creşte progresiv forţa ionică a
solventului, moleculele se separă de bile unele după altele, fiecare
în funcţie de propria forţă ionică, şi vor trece prin faţa detectorului
(Figura 2.10).
Această variantă cromatografică ca şi gel filtrarea nu este
suficientă pentru a obţine un preparat înalt purificat.
Figura 2.10. Cromatografie pe schimbători de ioni
2.3.2.6. Cromatografia de afinitate exploatează specificitatea

Cromatografia de deosebită a interacţiilor biologice.
afinitate Grefarea prin legături covalente a unui ligand la suprafaţa
unei matrice inerte (suport) permite purificarea unei proteine dintr-
un amestec. De exemplu, interacţia enzimă-substrat în care
substratul serveşte de ligand favorizează purificarea enzimei care
recunoaşte substratul la nivelul situsului său catalitic. De
asemenea, anticorpii specifici pot servi drept liganzi pentru a reţine
pe o coloană proteina faţă de care au fost produşi. În toate cazurile,
după eluarea celorlalte molecule, proteinele fixate sunt detaşate
schimbând eluantul astfel încât să rupă interacţiile proteină-ligand
(Figura 2.11). Prin această tehnică bazată pe specificitatea de
recunoaştere, factorul de purificare poate atinge 10 000 la o singură
trecere prin coloană.
TA 2.15. Analizaţi comparativ principiile următoarelor tipuri de cromatografie:

gel filtrare, cromatografia pe schimbători de ioni şi cromatografia de afinitate. Care
dintre aceste consideraţi că este mai eficientă.

Figura 2.11. Cromatografia de afinitate
2.3.2.7. Este un tip de cromatografie pe coloană, dar în acest caz

Cromatografia în fluidul este înlocuit de gaz. Substanţa de analizat este evaporată.
fază gazoasă Fluidul gazos o va antrena pe coloană care va întârzia diferiţii
constituenţi gazoşi. La ieşirea de pe coloană aceşti constituenţi vor
putea fi detectaţi prin diferite tehnici: spectrometrie de masă,
spectrometrie, ionizare, etc. Această modalitate de separare
permite detectarea substanţelor sub formă de urme. Este o tehnică
folosită mai mult în mineralogie decât în biologie.
2.3.3. Asemenea tehnicilor descrise anterior, electroforeza permite

Electroforeza o separare a moleculelor pe baza unei proprietăţi fizice, în acest
caz sarcina electrică. Principiul constă în dispunerea soluţiei care
conţine moleculele de separat pe un gel preparat în soluţie apoasă
şi aplicarea unei diferenţe de potenţial între anod şi catod. Ionii
pozitivi se vor deplasa către catod iar ionii negativi către anod,
moleculele neutre nefiind supuse deplasării. Această tehnică este
cu atât mai importantă cu cât asigură realizarea de separări foarte
fine ale diferitelor molecule şi este destul de uşor de realizat. De
asemenea, prin modul său de operare tehnica permite tratarea
simultană a mai multor eşantioane pe acelaşi gel şi în aceleaşi
condiţii experimentale. Datorită calităţilor tehnica este curent
folosită de laboratoarele cercetare, de analize medicale dar şi
pentru a doza proteinele sanguine.

2.3.3.1. Principiul Mediul de migrare este constituit în general dintr-un gel apos
electroforezei (agaroză sau poliacrilamidă) turnat pe o placă orizontală sau între
două plăci de sticlă dispuse vertical. Capetele gelului vin în contact
cu lichidul conductor care face legătura între catod şi anod.
Eşantioanele de separat sunt aplicate într-o serie de godeuri
practicate în gel. Ele sunt combinate cu un colorant ale cărui
proprietăţi sunt astfel alese încât să migreze mai rapid decât
componentele amestecului pentru a permite supravegherea migrării
moleculelor de separat care sunt, în general, invizibile în această
etapă. Când migrarea este terminată, gelul este colorat cu bromură
de etidium (pentru evidenţierea acizilor nucleici) sau uscat şi relevat
cu diferiţi agenţi de colorare (în cazul separării proteinelor). Fiecare
moleculă separată apare sub forma unei benzi perpendiculare pe
direcţia de migrare şi a cărei grosime depinde de concentraţie.
Figura 2.12. Principiul electroforezei
Diferitele variante de electroforeză

2.3.3.2. SDS PAGE Tehnica electroforetică în gel de acrilamidă PAGE (în
engleză Poly Acrilamide Gel Electrophoresis) a găsit numeroase
aplicaţii: electroforeza unidimensională SDS-PAGE utilă pentru a
separa proteinele în funcţie de masa lor moleculară,
izoelectrofocalizarea, electroforeza bidimensională, etc.
Varianta cea mai răspândită este SDS - PAGE, folosită
pentru separarea proteinelor în funcţie de masa lor moleculară.
Proteinele sunt denaturate şi saturate cu detergentul SDS (Sodium-
Dodecyl Sulfate) încărcându-se negativ deoarece sarcinile
detergentului acoperă complet sarcinile proprii proteinelor. Viteza
de migrare a ansamblului proteine denaturate/SDS va depinde
numai de lungimea catenei proteice. Dacă nu ar exista suportul de
gel toate moleculele ar migra cu aceeaşi viteză. Prezenţa gelului
încetineşte proteinele mari, ele repartizându-se de-a lungul
traseului în funcţie de masa lor moleculară.

2.3.3.3. Imunoelectrofocalizarea (IEF) reprezintă o variantă a gel

Imunoelectrofo- electroforezei care presupune impunerea unui gradient de pH în
calizare gelul de separare. Suportul electroforetic este compus dintr-un gel
de poliacrialmidă saturat cu o soluţie de amfoliţi. Moleculele
polianionice şi policationice dacă sunt plasate într-un câmp electric
se separă şi formează un gradient continuu dependent de sarcina
lor. Proteinele native sunt supuse acţiunii câmpului electric şi vor
migra în funcţie de sarcina electrică (pKa) care variază în funcţie de
pH. Moleculele supuse unei electroforeze bidimensionale (pe o
direcţie IEF şi pe alta SDS-PAGE) vor fi separate mult mai bine.
Gelul reprezintă un mediu solid care poate fi manipulat fiind

2.3.3.4.
posibilă aplicarea mai multor tehnici succesive de electroforeză
Electroforeza
pentru a obţine electroforeze bidimensionale. În cazul separărilor
bidimensională
bidimensionale, eşantionul este depus într-un singur godeu şi este
aplicată prima variantă de separare. Când migrarea în prima
direcţie este terminată, poziţia gelului se schimbă şi se realizează o
migrare perpendiculară pe prima folosind o a doua tehnică.
Moleculele separate în funcţie de cele două criterii se repartizează
într-un sistem de două coordonate ceea ce permite o rezoluţie mai
bună. În general, în cursul primei etape separarea moleculelor se
realizează într-un gel îngust în funcţie de sarcina lor electrică (IEF).
Într-o a doua etapă gelul îngust este depus la capătul altui gel şi se
realizează o separare de tip SDS-PAGE. Cele două criterii
independente, sarcină şi mărime, fac ca această tehnică să fie cu
adevărat rezolutivă. Astfel, pe un singur gel pot fi separate până la
2000 de polipeptide diferite, ceea ce corespunde numărului de
proteine diferite dintr-o bacterie. Evidenţierea proteinelor separate
(spoturilor) se realizează cel mai bine prin colorare cu AgNO3
(Figura 2.13).
Figura 2.13. Electroforeza bidimensională

2.3.3.5. Purificarea Etapele urmărite în purificarea acizilor nucleici sunt diferite

şi separarea acizilor de cele utilizate pentru proteine, acestea fiind reflectate în
nucleici diferenţele structurale fundamentale dintre cele două tipuri de
macromolecule. Pentru purificarea ADN prima etapa o reprezintă
omogenizarea celulelor şi izolarea nucleelor din care se extrage
ADN. Mediul de extracţie conţine detergenţi utilizaţi pentru liza
nucleelor, eliberarea materialului genetic şi inhibarea activităţii
nucleazelor.
Următoarele etape de purificare au drept principiu separarea
ADN şi ARN de produşii care îl contaminează (ARN sau ADN şi
proteine). După deproteinizare cu fenol şi cu fenol/cloroform
suspensia este separata prin centrifugare în doua faze. Faza
apoasă care conţine acizii nucleici este precipitată din soluţie cu
etanol rece. ADN este rulat pe o bagheta de sticlă pe măsură ce
precipită la interfaţa între alcool şi soluţia salina, în timp ce ARN
precipită pe fundul recipientului. După aceasta purificare iniţială,
ADN este rehidratat şi tratat cu ribonucleaza pentru a elimina ARN
contaminant şi este reprecipitat cu etanol. În general, ARN este
purificat în acelaşi mod utilizând deoxiribonuclează care
degradează ADN în etapele finale de purificare.
Separarea ADN prin electroforeza în gel

Electroforeza în gel este folosită în aceeaşi măsură şi pentru
separarea acizilor nucleici, care diferă prin greutatea lor moleculara
(numărul de nucleotide). În general, moleculele mici de ADN sau
ARN (de câteva sute de nucleotide) sunt separate prin
electroforeza în gel de poliacrilamidă. Deoarece moleculele mai
mari traversează dificil reţeaua de poliacrilamidă sunt separate în
gel de agaroză, mai poros. Concentraţiile gelurilor de agaroză sunt
variabile în funcţie de mărimea fragmentelor de separat.
Separarea acizilor nucleici prin electroforeza se bazează pe
acelaşi principiu ca şi separarea proteinelor prin SDS-PAGE. Spre
deosebire de proteine, toţi acizi nucleici, indiferent de lungimea lor,
au densitate de sarcină negativă constantă care determină
capacitatea lor de a migra în câmp electric. Cu cât greutatea
moleculară ADN sau ARN este mai mare, cu atât este încetinită
migrarea lor. Sensibilitatea separării electroforetice în poliacrilamidă
este data de faptul că pot fi separate molecule de ADN sau ARN
care diferă numai printr-o singură nucleotidă. Aceasta proprietate a
stat la originea migrării produşilor de secvenţializare ADN. În figura
2.14 este prezentat principiul separării acizilor nucleici în gel. Toate
fragmentele de ADN separate în gel pot fi localizate prin colorare cu
bromură de etidiu, care se intercalează la nivelul dublei elice şi
prezintă fluorescenţă portocalie sub lumină UV

Figura 2.14. Electroforeza ADN
2.3.3.6. Aplicaţii Separarea electroforetică este utilă atât pentru simpla

electroforeză identificare a proteinelor şi acizilor nucleici cât şi pentru realizarea
de amprente ale acestora pe suport de nitroceluloză
sau nailon. Pentru acizii nucleici tehnicile de transfer sunt numite
Southern blot pentru ADN şi Northern blot pentru ARN. În cazul
proteinelor tehnica poartă numele de Western blot. În cazul acizilor
nucleici, după separarea electroforetică în gel de agaroză, şi
identificarea benzilor cu bromură de etidium se poate realiza
hibridizarea moleculară cu ajutorul unor sonde (ADN, ARN sau
ADNc) marcate radioactiv, fluorescent sau chemiluminescent.
Identificarea proteinelor la sfârşitul electroforezei se
realizează prin colorare (albastru de Coomasie, nitrat de argint) sau
prin autoradiografie pentru proteinele sintetizate în prezenţă de
aminoacizi radioactivi. Combinarea celor două permite identificarea
în ansamblul proteinelor colorate a celor care sunt nou sintetizate şi
deci radiomarcate ca răspuns la o eventuală stimulare celulară.
Totuşi, o astfel de abordare necesită transferul prin capilaritate al
proteinelor pe un suport solid (filtru de nitroceluloză) care apoi
permite realizarea autoradiografiei. În cazul tehnici Western blot
evidenţierea proteinelor se realizează cu anticorpi specifici după
transferul lor pe membrane.
TA 2.16. Se presupune că o proteină ubiquitară este prezentă în

mitocondrie, cloroplaste şi nuclei. Ce experienţă puteţi realiza pentru a testa
această ipoteză? Descrieţi experienţele în termenii tehnici necesari?
TA 2.17 Electroforeza în gel de agaroză separă moleculele ADN pe baza:

a) secvenţei nucleotidice din capătul coeziv; b) secvenţei lor nucleotidice; c)
cantităţii de adenină, în corelaţie cu cea de timină; d) cantităţii de adenină, în
corelaţie cu cea de guanina; e) lungimii lor.
TA 2.18. Moleculele mici de ADN şi ARN sunt separate mai bine pe: a) gel
de agaroză; b) gel de poliacrilamidă; c) pe membrane de hârtie; d) prin SDS-
PAGE; e) prin gel filtrare

2.4. Tehnici de Proprietăţile intrinseci (fizico-chimice) ale macromoleculelor

marcare pot fi folosite pentru detectarea lor. Metodele cele mai sensibile,
capabile să reveleze cu o mare specificitate un număr mic de
molecule (plecând de la 1000 la un ordin de concentraţie de 10-
12
M), necesită folosirea de radioelemente şi/sau de anticorpi.
Aplicarea radioactivităţii
2.4.1. Marcare Moleculele radioactive permit urmărirea cvasitotalităţii
radioactivă proceselor celulare şi localizarea acestora. Experienţele constau în
furnizarea unui precursor sub forma de macromolecule radioactive
(Tabelul din Figura 2.15) celulelor pentru ca acesta să poată fi
diferenţiat de precursorul endogen. Cele două forme ale
precursorului sunt incorporate nediferenţiat în macromolecule.
Pentru a urmări în timp evoluţia în celulă a precursorului radioactiv
acesta este introdus în celulă pentru un timp scurt (puls).
Modalitatea de abordare favorizează localizarea moleculelor nou
sintetizate, care se realizează după fixare şi colorarea celulelor
pentru observare microscopică. Preparatele sunt apoi acoperite de
o emulsie fotografică. Radiaţiile emise de către radioizotopi
acţionează asupra bromurii de argint conţinută în emulsia
fotografică şi formează puncte negre de argint după developarea
autoradiografiei. Suprapunerea fotografiilor obţinute în microscopie
înainte şi după autoradiografie permite localizarea
macromoleculelor în celulă. De exemplu, marcarea cu uridină 3H,
precursor al ARN, evidenţiază că sinteza acestui acid nucleic se
realizează în nucleu, înainte de trecerea rapidă în citoplasmă.
Izotop Timp de Precursori radioactivi

înjumătăţire
3
H 12,3 ani Aminoacizi, nucleotide, glucide
14
C 5570 ani Aminoacizi, nucleotide, glucide
32
P 14 zile nucleotide
35
S 87 zile Nucleotide, metionină
Figura 2.15. Izotopi utilizaţi curent în biologie
2.4.2. Marcarea cu Marcarea cu anticorpi

anticorpi Anticorpii, proteine ale sistemului imunitar, există sub forma
a milioane de forme diferite determinate în principal de variabilitatea
situsului de recunoaştere a antigenului care provoacă sinteza lor.
Fiecare anticorp posedă o singură specificitate antigenică care îi
conferă o valoare inestimabilă pentru localizarea unei molecule
precise în celulă. Cuplarea anticorpilor cu molecule fluorescente
(microscopie de fluorescenţă) sau cu particule dense în electroni
(sfere de aur coloidal pentru microscopia electronică) va favoriza
reperarea antigenului în celulă. Când numărul de antigene prezente
în celulă este destul de important este suficientă o marcare directă,
în timp ce o concentraţie scăzută de antigen necesită o marcare
indirectă care să determine creşterea sensibilităţii detectării.
Există şi alte metode de identificare cum ar fi cuplarea unei enzime

cu un anticorp (test imunoenzimatic). În prezenţa substratului
enzimei fiecare situs catalitic va transforma mii de molecule
permiţând detectarea unei cantităţi infinitezimale de antigen.
Metoda cea mai simplă de obţinere de anticorpi constă în
efectuarea de injecţii repetate cu un antigen unui animal (iepure,
capră, şoarece, etc.). Totuşi, diferite limfocite B vor reacţiona şi vor
produce anticorpi diferiţi. Serul prelevat de la animal va conţine un
amestec eterogen de anticorpi (anticorpi policlonali) orientaţi către
diferitele părţi (epitopi) ale moleculei injectate. Specificitatea
acestora poate avea de suferit (acelaşi epitop poate fi purtat de
antigene distincte). Deoarece izolarea acestora este un proces
foarte dificil se utilizează alternativa producerii de anticorpi
monoclonali (Cadru 2.3).
Tehnicile de marcare cu anticorpi sau cu radioizotopi
necesită observarea celulelor la microscop, ceea ce limitează
cantitatea de celule analizate. O altă tehnologie, citometria în flux,
creşte considerabil posibilităţile deoarece autorizează analiza şi
trierea unitară a unui număr mare de celule (Cadrul 2.3).
Cadrul 2.3. Producerea de anticorpi monoclonali

Pentru a palia eterogenitatea anticorpilor secretaţi în ser de către
numeroasele limfocite stimulate (clone) de către antigen, Milstei şi Kohler au
pus la punct o tehnică destinată producerii de anticorpi pornind de la o singură
clonă de limfocite B. După imunizarea unui animal cu antigenul ales, sunt
prelevate limfocite din splină. Deoarece aceste celule nu supravieţuiesc în
cultură, ele sunt fuzionate cu plasmocite mielomatoase (celule ale liniei
limfocitare devenite nemuritoare datorită malignizării). Celulele hibride, astfel
obţinute (sau hibridomele) posedă informaţia genetică pentru sinteza
anticorpilor monoclonali adusă în sistem de limfocitele B şi capacitatea de
proliferare continuă (nemurirea) conferită de celulele tumorale. Graţie folosirii
unui mediu selectiv, numai celulele hibride sunt capabile să crească şi să
formeze numeroase colonii (clone). Fiecare clonă secretă un anticorp
particular orientat către unul dintre numeroşii epitopi ai antigenului ales.
Analiza supernatantelor de cultură permite selecţionarea clonelor
producătoare ai anticorpilor doriţi (adică orientaţi numai faţă de unul dintre
epitopii antigenului). Anticorpii pot fi produşi apoi în cantităţi mult mai mari prin
cultura repetată a hibridomelor (Figura 2.16).

Figura 2.16. Principiul producerii de anticorpi monoclonali
Cadrul 2.4. Citometrie în flux

Această metodă permite analiza într-un timp foarte scurt a unui număr
de parametrii fizici caracteristici unei celule. Celulele în suspensie, antrenate
de un flux de lichid, trec prin faţa unui fascicul laser. Această trecere prin faţa
unei surse luminoase permite măsurarea:
i) mărimii celulei şi refringenţei sale (conţinutul în granule
citoplasmatice) graţie difuziei luminii;
ii) emisiei de lumină de către flourocromii fixaţi de o celulă în cursul
unei incubări prealabile.
Alternativele metodologice oferite de această tehnică sunt nenumărate.
Pot fi analizate celule vii, bacterii şi organite izolate (mitocondrii). Marea
diversitate a fluorocromilor face din citometria în flux o modalitate de analiză
semi-cantitativă a constituenţilor celulari şi a funcţiei acestora. Prin utilizarea
unui substrat artificial cuplat cu un fluorofor a fost posibilă măsurarea activităţii
enzimatice în celulă fără a o distruge. Viteza de analiză, aproximativ 1000
celule pe secundă, autorizează achiziţia de date despre un număr mare de
celule şi evidenţierea evenimentelor rare (1/1000). Celulele care intră în
această categorie pot fi triate şi colectate şi apoi eventual repuse în cultură.
Toate domeniile biologiei folosesc citometrie în flux. La început
principala sa utilizare a fost pentru studiul ciclului celular. Astăzi există
numeroase aplicaţii în domeniul medical: tiparea celulelor prealabilă
transplantului de organe; prognosticul de supravieţuire în SIDA (inversarea
raportului limfocitelor T4 şi T8), ajutor în diagnosticul cancerului, etc.

2.5. Tehnici ADN Clonarea ADN este o tehnica destinată producerii de

recombinat cantităţii mari dintr-o moleculă de ADN specifică. Segmentul care
trebuie sa fie clonat este întâi introdus într-un vector ADN care
serveşte drept vehicul de transport într-o celula gazdă adaptată,
cum este bacteria E. coli. Vectorul conţine secvenţe care permit
replicarea sa în celula gazdă.
Tipuri de vectori
2.5.1.Clonare Plasmidele şi fagemidele, care se dezvoltă în bacterii, sunt
moleculară utilizate foarte mult pentru manipularea fragmentelor de gene
aparţinând oricărui organism.
O plasmidă este o moleculă de ADN dublu catenară
circulară, extra-cromozomială capabilă să se replice, independent
de cromozomul bacterian, într-o celulă, şi care poate fi transferată
într-o altă celulă. Plasmidele sunt molecule mici (de 3 la 10 kpb).
Cele folosite în ingineria genetică au fost foarte mult modificate şi
conţin o origine de replicare, unul sau mai multe gene care conferă
rezistenţă la antibiotice (factori de selecţie) şi un situs de
policlonare. Un situs de policlonare reprezintă o secvenţă de ADN
care este constituită dintr-o succesiune de secvenţe recunoscute şi
care pot fi decupate de diferite enzime de restricţie. În plasmide pot
fi clonate fragmente de pană la 5 kb (Figura 2.17a). Fragmentele
mai mari vor fi greu acceptate în astfel de plasmide.
Fagemide (tip Bluescript) sunt molecule, hibride obţinute prin
combinarea unei plasmide cu un fag. Acestea sunt molecule de
ADN dublu catenare, circulare, care pot fi obţinute sub formă
monocatenară în anumite condiţii. Ele posedă o origine de
replicare, cel puţin o genă de rezistenţă la un antibiotic, un situs de
policlonare şi o secvenţă care provine de la fagul M13 şi permite
obţinerea formei monocatenare. În general, promotori ai ARN
polimerazei sunt introduşi în amonte sau în aval de situsul de
policlonare, pentru a putea produce molecule de ARN prin
transcripţie „in vitro”. În aceşti vectori pot fi introduse fragmente de
ADN de până la 10 kb.
Bacteriofagii şi cosmidele sunt folosite ca vectori de clonare,

la fel ca plasmidele, mai ales pentru realizarea de bănci de ADN
genomic şi ADNc. Aceştia pot integra fragmente cu o talie mai mare
decât plasmidele.
Un bacteriofag este un virus bacterian. Cel mai folosit este
bacteriofagul λ care are aproximativ 50 kb (Figura 2.17b). ADN său
bicatenar linear posedă extremităţi coezive (secvenţele cos) care
permit circularizarea acestuia în urma infecţiei. ADN fagic este
împachetat într-o carcasă proteică. În urma infecţiei unei bacterii,
particula fagică foloseşte maşinăria enzimatică a bacteriei pentru
multiplicare şi produce particule fagice identice care la rândul lor
infectează alte celule.

Avantajul unui vector fagic faţă de un vector plasmidial este

că pot fi clonate fragmente mai mari de ADN (în medie 20 kb).
Cosmidele sunt vectori hibrizi de mărime mică având

caracteristicile unei plasmide (origine de replicare, gene de
selecţie) şi ale unui bacteriofag λ (secvenţe cos, necesare pentru
încapsidarea ADN în particule fagice). Fragmentele de ADN
exogen sunt introduse în cosmide între două situsuri cos. Acestea
pot avea o mărime de aproximativ 35 - 45 kb. În bacterie, cosmida
se replică ca o plasmidă, deoarece ea nu mai posedă genele
fagului necesare producerii de noi particule fagice.
Vectorul de clonare este decupat cu ajutorul unei enzime de

restricţie care recunoaşte un situs unic (în general plasat la nivelul
situsului de policlonare). ADN exogen din organismul donor este şi
el digerat cu aceeaşi enzimă de restricţie. Fragmentele obţinute
posedă şi la capete părţi ale secvenţei ADN recunoscută de către
enzima de restricţie. Integrarea fragmentului în vector se va realiza
dacă aceste două componente sunt aduse împreună în prezenţa
unei ligaze capabilă să catalizeze formarea unei legături covalente.
între capete. Plasmida nou obţinută circulară este numită
recombinată deoarece a integrat insertul. În cazul genomului viral
se înlocuieşte o regiune din structură cu fragmentul de ADN străin.
Figura 2.17. Exemple de vectori de clonare; a) plasmidă; b) fag lambda

2.5.2. Transformare După clonarea fragmentelor de ADN într-un vector, acesta

de bacterii trebuie integrat într-un microorganism în scopul amplificării,
purificării sau exprimării genei pe care o conţine. Aceasta integrare
se face prin transformare genetică. Principiul constă în integrarea
într-o celulă bacteriană (în general E. Coli) sau eucariotă (de
exemplu drojdii) a vectorilor recombinaţi. Când un vector
recombinat este integrat prin transformare genetică într-o celulă
nouă, acesta este capabil să se replice autonom. În acest fel el
multiplică şi fragmentul de ADN pe care îl conţine integrat la nivelul
situsului de policlonare, permiţând amplificarea fragmentului în
cantitate mare (Figura 2.18).
Pentru a facilita intrarea moleculelor de ADN prin peretele şi

membrana plasmatică, bacteriile aflate în fază exponenţială de
creştere sunt „fragilizate” (de ex printr-un tratament cu CaCl2 la
40C). Bacteriile astfel preparate, numite bacterii competente, sunt
puse în contact cu soluţia de plasmidă care trebuie integrată.
Membrana plasmatică este permeabilizată temporar (formare
tranzitorie de micropori) prin şoc termic sau electric. Procesul de
integrare a unei molecule de ADN recombinat în bacterii se
numeşte transformare. Ulterior, bacteriile sunt cultivate pe un mediu
cu geloză care conţine factorul de selecţie (de obicei antibioticul)
corespunzător genei de rezistenţă conţinută de către plasmidă. Prin
aplicarea acestui agent selectiv, se vor dezvolta numai bacteriile
care au integrat plasmida. Astfel, plasmida recombinată se va
multiplica în celulă, amplificând în acest mod şi secvenţa clonată.
Figura 2.18. Clonarea unui fragment de ADN şi obţinerea bacteriilor transformate

Dacă o bacterie este transformată cu ajutorul unei plasmide

ea se dezvoltă pe un mediu cu geloză pentru a forma o colonie.
Fiecare colonie corespunde unui ansamblu de bacterii identice,
care provin din diviziunea unei singure celule. Menţinerea
plasmidei într-o bacterie recombinată este asigurată de presiunea
selectivă exercitată de prezenta factorului de selecţie în mediul de
cultură (Figura 2.18). Dacă se realizează clonarea într-un
bacteriofag pe mediul de cultură tapisat cu bacterii se vor obţine
plaje de liză. Fiecare plajă conţine milioane de particule de fag
purtând o singura copie a aceluiaşi fragment de ADN eucariot.
Când este atins nivelul de amplificare dorit, celulele sunt
recoltate, ADN este extras şi ADN plasmidial recombinat este uşor
separat de cromozomul bacterian mult mai mare. Plasmidele
recombinate izolate pot fi tratate cu enzima de restricţie utilizată
pentru producerea lor şi pot fi eliberate segmentele ADN clonate de
restul de ADN, care a servit drept vector.
Un avantaj important al clonării îl constituie faptul că se
produce o cantitate mare de ADN particular şi că este posibilă
separarea de fragmente diferite plecând de la acelaşi amestec.
Pentru a detecta prezenţa unei secvenţe de ADN particulare se
analizează („screening”) toate plăcile de cultură care conţin
coloniile bacteriene (sau plajele de fagi) combinând tehnica de
obţinere a replicilor şi hibridizarea in situ. De pe aceeaşi placă de
cultură se pot obţine mai multe replici care conservă intactă poziţia
coloniilor bacteriene în toate plăcile. Una din replici este apoi
utilizată pentru a localiza secvenţa ADN de interes (Figura 2.19).
Aceasta tehnică necesită liza celulelor şi fixarea ADN la suprafaţa
unui filtru. O sondă ADN marcată este folosită pentru detectarea
secvenţei de interes. Hibrizii marcaţi sunt localizaţi prin
autoradiografie. Este posibilă selecţionarea reprezentanţilor viabili
corespunzători clonelor sau plajelor de liză identificate şi cultivarea
bacteriilor sau fagilor selecţionaţi. În acest mod se realizează
izolarea în stare pură şi în cantitate mare a fragmentului de ADN
dorit.
TA 2.19. Plasmidele sunt importante în biotehnologie moleculară, deoarece

ele sunt:
a) un vehicul pentru inserarea de ADN recombinat în bacterie;
b) situsuri de recunoaştere pe catenele ADN recombinat;
c) suprafeţe pentru sinteza proteică în recombinaţii eucariotici;
d) suprafeţe pentru procesele respiratorii la bacterii;
e) provirusuri incorporate în ADN gazdă

Figura 2.19. Identificarea coloniilor şi plajelor de liză care conţin

fragmente de ADN recombinat de interes
2.5.3. Enzimele de Enzimele de restricţie sunt endonucleaze care scindează

restricţie ADN dublu catenar într-un mod definit şi reproductibil la nivelul unor
situsuri specifice, indiferent de originea sa.
Ele au permis înlăturarea principalului obstacol tehnologic
privind manipularea ADN, deoarece pot reduce într-o maniera
reproductibilă, un genom întreg la o serie de fragmente
caracteristice pentru o specie dată. În acest fel genele sau părţi ale
genelor devin entităţi fizice izolabile. Enzimele din această
categorie sunt responsabile pentru fenomenul de restricţie de unde
şi numele lor.
TA 2.20. Care este sursa principala de enzime de restricţie?

a) celulele care recunosc componentele „self” ; b) tehnologia ADN
recombinant; c) virusurile; d) celulele din stratul epitelial; e) bacteriile
Fenomenul de restricţie: multiplicarea bacteriofagilor în

bacterii în mii de exemplare duce la liza acesteia. Există situaţii în
care procesul nu se produce fiind imposibilă multiplicarea
bacteriofagului.

Una dintre explicaţiile acestui comportament bizar este

procesul de restricţie care presupune distrugerea ADN fagic imediat
după intrarea sa în bacterie de către un sistem de protecţie format
din enzimele de restricţie. Bacteriile rezistente la infecţia cu virus au
capacitatea de a metila propriul ADN la nivelul unor adenine sau
citozine pentru a-l proteja de acţiunea enzimelor de restricţie.
Cele mai utilizate sunt enzimele de restricţie de tip II care
recunosc situsuri de restricţie specifice de 4, 6 sau 8 perechi de
baze. Secvenţele recunoscute sunt întotdeauna palindromice.
Aceasta înseamnă că secvenţa este identică la nivelul celor doua
catene când se citeşte în sensul 5’-3’. Deci, fragmentarea se
efectuează pe cele două catene la nivelul aceluiaşi situs.
Enzimele de restricţie de tip II pot da naştere la două tipuri
de fragmente: i) cu capete drepte, egale, în situaţia în care enzima
scindează exact la acelaşi nivel pe cele două catene ADN; ii) cu
capete coezive sau colante, când tăierea la nivelul celor două
catene se face decalat.
Figura 2.20. Tipuri de tăieturi
TA 2.21. Cum îşi protejează o celula bacteriană ADN propriu de enzimele

de restricţie?
a) prin adăugarea de grupări metil la adenină şi citozină; b) utilizând
ADN ligaza pentru a fixa ADN bacterian într-un cerc închis; c) adăugând
histone pentru a proteja ADN dublu catenar; d) prin formarea capetelor coezive
“sticky ends” ale ADN bacterian pentru a împiedica enzima de la ataşare; e)
prin adăugarea de legături fosfodiesterice covalente la ADN bacterian.
TA 2.22. Ce este un vector de clonare?

a) enzima care rupe ADN în fragmente de restricţie; b) o sondă ADN
utilizată pentru a localiza o gena particulară în genom; c) un agent, ca de
exemplu - un plasmid, utilizat pentru a transfera ADN dintr-o soluţie in vitro într-
o celula viabilă; d) aparatul de laborator utilizat pentru a clona gene; e) capăt
coeziv al unui fragment ADN.
TA 2.23. Procesul prin care o bacterie preia un plasmid dintr-o soluţie din
mediu se numeşte: a) transformare; b) transcripţie; c) tranziţie; d) transducţie;
e) translaţie

2.5.4. Construirea Obţinerea unei bănci de ADN genomic este necesară pentru
unei bănci de ADN caracterizarea unei secvenţe genomice particulare pentru stabilirea
genomic unei hărţi fizice a unui genom sau pentru secvenţializarea unor
regiuni sau a întregului genom.
O bancă de ADN genomic reprezintă un ansamblu de vectori
recombinaţi fiecare conţinând un fragment diferit din genomul
speciei studiate. Principiul constă în: i) izolarea ADN genomic de la
specia de interes; ii) digerarea ADN cu o enzimă de restricţie care
permite obţinerea de fragmente de restricţie de mărime compatibilă
cu vectorul ales; iii) clonarea fragmentelor într-un vector de clonare;
iv) integrarea vectorilor recombinaţi în microorganisme în scopul
multiplicării acestora (Figura 2.21). De exemplu, vectorii fagici sunt
mult mai bine adaptaţi clonării unei secvenţe genomice particulare
în timp ce cosmidele şi vectorii YAC (Yeast Artificial Chromosomes)
sunt aleşi în scopul caracterizării genomului. Banca obţinută este
constituită din milioane de clone recombinate.
Deoarece ADN genomic este identic în toate celulele
aceluiaşi individ, provenienţa tisulară a acestuia nu are importanţă.
Figura 2.21: Schema simplificată a realizării unei bănci genomice
TA 2.24. Fragmentele ADN specifice ale unei bănci genomice sunt conţinute în: a)
plasmide recombinate în bacterii; b) ADN viral recombinat; c) Cromozomi eukariotici; d)
a şi b; e) a, b şi c.

2.5.5. Construirea Populaţiile de ARNm prezente într-un anumit ţesut sunt

unei bănci de ADNc caracteristice pentru acesta. Manipularea ARNm este un proces
foarte delicat (cantitate mică, sensibilitate la nucleaze) şi este
necesară transformarea moleculelor de ARNm în ADN dublu
catenar uşor de manipulat şi adaptat tehnicilor de clonare în vectori
bacterieni. O bancă de ADNc (ADN complementar) este
reprezentativă pentru populaţiile de ARNm prezente într-un anumit
ţesut şi unui stadiu determinat al dezvoltării acestuia. O bancă de
ADNc poate fi considerată ca o „fotografie instantanee” a
populaţiilor de ARNm reprezentate.
Construirea unei bănci de ADNc necesită următoarele etape:
i) purificarea ARNm poliadenilat aparţinând organului (prin
cromatografie de afinitate pe coloane de poliT); ii) copierea acestor
molecule de ARNm sub formă de ADN monocatenar complementar
sub acţiunea unei revers-transcriptaze inverse; iii) eliminarea
specifică a ARNm prin tratament cu ribonuclează H sau hidroxid de
sodiu; iv) sinteza celui de al doilea braţ de ADN prin acţiunea unei
ADN polimeraze; v) legarea de oligonucleotide (adaptori) pentru a
crea situsuri de restricţie; vi) clonarea într-un vector (plasmidă sau
fag); vii) integrarea vectorilor recombinaţi într-o bacterie (Figura
2.22). Vectorii de clonare folosiţi pentru construirea unei bănci de
ADNc sunt plasmide sau fagi.
Figura 2.22: Schema etapelor realizării unei bănci de ADNc (ARNm)
TA 2.25. Prima etapă în prelucrarea moleculelor de ARNm pentru construirea

unei bănci de ADNc se realizează utilizănd: a) ARN polimeraza pentru a transcrie gena;
b) o enzima de restrictie pentru a rupe gena în segmente mai scurte; c) revers-
transcriptaza pentru a obţine ADN complementar monocatenar; d) ADN polimeraza
pentru obţine produsul polipeptidic; e) ADN ligaza pentru a uni fragmentele de ADN care
codifica pentru un polipeptid particular.

2.5.6. Reacţia PCR Reacţia PCR (Polymerase Chain Reaction) este o tehnică
folosită pentru amplificarea directă a unor secvenţe de ADN ale
căror extremităţi 3’ şi 5’ sunt cunoscute. Amplificarea se realizează
prin repetarea reacţiilor de alungire (sinteză) în prezenţa unei ADN
polimeraze şi a unor oligonucleotide specifice (primeri)
Descoperirea bacteriilor termofile care produc ADN polimeraze
termostabile a făcut posibilă automatizarea procesului şi
dezvoltarea explozivă a aplicaţiilor acestei tehnici.
Principiul de amplificare in vitro se bazează pe repetarea a
trei etape: i) denaturarea celor două catene de ADN la temperatură
ridicată (în jur de 950C) pentru a obţine molecule de ADN
monocatenare; ii) hibridizarea oligonucleotidelor (primerilor)
complementare pentru o secvenţă de ADN monocatenară ţintă
(temperatura între 400C - 650C pentru hibridizarea corectă a
primerului); iii) reacţia de alungire (sinteză) realizată de către o
ADN polimerază termostabilă (Taq polimeraza) plecând de la
primeri (temperatură optimă de 720C) (Figura 2.23).
Produşii obţinuţi în urma acestui prim ciclu sunt din nou

denaturaţi prin încălzire şi un nou ciclu compus din aceleaşi faze se
repetă. Fiecare catenă nou sintetizată reprezintă o nouă matriţă
pentru polimerază. La fiecare ciclu, numărul de copii ale
fragmentului de ADN se dublează creşterea numărului produşilor
de reacţie fiind exponenţială. Numărul optim de cicluri este de 30-
35. Tehnică de PCR a revoluţionat literalmente cercetările în
biologia moleculară şi are numeroase aplicaţii atât în clonarea şi
studiul expresiei genelor cât şi în cercetarea polimorfismului
genetic.
Figura 2.23. Prezentare schematică a principiului reacţiei PCR şi verificare

produşilor prin electroforeză

Aplicaţiile tehnicii PCR sunt multiple:

i) pentru identificarea mutaţiilor prezente în ADN de la
eucariote (mutaţii sau deleţii responsabile de apariţia deficienţelor
congenitale, cancer, etc.;
ii) clonarea unor gene specifice;
iii) amplificarea de fragmente de ADN genomic rare;
iv) taxonomie şi filogenie moleculară;
v) depistarea maladiilor genetice: diagnostic prenatal de
anemie falciformă, fenilcetonurie, beta-talasemii, maladii genetice
legate de sex;
vi) obţinerea de sonde utilizate pentru stabilirea de amprente
genetice (minisateliţi);
vii) depistarea agenţilor patogenivirali: HIV, virusul hepatitei
B, leucemiei ATL, papiloma virusuri genitale implicate în apariţia de
cancere;
viii) depistarea infecţiilor bacteriene: micobacterii
(Micobacterium tuberculosis), paraziţi ca toxploasmele;
ix) depistarea oncogenelor implicate în numeroase tipuri de
cancer;
x) corelarea maladiilor autoimune cu tiparea HLA şi cu
diabetul insulino-dependent;
xi) analiza ADN din diferite fosile;
TA 2.26. Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) este importanta deoarece

permite: a) inserarea genelor eucariote în plasmide procariote; b) încorporează
gene în virusuri; c) formează ADN din transcripţi ARN; d) formează multe copii ale
unui segment ADN ţintă; e) inserează secvenţe reglatoare în genele eucariote.
TA 2.27. Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR) poate fi utilizată pentru a
amplifica ADN din următoarele structuri: a) o fosilă; b) o celulă fetală; c) un virus;
d) b şi c; e) a, b şi c.
Utilizaţi următoarele posibilităţi pentru a răspunde la întrebările de mai jos.

Fiecare alegere poate fi făcută o dată, mai mult decât o dată, sau deloc.
A) enzime de restricţie
B) ADN ligaza
C) Revers-transcriptaza
D) ARN polimeraza
E) ADN polimeraza
TA 2. 28. Care enzima fixează permanent împreună fragmentele ADN care

au capete coezive complementare ?
TA 2.29. Care enzima este folosita pentru a forma ADN complementar

(ADNc) din ARNm?
TA 2.30. Care enzima este utilizata pentru a forma copii multiple de gene
prin PCR?
TA 2.31. Care enzime scindează moleculele de ADN la situsuri specifice?


R TA 2.1.Sunt cultivate în laborator celulele dintr-un număr mare de organisme şi
ţesuturi din diferite surse pentru scopuri foarte diferite:
- studiul propriu-zis al sistemelor celulare (proliferare, condiţii de creştere, evoluţia
ciclului celular, controlul creşterii celulelor tumorale şi modularea expresiei genice);
- în domeniul biologiei dezvoltării pentru a realiza studii de dezvoltare şi diferenţiere;
- obţinerea de plante şi animale transgenice;
- studii de citogenetică şi genetică moleculară;
- studii de citotoxicitate pentru diferite medicamente şi substanţe xenobiotice (agenţi
poluanţi);
R TA 2.4: In vivo şi in vitro, aceste două locuţiuni latine, prima semnificând „în
organismul viu” şi a doua „în sticlă”, sunt folosite pentru a desemna condiţiile în care se
derulează experimentele biologice. Deşi, termenul in vitro înseamnă literal “în sticlă”, în
prezent majoritatea culturilor celulare se realizează în sau pe plastic. În prezent, culturile
celulare îşi propun să reproducă in vitro condiţiile existente in vivo pentru a permite
celulelor “normale” şi tumorale să crească în cultură.
Dacă termenul in vitro este fără ambiguitate deoarece se referă la experienţele care
se realizează în afara organismului viu, în general în tuburi de experienţă, termenul in vivo
se referă la reacţiile fiziologice observabile în organismul viu. Se consideră că acesta se
foloseşte abuziv când este folosit pentru celule în cultură scoase din contextul
organismului. Acestor locuţiuni li se adaugă acum termenul „in silico” care desemnează
„cipurile” pe bază de siliciu care sunt utilizate pentru calculatoarele moderne.
R TA 2.5. Limita de rezoluţie, adică capacitatea de a distinge două puncte diferite,
este direct corelată cu lungimea de undă a luminii. Limita puterii de rezoluţie în lumină
vizibilă cu lentile de sticlă este situată, în general în jur de 0,2 μm. Puterea de separare (de
rezoluţie) se poate ameliora diminuând lungimea de undă λ, crescând indicele de refracţie
n al mediului situat între lamelă şi obiectiv şi crescând unghiul α reprezentat de înclinaţia
cea mai mare a razelor care penetrează în obiectiv în raport cu axa optică a microscopului
R TA 2.6. Da dacă eşantionul este destul de subţire. Dacă trebuie să observăm un
eşantion gros este necesară prelucrarea prin fixare şi tratarea cu coloranţi specifici
R TA 2.7. Microscopia optică este mult mai uşor de folosit şi necesită instrumente
mult mai simple. Pot fi rezolvate (identificate) uşor obiectele cu o mărime de 1 μm; limitele
cele mai scăzute (joase) de rezoluţie sunt de 0,2 μm care reprezintă limita teoretică impusă
de lungimea de undă a luminii vizibile. Lumina vizibilă nu distruge şi trece uşor prin apă,
făcând posibilă observarea celulelor vii.
Microscopia electronică este mult mai complicată atât în ceea ce priveşte prepararea
probei (care trebuie să fie extrem de subţire şi bine întinsă, colorată cu metale grele
electrono-dense şi complet deshidratată) dar şi în ceea ce priveşte natura instrumentului.
Celulele nu se pot observa vii. Rezoluţia microscopiei electronice este mult mai mare, astfel
încât pot fi uşor rezolvate/vizualizate obiecte de aproximativ 10 nm. Pentru a evidenţia orice
detaliu structural, microtubulii, mitocondria şi bacteriile este recomandată utilizarea
(analizarea prin) microscopiei electronice. Totuşi, este posibil ca aceste structuri să fie
colorate şi cu coloranţi specifici şi apoi să se determine localizarea prin microscopie optică.
R TA 2.8: i) o celulă vie din piele se vizualizează mai bine prin microscopie optică; ii)
o mitocondrie de drojdie prin microscopie optică; iii) o bacterie prin microscopie optică; iv)
un microtubul prin microscopie pe fond întunecat

R TA 2.9. În biologie tehnicile de separare şi de concentrare pot fi grupate în funcţie

de i) proprietăţile fizico-chimice ale moleculei (densitate, masă moleculară, sarcină
electrică, pH); ii) de proprietăţile biologice (recunoaştere antigen/anticorp sau
enzimă/substrat).
R TA 2.10. Forţa responsabilă de realizarea separării prin centrifugare şi
ultracentrifugare este forţa centrifugă. Un aparat special numit centrifugă realizează
separarea preparatelor biologice la viteze de mii sau sute de mii de rotaţii pe secundă,
producând acceleraţii de mai multe mii de G asupra moleculei de purificat. Sedimentarea
se produce astfel în câteva ore în loc de mai mulţi ani.
R TA 2.11. În timpul utilizării centrifugii şi mai ales a ultracentrifugii se ridică două
probleme: dezechilibrul rotorului şi degajarea de căldură. Dezechilibrul este rezolvat prin
folosirea de materiale şi tehnici performante care permit echilibrarea foarte bună rotorului.
De asemenea automatizarea permite detectarea oricărui dezechilibru şi oprirea centrifugii
în timp util. Cea de a doua problemă este şi mai jenantă deoarece sunt separate molecule
biologice foarte sensibile la căldură. O primă măsură a fost echiparea centrifugilor şi
ultracentrifugilor, cu sisteme de răcire a rotorului şi cu pompe de vid extrem de
performante.
R TA 2.12. Da este posibilă separarea. În cazul acestei tehnici de ultracentrifugare
densitatea mediului variază descrescător şi continuu de la partea inferioară la cea
superioară a tubului. La sfârşitul centrifugării, moleculele vor fi repartizate în benzi în funcţie
de densitatea lor.
R TA 2.13. În funcţie de suport şi de mediul lichid care asigură realizarea separării
există mai multe tipuri de cromatografie:
i) cromatografia pe hârtie, cea mai simplă;
ii) filtrarea pe gel care realizează separarea moleculelor în funcţie de mărimea lor;
iii) cromatografia de schimb ionic care foloseşte drept suport răşini schimbătoare de
ioni;
iv) cromatografia de afinitate care exploatează înalta specificitate a interacţiilor
legăturilor biologice;
v) cromatografie pe coloană în fază lichidă - HPLC variantă a acesteia, una dintre
metodele cele mai eficace de separare a moleculelor;
vi) cromatografia pe coloană în fază gazoasă permite separarea celor mai mici
cantităţi de materie
R TA 2.14. b
R TA 2.15. Gel filtrarea sau cromatografia de excluziune reprezintă o separare în
funcţie de mărimea particulelor. Variind diametrul bilelor utilizate pentru separare se pot
încetini moleculele mari în timp ce cele mici vor trece printre bile şi vor migra mai rapid.
Invers, dacă folosim bile poroase moleculele mici vor penetra în acestea şi vor fi întârziate
în timp ce moleculele care nu intră în bile trec direct şi mult mai repede.
Cromatografia pe schimbători de ioni reprezintă o separare în funcţie de sarcină care
foloseşte ca suport răşini schimbătoare de anioni sau cationi. Dacă folosim bile încărcate,
cu sarcini negative (schimbători de cationi) sau cu sarcini pozitive (schimbători de anioni)
moleculele (de exemplu proteine) care poartă sarcini opuse se vor fixa în timp ce restul vor
migra. Când toate moleculele vor fi fixate, se creşte progresiv forţa ionică a solventului,
moleculele se vor separa de bile unele după altele, fiecare în funcţie de propria forţă ionică,
şi vor trece prin faţa detectorului
Cromatografia de afinitate exploatează specificitatea deosebită a interacţiilor
biologice.
Grefarea prin legături covalente a unui ligand la suprafaţa unei matrice inerte
(suport) permite purificarea unei proteine dintr-un amestec. Interacţia enzimă-substrat în

care substratul serveşte de ligand favorizează purificarea enzimei care recunoaşte

substratul la nivelul situsului său catalitic. De asemenea, anticorpii specifici pot servi drept
liganzi pentru a reţine pe o coloană proteina faţă de care au fost produşi. În toate cazurile,
după reluarea celorlalte molecule, proteinele fixate sunt detaşate schimbând eluantul astfel
încât să rupă interacţiile proteină-ligand.
Cea mai eficientă este cromatografia de afinitate deoarece se bazează pe
specificitatea de recunoaştere iar factorul de purificare poate atinge 10 000 la o singură
trecere prin coloană.
R TA 2.16. Se propune realizarea unui eseu care va fi prezentat tutorelui
R TA 2.2: c; R TA 2.3: a, b şi d; R TA 2.17. e; R TA 2.18. b; R TA 2.19: a; R TA 2.20:

e; R TA 2.21: a; R TA 2.22: c;
R TA 23: a; R TA 24: d; R TA 25: c; R TA 2.26: d; R TA 2.27: e; R TA 2.28: b; R TA
2.29: c; R TA 2.30: e; R TA 2.31: a.

V 2.1. Liniile celulare prezintă o serie de proprietăţi care le conferă avantaje de

cultivare. Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt false:
a) manifestă viteze mari de creştere la densităţi celulare mari; b) prezintă necesităţi mici
pentru ser; c) prezintă instabilitate cromozomială mai mare; d) sunt capabile de creştere în
suspensie; e) pot fi menţinute cu uşurinţă în medii simple.
- V 2.2. Mediile folosite pentru culturile de celule eucariote sunt mai complexe decât
cele pentru procariote şi conţin: a) aminoacizi; b) factori de creştere specifici; c) nucleotide
purinice şi pirimidinice; d) ser fetal de viţel; e) acizi graşi esenţiali. Care dintre următoarele
afirmaţii sunt adevărate?
V 2.3. Care sunt principalele aplicaţii ale culturilor de celule şi ţesuturi.
V 2.4. Prezentaţi principale avantaje ale utilizării tehnicilor microscopice şi discutaţi
comparativ principiile microscopiei de fluorescenţă şi electronică.
V 2.5. Care sunt tehnicile microscopice cele mai adaptate obţinerii unei rezoluţii mai
bune pentru a vizualiza: a) o celulă vie; b) o mitocondrie de drojdie; c) o bacterie; d) un
microtubul;
V 2.6. Ultracentrifugarea este o tehnică foarte eficientă care permite o foarte bună
separare a particulelor de mărime mică deoarece: a) aparatele folosite sunt performante; b)
particulele se pot încălzi în timpul separării; c) posibilitatea folosirii unui gradient de
densitate în tuburi; d) aparatele sunt prevăzute cu sisteme de vid care permit o separare în
funcţie de sarcină; e) orice particulă sedimentează în timp sub acţiunea forţei de gravitaţie.
V 2.7. Prezentaţi principiul separărilor folosind forţa centrifugă şi soluţiile tehnice
utilizate pentru a obţine rezultate cât mai bune.
V 2.8. Analizaţi comparativ principiile următoarelor tipuri de cromatografie: gel
filtrare, cromatografia pe schimbători de ioni şi cromatografia de afinitate. Care dintre
aceste consideraţi că este mai eficientă?
V 2.9. Care sunt tehnicile experimentale pe care le veţi folosi pentru a separa cu
succes o proteină care este prezentă în mai multe compartimente celulare. Credeţi că este
posibilă o purificare avansată a acesteia? A Dacă da, faceţi o schemă a principalelor etape
care trebuie parcurse.
V 2.10, Electroforeza SDS-PAGE separă proteinele pe baza: a) secvenţei de
aminoacizi din capătul amino terminal; b) proporţiei de aminoacizi hidrofobi; c) sarcinii
electrice a întregii molecule; d) capacităţii de a forma structuri secundare şi terţiare
caracteristică proteinelor; e) masei moleculare.
V 2.11. Moleculele mari de ADN sunt separate mai bine pe: a) gel de agaroză; b) gel
de poliacrilamidă; c) pe membrane de hârtie; d) prin SDS-PAGE; e) prin cromatografie de
afinitate
V 2.12. Putem realiza un experiment de clonare dacă avem la dispoziţie: a) separaţi
toţi cromozomii unei celule; b) plasmide; c) secvenţe nucleotidice necodificate; d) bacterii;
e) b şi d
V 2.13. Care dintre enzimele de mai jos a fost utilizata pentru a produce molecula
din figura alăturată? a) ligaza; b) transcriptaza; c) o enzima de restricţie; d) ARN
polimeraza; e) ADN polimeraza

V 2.14. Se presupune că încercaţi să clonaţi o gena într-o plasmidă şi un coleg vă

oferă un preparat de ADN tăiat cu enzima de restricţie X. Gena pe care doriţi să o inseraţi
posedă la capete situsuri de clivare cu enzima de restricţie Y. În laborator aveţi o plasmidă
care posedă un singur situs pentru Y, dar nu şi pentru X. Care va fi strategia pe care o veţi
alege pentru a rezolva problema: a) inseraţi fragmentele tăiate în plasmidă cu direct X, fără
clivarea plasmidei; b) tăiaţi plasmida cu enzima de restricţie X şi inseraţi în plasmidă
fragmentele tăiate cu Y; c) tăiaţi din nou ADN cu enzima de restricţie Y şi inseraţi aceste
fragmente în plasmida tăiată cu aceiaşi enzimă; d) clivaţi plasmida de două ori cu enzima
de restricţie Y şi legaţi două fragmente la capetele fragmentelor de ADN uman tăiat cu
enzima de restricţie X; e) clivaţi plasmida cu enzima X şi apoi inseraţi gena în plasmidă
V 2.15. Care dintre enzimele enumerate de mai jos sunt necesare pentru a produce
ADN recombinat?
a) endonucleaza şi transcriptaza; b) enzime de restricţie şi ligaza; c) polimeraza şi
ligaza; d) transcriptaza şi ligaza; e) ADN polimeraza şi topoizomeraza.
V 2.16. Ce este un vector de clonare?
a) enzima care rupe ADN în fragmente de restricţie; b) o sonda ADN utilizată pentru a
localiza o gena particulară în genom; c) un agent, de exemplu - o plasmidă, utilizată pentru
a transfera ADN dintr-o soluţie in vitro într-o celulă viabilă; d) aparatul de laborator utilizat
pentru a clona gene; e) capăt coeziv al unui fragment ADN
Utilizaţi informaţiile următoare pentru a răspunde la întrebările de mai jos.
O gena eucariotă are capete coezive produse de către endonucleaza de restricţie

EcoRI. Gena este adăugată unui amestec care conţine EcoRI şi o plasmidă bacteriană care
poarta două gene, una pentru rezistenţă la ampicilina şi alta pentru tetraciclina. Plasmidul
are un situs de recunoaştere a EcoRI localizat în gena rezistenta la tetraciclina. Amestecul
este incubat timp de câteva ore şi apoi este adăugat mediu de creştere bacterian. Bacteriile
vor fi lăsate sa crească peste noapte şi apoi sunt însămânţate pe o placă Petri utilizând o
tehnica care produce colonii izolate. Probe prelevate din aceste colonii sunt apoi crescute
în medii diferite: mediu nutritiv plus ampicilină; mediu nutritiv plus tetraciclină, mediu nutritiv
cu ampicilină şi tetraciclină, mediu nutritiv fără antibiotice.
V 2.17. Bacteria care conţine plasmida obţinută prin clonare moleculară va creste în:
a) numai mediu nutritiv; b) numai mediu nutritiv cu tetraciclină; c) numai mediu
nutritiv cu tetraciclină şi ampicilină; d) mediu nutritiv şi mediu nutritiv cu tetraciclină şi
ampicilină; e) mediu nutritiv şi mediu nutritiv cu ampicilină;
V 2.18. Bacteria care conţine plasmida, dar nu gena eucariotă, va creşte în:
a) mediu nutritiv cu ampicilină dar nu în mediu nutritiv cu tetraciclină şi ampicilină; b)
mediu nutritiv care conţine antibiotice; c) mediu nutritiv cu tetraciclină dar nu conţine
ampicilina; d) toate cele patru tipuri medii e) mediu nutritiv care nu conţine antibiotice
V 2.19. De ce a fost inserată gena în plasmidă înainte de a fi pusă în amestec cu
bacteria ?
a) plasmida acţionează ca un vector pentru a introduce gena în bacterie; b) plasmida
conţine regiuni de control necesare pentru replicarea genică; c) gena eucariotă conţine
introni care trebuie îndepărtaţi din plasmidă; d) numai a şi b sunt corecte; e) a, b şi c sunt
corecte
V 2.20. În care mediu va creşte bacteria care nu preia nici o plasmidă?
a) numai mediu nutritiv; b mediu nutritiv şi mediu nutritiv cu tetraciclină; c) mediu
nutritiv şi mediu nutritiv cu ampicilină; d) mediu nutritiv cu tetraciclină şi cel cu ampicilină; e)
toate patru mediile

2.8. Bibliografie

Masson, Paris 1997, Chapitre 2: Méthodes d’exploration de la cellule
Book Contents
10. Biologie Moléculaire et Cellulaire, Exercices et corriges, Nathan Université,
1994
11. Biochimie, génétique, Biologie moléculaire, J Etienne, 3eme édition, Masson,
1996
Elsevier, 2004, Chapitre 5: Techniques de recherche
edition, ASM Press, 2004, Chapter 1: An overview of cells and cell research
Boeck Université, 1998, Chapitre 17 : Techniques de biologie cellulaire et moleculaire
Roberts, P. Walter, Garland Publishing Inc, 2004, Chapter 1: Introduction to Cells.
Edition, Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 20: DNA technology and
Genomics
Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 20: DNA technology and Genomics
19. http://www.snv.jussieu.fr/bmedia/lafont/sommaires/bc.htm, Méthodes physiques
de séparation et d’analyse et méthodes de dosage des biomolécules
Darnell, 4th edition, 2000, Freeman and Company, Chapter 1: Life Begins with Cells
cellulaire
Biology Book:

Ciclul şi diviziunea celulară
Unitatea de învăţare 3
Ciclul şi Diviziunea Celulară
pag
Cuprins 74
Introducere 75
3. 1. Ciclul celular 78
3.1.1. Interfaza 79
3.1.2 Mitoza 80
3.1.3. Dinamica citoscheletului în timpul ciclului celular 84
3.1.3.1.Microtubulii 84
3.1.3.2. Filamentele de actina 89
3.1.3.3. Filamente intermediare 90
3.1.3.4. Formarea fusului mitotic 94
3. 2. Mecanisme biochimice de control al ciclului celular 97
3.2.1.Cicline 101
3.2.2. Punctele de control 102
3.3. Meioza 104
3.3.1. Originea gameţilor 104
3.3.2. Derularea meiozei 105
3.3.2.1. Diviziunea reducţională (sau mitoza heterotipică) 105
3.3.2.2. Diviziunea ecuaţională 106
3.3.2.3. Comparaţie mitoză – meioză 108
3.4. .Îmbătrânirea celulară 108
3.4.1. Reorganizarea genomului nuclear - aberaţii cromozomiale 109
3.4.2. Scurtări ale telomerilor şi senescenţa replicativă 109
3.4.3. Aspecte energetice şi biochimice 110
3.5. Moarte şi nemurire celulară 111
3.5.1. Necroza 111
3.5.2. Apoptoza şi moartea celulară programată 111
3.5.3. Imortalitatea celulară – cancer 114
3.5.3.1. Imortalitatea celulară 114
3.5.3.2. Proprietăţile celulei tumorale 115
3.5.3.3. Mutaţiile şi imortalizarea celulelor 115
3.5.3.4. Virusurile ca agenţi transformanţi 116

Introducere
În cadrul acestei unităţi de studiu vă veţi putea familiariza cu principalele

noţiuni privind ciclul celular şi etapele sale, mecanismele biochimice de control ale
acestuia, formarea celulelor sexuale în urma meiozei, îmbătrânirea celulară, moarte
şi imortalitate celulară.
Ciclul celular reprezintă totalitatea modificărilor pe care le suferă celulele în

decursul vieţii şi care poartă responsabilitatea diviziunii şi multiplicării celulare.
Diviziunea celulară este rezultanta cariochinezei (diviziunea mitotica a

nucleului) dirijată de fusul mitotic şi a citocinezei (diviziunea citoplasmei) datorată
inelului contractil. Aceste două entităţi, fusul mitotic şi inelul contractil sunt rezultatul
unui rearanjament al citoscheletului care conferă celulei interfazice arhitectura sa
internă.
Răspunsul celulei la un stimul exterior converge cel mai adesea către

parametrii de reglare ai ciclului celular. Punctele de control ale ciclului celular au fost
considerate etape în care toate evenimentele specifice ale fazei precedente
trebuiesc îndeplinite.
Reproducerea sexuată necesită fuziunea a doi gameţi proveniţi de la cei doi

părinţi. Mecanismul fuziunii celor doi gameţi, şi deci a nucleelor lor, duce în timpul
fecundării la o nouă celula diploidă. Acest lucru este posibil doar dacă gameţii,
contrar celulelor somatice cu 2n cromozomi, sunt haploizi şi conţin n cromozomi. În
timpul elaborării gameţilor, gametogeneza, celulele stem germinale diploide suferă o
diviziune reducţională, meioza, proprie celulelor reproducătoare. În timpul meiozei
are loc doar o duplicare a ADN după care celula se angajează în două diviziuni
succesive.
Îmbătrânirea biologică este un proces fundamental care se observă la aproape

toate fiinţele vii. Este caracterizat printr-o deteriorare progresivă a sistemelor
biologice, conducând la creşterea mortalităţii care este corelată cu înaintarea în
vârstă. Înţelegerea mecanismelor senescenţei este de interes particular, pentru că
are implicaţii largi atât pentru om ca individ cât si pentru societate.
Multiplicarea celulelor este reglată cu grijă ca răspuns la nevoile specifice ale

corpului. La animalele tinere, multiplicarea celulară este mai crescută decât moartea
celulară, astfel încât animalele tinere cresc în mărime. La adulţi procesul de formare
şi de moarte celulară este echilibrat pentru a produce o stare staţionară.
Ocazional, controalele perfecte care reglează multiplicarea celulară sunt

dereglate. Celula în care apare această dereglare începe să crească şi se divide într-
un mod neregulat, fără a ţine seamă de necesităţile organismului. Descendenţii unei
celule care moştenesc o capacitate de proliferare crescută, fără a răspunde
procesului de reglare, duc la formarea unei clone de celule capabile să se multiplice
la infinit. În final, aceste celule nedorite pot forma o masă de celulară numită tumoră.
Proiectul pentru Învăţământul Rural 75

Obiective generale
¾ Înţelegerea principiilor generale de organizare şi diviziune

celulară;
¾ Explicarea proceselor şi fenomenelor de îmbătrânire şi

„imortalitate” celulară în corelaţie cu starea de sănătate şi
boală
Obiective specifice
Identificaţi:
i) etapele de control ale ciclului celular şi să puteţi recunoaşte actorii

implicaţi în acestea;
ii) funcţiile celulare care necesită intervenţia directă a citoscheletului;
iii) asemănările şi deosebirile dintre mitoză şi meioză;
iv) aspectele genetice şi biochimie ale procesului de îmbătrânire;
v) modalităţile de evoluţie a proceselor de apoptoză şi proliferare
celulară.
Cunoaşteţi:
i) etapele ciclului celular cu identificarea modificărilor pe care le

suferă celula pe parcursul derulării acestuia;
ii) proteinele citoscheletului şi modul lor de asamblare în filamente şi
tubuli (fenomenul de polimerizare/depolimerizare şi dinamismul filamentelor
de actină şi microtubuli);
iii) proteinele motrice şi modul lor de interacţie cu actina şi tubulina;
iv) etapele meiozei şi rezultatele acestora;
v) modificările care apar în organizarea celulară în timpul îmbătrânirii;
vi) modificările care apar în organizarea celulară în timpul apoptozei
şi procesului de proliferare tumorală.


prezentate.
¾ Unele dintre testele de autoevaluarea sunt întrebări urmate
corect.
¾ Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare sunt
prezentate la sfârşitul unităţii, înainte de lucrarea de verificare 3.
Lucrări de verificare notate de tutore

Gradul de dobândire a conceptelor şi procedurilor prezentate
din lucrarea finală sunt de acelaşi tip ca şi testele de autoevaluare
pe care le veţi rezolva pe parcursul parcurgerii materialului unităţii 3.
verificare 3 va fi realizată de tutore la termenul stabilit de comun
parcurs. Cele 30 de întrebări sunt echivalente şi vor fi notate cu 2
Materialul conţine patru cadre suplimentare şi 36 de figuri
care prezintă informaţii menite să întregească sau să clarifice
noţiunile prezentate. Acestea nu sunt opţionale. Un rezultat bun la
lucrarea de verificare este clar condiţionat de parcurgerea cu
înţelegerea figurilor. Dacă nu reuşiţi să rezolvaţi cu succes testele
de autoevaluare în momentul întâlnirii lor pe parcursul parcurgerii
testului vă recomandăm să reluaţi întregul material si apoi să
reveniţi asupra rezolvării testelor. Unele dintre testele de
autoevaluare sunt foarte simple şi direct corelate cu textul parcurs,
răspunsul lor fiind evident în text. O serie de teste necesită o bună
integrare a cunoştinţelor obţinute şi necesită parcurgerea întregii
unităţi. Enunţurile testelor au şi ele rolul lor în fixarea cunoştinţelor şi
în formarea unei viziuni de ansamblu asupra materiei.

3. 1. Ciclul Axioma lui Rudolf Virchow „orice celulă provine dintr-o

Celular celulă” ilustrează conceptul de multiplicare celulară prin diviziune.
Observaţia microscopică relevă existenţa fazei M sau mitozei care
precede diviziunea în două a unei celule. În cursul mitozei,
cromozomii se condensează şi se aliniază la ecuatorul celulei.
De ce se divide o celulă?
Mitoza asigură îndeplinirea mai multor fenomene:
i) dezvoltarea embrionară; ii) creşterea generală a organismelor,
de la naştere până la stadiul adult; iii) creşterea continuă a anumitor
organisme şi/sau organe (arborii, părul, dinţii la rumegătoare,
unghiile, etc.); iv) reînnoirea celulelor moarte (celulele cutanate,
hematiile, etc.); v) asigură cicatrizarea diferitelor răni; vi) conservă
identitatea celulară în timpul dezvoltării şi reînnoirii celulelor din
aceleaşi organe, ţesuturi, etc.; vii) apariţia dereglărilor de proliferare
la nivelul celulelor somatice de tip cancer.
Ce declanşează mecanismul ?
Diferite ipoteze:
i) un factor ereditar de mărime: fiecare tip celular are o talie
ereditară care, o data atinsă şi depăşită, provoacă diviziunea;
ii) raportul nucleu/citoplasmă: nucleul nu ar putea controla
eficient decât o cantitate limitată de citoplasmă; reducerea la
jumătate a volumului de citoplasma ar restabili un control eficient
aducând raportul în favoarea nucleului care este întotdeauna
neschimbat ca număr de cromozomi;
iii) raportul membrană/citoplasmă: suprafaţa membranei
citoplasmatice nu ar putea asigura schimburi eficace decât pentru o
cantitate limitata de citoplasma; reducerea la jumătate a citoplasmei
ar aduce raportul în favoarea membranei citoplasmatice;
iv) existenţa semnalelor citoplasmatice: s-a demonstrat că
un nucleu, care se divide normal într-un anumit tip celular,
transplantat în altă citoplasma nu se mai divide.
Descrierea fenomenului – Fazele ciclului celular
Filmarea celulelor în diviziune arată că mitoza şi citocineza

reprezintă un ansamblu de modificări continue. Din motive didactice
care să permită înţelegerea fenomenului şi reţinerea evenimentelor
esenţiale, acesta este subdivizat:
i) o fază preparatoare, interfază, care este şi o fază de

repaus care reprezintă 90% din ciclul celular, invizibilă în
microscopie optică şi a cărei durată variază între 10 şi 24 de ore la
mamifere;

ii) faza de diviziune, formată din patru etape funcţionale,

vizibile la microscopul optic: profaza, metafaza, anafaza şi
telofaza, cu o durată de aproximativ o oră. În timpul acesteia
nucleul şi citoplasma vor fi divizate, procesele respective fiind
numite cariochineză şi citocineză. În esenţă studiul mitozei este
axat pe cariochineză şi în cadrul acesteia pe modificările suferite de
cromozomi.
3.1.1. Interfaza Mult timp s-a considerat că în celulele aflate în această fază
nu se întâmplă nimic. Analiza cantităţii de ADN în celulele cu o rată
de diviziune crescută a demonstrat că acesta se dublează rapid
înainte de fazele vizibile. Procesul este asigurat de enzima ADN
polimeraza care copiază catenele parentale matriţă şi sintetizează,
pe baza de complementaritate (adenina - timina şi citozina -
guanina) două catene noi omologe. La sfârşitul interfazei, nucleul,
care conţine unul sau mai mulţi nucleoli, este bine definit şi
înconjurat de un înveliş nuclear. Centrozomul, unic, este replicat şi
microtubulii pornesc din centrozom într-o structură stelată numită
aster.
Analitic interfaza se subdivide în trei perioade distincte:

a) faza G1 (gap = interval) care se întinde între faza M şi
începutul fazei de sinteza a ADN. Durata sa variază de la câteva
ore la câteva zile. Condiţionează durata ciclului celular şi constituie
o perioadă critică. Celulele care nu pot trece de aceasta etapă intră
în stare quiescentă, faza G0. În faza G1 are loc activarea tuturor
elementelor necesare sintezei ADN, graţie unui proces de
transcripţie susţinut;
b) faza S în timpul căreia conţinutul ADN al unei celule trece

de la 2n (2n cromozomi, fiecare cu o cromatidă pe cromozom) la 4n
(2n cromozomi rămâne, fiecare cu două cromatide identice).
Duplicarea cromatinei depinde de starea sa de condensare.
Eucromatina, care corespunde regiunilor de ADN frecvent
transcrise sub formă de ARN, este duplicată prima în timp ce
heterocromatina (corespunzătoare regiunilor represate) este
duplicată tardiv;
c) faza G2, în general foarte scurtă, se caracterizează printr-

o creştere mare a volumului celular. Celulele embrionare precoce
posedă toate elementele necesare unei sinteze rapide de ADN şi
diviziunii. În acest caz, interfaza se reduce la faza S, şi determină
diminuarea dimensiunilor celulei în timpul numeroaselor diviziuni
caracteristice acestui stadiu de dezvoltare (Figura 3.1)


TA 3.1. Ce este ciclul celular? Care sunt etapele acestuia ?

Figura 3.1. Etapele ciclului celular cu

evidenţierea interfazei şi mitozei
3.1.2 Mitoza Mitoza nu se poate derula decât dacă cromatina se

condensează în entităţi distincte (cromozomii) destinate să asigure
o bună repartiţie a materialului genetic între cele două celule fiice.
Repartiţia se realizează în urma activării fusului mitotic
indispensabil segregării şi în paralel cu condensarea cromozomilor.
Succesiunea etapelor mitozei este următoarea:
a) Profaza este o fază de organizare. Membrana

citoplasmatică îşi modifică permeabilitatea şi schimburile cu
exteriorul sunt diminuate. În nucleu, nucleolii se deplasează la
periferie şi dispar. Fibrele de cromatină se condensează în spirală.
Există trei nivele de condensare care conduc la formarea de
cromozomi vizibili la microscopul fotonic. Fiecare cromozom
duplicat are două cromatide identice reunite printr-un centromer. În
citoplasma, se formează fusul de diviziune compus din microtubuli
şi proteine care se dispun între cei doi centrozomi. Centrozomii se
îndepărtează unul de celalalt şi microtubulii formează un fus care
înconjoară nucleul plecând de la o poziţie polară (Figura 3.2).
b) Metafaza este un punct cheie al mitozei. Începutul

său, pro-metafaza, se caracterizează printr-o ruptură bruscă a
învelişului nuclear. În acest stadiu, cromozomii devin accesibili unei
clase de microtubuli ai fusului mitotic (microtubuli kinetocorieni)
care se leagă la cromozomi la nivelul kinetocorilor (structuri
specializate de la nivelul centromerilor care ghidează migrarea
cromozomilor). În următoarea etapă învelişul nuclear este distrus în
întregime; lamina nucleară este dezorganizată şi centrozomii se
poziţionează la polii celulei. Cromozomii formează placa metafazică
în urma alinierii pe placa ecuatorială, situată la distanţă egală de cei
doi poli ai fusului. Se stabileşte un echilibru între cele două
cromatide ale cromozomului menţinute şi orientate către polii opuşi
ai fusului mitotic.

Figura 3.2 Etapele profazei: 1,2- profaza, debut: cromozomii se

individualizează. Centrozomul a fost duplicat la sfârşitul interfazei; 3,4 - profaza,
continuare: cromozomii se subţiază şi se curbează. Fiecare cromozom este
constituit din două cromatide unite la nivelul centromerilor kinetocorieni.
Cromozomii sunt foarte scurţi şi subţiri. Centrozomii se vor separa. Cei doi
centrozomi şi microtubulii constituie astere care migrează către polii celulei. Cele
două astere se poziţionează la polii opuşi. Microtubulii constituie fusul dispus
între cei doi centrozomi ; 5,6 - Profaza, sfârşit: membrana nucleară dispare.
Cromozomii nu mai sunt în nucleu, dar sunt prinşi într-o structura care pregăteşte
dispunerea ecuatorială.
Figura 3.3: Metafaza toţi cromozomii sunt plasaţi la

ecuatorul fusului şi constituie placa ecuatorială. Nu
mai exista semnale inhibitoare.
c) Anafaza nu durează decât câteva minute şi începe când

centromerul dedublat al fiecărui cromozom se separă în două,
eliberând astfel cromatidele surori. Fiecare cromatidă devine din
acest moment un cromozom întreg, condus de fus către polii
celulei. Cromozomii sunt atraşi către poli ca urmare a contracţiei
microtubulilor. Mitocondriile se concentrează la nivelul plăcii
ecuatoriale iar polii se îndepărtează unul de altul.
TA 3.2. Câte nivele de condensare fac posibilă vizualizarea cromozomilor

metafazici la microscopul optic.

Figura 3.4: Anafaza: toţi kinetocorii se

separă. Microtubulii ataşaţi kinetocorilor
se depolimerizează şi cromozomii urcă
spre poli; cromatidele individualizate
ajung la poli urcând de-a lungul
microtubulilor. Un cerc de fibre
contractile (acto-miozina) apare în jurul
celulei în plan ecuatorial.
d) Telofaza marchează sfârşitul mitozei (telos = fin).

Microtubulii polari alungesc celula şi la poli se formează noii nuclei.
Cele două noi învelişuri nucleare se constituie din învelişul nuclear
al celulei mamă şi regiuni din membrana reticulului endoplasmatic.
Reapar nucleolii, fiecare cromozom îşi pierde organizarea spaţială
compactă şi reia forma cromatinei iniţiale. Mitocondriile, ca şi
celelalte organite sunt redistribuite. Mitoza, adică diviziunea unui
nucleu în două nuclee identice genetic, s-a terminat. Citocineza
(diviziunea citoplasmei) este deja bine conturată deoarece cele
două celule fiice se vor individualiza la puţin timp după mitoză.
e) Citocineza începe la sfârşitul anafazei cu formarea unei

linii de diviziune prin invaginarea membranei la ecuatorul
membranei celulare, perpendicular pe axul longitudinal al fusului
mitotic. Diviziunea în două celule fiice se realizează graţie elaborării
unui inel contractil, compus dintr-un fascicul de filamente de actină
şi miozină, asociate pe faţa internă a membranei plasmatice. O
dată cu invaginarea liniei, are loc o pierdere progresivă a
filamentelor la nivelul inelului contractil până se ajunge la un punct
strâns între cele două celule fiice. Procesul se încheie cu ruperea
acestui punct când celula pare să sufere o întindere centripetă care
separă complet celule fiice. În celulele vegetale, care au un perete
celulozic, citocineza apare ca un mecanism centrifug. O structura
dublă, numită placă celulară se constituie în timpul telofazei la
ecuatorul celulei mamă, plecând de la centru şi fuzionând cu
peretele celulei-mamă astfel încât cele două celule vegetale noi
sunt formate (Figura 3.5).
TA 3.3. Toate afirmaţiile de mai jos sunt adevărate, cu excepţia:

a) mitoza produce noi nuclei cu exact aceiaşi înzestrare cromozomială
ca şi nuclei parentali;
b) mitoza poate avea loc fără citocineză;
c) mitoza şi citocineza sunt necesare pentru reproducerea asexuată;
d) toate celulele provin dintr-o celula preexistentă;
e) fusurile mitotice în celulele procariote sunt compuse din microtubuli

Figura 3.5: Telofaza-citocineză. 1. fibrele se contractă. 2. anvelopa nucleară se

reformează; 3. Realizează un sfincter care restrânge diametrul celulei la nivel
ecuatorial; 4. Celula se împarte progresiv în două. Membrana nucleară se
reconstituie în jurul fiecărui set de cromozomi. Cromozomii se decondensează
progresiv.
TA 3.4. Centromerul este o regiune în care:

a) cromatidele sunt ataşate una cu alta;
b) cromozomii metafazici devin aliniaţi;
c) cromozomii sunt grupaţi în timpul telofazei;
d) nucleul este localizat anterior mitozei;
e) se formează noi microtubuli
TA 3.5. Toate afirmaţiile de mai jos privind evenimentele din timpul pro-
metafazei mitozei sunt adevărate, cu excepţia:
a) centriolii se deplasează către polii opuşi;
b) nucleolul nu mai poate fi observat;
c) învelişul nuclear dispare;
d) cromozomii sunt duplicaţi;
e) fusul de diviziune este organizat
TA 3.6. De obicei, dar nu întotdeauna, citocineza urmează mitoza. Daca o
celulă termina mitoza, dar nu citocineza, care va fi rezultatul?
a) o celulă cu un singur nucleu mare;
b) o celulă cu concentraţii mari de actină şi miozină;
c) o celulă cu doi nuclei mici anormali;
d) o celulă cu doi nuclei;
e) o celulă cu doi nuclei, dar cu jumătate din cantitatea de ADN
TA 3.7. Cum reprezintă diviziunea celulară un liant între om şi primele
celule eucariote?
TA 3.8. Fuziunea celulelor în G1 şi S nu dă aceleaşi rezultate ca fuziunea
celulelor în G2 şi S. Care este diferenţa şi cum se explică?
TA 3.9. In timpul cărei faze (căror faze) ale mitozei vom întâlni cromozomi
compuşi din două cromatide?
a) de la interfaza până la anafază;
b) de la G1 a interfazei până la metafază;
c) de la metafază până la telofază;
d) de la anafază până la telofază;
e) de la G2 a interfazei până la metafază

3.1.3. Dinamica Diviziunea celulară este rezultanta cariochinezei (diviziunea

citoscheletului în mitotică a nucleului) dirijată de fusul mitotic şi citocinezei (diviziunea
timpul ciclului citoplasmei) datorată inelului contractil. Aceste două entităţi, fusul
celular mitotic şi inelul contractil sunt rezultatul unui rearanjament al
citoscheletului care conferă celulei interfazice arhitectura sa internă.
Citoscheletul
Citoscheletul formează o reţea complexă de filamente şi
tubuli care se întinde în toată citoplasma. Faţă de scheletul osos
care este rigid, citoscheletul este o structură foarte dinamică care
se reorganizează continuu în timpul diferitelor evenimente celulare
(migrare, diviziune, etc.).
Toate elementele citoscheletului (filamente de actina,
intermediare şi microtubuli) sunt structuri proteice alungite care
rezulta prin polimerizare de structuri monomere.
Trei tipuri principale de structuri proteice constituie
citoscheletul: filamentele de actină (microfilamente), filamentele
intermediare, microtubulii (Figura 3.6 ). Acestea conferă forma
celulei şi forţele necesare migrării, constituind un real un suport,
proprietate importantă mai ales pentru celula animală care nu
prezintă perete extern. Această reţea la care se ataşează
organitele serveşte şi ca mijloc de transport.
Figura 3.6: Componentele citoscheletului: 1. Microtubulii constituie o “reţea”

cu centrul situat la nivelul centrozomului; 2. Filamentele intermediare constituie
o reţea poziţionată sub membrana nucleară internă şi care ocupă întreg spaţiul
citoplasmatic constituind lamina; 3. Microfilamentele de actină constituie o
reţea localizată în principal sub suprafaţa celulară.
3.1.3.1.Microtubulii Microtubulii sunt bine reprezentaţi în celulele eucariote, şi mai

ales în celulele nervoase unde reprezintă 10-20% din proteinele
totale (Figura 3.7). Microtubulii sunt formaţi din molecule de
tubulina, heterodimeri rezultaţi prin asocierea a două polipeptide
globulare, α-tubulină şi β-tubulină. Un microtubul este o structură
cilindrică, goală în interior, constituită din 13 protofilamente.
Protofilamentele sunt compuse dintr-o alternanţă de subunităţi de α
şi β-tubulină, asamblate cu aceeaşi polaritate (Figura 3.8).

Fiecare dimer rezultă din asocierea α- şi β-tubulinei. Există

diverse forme de tubulină: 6 forme α-tubulină şi 6 forme β-tubulină.
Au mai fost caracterizate forme de γ, δ şi ε-tubuline care se găsesc
în structurile centriolare. α şi β-tubulina leagă GTP. La α-tubulină
GTP este prins în interior şi nu poate fi schimbat, în timp ce GTP
legat cu β-tubulina este expus la suprafaţa şi poate fi schimbat
(Figura 3.8).
Figura 3.7. Localizarea celulară a citoscheletului (celule neuronale) (prelucrat

după http://www.cbc.umn.edu/~mwd/courses.html)
Figura 3.8: Componentele microtubulilor (prelucrat după Molecular Cell Biology, Lodish, et
all. 4th edition, 2000)

Asamblarea microtubulilor
Microtubulii rezultaţi prin asamblarea paralelă a
protofilamentelor sunt structuri polare cu o extremitate (+) capabilă
de creştere rapidă şi o extremitate (-) care tinde să disocieze dacă
nu este stabilizată. Stabilizarea extremităţilor
(-) se efectuează graţie ancorării în centrozom, situat în
proximitatea nucleului. Extremitatea (+) este acum liberă să-şi
crească dimensiunile prin adăugarea tubulinei (Figura 3.9). Aceste
structuri sunt extrem de labile şi într-o celulă funcţiile microtubulilor
depind în parte de aceasta stabilitate. Un alcaloid de tipul
colchicinei împiedică polimerizarea microtubulilor (este utilizată
pentru a bloca celulele în diviziune în metafaza), în timp ce taxolul îi
stabilizează.
Extremitatea cu creştere rapida (plus) este liberă, în timp ce
extremitatea minus este, cel mai adesea, prinsă în centrozom.
Centrozomul este un complex proteic organizat în jurul a două
structuri numite centrioli. Centriolii conţin mai multe forme de
tubulină (α, β, γ, δ şi ε). În general, centrozomul se găseşte
aproape de nucleu şi numele său provine de la faptul că reprezintă
aproximativ centrul celular. Plecând de la centrozom se adăugă
dimerii de tubulina (alpha şi beta) încărcaţi cu GTP (alfa la polul
minus şi beta la polul plus) şi se elaborează protofilamente, care se
asamblează unele cu altele lateral, formând straturi. Acestea se
pliază progresiv pentru a forma microtubulul, cilindric şi rigid (Figura
3.9).
Figura 3.9: Asamblarea microtubulilor (prelucrat după Molecular Cell Biology, Lodish, et all.
4th edition, 2000)
TA 3.10. Taxolul este un medicament anticanceros extras din tisa (Texus

sp). În celulele animale, el distruge formarea microtubulilor prin legarea la aceştia
şi accelerarea asamblării lor din tubulină. Surprinzător, acesta stopează mitoza. În
concluzie, taxolul afectează: a) fibrele fusului mitotic de diviziune; b) anafaza; c)
formarea de centrioli; d) asamblarea cromatidei; e) faza S a ciclului celular

Cadru 3.1: Evenimentele ciclului celular depind de

proteinele motrice asociate microtubulilor
Două familii de proteine motrice interacţionează cu microtubulii. Kinezinele
care se deplasează spre extremitatea plus şi dineinele care se deplasează spre
extremitatea minus (direcţia centrozomului) (Figura 3.10). Proteinele asociate cu
microtubulii (MAP - Microtubule Associated Proteins) îi stabilizează şi intervin în
interacţiile lor cu alţi compuşi celulari. Aceste proteine sunt la rândul lor asociate
cu alte proteine. Kinezina este asociată cu o catenă proteică uşoară care îi
permite fixarea şi transportul organitelor celulare. Dineina este cuprinsă într-un
complex proteic constituit din şase catene intermediare. Acest complex permite
şi el fixarea organitelor. Proteinele motrice utilizează energia derivată din
hidroliza repetată a ATP pentru a se deplasa pe microtubul.
Aceste proteine sunt compuse din două catene grele, fiecare având un
cap globular care leagă ATP şi o coadă constituita dintr-o suită de domenii sub
formă de bastonaş. Capul se leagă la microtubul şi are activitate ATP-azică (de
hidroliză a ATP). Acesta reprezintă partea motrice, în timp ce coada, la care se
asociază catene uşoare, interacţionează cu constituenţii celulari al căror
transport specific îl asigură (Figura 3.10).
Figura 3.10: Proteine motrice care interacţionează cu microtubulii (prelucrat

TA 11. De ce credeţi că este posibil să cunoaştem mai bine dinamica

microtubulilor injectaţi cu tubulina fluorescentă decât cu tubulina marcată radioactiv?
Va puteţi imagina o întrebare pentru care răspunsul să fie pozitiv pentru utilizare
tubulinei marcata radioactiv?

Funcţiile microtubulilor:
i) deplasarea organitelor pe microtubuli: dimerii de dineină şi

kinezină se pot ataşa cu ajutorul cozii la structuri intracelulare cum
sunt neurofilamentele, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi,
membrana citoplasmatică, cromozomii (kinetocori) şi veziculele de
secreţie. Interacţia cu microtubulii prin cap permite deplasarea
acestor structuri celulare. Kinezina asigură transportul către
extremitatea plus a microtubulului, transport care se realizează
anterograd (de la corp către ramificaţiile terminale). Dineina va
asigura transportul către extremitatea minus, transport retrograd
(Figura 3.10);
ii) mişcarea cililor: flexiunea fasciculelor de microtubuli

permite mişcarea cililor şi flagelilor. La suprafaţa epiteliului
respirator (bronhii şi trahee), regiunile cu cili se ondulează
coordonat, permiţând deplasarea unidirecţională (către exterior) a
mucusului bronhic. Mişcarea este un fenomen activ, apărut dintr-o
recuperare pasivă, în care cilul revine la poziţia iniţială. Mişcarea
unui cil se produce prin flexiunea părţii centrale, axonema (Figura
3.11 ).
Figura 3.11. Mişcarea cililor şi axonema (prelucrat după

http://www.cbc.umn.edu/~mwd/courses.html)
Axonema este constituită dintr-o armătură de microtubuli

aranjaţi în nouă dublete periferice care înconjoară un dublet central.
Fiecare dublet periferic este format prin asamblarea a doi
microtubuli care pun în comun trei protofilamente.
În fiecare dublet un microtubul este asociat cu dineină.
Dineina interacţionează cu dubletul adiacent pentru a determina o
mişcare de alunecare a unui dublet pe altul. Dineina ciliară are un
domeniu motor care hidrolizează ATP pentru a se deplasa pe
microtubul către extremitatea minus.

3.1.3.2. Filamentele Actina

de actina În numeroase celule animale este proteina cea mai
abundentă (cel puţin 5% din masa proteică totală). Filamentele de
actina formează structuri dinamice care sunt mai mult sau mai puţin
stabile prin asociere cu alte proteine. De exemplu, formele
stabilizate se găsesc în microvili şi celulele musculare. Actina este
o proteină care leagă ATP şi are doi poli: unul pozitiv şi unul negativ
(Figura 3.12).
S-au identificat trei clase de actine: a) α-actina în celulele
musculare (striate şi netede); b) β-actina (patru forme); c) γ-actina.
Ultimele două clase se găsesc în celulele ne-musculare.
Diversitatea moleculară dintre diferitele tipuri de actină este foarte
mică acestea având peste 90% identitate de secvenţă. Proteinele
de legătură cu rol important în polimerizare şi stabilizarea
filamentelor de actina pot permite cuplarea filamentelor între ele şi
iniţierea mişcării.
Figura 3.12.
Microfilamentele de
actină (prelucrat după
http://www.infobiogen.fr
/deambulum/index.php)
Polimerizarea actinei
Actina polimerizează (în prezenţa ATP) într-o elice strânsă

de 5-9 nm diametru, formând un filament flexibil şi polar. (Figura
3.12 ). Microfilamentele sau actina F (7nm în diametru) rezultă din
polimerizarea actinei G, cea mai abundentă dintre proteinele
citoscheletice în numeroase celule eucariote. Filamentele de actină
polimerizează ca microtubulii şi prezintă o extremitate (+) cu
creştere rapidă şi o extremitate (-) stabilă. Pe faţa internă a
membranei plasmatice actina se leagă la proteine specifice şi
conferă celulei un suport mecanic necesar executării mişcărilor
celulare. În celulele musculare scheletice, filamentele de actină pot
forma structuri stabile.

Rol în citocineză
La sfârşitul mitozei, după ce cromozomii s-au separat graţie
microtubulilor (telofaza), filamentele de actina formează la periferia
celulei şi perpendicular pe axul fusului mitotic un fascicul contractil
numit inel contractil. Când inelul se contractă, el separă celula
mama în două celule fiice (citocineză).
3.1.3.3. Filamente Filamentele intermediare sunt polimeri proteici rezistenţi şi

intermediare durabili cu un diametru de 10 nm, prezenţi în citoplasma majorităţii
celulelor. Se numesc intermediare pentru ca diametrul lor aparent
este cuprins între cel al filamentelor de actină (microfilamente) şi
microtubuli. În majoritatea celulelor, o reţea extensivă de filamente
intermediare înconjoară nucleul şi se întinde până la periferia
celulei. Sunt legate şi cu desmozomii şi hemidesmozomii (Figura
3.13).
Polimerizarea filamentelor intermediare
Faţă de actină şi tubulină, care sunt proteine globulare,

tipurile proteice din constituţia filamentelor intermediare sunt
molecule fibroase foarte alungite. Secvenţa lor în aminoacizi
favorizează formarea dimerilor superrăsuciţi (Figura 3.13). În timpul
asamblării, doi dimeri foarte răsuciţi se asociază antiparalel pentru
a forma o subunitate tetrameră numită protofilament (3 nm în
diametru). Tetramerii se alătură unui filament intermediar în curs de
alungire şi opt astfel de protofilamente formează filamentul
intermediar cu diametrul de 10 nm (Figura 3.13). Componentele
filamentelor intermediare se găsesc rar în stare liberă (monomeri).
Procesul de asamblare sau disociere filamentului este un proces
lent care poate avea loc într-un interval de câteva minute, în timp
ce actina şi tubulina necesită pentru asociere numai câteva
secunde.
Figura 3.13. Structura filamentelor intermediare (prelucrat după

http://www.infobiogen.fr/deambulum/index.php)

Componentele filamentelor intermediare
Faţă de genele actinei şi tubulinei, bine conservate în

evoluţie, genele care codifică filamentele intermediare sunt diverse
şi grupate într-o familie de aproximativ 50 de membrii formând şase
clase diferite (Tabelul din figura 3.14).
Nume Număr GM kDa Asociere cu Expresie

Clasa
de gene predominanta în
1 keratina acidă 18 40-65 clasa 2 celule epiteliale
2 keratina bazica 18 51-86 clasa 1 Celule epiteliale
3 desmina 1 53 homopolimer Celule musculare
GFAP Glial Fibrillary
1 50 homopolimer celule gliale
Acidic Protein
periferina 1 57 Homopolimer Neuroni
sinemina 1 190 clasa 3 Celule musculare
vimentina 1 54 homo sau hetero Fibroblaste
4 neurofilament L, M şi
3 70-200 L, M sau H neuroni
H
alpha-internexina 1 55 homopolimer neuroni embrionari
5 Toate clasele
lamina 4 62-72 homopolimer
(nucleu)
6 neuroni embrionari,
Nestina 1 230 homopolimer
miocite
Figura 3.14. Componentele filamentului intermediar
Rol în ciclul şi diviziunea celulară - Susţinerea învelişului nuclear
Reţeaua de filamente intermediare, polimeri ai laminei, care

dublează faţa internă a învelişului nuclear, formează lamina
nucleară. Aceasta susţine învelişul nuclear şi dă nucleului o formă
stabilă, în general, globulară. În timpul mitozei, lamina nucleară se
dezorganizează datorita fosforilării componentelor (de către un
complex kinazic ciclinaB/Cdk1). Dezintegrarea sa permite intrarea
în acţiune a unui alt tip de elemente citoscheletice, microtubulii,
care participă la formarea fusului şi separarea cromozomilor (Figura
3.15 ).
Foarte stabile în celulă, filamentele intermediare au un rol

structural şi sunt frecvent asociate cu microtubulii. Proteinele din
constituţia lor sunt toate molecule fibroase cu un domeniu central
cilindric. Aceste proteine formează homo- sau heterodimeri care se
asamblează elicoidal. Expresia genică depinde de ţesut, şi de
aceea aceste proteine sunt divizate în mai multe clase: i) vimentina
în celule endoteliale, vase sanguine şi fibroblaste; ii) desmina în
celule musculare; iii) keratina în piele şi fanere (păr, unghii, etc.)
unde este majoritară; iv) filamente gliale în neuroni şi astrocite.

Figura 3.15 : Filamente intermediare (lamina) în nucleu (prelucrat după

Cadru 3.3. O organizare particulară a citosheletului se

observă în celula musculară
Celulele musculare sunt celule în care citoscheletul este foarte bine
elaborat şi în care actina reprezintă 20% din masa proteică totală. Muşchiul
este modelul cel mai bine studiat al mobilităţii bazate pe actină. Exista două
tipuri de muşchi: striat, cum sunt muşchii scheletici şi cardiac, şi neted, larg
răspândit în organism la nivelul vaselor, tubului digestiv, uterului şi bronhiilor.
Muşchiul scheletic este constituit din celule gigant, miocitele, (lungi de
câţiva centimetri pentru că rezultă prin fuziunea a mii de mioblaste în cursul
dezvoltării). În fiecare celulă, citoscheletul are numeroase unităţi identice
numite miofibrile (Figura 3.16). Fiecare miofibrilă este constituită dintr-o
juxtapunere liniară de sarcomere, de aproximativ 3 μm, unite prin discurile Z.
Filamentele intermediare, constituite din desmină (proteina de 53 kDa),
înconjoară miofibrilele la nivelul discurilor Z şi face miofibrilele solidare unele
cu altele şi cu membrana celulară (gigant). În acest mod se realizează
alinierea sarcomerelor (subunităţi ale miofibrilelor) care conferă muşchiului
scheletic aspectul sau caracteristic striat în microscopie optică (Figura 3.17).
În muşchiul scheletic, filamentele de actină sunt asociate cu
filamentele de miozina. Miozinele sunt o familie de proteine care convertesc
energia ATP pentru a-şi schimba conformaţia pentru a se deplasa prin
alunecare în lungul filamentelor de actină. Miozina II, moleculă prezentă în
muşchi, formează oligomeri de filamente subţiri care, asociate cu filamentele
de actina, constituie structura numită sarcomer care constituie o subunitate a
miofibrilei. Aceasta formează o structura cilindrică de 1-2 μm diametru,
adesea de lungime egală cu celula (Figurile 3.17 şi 3.18).
Contracţia este rezultatul alunecării capetelor miozinei în urma
hidrolizei ATP. S-a calculat ca o molecula de ATP permite o deplasare de
11nm. Viteza acestei deplasări atinge 4 μm/s şi forţa dezvoltată este de
aproximativ 3-4 pN.

Diversitatea filamentelor intermediare serveşte la

identificarea celulelor şi, în cazul unei celule tumorale, la
determinarea originii tisulare a tumorii.
Laminele nucleare sunt filamente intermediare întâlnite în
toate celulele unde formează o reţea (lamina) care aderă pe faţa
internă a învelişului nuclear. Această structură dinamica se
dezasamblează rapid la începutul mitozei şi se reorganizează la
sfârşitul acestei faze.
Figura 3.16. Organizarea muşchiului striat (prelucrat după

Figura 3.17. Sarcomerul ca unitate de contracţie (prelucrat după Biology, N. A.

Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin
Cummings, 6th Edition, 2002)
TA 3.12. Descrieţi structura sarcomerului unei microfibrile a muşchiului

scheletic şi modificările care se produc în timpul contracţiei sale.

TA 3.13. Două familii de proteine motrice interacţionează cu microtubulii: a)

kinezinele; b) ciclinele; c) dineinele; d) albuminele; e) a şi c sunt adevărate
TA 3.14. Cum definiţi citoscheletul şi care sunt componentele sale principale
TA 3.15. Descrieţi trei funcţii diferite ale microtubulilor şi trei funcţii ale
filamentelor de actina.
TA 3.16. Comparaţi structura unui microtubul complet asamblat, a unui filament

de actina si a unui filament intermediar
TA 3.17. Comparaţi rolurile kinezinei şi dineinei citoplasmatice în mişcarea

cililor.
3.1.3.4. Formarea În cea mai mare parte a celulelor, asterii se organizează în

fusului mitotic jurul centrozomilor, care constau într-o pereche de centrioli şi
materialul pericentriolar asociat acestora. Fiecare aster acţionează
ca un veritabil centru organizator de microtubuli sau MTOC (pentru
MicroTubule Organizing Center) Înainte de sfârşitul profazei, fusul
mitotic este constituit din doi asteri legaţi prin câţiva microtubuli
interpolări.
În profaza tardivă, timpul de înjumătăţire al unui microtubul
scade brusc de la 5 minute la 15 secunde, iar numărul de
microtubuli ce pornesc din centrozom creşte considerabil. Astfel se
explică de ce începutul fazei M este marcat de trecerea rapidă a
microtubulilor interfazici relativ lungi şi puţin numeroşi la un număr
mare de microtubuli mici care înconjoară fiecare centrozom şi
participă la elaborarea fusului mitotic.
Pentru a discuta asamblarea fusului mitotic este necesară
descrierea organizării sale. Fusul mitotic metafazic matur este o
structură cu simetrie bilaterală în centrul căreia sunt localizaţi
cromozomii flancaţi de aranjamente formate din microtubuli care
iradiază spre poli. Structura fusului este determinată prin acţiunea a
aproximativ şapte tipuri deferite de kinezine şi a dineinei
citoplasmatice. Adesea, aceste proteine motrice au funcţii diferite.
Deci, fusul este o structură foarte dinamică a cărui morfologie se
modifică permanent.
Fusul mitotic este constituit din trei clase de microtubuli:
i) microtubuli polari care interacţionează între ei la centrul
fusului şi asigură apoi îndepărtarea polilor la fiecare extremitate a
fusului;
ii) microtubuli kinetocorieni, purtători ai cromozomilor;
iii) microtubuli interpolari sau astrali situaţi la exteriorul
fusului şi a căror răspândire din centrozom menţine organizarea
intracelulară în mitoză şi orientează forţele necesare separării
polilor.

TA 3.18. Identificaţi principalele modalităţi de modificare a microtubulilor
TA 3.19. Care sunt principalele tipuri de care constituie fusul mitotic?
Placa metafazică, structură tipică aparent imobilă, rezultă

dintr-un proces de asamblare complex a cărui stabilitate este
asigurată printr-un schimb continuu de subunităţi de tubulina cu
tubulina liberă din celulă. Legăturile între microtubulii polari şi
celelalte structuri cum sunt kinetocorii şi centrozomii se realizează
prin intermediul proteinelor motrice microtubulare (Figura 3.18).
Figura 3.18. Formarea fusului mitotic (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J.

B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6th
Edition, 2002)
Cu toate că lungimea medie a microtubulilor kinetocorieni
este aproximativ constantă în cursul metafazei, microtubulii se
modifică continuu prin trei modalităţi: i) adăugare constantă de noi
subunităţi de tubulină (aproximativ 10 unităţi pe secundă) la nivelul
extremităţii plus prin care sunt ataşaţi de kinetocori; ii) un număr
echivalent de subunităţi de tubulină se disociază lent la
extremitatea minus de la nivelul polilor fusului. Deci, subunităţile de
tubulină migrează permanent de-a lungul microtubulilor
kinetocorieni, de la kinbetocori la poli. iii) toţi microtubulii ataşaţi la
fiecare kinetocor îşi modifică lungimea în mod coordonat în urma
oscilaţiilor cromozomiale.
Segregarea cromozomilor între cele două celule fiice este un
proces foarte precis. Pentru a atinge acest nivel de precizie,
majoritatea celulelor întârzie intrarea lor în anafază până când toţi
cromozomii au o orientare bipolară. Acesta reprezintă punctul de
control al metafazei la nivelul căruia se detectează dacă alinierea
cromozomilor şi asamblarea fusului au fost corect realizate în
timpul metafazei.

Remodelarea microtubulilor în anafază

Începutul anafazei care corespunde separării cromatidelor
surori este unul dintre evenimentele cele mai impresionante din
întreg ciclul celular. Cromatidele surori se orientează către polii
fusului (anafaza A) şi apoi polii se separă (anafaza B). De
asemenea, anafaza este faza în care fusul mitotic activează
cortexul celular pentru prepararea citocinezei.
Deci, anafaza este dominată de mişcarea ordonată a
cromatidelor surori către polii opuşi ai fusului, care rezultă din
acţiunea combinată a proteinelor motoare şi din modificările de
lungime ale microtubulilor (Figura 3.20).
Mişcarea cromozomilor către polii opuşi rezultă din două
mecanisme independente. Primul se desfăşoară în anafaza A, şi îşi
are originea în micşorarea microtubulilor kinetocorieni a căror
depolimerizare la nivelul kinetocorilor se efectuează cu viteză mare.
Al doilea mecanism se observă în anafaza B şi corespunde
separării polilor prin creşterea distanţei de separare. Are loc o
polimerizare la nivelul extremităţilor distale ale microtubulilor polari,
şi o alunecare către poli ajutată de proteinele motrice din familia
kinezinei.
Microtubulii astrali se alungesc în toate direcţiile plecând de
la poli în timpul anafazei B. În asocierea cu proteinele motrice, ca
dineina, generează o forţă care permite separarea polilor fusului
(Figura 3.19).
Figura 3.19. Remodelarea

microtubulilor în
anafază(prelucrat după
Molecular Cell Biology, Lodish, et
all. 4th edition, 2000)

La sfârşitul anilor 80 a devenit clar că procesele moleculare

3.2. Mecanisme care reglează cele două evenimente cheie ale ciclului celular:
biochimice de replicarea cromozomilor şi segregarea celulară sunt fundamental
control al similare în toate celulele eucariote. Tehnicile de biochimie, genetică
ciclului celular şi biologie moleculară au fost folosite pentru studiul diferitelor
aspecte ale ciclului celular la eucariote. Acestea au scos în
evidenţă că replicarea celulară este primordial controlată de
realizarea corectă a replicării ADN şi mitozei. Controlul suprem al
acestor evenimente îl au mai multe protein kinaze heterodimere
mici care sunt compuse dintr-o subunitate reglatoare (ciclina) şi o
subunitate catalitică (cdk - kinaza dependentă de ciclină). Aceste
kinaze reglează activităţile mai multor proteine implicate în
replicarea ADN şi în mitoză asigurând fosforilarea la nivelul unor
situsuri specifice. Procesul are drept rezultat activarea unor
proteine şi inhibarea altora astfel încât să se realizeze coordonarea
activităţilor.
Răspunsul celulei la un stimul exterior converge cel mai
adesea către parametrii de reglare ai ciclului celular. În condiţii
normale, rolul complexelor ciclină/cdk este esenţial pentru
înţelegerea comportamentului celular. Importanţa acestei căi de
semnalizare este mai bine înţeleasă când constatăm că
dezvoltarea tumorală se explică adesea prin dereglare a unor căi
de semnalizare esenţiale. Ciclul celular se articulează în jurul a
patru faze cu durată inegală (Figura 3.20). În cea mai mare parte a
timpului, celula se află în faza G1; în cursul fazei S se realizează
replicarea ADN; se trece apoi în faza G2 şi apoi se realizează
mitoza. Faza G1 este cea mai lungă şi o putem defini ca o fază
control în care celula se asigură că mediul său îi permite să se
dividă. Această etapă este extrem de controlată. Un anumit control
se manifestă şi în faza G2 unde celula se asigură că replicarea
ADN s-a realizat corect.
Figura 3.20. Prezentare sintetică a fazelor ciclul celular (prelucrat după

Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th edition, 2000)

Concentraţiile ciclinelor, subunităţile reglatoare ale protein

kinazelor heterodimere care controlează evenimentele ciclului
celular, cresc şi descresc pe durata derulării acestuia. Subunităţile
catalitice (kinazele ciclin dependente – în engleză Ciclyn-
Dependent Kinases CDKs) nu prezintă activitate kinazică dacă nu
sunt asociate cu diferite cicline. Ciclinele asociate determină care
dintre proteine vor fi fosforilate de către un anumit complex ciclină-
CDK. În figura 3.21 este evidenţiat rolul celor trei clase majore de
complexe cicline-CDK care controlează trecerea prin ciclul celular:
fazele G1 şi S şi complexele cicline-CDK mitotice.
Când celulele sunt stimulate să se replice complexele

cicline-CDK din faza G1 sunt primele exprimate. Acestea pregătesc
celula pentru faza S prin activarea factorilor de transcripţie care
promovează transcripţia genelor care codifică enzimele necesare
sintezei ADN şi genelor care codifică ciclinele şi kinazele ciclin
dependente din faza S. Activitatea complexelor cicline-CDK din
faza S este iniţial controlată de inhibitori. Mai târziu, în faza G1,
complexele cicline-CDK ale fazei G1 induc degradarea inhibitorilor
din faza S prin fosforilarea acestora şi prin stimularea cuplării lor cu
ubicuitină determinată de către un complex multiproteic.
Degradarea inhibitorilor poliubicuitinati din faza S de către
proteazom eliberează complexele cicline-CDK ale fazei S. Odată
activate, acestea fosforilează situsurile reglatoare ale proteinelor
care sunt implicate în replicarea ADN, care se asamblează la
nivelul originilor de replicare în timpul G1. Fosforilarea acestor
proteine iniţiază replicarea ADN şi are rolul de a împiedica
reasamblarea de noi complexe de pre-replicare. Din cauza acestei
inhibiţii, fiecare cromozom este replicat numai o dată în timpul
trecerii prin ciclul celular asigurându-se menţinerea numărului
corect de cromozomi în celulele fiice.
Complexele cicline-CDK mitotice sunt sintetizate în timpul

fazelor S şi G2, dar activităţile lor sunt ţinute sub control prin
fosforilare la nivelul situsurilor inhibitoare până ce sinteza ADN este
completă. O dată activate prin defosforilarea situsurilor inhibitoare,
complexele cicline-CDK mitotice fosforilează mai multe proteine
care promovează condensarea cromozomilor, retragerea anvelopei
nucleare, asamblarea aparatului fusului mitotic şi alinierea
cromozomilor condensaţi la nivelul plăcii metafazice. În timpul
mitozei complexul de promovare a anafazei APC, (în engleză
Anaphase Promoting Complex), care conţine multe subunităţi de
ubicuitin ligază, poliubicuitinează proteinele reglatoare cheie
marcându-le pentru degradarea proteozomală. Un substrat
important al APC este securina, o proteină care inhibă degradarea
proteinelor care asigură legarea cromatidelor surori.

Figura 3.21. Reglarea ciclului celular (prelucrat după

Poliubicuitinarea securinei de către APC este iniţiată în timp

ce kinetocorii (asamblaţi la nivelul centromerilor tuturor
cromozomilor) se ataşează la microtubulii fusului determinând
aranjarea cromozomilor în placa metafazică.
După ce cromozomii sunt aliniaţi APC poliubicuitinează
securina determinând degradarea sa proteozomală şi în consecinţă
degradarea proteinelor care conectează cromatidele surori.
Această secvenţă de evenimente iniţiază anafaza determinând
cromatidele surori să segrege către polii opuşi ai fusului mitotic. În
anafaza târzie, tot APC poliubicuitinează şi promovează
degradarea ciclinelor mitotice. Procesul este inhibat până ce
cromozomii care segregă ajung la locurile lor în celula în diviziune.
Degradarea ciclinelor mitotice conduce la inactivarea activităţii
protein kinazice a CDK. Descreşterea activităţii acestora permite
protein-fosfatazelor active constitutiv să înlăture grupările fosfat
care au fost adăugate de către complexele cicline-CDK mitotice
unor proteine specifice. Ca rezultat, cromozomii deja separaţi
decondensează, anvelopa nucleară se reface în jurul nucleelor nou
formate, aparatul Golgi se reasamblează în timpul telofazei şi
citoplasma se divide în timpul citocinezei conducând la formarea
celor două celule fiice.

La începutul fazei G1 a noului ciclu, fosfatazele

defosforilează proteinele care formează complexele de pre-
replicare. Aceste proteine au fost fosforilate de către complexele
cicline-CDK din faza S anterioară şi au fost păstrate în această
stare, în timpul mitozei, de către complexele cicline-CDK mitotice.
Ca urmarea a defosforilării din G1 se vor reasambla noi complexe
de pre-replicare la nivelul originilor de replicare pentru viitoarea
fază S.
Fosforilarea APC de către complexele cicline-CDK către
sfârşitul G1 inactivează complexul permiţând acumularea ciclinelor
specifice fazei S şi mitozei necesare ciclului următor. Trecerea prin
trei etape critice de tranziţie: G1/S, metafază/anafază,
anafază/telofază şi citocineză este ireversibilă deoarece aceste
tranziţii sunt reglate dirijate de către proteine reglatorii care sunt
degradate. Prin urmare, celulele sunt obligate să traverseze ciclul
celular într-o singură direcţie. În organismele superioare, controlul
ciclului celular este realizat în primul rând prin reglarea sintezei şi
activităţii complexelor cicline-CDK. Factorii de creştere extracelulari
funcţionează drept mitogeni, inducând sinteza complexelor cicline-
CDK din G1. Activitatea acestora şi a altor complexe cicline-CDK
este reglată prin fosforilarea la nivelul diferitelor situsuri inhibitoare
şi activatoare din subunitatea catalitică. Dacă mitogenii au acţionat
o perioadă suficientă de timp, ciclul celular continuă către mitoză
chiar dacă aceştia sunt înlăturaţi. Punctul de la finalul fazei G1 în
care trecerea prin ciclul celular devine independentă de acţiunea
mitogenilor este numit „punct de restricţie” (Figura 3.21).
TA 3.20. Celulele care sunt într-o etapă în care nu se divid sunt în faza:
a) G0; b) G2; c) G1; d) S; e) M
Întrebările de mai jos se referă la 5 afirmaţii, legate de ciclul celular. Pentru

fiecare fraza sau propoziţie, selectaţi răspunsul (marcat prin litere mai jos) cel mai
adecvat. Fiecare răspuns poate fi folosit o dată, de mai multe ori sau deloc.
a) G0 ; b) G1; c) S; d) G2; e) M
TA 3.21. Aici se află “punctul de restricţie”

TA 3.22. Celulele musculare şi nervoase sunt în această fază.
TA 3.23. Este cea mai scurtă fază a ciclului celular.
TA 3.24. ADN este replicat în această fază a ciclului celular.
TA 3.25. Ciclinele sunt degradate la sfârşitul acestei faze.
TA 3.26. Care este denumirea enzimelor care controlează activitatile altor
proteine prin fosforilare?
a) ATP-aze; b) kinaze; c) cicline; d) cromatina; e) protein kinaze

3.2.1. Ciclinele Ciclinele conţin cel puţin două domenii funcţionale. Primul, întâlnit
la toate clasele de cicline, este „cyclin box”, regiune conservată de
100 aminoacizi care asigura două funcţii:
i) recunoaşte şi favorizează legarea ciclinei la kinaza CDK

corespunzătoare; variaţiile de secvenţa în această regiune
responsabilă de recunoaşterea unei cicline particulare, permite
clasificarea ciclinelor în sub-familii;
ii) activează domeniul catalitic (kinazic) al proteinei CDK.
Al doilea domeniu prezent doar la ciclinele de tip A şi B,

localizat în regiunea N terminală a proteinei, corespunde unei
regiuni numita „destruction box”. Aceasta regiune conţine un motiv
din aminoacizi bine conservaţi (secvenţa consens RALGDIGN)
urmat de o regiune bogată în lizină cu un situs de recunoaştere
pentru legarea mai multor molecule de ubiquitina (proteina mică
termostabilă de 76 aminoacizi). Astfel modificată, ciclina va fi
degradată de un complex multienzimatic, numit proteazom.
În tabelul din figura 3.22 sunt prezentate pentru

exemplificare câteva cicline şi kinaze dependente de cicline
implicate în reglarea ciclului celular la diferite organisme
cdk Cicline Fazele ciclului

asociate celular implicate
S. pombe
cdc2 Cdc13 G2 >M
S.cerevisiae
cdc28 Cln1, Cln2, G1 >S
Cln6 S
Clb5, Clb6 G2 >M
Clb1,
Clb2,Clb3,
Clb4
Mamifere CiclinaD1, G1
Cdk2 D2, D3 G1->S
CiclinaE S
Cdk4 Ciclina A G1
Cdk3 CiclinaD1, G1
Cdc2 (Cdk1) D2, D3 G2->M
CiclinaD1, Metafaza>Anafaza
D2,D3
CiclinaA
CiclinaB
Figura 3.22. Kinaze dependente de cicline (cdk) la drojdii şi în celule de

mamifere

3.2.2. Punctele de
Mecanisme de supraveghere a ciclului celular
control
Mecanismele specifice de supraveghere detectează erorile
şi induc blocarea ciclului celular la puncte cheie de tranziţie. Astfel,
în celulele de mamifere, arestarea ciclului în faza G1 consecutivă
unei alterări a ADN este controlată de genele ATM (gena care prin
dereglare provoacă ataxie telangiectazică) şi p53 (gena supresoare
tumorală esenţială în controlul integrităţii ADN). Debutul anafazei
este întârziat dacă în celulă cromozomii nu sunt toţi perfect aliniaţi
pe fusul mitotic.
Punctele de control ale ciclului celular au fost considerate
etape în care toate evenimentele specifice ale fazei precedente
trebuiesc îndeplinite. Aceste puncte de control pot fi şi puncte de
oprire, blocând tranziţia către faza următoare.
Intrarea în mitoză depinde de starea de fosforilare a
complexului MPF (în engleză Maturation Promoting Factor sau
Mitosis Promoting Factor). Fosfatazele şi kinazele care controlează
procesul sunt şi ele supuse unei reglări care funcţionează după
acelaşi principiu.
Factorii de creştere sunt necesari pentru stimularea
proliferării. Legarea unui factor de creştere la receptorul său
membranar iniţiază o cascadă de evenimente (transducerea
semnalului) care stimulează celula să îndeplinească faza G1 şi să
se angajeze în faza S. Factorii de creştere induc transcripţia a
numeroase gene, dintre care cele precoce codifică factori de
transcriere. Astfel, o familie de factori, numiţi E2F, este necesară
pentru transcrierea unor gene care codifică numeroase proteine
implicate în sinteza deoxiribonucleotidelor şi ADN în timpul tranziţiei
G2/S.
Diferitele tranziţii G1/S, S/G2, G2/M depind de protein
kinaze, asociate cu ciclinele lor şi/sau fosfataze.
Etapele cheie ale ciclului celular evită „catastrofe genetice”
care ar putea surveni dacă celula depăşeşte inopinat un punct de
control. De exemplu, dacă anafaza începe înainte ca toţi
cromozomii să se fixeze la microtubulii kinetocorieni, vor fi celule
fiice în care anumiţi cromozomi vor lipsi şi/sau cu cromozomi
supranumerari. Când acest proces, numit non-disjuncţie, se
produce în timpul diviziunilor care generează gameţi femeli şi
masculi, pot apărea trisomii care au drept consecinţe anomalii de
dezvoltare şi retardare mentală. Punctele de control permit evitarea
numeroaselor erori ca:
i) replicarea parţială a ADN înainte de intrarea în mitoză;
ii) defecte de asamblare a fusului mitotic care antrenează o
distribuţie incorectă a cromozomilor;
iii) anomalii la nivelul structurii ADN care ar putea genera
mutanţi care scapă de controlul proliferării (carcinogeneza) (Figura
3.23).

Figura 3.23. Mecanismul de supraveghere a ciclului celular(prelucrat după

Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition,
Benjamin Cummings, 6th Edition, 2002)
Cadru 3.4. Puncte de control şi starea cromozomilor

Kinazele CDK şi apariţia lor succesivă nu este suficientă pentru a explica
mecanismele de reglare şi ordinea fazelor ciclului celular. Starea substratelor,
proteice asociate cu cromatina, este responsabilă de duplicarea ADN sau de
separarea cromozomilor.
Iniţierea sintezei ADN sub controlul CDK în faza S nu are loc decât dacă
se formează în prealabil un complex de pre-replicare (pre-RC) la originea
duplicării cromatinei. Acest complex include diverse tipuri proteice:
i) proteinele complexului ORC (Origin Recognition Complex);
ii) o proteină instabilă, cdc6p;
iii) un al doilea complex proteic compus din proteine din familia MCM
(MiniChromosome Maintenance)
Un cromozom bine pregătit va fi duplicat. În timpul fazei G1, se

sintetizează cdc6p care se fixează la cromatină la nivelul complexului ORC,
întotdeauna prezent. Proteinele MCM pot interacţiona acum cu cromatina în
apropierea ORC-cdc6p. Acest ansamblu constituie pre-RC. În timpul tranziţiei
G1/S, complexele ciclinaB-CDK (S-CDK) şi cdc7-Dbf4 (DDK) elimină proteinele
cdc6p şi MCM. Aceasta declanşează sinteza ADN şi împiedică formarea unui
nou pre-RC. La sfârşitul duplicării, cromatidele surori rămân asociate. Graţie
inactivării CDK implicate în formarea fusului mitotic, în faza M, cromozomii se
pot alinia şi forma placa metafazică. M-CDK activează complexul APC
(Anaphase Promoting Complex) care favorizează disocierea cromatidelor surori
şi facilitează migrarea către poli.

TA 3.27. Separarea cromatidelor în timpul mitozei este determinată de:

a) semnale interne originare de la centromer; b) activarea de proteine
care ţin laolaltă cromatidele surori; c) apariţia de cicline în apropierea
kinetocorului; d) activarea unui complex de promovare-anafazic (APC
anaphase-promoting complex); e) eliberarea unui factor de creştere derivat din
aparatul Golgi
TA 3.28. Proteinele care sunt implicate în reglarea ciclului celular şi care
prezintă fluctuaţii ale concentraţiei în timpul ciclului celular sunt numite:
a) ATP-aze; b) kinetocori; c) centrioli; d) pompe protonice; e) cicline
TA 3.29. Într-o celulă este indusă o mutaţie al cărui rezultat este
încetarea producerii unei protein kinaze normale în faza M. Care vor fi
urmatoarele consecinţe imediate ale acestei mutaţii:
a) celula va intra prematur in anafaza; b) celula nu va părăsi niciodată
metafaza; c) celula nu va intra niciodata în metafază; d) celula nu va intra
niciodată în profază; e) celula va suferi o mitoza normala, dar nu va mai intra în
faza urmatoare G1.
3.3. Meioza Reproducerea sexuată necesită fuziunea a doi gameţi

proveniţi de la cei doi părinţi. Mecanismul fuziunii celor doi gameţi,
şi deci a nucleelor lor, duce în timpul fecundării la o nouă celulă
diploidă. Acest lucru este posibil doar dacă gameţii, contrar
celulelor somatice cu 2n cromozomi, sunt haploizi şi conţin doar n
cromozomi. În timpul elaborării gameţilor, gametogeneză, celulele
stem germinale diploide suferă o diviziune reducţională, meioză,
proprie celulelor reproducătoare. În timpul meiozei are loc doar o
duplicare a ADN după care celula se angajează în două diviziuni
succesive.
3.3.1. Originea Meioza este o formă de diviziune celulară care nu priveşte

gameţilor decât celulele sexuale. Se ştie că fiecare individ începe viaţa sub
forma unei singure celule, oul (sau zigotul) care reprezintă
rezultatul fuziunii a două celule (un ovul şi un spermatozoid).
Celulele noastre posedă 46 de cromozomi, celulele părinţilor noştri
la fel şi noi suntem rezultatul fuziunii unei celule provenite de la
fiecare dintre ei. Deci, este clar că spermatozoidul şi ovulul nu
posedă 46 de cromozomi.
Indiferent dacă este vorba de o celulă animală sau vegetală,
meioza prezintă o constanţă remarcabilă de la o specie la alta. De
asemenea, comportamentul cromozomilor în timpul meiozei este
acelaşi la cele două sexe. În acelaşi timp, fenomenele
citoplasmatice variază de la un sex la altul. În continuare vom
discuta elementele comune meiozei indiferent dacă este vorba de
o celulă masculă sau femelă, vegetală sau animală.

Celulele sexuale sunt totipotente şi dotate cu individualitate

deoarece ele sunt singurele care pot să se separe de organism şi
să supravieţuiască liber. Ele formează un ţesut particular,
germinal, prin opoziţie cu cel somatic care formează restul
organismului.
Meioza (de la grecescul meion = mai mic) nu are loc decât
3.3.2. Derularea
la nivelul celulelor reproducătoare (ovogonii şi spermatogonii) şi
meiozei
constă în două diviziuni celulare succesive:
i) prima sau mitoza reducătoare constă într-o reducere a
cromatinei de la 2n la n;
ii) a doua este mitoza ecuaţională.
Pentru fiecare dintre cele două diviziuni succesive ale

meiozei distingem o: profază, metafază, anafază; telofază. În text
şi în schemele prezentate vom folosi simbolul I pentru a desemna
prima diviziune şi simbolul II pentru cea de a doua.
3.3.2.1. Diviziunea Profaza I: cromozomii se individualizează în filamente.

reducţională (sau Puţin mai târziu, cromozomii omologi se cuplează şi se îngroaşă.
mitoza Cromozomii fiecărei perechi se plasează unul lângă altul, la
heterotipică) nivelul centromerilor, ca şi cum ar dori să formeze un singur
cromozom. Nucleolii şi membrana nucleară se estompează;
cromozomii se fisurează longitudinal în două cromatide (formate
în urma duplicării ADN în timpul interfazei). Cromatidele rămân
ataşate între ele prin intermediul centromerilor. Fiecare pereche
de cromozomi omologi devine în acest stadiu o tetradă formată
din 4 cromatide. Cromatidele aceleiaşi tetrade se răsucesc una în
jurul celeilalte ducând la tetrade din ce în ce mai îndesate
(scurtate).
După formarea tetradelor, atracţia dintre cromozomii
omologi se diminuează şi ei au tendinţa de a se separa. În acel
moment, la anumite nivele se observă încrucişări între cele 4
filamente (cromatide), punctele de încrucişare fiind numite
„chiasme”
Chiasmele sunt manifestările perceptibile ale schimburilor
între cromatidele de origine maternă şi paternă. Aceste schimburi
nu prezintă importanţă dacă stocul de gene (sau factori ereditari)
este identic la cei doi părinţi (linii pure). Totuşi, acestea sunt
extrem de importante în cazul încrucişărilor între varietăţi diferite.
Deci, „crossing-over”-ul (sau încălecarea) permite apariţia de noi
asortări ale genelor pe cromozomi. Către sfârşitul profazei I,
intrarea în joc a unor forţe de torsiune provoacă ruperea
chiasmelor care par să se deplaseze către extremitatea
cromatidelor.

Metafaza I este marcată prin apariţia unui fus acromatic.

Tetradele se regrupează la nivelul plăcii ecuatoriale astfel încât
centromerii lor se situează de o parte şi de alta a planului
ecuatorial. În fiecare tetradă, cele două centromere tind să se
respingă, îndepărtând unul de altul cei doi cromozomi (constituit
fiecare din două cromatide)
Anafaza I: insistăm asupra faptului că în nici un moment
centromerii nu se clivează astfel încât cei doi cromozomi ai
fiecărei perechi se separă fără a se divide pentru a trece în una
sau alta din cele două celule fiice, indiferent de originea paternă
sau maternă. Fiecare din cele două celule fiice nu primeşte decât
jumătate din numărul diploid de cromozomi 2n. În fiecare celulă, o
pereche este reprezentată prin unul dintre cromozomii omologi,
dar aceştia nu sunt asemănători calitativ cu cei ai celulei iniţiale
din cauza schimburilor de material genetic care s-au produs între
cromatide în timpul profazei I.
Telofaza I: cele două loturi de n cromozomi fisuraţi ajunşi la
cei doi poli ai celulei rămân individualizaţi fără a fi despiralizaţi.
După o fază de aşteptare, mai scurtă sau mai lungă, celulele intră
în cea de a doua diviziune (Figura 3.24).
Figura 3.24. Etapele meiozei (prelucrat după

3.3.2.2. Diviziunea Această a doua diviziune meiotică nu prezintă nici un

ecuaţională caracter particular. În timpul anafazei II, în urma diviziunii
centromerilor, cele două cromatide surori se separă, se
orientează în direcţia polilor şi se individualizează în cromozomi.
Din fiecare din cele două celule se formează alte două celule,
evident haploide.
Profaza II: este foarte rapidă deoarece cromozomii nu au
dispărut în cursul telofazei I. Fusul de diviziune se reformează.

Metafaza II: cromozomii (n) se dispun la nivelul plăcii

ecuatoriale şi fiecare centromer începe să se dividă.
Anafaza II: diviziunea centromerilor împarte în două
cromatidele surori care se deplasează în direcţia polilor şi se
individualizează în cromozomi.
Telofaza II: cele două celule (cu n cromozomi) se divid prin
constricţie centrală. Cromozomii se despiralizează şi membrana
nucleară şi nucleolul se reformează (Figura 3.24).
TA 3.30. Care este termenul care poate fi folosit pentru celula care
conţine 22 perechi de autozomi şi doi cromozomi X?
a) o celulă ou nefertilizată; b) o celulă spermatică; c) o celulă somatică
masculă; d) o celulă somatică femelă; e) atât a, cât şi D sunt corecte.
TA 3.31. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false?
a) la om, fiecare din cei 22 autozomi maternali au un cromozom paternal
omolog;
b) la om, a 23-a pereche, cromozomii sexului, determină dacă persoana
este femelă (XX) sau mascul (XY);
c) seturile haploide (n), unice de cromozomi din ovul şi spermă se unesc în
timpul fertilizării, formând o singură celulă zigot diploidă (2n);
d) la maturitate sexuală, ovarele si testiculele produc gameţi diploizi prin
meioză;
e) ciclurile de viaţă sexuală diferă în timpul meiozei în legătură cu
fertilizarea
TA 3.32. Fazele meiozei care produc cele mai multe variaţii determinate
de crossing-over şi sortare independentă sunt:
a) profaza I şi telofaza II; b) profaza II şi anafaza II; c) metafaza I şi
telofaza II; d) anafaza I şi profaza II; e) profaza I şi anafaza I
TA 3.33. Cromozomii recombinaţi sunt rezultatul: a) procesului de
crossing-over; b) factori de mediu ca de exemplu radiaţiile şi substanţele chimice
cancerigene; c) mutaţii; d) separarea de cromozomi omologi în metafaza I din
meioză; e) împerecherea incorectă de nucleotide ADN
TA 3.34. Care dintre următoarele evenimente au loc la sfârşitul meiozei I?
a) cromozomii omologi sunt separaţi;

b) numărul cromozomilor este conservat;
c) cromatidele surori sunt separate;
d) sunt formate patru celule fiice;
e) celulele spermatice se prelungesc pentru a forma un cap si o prelungire
(coadă)
f)
TA 3.35. Care dintre următoarele afirmaţii despre procesul meiozei este
adevărată?
a) rezultă două celule diploide;
b) rezultă patru celule diploide;
c) rezultă patru celule haploide;
d) rezultă patru autozomi;
e) rezultă patru chiasme;

3.3.2.3. Comparaţie Dacă în urma mitozei o celula somatică diploidă duce la

mitoză - meioză obţinerea a două celule fiice diploide care conservă acelaşi
patrimoniu genetic, meioza, care vizează doar celulele diploide
germinale, dă naştere la patru celule al căror genom poate diferi
major contribuind astfel la diversitatea mare a indivizilor aceleiaşi
specii (Figura 3.25).
Figura 3.25. Comparaţie mitoză-meioză (prelucrat după

3.4. Îmbătrânirea Îmbătrânirea biologică este un proces fundamental care se

celulară observă la aproape toate fiinţele vii. Este caracterizat printr-o
deteriorare progresivă a sistemelor biologice, conducând la
creşterea mortalităţii, creştere corelată cu vârsta. Înţelegerea
mecanismelor senescenţei prezintă un interes particular, pentru că
are implicaţii largi atât pentru om ca individ cât şi pentru societate.
Mai clar, înţelegerea mecanismelor care conduc la senescenţa
umană va oferi strategii noi pentru lupta împotriva bolilor severe
care sunt legate de îmbătrânire (diferite tipuri de cancer, maladia
Alzheimer, boli cardiovasculare) şi se poate aştepta o creştere
semnificativă a calităţii vieţii la vârste înaintate. Cu toate că
importanţa cercetărilor este evidentă, este uimitor cât de puţin se
cunoaşte despre bazele îmbătrânirii. În acest moment, nu este clar
dacă este vorba de un singur mecanism conservat evolutiv, prin
care toate sistemele biologice îmbătrânesc, sau dacă există câte un
mecanism unic pentru specii diferite. În orice caz, pe lângă
aspectele cunoscute, este clar că există o componentă genetică a
senescenţei, şi este de asemenea clar că schimbările dependente
de vârsta ale informaţiei genetice joacă un rol important.

Procesele care conduc la acumularea de alterări în structura ADN,

acumulări care s-a observat că sunt corelate cu vârsta şi sunt
dependente de doi factori majori: rata cu care se petrec aceste
alterări şi capacitatea sistemelor biologice de a le repara. În plus,
au fost identificate câteva tipuri clare de modificări. Unele alterări
sunt nespecifice şi se petrec în mod aleator. Alte schimbări sunt
rezultatul activităţii diferenţiale a anumitor secvenţe nucleotidice
(gene care sunt activate odată cu înaintarea în vârstă, elemente
genetice mobile). De asemenea, schimbările în structura ADN pot fi
subtile, având loc la nivelul nucleotidelor, sau pot include regiuni
mai mari ale informaţiei genetice.
3.4.1. Printre reorganizările mari ale genomului nuclear, care se

Reorganizarea ştie că se petrec în diferite sisteme biologice, s-a raportat o
genomului nuclear - modificare a numărului cromozomilor legată de vârstă. Pe lângă
aberaţii aceste modificări s-au identificat şi anormalităţi structurale ale
cromozomiale cromozomilor, care se accentuează odată cu înaintarea în vârsta.
De exemplu, în celulele somatice de la pacienţi cu sindromul
Werner (un model de îmbătrânire accelerată) s-a evidenţiat o
incidenţă ridicată a translocaţiilor, deleţiilor şi inversiunilor. Aceste
date sugerează că o creştere a ratei mutaţiilor somatice, joacă un
rol important în acest sindrom.
Pe lângă aceste schimbări cromozomiale generale,
reorganizări ale regiunii ADNr, o regiune a genomului nuclear care
constă din gene repetate ARN4r, a fost evidenţiată ca reprezentând
o regiune în care se petrec schimbări în structura cromozomului
legate de vârstă.
3.4.2. Scurtări ale Celulele somatice ale vertebratelor au o capacitate limitată

telomerilor şi de proliferare. Acest fenomen, denumit senescenţa replicativă, este
senescenţa controlat de un mecanism molecular de numărare (ceas molecular)
replicativă care s-a sugerat a fi legat de un tip specific de reorganizare a ADN
care se petrece la capetele cromozomilor, numite telomeri. În timpul
proliferării celulare, cromozomii sunt replicaţi de către ADN
polimeraza convenţională, o enzima care este dependentă de un
primer ARN pentru a iniţia replicarea. După îndepărtarea primer-
ului, noua catenă ADN formată este scurtată la capătul 5’. Acest
proces este repetat la fiecare ciclu celular şi este considerat a fi
responsabil pentru reducere în timp a capacităţii de proliferare.
Capacitatea de proliferare scade dacă celulele sunt prelevate de la
indivizi mai bătrâni. Deci, există un stadiu de la care celula pierde
natural capacitatea de a se divide şi îi creşte probabilitatea de a
intra în faza G0.

Acesta este procesul de senescenţă celulară prin analogie

cu îmbătrânirea întregului organism.
Au fost emise numeroase ipoteze care încearcă să explice
senescenţa celulară. Unele sugerează că acumularea mutaţiilor
aleatorii defavorabile alterează posibilitatea reproducerii unui
patrimoniu genetic corect. Prin limitarea numărului de diviziuni,
celula va fi protejată de consecinţele transmiterii unui număr prea
mare de erori.
Comportamentul telomerilor în diviziune poate furniza o altă
explicaţie a instalării senescenţei. Secvenţele repetitive de ADN de
la extremitatea fiecărui cromozom (telomerii) sunt replicate de către
telomerază o enzimă specifică pentru realizarea acestui proces. În
timpul diviziunilor succesive se observă o scurtare a telomerilor
datorată absenţei telomerazei din celulele somatice, în timp ce
aceasta este prezentă în celulele germinale. Reducerea progresivă
a numărului de motive repetitive ar putea fi cauza opririi progresive
a diviziunilor. Numărul diviziunilor celulare este oarecum predefinit
de numărul secvenţelor repetitive telomerice.
3.4.3. Aspecte Metabolismul celular, şi mai ales respiraţia mitocondrială

energetice şi sunt principala sursă de oxigen activ sub forma de radicali
biochimice superoxid care vor forma radicali hidroxilaţi. În celulă există
mecanisme de apărare faţă de formarea unor astfel de molecule.
Ele includ enzime ca superoxid dismutaza, catalaza, glutation
reductaza, dar şi molecule antioxidante (vitamina E, quinone,
vitamina C, etc.). În procesul îmbătrânirii celulare şi în lipsa
mecanismelor de apărare, radicalii hidroxilaţi se acumulează în
celulă, interacţionează cu numeroşi constituenţi celulari şi sunt
responsabili de leziuni oxidative, în principal la nivelul lipidelor
membranare, proteinelor şi ADN.
Îmbătrânirea este asociată cu disfuncţiile mitocondriale care

apar în diferite ţesuturi şi care contribuie la degenerescenţa
acestora şi la etiologia bolilor degenerative care apar odată cu
înaintarea în vârstă. Mitocondriile sunt cei mai mari generatori de
Specii Reactive de Oxigen (ROS) în celulă. Una din primele ţinte
ale acestor radicali este mitocondria, unde ADN este alterat
ireversibil. Majoritatea studiilor care asociază îmbătrânirea cu
disfuncţiile mitocondriale sunt orientate către enzimele implicate în
fosforilarea oxidativă şi asupra modificărilor pe care le suferă
Alterarea lipidelor membranare duce la diminuarea
capacităţii mitocondriei de a sintetiza ATP. Aceste modificări au
drept consecinţă moartea celulară.

3.5. Moarte şi Activitatea vitala a celulei are la bază o multitudine de

procese fizice şi chimice care au ca substrat, în cea mai mare
nemurire
parte, materie organica formată din compuşi de carbon şi procese
celulară care se desfăşoară în mediul intern al celulei (o soluţie apoasă
concentrată de substanţe chimice). Întreruperea sau perturbarea
proceselor respective poate duce uneori la dispariţia funcţiilor vitale,
respectiv la moartea celulară.
Se cunoaşte de mai mult timp faptul că moartea celulară atât
a celulei ca organism unicelular cât şi ca element dintr-un organism
pluricelular, poate surveni accidental prin acţiunea distructivă
asupra celulei a numeroşi factori sau agenţi externi (fizici, chimici,
biologici) .
Moartea celulară are două origini distincte: necroza celulară,
adesea datorată intervenţiei factorilor de mediu şi apoptoza şi/sau
moarte celulară programată de origine genetică
3.5.1. Necroza Necroza apare ca urmare a acţiunii brutale a unor stimuli

externi sau interni cuprinzând neselectiv o serie de celule aflate sub
acţiunea acestora. Necroza poate fi datorată acţiunii a numeroşi
factori cum ar fi: atacul complementului, hipoxia peste anumite
limite, toxine, infecţii virale litice, hipo- sau hipertermia, ca şi
numeroşi alţi agenţi fizici sau chimici. Dacă necroza apare ca
răspuns celular la acţiunea unor agenţi patogeni aceasta este
urmată de regulă de un răspuns inflamator.
Scăderea nivelului ATP reprezintă precursorul modificărilor
morfologice care apar în cursul necrozei. Aici are loc o degradare a
fosfolipidelor şi o rupere a proteinelor care formează citoscheletul,
cu activarea fosfolipazelor şi a proteazelor care sunt activate prin
creşterea calciului citosolic. Stimulii care declanşează necroza
cresc permeabilitatea membranelor plasmatice atât prin alterarea
structurii acestora (complement, liză virală) cât şi printr-o
insuficienţă a pompelor membranare cationice (Figura 3.26).
3.5.2. Apoptoza şi Dacă necroza vizează un grup de celule contigue, situate la

moartea celulară nivelul situsului supus stresului, moartea celulară programată
programată afectează celule izolate şi permite eliminarea silenţioasă prin
fagocitoză a corpilor celulari indezirabili sau deveniţi inutili.
Un astfel de proces intervine în timpul dezvoltării embrionare
şi fetale unde contribuie la morfogeneza sau în eliminarea
limfocitelor B şi T.
În afara celor două funcţii, ea constituie un sistem eficace de
apărare. Prin autodistrugere, celula infectată de un virus îl
împiedică pe acesta să se replice şi să infecteze celulele vecine.

Este de aşteptat că dereglarea programului de moarte celulară să

aibă consecinţe nefaste pentru organism. Procesul este reprimat în
diferite forme de cancer, maladii autoimune, maladii virale şi este
activat în cazul SIDA şi în anumite maladii neurodegenerative.
Reglarea apoptozei este la fel de complexă ca şi cea a
ciclului celular. Majoritatea semnalelor inhibitoare ale apoptozei
stimulează proliferarea celulară.
Conceptul de apoptoză înglobează două aspecte:

i) primul se referă la faptul că celula îşi poate întrerupe
funcţiile vitale, murind în absenţa unor factori externi;
ii) al doilea se referă la faptul că pentru a-şi întrerupe
funcţiile vitale celula dispune de mecanisme proprii (cu consum de
energie) biologice şi biochimice, relativ specifice.
Activarea mecanismelor prin care se realizează apoptoza
duce la modificări celulare caracteristice, care se pot observa prin
tehnici uzuale de microscopie optică, fluorescentă sau tehnici
imunohistochimice. Aceste modificări morfologice sunt net diferite
de cele din cursul morţii celulare datorate unor agenţi externi,
respectiv ai necrozei şi cuprind: condensarea citoplasmei,
fragmentarea ADN, depozitarea cromatinei în partea internă a
membranei nucleare, formarea de vezicule care conţin părţi de
nucleu şi organite celulare intacte şi, în final, formarea de corpi
apoptotici care vor fi fagocitaţi (Figura 3.26).
Cel mai tipic exemplu de apoptoza poate fi observat la
organismele pluricelulare în cursul dezvoltării embrionare, unde
datorită dezvoltării rapide o serie de celule trebuie distruse înainte
ca ciclul lor de viaţă să se încheie, pentru a face loc altor celule şi a
da organului respectiv forma şi volumul corespunzătoare.
Existenţa unor mecanisme celulare proprii de autodistrugere
celulară presupune existenţa unor gene care să declanşeze şi să
coordoneze aceste procese. Astfel, se consideră că fiecare celulă
posedă programe genetice pentru autodistrugere. Aşa a apărut
termenul de moarte celulară programată similar celui de
apoptoză .
O caracteristică importantă a apoptozei este faptul că
celulele moarte prin acest proces sunt eliminate rapid prin
recunoaşterea şi ingestia lor de către celulele specializate în
fagocitoză (sau chiar celule învecinate) fără să existe alterări ale
celulelor vecine şi fără să existe reacţii inflamatorii. În acest mod
sunt eliminate celulele nedorite dintr-un ţesut sau celulele care au
suferit alterări structurale ireparabile. Astfel, apoptoza apare ca un
mecanism de menţinere a dinamicii celulare într-un ţesut prin faptul
că apoptoza este un proces antagonist mitozei.

Există practic o balanţa mitoză/apoptoză într-un ţesut sau

organism pluricelular care în condiţii normale duce la o dezvoltare
sau funcţionalitate normală a acestora. Astfel, creşterea tisulară ca
şi numărul de celule dintr-un ţesut depind de raportul
mitoză/apoptoză.
Cercetări actuale au evidenţiat că ionii de calciu, ceramidele
şi metabolismul oxidativ au rol cheie în declanşarea apoptozei. Pe
lângă diversitatea de semnale, există şi un anumit număr de gene,
înalt conservate evolutiv , care reglează apoptoza.
Gena bcl-2 (B Cell Lymphoma-2) asigură supravieţuirea
celulei. Proteina Bcl-2 formează cu proteina Bax (Bcl-2 associated
x protein) un heterodimer. Controlul apoptozei depinde de raportul
concentraţiilor celor două. Proteina Bcl-2 previne modificările
datorate radicalilor liberi. Un exces de Bcl-2 protejează contra
apoptozei, în timp ce un exces de Bax favorizează procesul. Celula
poate răspunde la semnalele morţii celulare după un model de tip
„reostat” în funcţie de capacitatea de a asambla heterodimeri Bcl-
2/Bax antiapoptotici sau homodimeri Bax/Bax favorabili apoptozei.
Figura 3.26. Comparaţie apoptoză - necroză

3.5.3. Imortalitatea Multiplicarea celulelor este reglată cu grijă ca răspuns la

celulară - cancer nevoile specifice ale corpului. La animalele tinere, multiplicarea
celulară este mai crescută decât moartea celulară, astfel încât
animalele tinere cresc în mărime. La adulţi procesul de formare şi
de moarte celulară este echilibrat pentru a produce o stare
staţionară (de echilibru).
Ocazional, controalele perfecte care reglează multiplicarea
celulară sunt dereglate. Celula în care apare această dereglare
începe să crească şi se divide într-un mod neregulat, fără a ţine
seamă de necesităţile viitoare a le corpului pentru acest tip celular.
Dacă o astfel de celulă prezintă descendenţi care moştenesc
capacitatea de proliferare celulară fără a răspunde procesului de
reglare, rezultatul este o clonă de celule capabile să se multiplice la
infinit. În final, aceste celule nedorite pot forma o masă celulară
numită tumoră. Unele tumori sunt benigne şi nu au consecinţe
foarte grave asupra sănătăţii organismului decât dacă sunt foarte
mari. Altele, în schimb, tind să se disperseze în organism şi pot
cauza boli de tipul cancerului. Toate tipurile de cancer sunt
provocate de anomalii la nivelul secvenţelor genelor.
Cancerul este cauzat de mutaţii, dar există două diferenţe
cheie între cancer şi celelalte boli genetice. În primul rând, cancerul
este, în principal, determinat de mutaţii la nivelul celulelor somatice,
în timp ce alte boli genetice sunt determinate de mutaţii la nivelul
celulelor germinale. Cu toate acestea, unii indivizi moştenesc
diferite mutaţii genetice care îi predispun la dezvoltarea anumitor
tipuri de cancer. În al doilea rând, un anumit cancer nu este
rezultatul unei singure mutaţii ci mai degrabă al acumulării câtorva
modificări (de la trei la 20 de mutaţii), în funcţie de tipul de cancer.
Acestea trebuie să afecteze mai ales genele care în mod normal
sunt implicate în reglarea multiplicării celulare. Au fost identificate
peste 30 gene supresoare tumorale şi mai mult de 100 oncogene
dominante
3.5.3.1. Imortalitatea În general, celulele puse în contact cu un virus, cu agenţi

celulară chimici care complexează ADN sau chiar iradiate cu raze UV, sunt
transformate. Celulele astfel tratate şi apoi injectate la animale, sunt
capabile să formeze tumori. Procesul se numeşte transformare
malignă.
Celulele transformate diferă de linia parentală. De exemplu,
alterările pot proveni de la integrarea unor gene virale în genomul
celular. Alte modificări cum sunt pierderea controlului creşterii,
modificări morfologice, interacţii celulă-celulă, modificarea expresiei
genice, etc., pot fi corelate sau rămân independente.

3.5.3.2. Proprietăţile Capacitatea de diviziune nedefinită (nemurire) poate fi rezultatul

celulei tumorale numeroaselor modificări ale exigenţelor celulare:
i) o diminuare a necesarului de factori de creştere. În
anumite cazuri celulele devin apte să producă proprii lor factori de
creştere şi receptorii corespunzători. Această situaţie duce la
instalarea unei autostimulări (stimulare autocrină) favorabilă
proliferării;
ii) pierderea capacităţii de oprire a creşterii şi intrarea în
quiescenţă;
iii) pierderea necesitaţii de ancorare;
iv) schimbări morfologice: celula are tendinţa să se
rotunjească şi să diminueze interacţiile sau aderenţa cu celulele
înconjurătoare;
v) pierderea inhibiţiei de contact: în mod normal, dacă
celulele în diviziune intră în contact unele cu altele se opresc din
migrare pentru a evita astfel suprapunerea. În ţesuturile normale,
celulele stabilesc între ele joncţiuni gap şi încetează mişcarea.
Celulele tumorale pierd aceasta inhibiţie a mişcării datorată
contactului şi se întrepătrund unele cu altele stabilind foarte puţine
contacte între ele
Ultimele trei caracteristici fac ca celulele să fie mai mobile,
independente şi capabile să colonizeze alte ţesuturi pentru a forma
metastaze.
Toate aceste modificări comportamentale ale celulei vizează
fie activităţile citoplasmatice, fie activităţile de la suprafaţa celulei.
Totuşi, punctul de plecare în carcinogeneza (formarea tumorilor)
rezulta din modificările proteinelor codificate de genomul nuclear.
Diferenţele dintre celulele normale şi tumorale provin din
defecte ale transcripţiei anumitor gene şi/sau o stabilitate crescută
a transcripţilor lor. Concentraţia anumitor molecule de ARNm
creşte, în timp ce a altora scade. Totuşi, numai 3% din mesagerii
prezenţi în celula canceroasă sunt specifici acestei celule.
3.5.3.3. Mutaţiile şi Adesea, expresia uneia sau a două gene mutante poate fi
imortalizarea suficientă pentru transformarea unei celule. Se numeşte oncogenă
celulelor o genă al cărei produs proteic este capabil să transforme o celulă în
cultură sau să inducă proliferare malignă (cancer) la un individ.
Majoritatea oncogenelor cunoscute provin din gene celulare
normale, numite proto-oncogene datorită capacităţii lor de a genera
oncogene. Acestea au rolul de a asigura funcţii importante în celula
normală. Dacă sunt modificate ca urmare a prin inducerii unor
mutaţii discrete pot fi responsabile de instalarea nemuririi celulare.
Oncogenele sunt implicate în reglarea ciclului celular, şi de aceea
produşii lor modificaţi determină celula sa scape de controlul
ciclului.

Anomaliile cromozomiale sunt şi ele responsabile de

oncogeneză. Astfel, celula umana normală conţine 23 de perechi
de cromozomi, uşor de recunoscut graţie structurii lor specifice.
Celulele canceroase sunt adesea aneuploide, adică au un număr
anormal de cromozomi, inferior sau superior de 2n. Adesea, se pot
observa translocări cromozomiale datorate fuziunii elementelor
aparţinând la doi cromozomi diferiţi. Este cazul cromozomului
Philadelphia care corespunde fuziunii cromozomului 9 majoritar cu
o mica regiune din cromozomul 22, şi reciproc fuziunea
cromozomului 22 aproape în totalitate cu un fragment scurt din
cromozomul 9. Pacienţii cu un astfel de cariotip suferă de o formă
de leucemie acută.
3.5.3.4. Virusurile În funcţie de genom (ADN sau ARN) se cunosc două tipuri
ca agenţi de virusuri. Dacă genomul viral se integrează în genomul celulei
transformanţi gazdă infectată şi se transmite într-un mod stabil celulelor fiice,
discutăm de un proces de transformare celulară. Celula devine
canceroasa dacă modificările genetice datorate integrării ADN viral
duc la achiziţionarea capacităţii de proliferare nedefinită
(imortalizare). Mecanismul integrării este diferit în cazul virusurilor
ADN şi ARN
Virusurile ADN responsabile de tumori conţin oncogene care
sunt agenţi transformanţi ai celulelor, prin intermediul produşilor lor,
oncoproteinele. Acestea sunt indispensabile multiplicării virusului şi
trebuie să fie sintetizate de celula gazdă. Sintetizând enzimele
necesare replicării ADN viral, celula stimulează replicarea propriului
ADN şi în consecinţă diviziunea sa. Dacă infectează o celula
normal quiescentă, virusul o determină să se dividă şi poate
determina producerea unei tumori.
Virusurile ARN conţin oncogene derivate din genele celulare
care au fost capturate şi apoi încorporate în genomul gazdei printr-
un proces stabil numit transducţie genetică. Aceste gene celulare
se numesc proto-oncogene şi prin capturare dau naştere genelor
virale. Didactic, pentru a face distincţie între forma celulară şi virală
a acestor gene, se utilizează prefixele „c” şi „v” urmate de numele
genei. Astfel, o genă responsabilă pentru formarea unei tumori la
pui, se numeşte c-src la animal şi v-src la virusul responsabil de
inducerea tumorii. Gena v-src care se integrează aleatoriu în
genomul gazdei, în anumite celule se poate integra în gena c-src.
Perturbarea expresiei acesteia poate conferi celulei infectate un
avantaj proliferativ care o poate determina să se multiplice mai
rapid şi să formeze tumori.

TA 3.36. Cercetările în domeniul cancerului au arătat că celulele

canceroase:
a) transforma celulele normale prin alterarea genelor implicate în controlul
mitozei;
b) întotdeauna se dezvoltă într-o tumoră;
c) conţin mai mult decât numărul normal de cromozomi;
d) sunt incapabile sa finalizeze ciclul celular, după faza S;
e) intră şi ies din faza G0 de trei ori înainte de a se divide.
TA 3.37. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată în ceea ce

priveşte celulele canceroase?
a) nu manifestă o inhibiţie dependentă de densitate când cresc în cultură;
b) când încetează să se mai dividă, procesul se produce în etape
întâmplătoare ale ciclului celular;
c) au scăpat de sub controlul ciclului celular;
d) b şi c sunt adevărate;
e) a, b şi c sunt adevărate
TA 3.38. Vinblastina este un medicament chimioterapeutic standard

utilizat pentru a trata cancerul. Din moment ce interferă cu asamblarea
microtubulilor, eficacitatea sa trebuie sa fie corelată cu:
a) distrugerea formării fusului mitotic de diviziune;
b) inhibarea fosforilării proteinei de reglare;
c) suprimarea producerii de ciclina;
d) denaturarea miozinei si inhibarea formării clivării;
e) inhibarea sintezei ADN
TA 3.38. Una dintre diferenţele dintre o celulă canceroasă şi una normală

este evidenţiat prin faptul că:
a) celula canceroasă este incapabilă să sintetizeze ADN;
b) ciclul celular al celulei canceroase este întrerupt în faza S;
c) celulele canceroase continuă să se dividă chiar daca au ajuns la
confluenţă;
d) celulele canceroase nu pot funcţiona corespunzător deoarece ele
suferă de inhibiţie dependentă de densitate;
e) celulele canceroase sunt întotdeauna în faza M a ciclului celular.


R TA 3.1. Ciclul celular reprezintă totalitatea modificărilor pe care le suferă celulele în
decursul vieţii şi care este responsabil de multiplicarea celulară. Fazele sunt: o fază
preparatoare, interfază, care este şi o fază de repaus care reprezintă 90% din ciclul
celular, invizibilă în microscopie optică şi a cărei durată variază între 10 şi 24 de ore la
mamifere; faza de diviziune, formată din patru subunităţi funcţionale şi vizibile la
microscopul optic: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza, cu o durată de aproximativ o
oră. În timpul acestui fenomen, nucleul şi citoplasma vor fi divizate,
R TA 3.2. Exista 3 nivele de condensare care conduc la formarea de cromozomi
vizibili la microscopul fotonic.
R TA 3.3. e; R TA 3.4. a; R TA 3.5. d; R TA 3.6: d;
R TA 3.7: Cele două moduri principale de reproducere – asexuată şi sexuată –
necesită diviziunea celulară. Orice catenă ADN a unui organism provine, prin mitoză sau
meioză, din catenele ADN parentale.
R TA 3.8. O celula în faza G2 nu a fost activată pentru a iniţia sinteza ADN pentru
ca şi-a duplicat deja ADN şi nu va reîncepe imediat. O unitate de replicare nu poate trece
decât printr-un ciclu de replicare în timpul aceluiaşi ciclu celular.
R TA 3.9. e; R TA 3.10: a;
R TA 3.11: Modificările de fluorescenţă pot fi urmărite observând o celula vie la
microscop, în timp ce, pentru localizarea radioactivităţii, celula trebuie omorâtă.
Radioactivitatea este mai bună pentru măsurări cantitative, ca viteza de sinteză a tubulinei
sau incorporarea sa în microtubuli într-un timp scurt.
R TA 3.12. vezi cadru 3. 3 pagina 93; R TA 3.13: e
R TA 3.14. Citoscheletul reprezintă o reţea complexă de filamente şi tubuli care se
întinde în toată citoplasma. Este o structura foarte dinamica care se reorganizează
continuu în timpul diferitelor evenimente celulare (migrare, diviziune, etc.). Citoscheletul
este constituit din trei tipuri principale de structuri proteice: filamentele de actină
(microfilamente), filamentele intermediare, microtubulii .
R TA 3.15.
Funcţiile microtubulilor: i) deplasarea organitelor pe microtubuli (RE, aparat Golgi,
membrana citoplasmatică, vezicule de secreţie); ii) deplasarea cromozomilor (kinetocori);
iii) mişcarea cililor şi flagelilor;
Funcţiile filamentelor de actină: i) rol în stabilitate celulară - formează structuri
dinamice mai mult sau mai puţin stabile prin asociere cu alte proteine (microvili şi celulele
musculare); ii) rol în mişcare şi în iniţierea mişcării; iii) formarea inelului contractil de la
sfârşitul mitozei care asigură separarea celulelor fiice (citokineză).
R TA 3.16. Se va realiza un eseu de maxim 300 de cuvinte care va fi prezentat
tutorelui
R TA 3.17. Kinezina asigură transportul către extremitatea plus a microtubulului,
transport anterograd (de la corpul celular către ramificaţiile terminale). Dineina asigură
transportul către extremitatea minus, transport retrograd. În fiecare dublet un microtubul
este asociat cu dineina. Dineina interacţionează cu dubletul adiacent pentru a determina o
mişcare de alunecare a unui dublet pe altul. Dineina ciliară are un domeniu motor care
hidrolizează ATP pentru a se deplasa pe microtubul către extremitatea minus.
R TA 3.17. prin trei modalităţi: a) adăugare constantă de noi subunităţi de tubulină
la nivelul extremităţii plus prin care sunt ataşaţi de kinetocori; b) disocierea lentă a unui
număr de subunităţi de tubulină de la extremitatea minus a polilor fusului; subunităţile de
tubulină migrează permanent de-a lungul microtubulilor kinetocorieni. c) toţi microtubulii
ataşaţi la fiecare kinetocor îşi modifică lungimea în mod coordonat în urma oscilaţiilor
cromozomiale.
R TA 3.18. Fusul mitotic este constituit din trei clase de microtubuli:

a) Microtubuli polari care interacţionează între ei la centrul fusului şi asigură apoi
îndepărtarea polilor la fiecare extremitate a fusului; b) Microtubuli kinetocorieni, purtători ai
cromozomilor; c) Microtubuli interpolari sau astrali situaţi la exteriorul fusului şi a căror
răspândire din centrozom menţine organizarea intracelulară în mitoză şi orientează forţele
necesare separării polilor.
R TA 3.20. a; R TA 3.21: b; R TA 3.22: a; R TA 3.23: e; R TA 3.24: c; R TA 3.25: e;
R TA 3.26: b; R TA 3.27: d; R TA 3.28: e; R TA 3.29: e; R TA 3.30: d; R TA 3.31: d;
R TA 3.32: e; R TA 3.33: a; R TA 3.34: a; R TA 3.35: c; R TA 3.36: a; R TA 3.37: e; R TA
3.38: a; R TA 3.38: c;

V. 3.1. Precizaţi câteva funcţii generale ale citoscheletului.

V. 3.2. Comparaţi structura unui microtubul complet asamblat, unui filament de
actina şi a unui filament intermediar.
V. 3.3. Enumeraţi diferitele tipuri de proteine care se leagă la actina şi precizaţi
funcţia fiecăreia.
V. 3.4. Definiţi mitoza
Următoarele întrebări se refera la următorii termeni. Fiecare termen poate fi folosit o
data, de mai multe ori sau deloc.
a) telofaza; b) anafaza; c) prometafaza; d) metafaza; e) profaza
V. 3.5. Doi centrozomi sunt aranjaţi la polii opuşi ai celulei
V. 3.6.Centriolii încep sa se deplaseze de o parte într-o celulă animală
V. 3.7. Este una dintre cele mai lungi etape ale mitozei
V. 3.8. Centromerii necuplaţi, cromatidele surori separate şi cei doi noi cromozomi
se deplasează la polii opuşi ai celulei
V. 3.9. Definiţi metafaza

V. 3.10. În momentul definitivării metafazei din mitoză, o celula cu 92 de cromatide
va produce doi nuclei care conţin un număr de cromozomi?
a) 12; b) 16; c) 23; d) 46; e) 92
V. 3.11. Faza S poate fi delimitată prin:
a) contorizarea numărului de celule; b) determinarea cantităţii de ADN la începutul
şi sfârşitul acesteia; c) sinteza versus distrugerea proteinei S; d) sinteza cromozomului S;
e) stoparea G1
V. 3.12. Unde se poziţionează microtubulii fusului de diviziune în timpul mitozei, atât
în celulele plantelor cât şi în celulele animale?
a) centromer; b) centrozom; c) centriol; d) cromatida; e) kinetocor
V. 3.13. În timpul mitozei au loc următoarele evenimente, cu excepţia:
a) condensarea cromozomilor; b) necuplarea cromatidelor la centromer; c)
formarea fusului de diviziune; d) sinteza ADN; e) dispariţia nucleolului
V. 3.14. Dacă într-o celulă sunt 20 de centromeri, câţi cromozomi există acolo:
a) 10; b) 20; c) 30; d) 40; e) 80
V. 3.15. Dacă analizăm comparativ celulele fiice la sfârşitul mitozei şi citocinezei cu
celula parentală în momentul în care se află în faza G1 a ciclului celular constatăm că:
a) celulele fiice au jumătate din cantitatea de citoplasma şi jumătate din cantitatea
de ADN;
b) celulele fiice au jumătate din numărul de cromozomi şi jumătate din cantitatea de
ADN;
c) celulele fiice au acelaşi număr de cromozomi şi jumătate din cantitatea de ADN;
d) celulele fiice au acelaşi număr de cromozomi şi aceiaşi cantitate de ADN;
e) celulele fiice au acelaşi număr de cromozomi şi de două ori mai mult ADN
V. 3.16. Care dintre următoarele afirmaţii despre cromozomul bacterian nu este
adevărată?
a) este constituit dintr-o singură moleculă de ADN circular; b) replicarea ADN
începe la originea replicării; c) centromerii săi sunt necuplaţi în timpul replicării; d) este
foarte împachetat în interiorul celulei; e) are gene care controlează fuziunea binară.

V. 3.17.Modificarea ritmică a concentraţiei ciclinei în ciclul celular este determinată

de:
a) o creştere a sintezei, odată ce punctul de restricţie este depăşit; b) cascada de
creştere a sintezei odată ce proteina sa este fosforilată de Cdk; c) rata modificată a
citoplasmei din genom; d) distrugerea sa de către o enzima fosforilată; e) legarea PDGF la
receptori pe suprafaţa celulară
V 3.18. Identificaţi denumirea enzimelor care controlează activităţile altor proteine
prin fosforilarea acestora?
a) ATP-aze; b) kinaze; c) cicline; d) cromatina; e)protein fosfataze
V. 3.19. Sunteţi de acord să admitem că centrozomul are rol important pentru a
determina viteza de alungire sau scurtare a microtubulilor într-o celula animală? De ce?
V. 3.20. O grupare de celule este testată pentru conţinutul său în ADN imediat după
mitoză şi se determină o medie de 8 picograme de ADN per nucleu. La sfârşitul fazei S,
toate celulele vor avea …….picograme şi la sfârşitul fazei G2……..picograme.
a) 8…8; b) 8…16; c) 16…8; d) 16…16; e)12…16.
V. 3.20. Absenţa ………….. va avea drept rezultat formarea unei singure celule cu
doi nuclei:
a) interfazei; b) profazei; c) anafazei; d) prometafazei; e) citocinezei
V 3.21. O celula sanguina roşie (eritrocit) are timpul de înjumătăţire de 120 de zile.
Dacă un adult de vârsta medie are 5 L (5.000 cm3) de sânge şi fiecare milimetru cubic
conţine 5 milioane eritrocite, câte noi celule pot fi produse la fiecare secundă pentru a
înlocui întreaga populaţie de eritrocite?
a) 30.000; b) 2.400; c) 2.400.000; d) 18.000; e) 30.000.000
V. 3.22. În timpul cărei faze a meiozei are loc crossing-over-ul?
a) profaza I; b) anafaza I; c) telofaza I; d) profaza II; e) metafaza II
În continuare vor fi utilizate următoarele afirmaţii cheie pentru a răspunde

următoarelor întrebări. Fiecare răspuns poate fi folosit o dată, de mai multe ori sau deloc.
a) Afirmaţia este valabila numai pentru mitoză;
b) Afirmaţia este valabila numai pentru meioza I;
c) Afirmaţia este valabila numai pentru meioza II;
d) Afirmaţia este valabila pentru mitoza şi meioza I;
e) Afirmaţia este valabila pentru mitoza şi meioza II.
V.3.23. Aceasta are loc când o celula se divide pentru a forma doi nuclei care
genetic sunt identici
V. 3. 24. Au loc procese de crossing-over şi sinapse cromozomiale omologe
V. 3.25. Centromerii sunt necuplaţi şi cromatidele sunt separate unele de altele.
V. 3.26. Are loc sortarea independenta a cromozomilor.
V. 3.27. Evenimentele care au loc în timpul acestui proces cauzează majoritatea

recombinărilor genetice
V. 3.28. Procesul (este) sau procesele sunt precedate de replicarea ADN
V. 3.29. Care dintre următoarele procese au loc numai în meioza dacă comparăm
profaza I din meioză cu profaza din mitoză?

a) condensarea cromozomilor; b) formarea tetradelor; c) dezasamblarea învelişului

nuclear; d) formarea unui fus de diviziune; e) fiecare cromozom este alcătuit din două
cromatide.
V. 3.30. Meioza II este similară mitozei prin faptul că:
a) are loc formarea de sinapse la nivelul cromozomilor omologi; b) ADN se replică
înainte de diviziune; c) celulele fiice sunt diploide; d) cromatidele surori se separă în timpul
anafazei; e) numărul cromozomilor este redus.

3.8. Bibliografie
Masson,, Paris 1997, Chapitre 3: Cycle et division de la cellule
Book Contents
10. Biologie Moléculaire et Cellulaire, Exercices et corriges, Nathan Université, 1994
11. Biochimie, génétique, Biologie moléculaire, J Etienne, 3eme édition, Masson, 1996
Elsevier, 2004, Chapitres 43-48: Cycle cellulaire
edition, ASM Press, 2004, Chapter 14: The cell cycle
Boeck Université, 1998, Chapitre 14 : La reproduction cellulaire
Roberts, P. Walter, Garland Publishing Inc, 2004, Chapter 17: Cell division
Edition, Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 12 and 13: The cell cycle;
Meiosis and sexual Life cycles
Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 12 and 13: The cell cycle; Meiosis and
sexual Life cycles
Science, 4th edition, 2002
Darnell, 4th edition, 2000, Freeman and Company, Chapter 22: Cell Birth, Lineage and
Death
cellulaire
Biology Book:
biologie : Biologie cellulaire, Cycle cellulaire

Organizarea şi funcţionarea celulei
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CELULEI
pag
Cuprins 124
Introducere 125
4. 1. Structura membranelor 128
4.1.1. Arhitectura membranară 128
4.1.1.1. Dublul strat lipidic 128
4.1.1.2. Proteinele membranare 132
4.1.1.3. Glucidele 134
4. 2. Schimburile cu mediul înconjurător 135
4.2.1. Transporturi membranare 135
4.2.1.1. Transportul pasiv 137
4.2.1.2. Transportul activ 138
4.2.1.3. Menţinerea concentraţiilor ionice 139
4.2.1.4. Transportul nutrienţilor 141
4.2.1.5. Transportul cu ajutorul veziculelor 142
4.3. Comunicarea intercelulară 145
4.4. Traficul intracelular al proteinelor 147
4.4.1. Rolul reticulului endoplasmatic 148
4.4.2. Sinteza proteinelor de către ribozomii de la suprafaţa RER 149
4.4.3. Glicozilarea proteinelor în RE 150
4.4.4. Biogeneza membranelor în RER 150
4.4.5. Rolul aparatului Golgi 151
4.4.6. Trierea proteinelor 153
4.5 Mitocondrii şi cloroplaste (conversia energiei) 155
4.5.1. Mitocondrii 155
4.5.1.1. Organizarea mitocondriei 156
4.5.1.2. Genomul mitocondrial 157
4.5.1.3. Biogeneza mitocondriilor 158
4.5.1.4. Funcţiile mitocondriei 159
4.5.1.5. Producerea de ATP 159
4.5.2. Cloroplaste 163
4.6. Nucleul şi funcţiile sale 166
4.6.1. Învelişul nuclear 167
4.6.1.1. Structura şi funcţia complexului porilor nucleari 169
4.6.1.2. Traficul nucleu-citoplasma 169
4.6.2. Nucleul este un organit organizat 171
4.6.2.1. Cromozomii 171
4.6.3. Împachetarea genomului eucariot 176
4.6.3.1. Nucleozomii - primul nivel de organizare al cromozomului 179
4.6.3.2. Nivelurile structurale superioare ale cromatinei 182
4.6.4. Eucromatina şi heterocromatina 185
4.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare unitatea 4 187

Introducere
Celula este o unitate vie cu viaţă proprie, care are propria

homeostazie (biochimie), dar în acelaşi timp trebuie să răspundă la necesităţile
organismului, adică să fie receptivă la mediu.
Celula are un diametru de 5-100 μm şi conţine aproximativ un

miliard de molecule proteice, constituind aprox. 60% din masa uscată. Se
crede că există aproximativ 10 000 de tipuri diferite de proteine într-o celulă.
Pentru o bună funcţionare, celulele au individualizat procesele biochimice din
citoplasmă, o parte din acestea dezvoltându-se în organitele celulare.
Organitele au propria lor anatomie funcţională şi procese

biochimice. După funcţia lor principală, organitele intervin în procese de
sinteză sau degradare metabolică. Această distincţie arbitrară arată
dinamismul metabolismului celular. Constituenţii sunt supuşi unei reînnoiri
permanente care permite celulei să răspundă mai bine solicitărilor fiziologice:
Pentru sinteza:
• Nucleul, localizarea şi replicarea informaţiei genetice (ADN), sinteza

ARNm, ARNt şi ARNr (ultimul fiind sintetizat într-o structura nucleară
distinctă, nucleolul)
• Mitocondria, metabolismul oxigenului şi sinteza ATP (sursă de energie)
şi NAD(P)H (potenţial reducător);
• Reticulul endoplasmatic, sinteza (glico)proteinelor (RE rugos) şi lipidelor
(RE neted);
• Aparatul Golgi, maturarea (glico)proteinelor şi formarea veziculelor de
secreţie.
Pentru degradare:
• Endozomul, reciclarea membranelor şi proteinelor de suprafaţă;

• Lizozomii, degradarea proteinelor, lipidelor şi polizaharidelor;
• Peroxizomii, detoxifierea moleculelor potenţial periculoase.
Pentru structură:
• Citoscheletul, forma celulei, contracţie, mişcare, diviziune celulară. În

general, toate celulele au aceleaşi organite, dar în funcţie de rolul lor în
organism (specializare), sunt mai mult sau mai puţin dezvoltate.

Obiective generale
¾ Clarificarea conceptelor de structură şi funcţionare celulară;
¾ Explicarea proceselor de comunicare intra- şi intercelulară;
¾ Identificarea proceselor şi structurilor responsabile de

asigurarea energeticii celulare şi transferului de informaţie genetică
Obiective specifice:
La terminarea studiului acestei unităţi trebuie să fiţi capabili să:
Identificaţi:
i) elementele structurale ale membranelor;

ii) modalităţile de comunicare intercelulară;
iii) organitele implicate în traficul intracelular al proteinelor;
iv) organitele implicate în conversia de energie;
v) modalităţile de transmitere a informaţiei genetice.
Cunoaşteţi:
i) arhitectura membranară şi diferitele modalităţi de transport

bidirecţional al metaboliţilor prin membrane;
ii) tipurile de schimburi care se realizează între celulă şi mediu;
iii) structura şi organizarea organitelor implicate în biosinteza

elementelor celulare structurale şi funcţionale;
iv) structura şi organizarea mitocondriilor şi cloroplastelor;
v) organizarea şi funcţionarea nucleului;
vi) compactarea materialului genetic şi nivelurile de organizarea ale

acestuia.


prezentate.
corect.
unei probleme sau scrierea unor scurte eseuri prin care să vă
exprimaţi părerea asupra anumitor aspecte.
testului vă recomandăm să reluaţi întregul material şi apoi să
răspunsul lor fiind evident. Alte teste necesită o bună integrare a
cunoştinţelor obţinute şi necesită parcurgerea întregii unităţi.
Enunţurile testelor au şi ele rolul lor în fixarea cunoştinţelor şi în
formarea unei viziuni de ansamblu asupra materiei.

Gradul de înţelegere a conceptelor şi noţiunilor prezentate în
această unitate de învăţare va fi cuantificat pe baza notei obţinute la
Lucrarea de verificare Nr.4 care conţine 25 de probleme.
parcurs. Cele 25 de întrebări sunt echivalente şi vor fi notate cu 4
Testele din lucrarea finală sunt de acelaşi tip cu testele de
autoevaluarea pe care le veţi rezolva pe parcursul parcurgerii
materialului unităţii 4.
Materialul conţine 37 de figuri care prezintă informaţii menite
să întregească şi să clarifice noţiunile prezentate. Un rezultat bun la
responsabilitate a testelor de autoevaluare şi de înţelegerea
figurilor.

4. 1. Structura Membranele înconjoară celula şi organitele. Ele asigură mai

membranelor multe funcţii: i) separare; ii) schimb molecular între compartimente;
iii) recunoaşterea compuşilor biologici şi a altor celule. Multitudinea
acestor funcţii ne face să înţelegem variabilitatea compoziţiei
membranelor.
4.1.1. Arhitectura
membranară Constituite în esenţă dintr-un bistrat fosfolipidic, membranele
biologice conţin o mare diversitate de proteine care le conferă
specificitate. Raportul „proteine/lipide” este corelat cu activitatea
membranelor. De exemplu el este 3,2 pentru membrana
mitocondrială internă care este sediul fosforilării oxidative şi 1,1
pentru membrana externă a aceluiaşi organit.
În structura membranei, lipidele şi proteinele membranare
constituie un „mozaic fluid” în care diferitele componente
moleculare se deplasează şi sunt permanent reînnoite.
4.1.1.1. Dublul strat Lipidele reprezintă aproximativ 50% din masa membranară.
lipidic Trei tipuri principale de lipide intră în compoziţia unei membrane:
fosfolipidele, cele mai abundente, colesterolul şi glicolipidele.
Toate aceste molecule sunt amfifile fiind caracterizate de

prezenţa unui domeniu hidrofil şi a unuia hidrofob. Caracterul amfifil
le conferă proprietatea de agregare pentru a forma spontan fie
micele, fie vezicule lamelare în dublu strat. În membranele
biologice, lipidele sunt organizate în strat dublu şi prin aranjarea lor
dau fluiditate membranei. Fluiditatea depinde de mai mulţi
parametri şi este diminuată de: i) scăderea temperaturii; ii) prezenţa
lipidelor care conţin acizi graşi cu catena scurtă; iii) absenţa
legăturilor duble în catenele acizilor graşi; iv) cantitate mare de
colesterol.
Lipidele formează un strat dublu (5-6 nm grosime) relativ

impermeabil la trecerea celor mai multe molecule hidrosolubile
(proteine, hormoni, ioni) (Figura 4.1). Membrana este o bariera
eficace, dar poate fi străbătută uşor de moleculele hidrofobe ca
alcooli, steroizi şi anestezice generale. Moleculele mici de tipul
glucozei sau adrenalinei au nevoie de un timp considerabil pentru a
trece.
Proprietăţile unui dublu strat lipidic artificial fără proteine sunt
prezentate în figura 4.1.
Structura de dublu strat se datorează proprietăţilor amfifile
ale moleculelor lipidice. Acestea posedă o extremitate hidrofilă
(polară) şi una hidrofobă (apolară) (Figura 4.2).

Figura 4.1. Proprietăţile unui dublu strat lipidic artificial fără proteine (prelucrat după
Există o mare variabilitate a lipidelor membranare. Cele mai

abundente sunt fosfolipidele compuse dintr-un cap polar care
conţine o grupare fosfat şi două braţe hidrocarbonate formate din
acizi graşi. Într-un mediu apos, capetele polare se orientează către
exterior şi braţele apolare către interiorul membranei. Dublul strat
lipidic este fluid datorită dublei mobilităţi: laterală şi de rotaţie, a
lipidelor (Figura 4.2).
Figura 4.2. Structura unui lipid amfifil (fosfolipid)

(prelucrat după http://www.infobiogen.fr/deambulum/index.php)

Schimbul de lipide între cele două straturi este redus

(mişcări verticale sau flip-flop), ceea ce permite o distribuţie
asimetrică a diferitelor lipide şi astfel conferă funcţii diferite
straturilor membranare orientate către exterior sau către citosol. De
exemplu, în membrana hematiilor umane toate lipidele care conţin
colină, fosfatidilcolină, sfingomielină şi glicolipidele se găsesc la
exterior, în timp ce, pentru cea mai mare parte,
fosfatidiletanolamina şi fosfatidilserina sunt prezente în interior. Într-
un mediu apos, lipidele membranare pot adopta alte două
configuraţii: miceliu sau asocierea cu o proteină. Asimetria unei
membrane are semnificaţie fiziologică deoarece bulversarea ei are
mai multe consecinţe ca, de exemplu, recunoaşterea eritrocitului de
către macrofag şi eliminarea sa din circulaţia sangvină.
Lipidele sunt sintetizate în RE neted şi aici este stabilită şi

asimetria straturilor. Asimetria lipidică este importantă pe plan
funcţional, mai ales în localizarea proteinelor asociate membranei şi
care intervin în transmiterea semnalelor.
Anumite molecule lipidice, numite glicolipide sunt glicozilate

(Figura 4.3). Resturile glucidice de tipul galactozei, glucozei şi mai
ales acidul sialic sunt adăugate în aparatul Golgi. Glicolipidele sunt
mereu asociate cu stratul extern şi aparţin glicocalixului.
Glicocalixul este zona periferică celulară bogată în glucide.
Deoarece resturile glucidice legate cu proteinele sunt adesea
implicate în interacţiile celulei cu mediul, este posibil ca glicolipidele
să aibă un rol analog.
TA 4.1. Care este compoziţia chimică şi structura membranei plasmatice?
TA 4.2. Următoarele molecule sunt parte a membranei celulare cu excepţia:

a) lipidelor; b) acizilor nucleici; c) proteinelor; d) grupărilor fosfat; e) steroizilor.
TA 4.3. Prezenţa colesterolului în membrana plasmatică a unor animale:

a) permite membranei să stea fluidă mai uşor când temperatura celulei scade;
b) permite animalelor să îndepărteze atomii de hidrogen din fosfolipidele

saturate;
c) permite animalelor să adauge atomi de hidrogen la fosfolipidele nesaturate;
d) face membrana mai puţin flexibilă, astfel încât poate susţine o presiune mai
mare în cadrul celulei;
e) face ca animalele să fie mult mai susceptibile la boli ale sistemului

circulator.

Figura 4.3. Structura glicolipidelor (prelucrat după

Colesterolul este un lipid structural distinct. Are rol particular

în membrană, făcând-o mai puţin deformabilă (mai rigidă) şi
diminuează permeabilitatea moleculelor mici hidrosolubile
Figura 4.4. Structura

colesterolului (prelucrat după
http://www.infobiogen.fr/deambulum/ind
ex.php)
TA 4.4. Una dintre functiile colesterolului în membranele celulelor animale

este de a:
a) facilita transportul de ioni; b) stoca energia;
c) menţine fluiditatea membranară; d) difuza accelarat; e) fosforila ADP

4.1.1.2. Proteinele Cu toate că structura de baza a membranei plasmatice este

membranare determinată de dublul strat lipidic, majoritatea funcţiilor specifice le
au proteinele. În consecinţa, între diferitele tipuri celulare, cantitatea
şi tipurile de proteine din membrana plasmatică sunt extrem de
variabile. Există diferenţe structurale şi funcţionale şi între
membrana plasmatică şi membranele intracelulare ale organitelor.
Proteinele membranare se împart în două clase:
i) proteine intrinseci sau integrale (70% din proteinele

membranare) care se afundă în dublul strat lipidic. Au caracter
amfifil şi posedă una sau mai multe regiuni care interacţionează cu
lanţurile hidrocarbonate ale lipidelor membranare. Regiunile lor
hidrofobe sunt compuse din aminoacizi cu catene laterale apolare.
Aceste regiuni traversează membrana sub forma de α-helix sau β-
sheet;
ii) proteine extrinseci sau periferice, nu sunt ancorate în

partea hidrofobă a membranei, dar sunt menţinute prin legături
necovalente pe una din feţele membranei (Figura 4.5).
Figura 4.5. Structura membranei plasmatice cu evidenţierea diferitelor tipuri de

proteine (prelucrat după http://www.infobiogen.fr/deambulum/index.php)
TA 4.5. În acord cu modelul membranar care dintre următoarele

componente ale membranei unei celule animale va prezenta o expunere directă pe
suprafaţa extracelulară:
a) fosfolipide; b) proteine periferice; c) glucide membranare; d) a şi c; e) a, b şi c

Difuzia proteinelor şi lipidelor este limitată la domenii

particulare ale membranei. De exemplu, în celulele epiteliale ale
intestinului şi tubulilor renali, anumite tipuri de proteine membranare
sunt prezente doar la polul apical al celulei, în timp ce alte proteine
sunt localizate doar la nivelul suprafeţelor laterală şi bazală. În
aceste regiuni membranare, compoziţia lipidică diferă mai ales la
nivelul stratului extern. Segregarea constituenţilor membranari şi
menţinerea se realizează graţie barierelor formate de joncţiunile
intercelulare înguste. Totuşi, celulele au mijloace pentru a limita
difuzia proteinelor în domeniile specifice ale membranei, generând
astfel o polaritate celulară funcţională. Există trei mijloace de a
restrânge mobilitatea proteinelor specifice membranei plasmatice:
i) legarea proteinelor membranare la citoschelet sau alte
proteine intracelulare;
ii) legarea proteinelor membranare la complexe proteice
extracelulare (celule adiacente sau matrice);
iii) asamblarea proteinelor membranare în complexe
macromoleculare de exemplu, subunităţi ale receptorilor)
Fenomenul de polarizare funcţională este bine ilustrat de

celulele epiteliale în care s-a identificat un pol apical, un pol bazal şi
două feţe laterale. Anumite proteine sunt strict localizate pe partea
apicală (transportorii Na/glucoza), altele se găsesc lateral
(ocludinele joncţiunilor înguste) şi altele la polul bazal (integrine,
Figura 4.6).
Figura 4.6. Polarizarea funcţională a proteinelor în celulele epitelială . (prelucrat

TA 4.6. Ce tipuri de molecule trec cel mai uşor printr-o membrană celulară:
a) mari şi hidrofobe; b) mici şi hidrofobe; c) molecule polare mari; d) molecule
ionice; e) monozaharide, de tipul glucozei

Funcţiile principalelor proteine membranare sunt :

i) schimb selectiv de materie (transportori membranari,
canale ionice şi proteine implicate în exocitoză şi endocitoză);
ii) aderenţa la matricea extracelulară şi la celulele adiacente
(integrine şi caderine);
iii) conexiune cu citoscheletul (vinculina asociată cu
integrinele şi membrana plasmatică;
iv) recepţia semnalelor extracelulare (receptori ai factorului
de creştere EGF – Epithelial Growth Factor);
v) transducerea semnalului prin molecule efectoare (proteina
G);
vi) suport pentru activitatea enzimatică.
TA 4.7. În acord cu modelul de mozaic fluid al membranelor celulare, care

dintre următoarele afirmaţii despre fosfolipidele membranare este adevarată?
a) se pot mişca lateral de-a lungul suprafeţei membranei;
b) pot executa mişcarea de flip-flop dintr-o parte în alta a membranei.
c) există într-un bistrat neîntrerupt, cu proteinele membranare restricţionate
la suprafaţa membranei;
d) sunt libere să se deplaseze din membrană şi să se dizolve în soluţiile din
împrejurimi;
d) au prelungiri hidrofilice în interiorul membranei
4.1.1.3. Glucidele Glucidele sunt prezente pe faţa externă a membranei

plasmatice, legate covalent, sub formă de catene oligozaharidice, la
proteinele membranare (glicoproteine) şi lipide (glicolipide).
Monozaharidele constituente (galactoza, N-acetilglucozamina,
fucoza, acid sialic) sunt legate între ele prin diferite legături ozidice
în α sau β, ceea ce creşte diversitatea şi specificitatea
oligozaharidelor. Glicoproteinele şi glicolipidele se găsesc
întotdeauna în jumătatea externă a dublului strat lipidic şi aparţin
glicocalixului. Aceasta zonă pericelulară bogată în glucide are rol în
procesul de recunoaştere celulară şi protejează celula de
agresiunea mecanică (flux sangvin), chimică (aciditatea gastrică) şi
enzimatică (proteaze).
TA 4.8. Care dintre urmatoarele substanţe ar putea să se deplaseze mult

mai rapid în cadrul bistratului lipidic al unei membrane plasmatice?
a) CO2; b) un aminoacid; c) glucoza; d) K+; e) amidon.

4.2. Schimburile Caracterul hidrofob al dublului strat lipidic permite celulei să

cu mediul extern menţină concentraţiile diferiţilor soluţi de o parte şi de alta a
membranei, adică între citoplasma şi mediul extracelular în fiecare
compartiment celular (mitocondrie, lizozom, RE, etc.). Separarea
compartimentelor definite de membrană nu trebuie să fie totală şi
schimburile moleculare sunt necesare vieţii celulare. Astfel, celulele
au dezvoltat sisteme de transport ionic şi al macromoleculelor cu
ajutorul proteinelor membranare: transportori, pompe sau canale.
Celulele au nevoie de aceste proteine membranare de

transport pentru:
i) aport de metaboliţi;
ii) eliminarea deşeurilor metabolice;
iii) menţinerea concentraţiilor ionice.
4.2.1. Transporturi Pasajul moleculelor prin membrană implică lipidele şi
membranare proteinele. Cu ajutorul lipozomilor (vezicule lipidice artificiale), s-a
demonstrat că orice moleculă poate difuza printr-o membrană şi că
mărimea şi coeficientul de partiţie (solubilitatea în lipide/solubilitatea
în apă) condiţionează viteza de difuzie. O substanţă va traversa
mai uşor o membrană cu cât diferenţa de concentraţie de o parte şi
de alta va fi importantă (gradient de concentraţie). În general,
molecula se deplasează din compartimentul cu concentraţie mai
mare către cel cu concentraţie mai mică. Pentru moleculele
insolubile în lipide, transportul se realizează graţie proteinelor
transmembranare, proteinelor purtătoare sau permeazelor specifice
unei molecule sau familii de molecule cu structură apropiată.
Transportul poate fi de tip uniport, implică doar un solut,
vehiculat de pe o parte pe alta a membranei. Poate exista şi un
cotransport de tip simport (transportul a doi soluţi în acelaşi sens)
sau de tip antiport (transportul a doi soluţi în sens opus). Dacă
solutul nu este încărcat, transportul său depinde doar de gradientul
de concentraţie. Dacă solutul are o sarcina netă, transportul său
depinde de gradientul de concentraţie şi de diferenţa de potenţial
electric al membranei. Aceste două componente constituie
gradientul electrochimic contra căruia trebuie să se deplaseze
solutul. Celulele dispun de proteine, capabile să realizeze un astfel
de transport, numit activ, prin consum de energie furnizată de ATP.
TA 4.9. Care dintre urmatoarele afirmaţii descrie o caracteristică a unei

proteine carrier dintr-o membrană plasmatică?
a) este o proteină membranară periferică; b) expune o specificitate pentru
un tip particular de molecula; c) necesită energie pentru a funcţiona; d) lucrează
împotriva difuziei; e) are aminoacizi hidrofobi puţini sau deloc.

Traversarea membranei prin difuzie simplă

Nu intervin proteine membranare. Este limitată la gaze (N2,
O2, CO2, NO), molecule lipofile (hormoni steroizi şi tiroidieni, uree,
etanol, etc.) şi în anumite limite apă (Figura 4.7).
Transport membranar cu proteine de transport

Difuzia printr-un transportor creşte viteza şi selectivitatea
transportului în raport cu difuzia simplă. Transportorul pentru
glucoza (permează GLUT1) ilustrează bine cele două aspecte.
Dacă se compară difuzia pasivă cu cea facilitată, se observă o
diferenţă clară de eficacitate a transportului membranar.
Figura 4.7. Comparaţie între difuzia pasivă şi transportul facilitat (prelucrat după
Difuzia printr-un transportor permite transportul soluţilor

împotriva gradientului chimic (concentraţie) şi electric (diferenţa de
potenţial membranar). Transportul realizat contra gradientului
electric sau chimic consumă energie şi este un transport activ.
Permite menţinerea concentraţiilor diferiţilor soluţi de o parte şi de
alta a membranei (Figura 4.7).
TA 4.10. Dintre activităţile de mai jos una singură nu necesită energie

ATP:
a) deplasarea O2 în celulă; b) sinteza proteică; c) deplasarea ionilor Na+ în
afara celulei; d) flux citoplasmatic; e) exocitoza.

4.2.1.1. Transportul Există trei clase principale de proteine membranare de

transport:
pasiv
i) canale, pori care permit mişcarea pasivă a ionilor (canale
ionice) sau molecule mici (apa, glucide, aminoacizi, nucleotide) cu
o capacitate de 107-108 molecule/s.
ii) pompe, cu o capacitate de transport activ de aproximativ
2 3
10 -10 ioni/s. Sunt proteine care hidrolizează ATP, deci ATP-aze.
Procesul este un transport «activ primar».
iii) transportori care asigură o trecere pasivă (uniport) sau
activă (simport şi antiport) cu o capacitate de transport de 102-104
molecule/s. Transportul activ necesită apariţia prealabilă a unui
gradient ionic (controlat de către o pompă) şi se mai numeşte
transport activ secundar.
Se realizează graţie canalelor proteice, care lasă să treacă

liber solutul prin difuzie simplă, sau permeazelor care fixează un
solut şi îl transportă prin membrană. Acest ultim proces, numit
difuzie facilitată, necesită schimbări conformaţionale ale
transportorului. În timp ce difuzia este condiţionată doar de
diferenţa de concentraţie a unui solut de o parte şi de alta a
membranei, transportul facilitat depinde, în plus, de numărul de
transportori, şi deci de gradul lor de saturaţie (Figura 4.8).
Figura 4.8. Transportul facilitat al glucidelor în funcţie de concentraţie (prelucrat

TA 4.11. Care dintre urmatoarele afirmatii despre difuzie este corectă?

a) este foarte rapidă la distanţe mari; b) necesită un consum energetic
pentru celulă; c) este un proces pasiv în care moleculele se deplasează dintr-o
regiune de concentraţie mare într-o regiune de concentraţie mică; d) este un
proces activ în care moleculele se deplasează dintr-o regiune de concentratie
mică într-o regiune de concentraţie mare; e) necesită proteine integrale în
membrana celulară.

4.2.1.2. Transportul Transportorii acţionează ca pompe pentru a antrena soluţii

activ contra gradientului lor electrochimic. Energia necesară transportului
activ poate fi furnizată:
i) direct de la ATP, cum este cazul pompei de Na+-K+ în
cazul transportului activ primar;
ii) graţie energiei rezultate din gradientul ionic stabilit de
transportul activ primar ca în cazul schimbului glucoza - Na. Există
mai multe ATP-aze care cuplează utilizarea ATP cu transportul
activ al diverşilor ioni. În principal, ele sunt localizate în membrana
plasmatică, membrana internă mitocondrială şi membrana
lizozomală.
Transportorii şi pompele
Transportorii şi pompele sunt adesea formaţi din mai multe
subunităţi proteice dintre care unele traversează membrana de mai
multe ori. Pasajul necesită o schimbare majoră a configuraţiei
proteinelor. Dacă se realizează trecerea unei singur tip de moleculă
transportul este de tip uniport (Figura 4.9) În general, transportul
activ funcţionează cu ajutorul unui gradient ionic. În sistemele co-
transport, transferul unui solut depinde de transferul simultan al
unui solut secundar. În funcţie de direcţia de deplasarea a celor doi
soluţi se disting următoarele tipuri de transport:
i) simport când cei doi soluţi merg în aceeaşi direcţie;
ii) antiport, dacă direcţiile de deplasare a soluţilor sunt opuse
(Figura 4.9).
Figura 4.9. Tipuri de sisteme transport (prelucrat după


Na+/K+ ATP-aze sau pompe Na+/K+

4.2.1.3. Menţinerea
concentraţiilor
Concentraţia de K+ este de 10 - 20 de ori mai mare în
ionice
interiorul celulelor decât la exterior, în timp ce pentru Na+ este
invers. Aceste diferenţe sunt determinate şi menţinute de o ATP-
aza din membrana plasmatică care se comportă ca o pompă care
expulzează activ 3 ioni Na+ către exterior şi importă 2 ioni K+ în
interior (Figura 4.10). Na+/K+ ATP-aza este electrogenică şi
implicată în producerea unui potenţial electric membranar deoarece
diminuează concentraţia intracelulară de ioni pozitivi. Transportul
de Na+ şi K+ este strâns cuplat cu hidroliza ATP pentru transferul
celor doi ioni contra gradientului lor electrochimic (transport activ
primar) (Figura 4.10). Gradientul de Na+/K+ generat de o parte şi de
alta a membranei este esenţial pentru funcţionarea celulei şi este
implicat în diverse funcţii:
i) reglarea pH;
ii) reglarea volumului celular;
iii) transportul nutrienţilor de tip glucoză şi aminoacizii;
iv) transmiterea semnalelor în sistemul nervos (potenţial de
acţiune)
Figura 4.10. Pompa de Na+/K+ (prelucrat după


Cadru 4.1. Diferenţa de potenţial membranar
Diferenţa de potenţial transmembranar al unei celule animale este

aproximativ – 70 mV, faţa citoplasmatică fiind încărcată negativ în raport cu cea
externă. Potenţialul de membrana este rezultatul mişcărilor ionice
transmembranare. Mişcările sunt consecinţa unei distribuţii inegale de o parte şi
de alta a membranei a ionilor şi macromoleculelor încărcate (glucide, complexe,
nucleotide şi proteine) (Figura 4.11).
Ca2+ ATP-aza sau pompa Ca2+
Celulele animale menţin concentraţii intracelulare foarte mici

de Ca2+. Ionii de calciu sunt implicaţi în căile de semnalizare ale
contracţiei musculare, exocitoză şi activarea diverselor tipuri
celulare ca răspuns la un stimul exterior. Ca2+ ATP-azele sunt
situate în membrana plasmatică, dar şi în membrana RE (reticul
sarcoplasmic pentru celulele musculare unde Ca2+ ATP-azele
reprezintă 90% din proteinele membranare). În interiorul RE,
concentraţia Ca2+ liber este tamponată de calcireticulina, o proteina
care fixează 20 de ioni Ca2+ pe fiecare moleculă. În ce priveşte
structura/funcţia, această ATP-ază seamănă mult cu Na+/K+ ATP-
aza, cu specificaţia că este selectivă la calciu.
Pompele sunt definite ca proteine de transport care

utilizează hidroliza ATP ca sursă de energie. Este posibil ca
transportorii să transfere solutul suferind o modificare a
conformaţiei reversibilă care expune alternativ situsul de legare al
solutului pe o faţa a membranei şi apoi pe cealaltă (Figura 4.10).
Figura 4.11. Comparaţie transport pasiv şi transport activ (prelucrat după


4.2.1.4. Transportul Transportul glucozei

nutrienţilor
Celula poate transporta glucoza în două moduri:
i) un transport activ efectuat prin simportul Na+- glucoză.
Acest transportor este abundent în epiteliul tubului digestiv şi tubulii
renali şi utilizează puternicul gradient transmembranar al Na+
pentru a permite intrarea specifică a glucozei în celulă în raport de
o moleculă de glucoza pentru un ion Na+;
ii) un transport pasiv uniport efectuat de permeazele pentru
glucide (GLUT-1 la GLUT-5). GLUT-2 poate transporta fructoza şi
galactoza, nu doar glucoza, iar GLUT-5 transportă specific fructoza.
Aceste două tipuri de transportori ai glucozei se asociază în
funcţia fiziologică de transport a glucozei prin epiteliul tubului
digestiv: glucoza intestinală este transportată activ în interiorul
enterocitelor de către transportorii Na+-glucoza (simport) localizaţi
în regiunea apicală a membranei. Creşterea concentraţiei
intracelulare de glucoză determină ieşirea ei la polul bazal graţie
unei permeaze specifică pentru glucoza (GLUT-1). Localizarea
selectivă a celor două tipuri de transportori, la cei doi poli
membranari ai enterocitelor, este esenţială transportului orientat şi
constituie un excelent exemplu de polaritate structurală şi
funcţională a celulei.
TA 4.12. Cum ilustrează Na+-K+ ATP-aza faptul că membrana plasmatică

are două feţe?
TA 4.13. Care este rolul gradientului de Na+/K+ generat de o parte şi de
alta a membranei de către acţiunea Na+-K+ ATP-azei?
TA 4.14. Dacă ar trebui să injectaţi într-un axon gigant de calmar o soluţie
0,1M de NaCl şi 0,1M de KCl, ionii Na+ şi K+ fiind marcaţi radioactiv, care dintre
aceşti ioni marcaţi v-aţi aştepta să apară cel mai rapid în apa din mediu, dacă
axonul ar fi în repaus? Dar când neuronul este stimulat să producă un anumit
număr de potenţiale de acţiune?
TA 4.15. Dacă, canalele de Na+ s-ar putea redeschide imediat după
închiderea lor în timpul unui potenţial de acţiune, care ar fi consecinţa pentru
conducerea unui influx?
TA 4.16. Glucoza difuzează încet prin bistraturile fosfolipidice artificiale. ,
Totuşi, celulele care căptuşesc intestinul subţire deplasează rapid cantităţi mari
de glucoză din alimentele bogate în glucoză în citoplasma lor deficitară în
glucoză. Utilizând această informaţie, indicaţi care mecanism de transport este
mult mai probabil să funcţioneze în celulele intestinale?
a) difuzia simplă; b) fagocitoza; c) pompe de transport activ; d) exocitoza;
e) difuzia facilitată
TA 4.17. Transportul de potasiu într-o celula animală sau în afara ei,
necesită:
a) concentraţii celulare mici de sodiu; b) concentraţii celulare mari de potasiu;
c) o sursa de energie (ATP) sau un gradient de protoni; d) glucoza pentru legarea
sau eliberarea ionilor; e) hormoni ai plantelor inseraţi în membrana celulară.

Transportorii aminoacizilor
În enterocite, trecerea aminoacizilor prin membrana

plasmatică utilizează un simport funcţionând pe baza unui gradient
de sodiu. Este exemplul transportorului Na+/L-leucina.
Transportorii ABC
Aceşti transportori constituie o mare familie de ATP-aze

(cam 500 de membri) cu localizare ubiquitară şi transportă
aminoacizi, glucide, polizaharide, acizi graşi, peptide şi ioni.
Transportul este susţinut de hidroliza ATP.
TA 4.18. Pompa de sodiu-potasiu este numită pompă electrogenică,

deoarece:
a) pompează cantităţi egale de Na+ şi K+ prin membrană; b) pompează ioni
de hidrogen în celulă; c) contribuie la potenţialul membranar; d) ionizează sodiu şi
potasiu; e) pompează ioni de hidrogen în celulă.
TA 4.19. Co-transportul proteic care permite ca două substanţe diferite să

traverseze o membrana în aceeaşi direcţie este:
a) de obicei un uniport; b) de obicei un biport; c) de obicei asociat cu o
pompă de protoni; d) insensibil la temperatură; e) de obicei asociat cu un antiport.
TA 4.20. Care dintre urmatoarele procese le includ pe toate celelalte?

a) osmoza; b) difuzia unui solut printr-o membrană; c) difuzia facilitată; d)
transport pasiv; e) transportul unui ion în funcţie de gradientul său electrochimic.
4.2.1.5. Transportul Transportorii transmembranari nu pot vehicula

cu ajutorul macromolecule de tipul proteinelor, sau particule ca bacteriile sau
veziculelor resturile celulare. Mecanismele folosite de celula implică formarea
de vezicule. Transportul către citoplasma se numeşte endocitoză,
în timp ce transportul de la citoplasmă către mediul extracelular se
numeşte exocitoză. În interiorul celulei, un flux de vezicule permite
transportul macromoleculelor între diferite compartimente. Pornind
de la fiecare organit, mecanisme specifice permit împachetarea
selectivă, în vezicule, a proteinelor şi lipidelor destinate altui
compartiment. O ipoteză adevărată ar fi că vezicula de transport
posedă la suprafaţa sa două categorii de proteine:
i) una capabilă să recunoască moleculele transportate de
veziculă;
ii) cealaltă pentru recunoaşterea organitului ţintă.
Formarea veziculei este asigurată prin asamblarea clatrinei.
Procesul se numeşte endocitoză dependentă de clatrină şi
presupune organizarea acestei proteine sub forma unei reţele
poliedrice.

Endocitoza
Desemnează formarea veziculelor prin includerea
membranei plasmatice care înconjoară o particulă sau lichid
extracelular. Se disting trei forme de endocitoză care diferă prin
mărimea veziculelor şi specificitatea pentru moleculele transportate
(Figura 4.12).
Pinocitoza, cu vezicule care nu depăşesc 150 nm în
diametru, înglobează lichid extracelular şi eventual molecule mici.
Fagocitoza corespunde mecanismelor de ingestie a
microorganismelor şi resturilor celulare, graţie veziculelor de
mărime mare, peste 250 nm, fagozomii. La vertebrate, ea se
limitează la celule specializate cum sunt granulocitele şi
macrofagele.
Endocitoza mediată de receptori este un proces specific.
Intervin proteine membranare care recunosc şi fixează liganzii
determinaţi specific. Legăturile ligand-receptor induc o regrupare
localizată a complexului şi formarea unei invaginări a membranei
tapetată pe faţa sa citoplasmatică cu proteine fibroase care
formează o manta în jurul veziculei. Cele mai bine caracterizate
dintre proteinele mantalei sunt clatrina şi adaptina. După interacţiile
dintre receptori şi adaptine, clatrinele se fixează progresiv la
adaptine. Rearanjamentele între clatrina şi adaptine duc la
deformarea membranei şi la formarea ulterioară a unei vezicule
acoperită de o manta de clatrină. Vezicula pierde rapid proteinele
din manta şi migrează către destinaţia sa. Un astfel de mecanism
de endocitoză este cunoscut pentru internalizarea colesterolului
sub forma lipoproteinelor de densitate mică, LDL, şi pentru
transferul fierului fixat de transferină. Pentru că endocitoza este un
proces permanent şi induce dispariţia receptorilor de la suprafaţa
membranei, o reciclare a receptorilor este realizată de vezicule
neîncărcate permiţând compensarea pierderii de componente de
pe suprafaţa membranară provocată de endocitoză.
Exocitoza
Veziculele de transport conduc către membrana plasmatică a
celulelor eucariote molecule care, după natura lor, sunt fie integrate
în membrană pentru a asigura reînnoirea, fie sunt eliberate în
mediul extracelular (hormoni, enzime, nutrienţi, deşeuri celulare,
etc.). Modificările structurale şi trierea proteinelor înainte de ieşirea
lor se efectuează în aparatul Golgi. Faza de migrare care conduce
vezicula către membrana, este sub dependenţa microfilamentelor
citoscheletului şi microtubulilor. Membranele se unesc prin fuziunea
stratului extern al veziculei cu stratul intern al membranei
plasmatice. O deplasare laterală a proteinelor intramembranare din
zona de fuziune provoacă deschiderea veziculei şi excreţia.
Exocitoza necesită prezenţa ATP şi Ca2+ (Figura 4.12).

Figura 4.12. Transport cu ajutorul veziculelor şi sinteză de proteine (prelucrat după

Se disting două căi de exocitoză:

i) calea constitutivă care funcţionează în toate celulele.
Veziculele de transport duc în mod continuu moleculele nou
sintetizate către membrana plasmatică (Figura 4.12);
ii) calea reglată care funcţionează în celulele specializate doar
ca răspuns la un stimul, de exemplu un mesager chimic care se
fixează la suprafaţa membranei plasmatice.
TA 4.21. Care sunt mecanismele prin care se pot vehicula macromolecule

de tipul proteinelor, sau particule ca bacteriile sau resturile celulare;
TA 4.22. Descrieţi procesul de endocitoză mediat de receptori;
TA 4.23. Unele dintre următoarele proteine sunt implicate în transportul cu

ajutorul veziculelor:
a) receptorii nucleari; b) clatrina; c) albuminele; d) adaptinele; e) b şi d.
TA 4.24. Definiţi principalele două căi de exocitoză

4.3. Comunicarea între celule se face prin intermediul

Comunicarea diferenţierilor morfologice ale membranei plasmatice sau pe calea
semnalelor. Diferenţierile morfologice cresc suprafaţa membranei şi
intercelulară
permit celulei să mărească schimburile cu mediul exterior şi să
stabilească joncţiuni cu alte celule.
Creşterea suprafeţei
La nivelul polului apical, celulele dezvoltă evaginări tubulare
sau microvilozităţi. O parte din acestea sunt foarte distanţate unele
de altele, de formă neregulată şi de dimensiuni inegale. Altele sunt
sub forma unei margini în perie, platou striat (enterocite, tubi
proximali renali), sau stereocili (epiteliu epididimar). Numărul lor
foarte crescut, până la 3000 în enterocite în ileon, măreşte de peste
1000 de ori suprafaţa de schimb.
Forma microvilozităţilor este dată de microfilamentele de
actină, în număr de 10 - 50, grupate în fascicule rigide şi menţinute
împreună de către proteine (vilina şi fimbrina). O proteină de legare
şi calmodulina participă la ataşarea fasciculului de membrana
plasmatica.
La nivelul polului bazal, membrana plasmatică a celulelor
epiteliale (tubul distal al nefronului), implicată în transportul activ al
substanţelor, prezintă invaginări mai mult sau mai puţin importante
în citoplasmă. Ele delimitează compartimente în care mitocondriile
asigură sinteza ATP necesară transportului activ.
Joncţiuni intercelulare
Într-un ţesut, celulele nu sunt în contact pe toată suprafaţa
membranară. Ele sunt separate de un spaţiu intercelular care
conţine o reţea de macromolecule (colagen, fibronectină, etc.) care
constituie matricea extracelulară. Contactele între două celule
vecine sunt asigurate de diverse joncţiuni.
Joncţiunile etanşe sau impermeabile (tight) corespund
regiunilor unde membranele plasmatice îşi unesc straturile externe.
Servesc ca bariere, blocând trecerea moleculelor în spaţiul
intercelular şi împiedică difuzia laterală a proteinelor în afara ariei
lor funcţionale.
Joncţiunile de ancorare sunt joncţiuni foarte solide frecvente
în ţesuturile supuse la tensiuni mecanice puternice (muşchiul
cardiac, de exemplu). Ele asociază elementele citoscheletice a
două celule vecine şi contribuie la regruparea celulelor care
formează o unitate structurală. Joncţiunile de ancorare includ
joncţiunile de aderenţa, desmozomii şi hemidesmozomii.
Joncţiunile de comunicare (gap) sunt cele mai răspândite.
Ele asigură pasajul moleculelor mici hidrosolubile (ioni, aminoacizi,
AMPc, etc.) între două celule adiacente (Figura 4.13). Canalele se
stabilesc graţie proteinelor transmembranare, conexinele, care se
asociază în hexameri şi formează o structură numită conexon.

Conexonii prezenţi în membranele a două celule vecine se

plasează vis-a vis, se unesc între ei şi formează o joncţiune
străbătută de un por care leagă citoplasmele celor două celule
contigue (Figura 4.13). Prin aceste canale celulele schimbă ioni şi
metaboliţi. Joncţiunile „gap” oscilează între o stare deschisă şi una
închisă, dar mecanismele care controlează mişcările nu sunt încă
elucidate.
Figura 4.13. Joncţiunile de comunicare („gap”) (prelucrat după

TA 4.25. Ionii pot circula direct dinspre citoplasma unei celule animale
către citoplasma unei celule adiacente:
a) plasmodesma; b) filamente intermediare; c) joncţiunile de ocluzie; d)
desmozomii; e) joncţiunile gap.
TA 4.26. Enumeraţi tipurile de joncţiuni implicate în procesul de

comunicare intercelulară;

4.4. Traficul Toate celulele sintetizează proteine diverse al căror destin

intracelular al este variabil:
proteinelor i) anumite proteine vor rămâne în membrana plasmatică sau
în membranele interne;
ii) altele merg în lumenul unor organite;
iii) altele sunt destinate secreţiei.
Tehnicile de marcare şi de revelare a proteinelor
(autoradiografie) au arătat că proteinele circulă prin mai multe
compartimente celulare înainte să ajungă la destinaţia finală. De
exemplu, o proteină destinată secreţiei îşi va începe destinul în
nucleul celulei graţie transcrierii unei gene în ARNm. Proteina va fi
sintetizată în citoplasmă, la nivelul RER, şi apoi transferată în
lumenul acestui compartiment. Ulterior va fi împachetată într-o
veziculă care o transportă către compartimentele succesive ale
aparatului Golgi (Figura 4.14). Unele proteine sunt reţinute înaintea
etapei de eliberare pentru a fi descărcate în exteriorul celulei prin
exocitoză.
Figura 4.14. Structura aparatului Golgi şi a reticulului endoplasmatic (prelucrat după

Reticulul endoplasmatic (RE), aparatul Golgi (AG),

endozomii, lizozomii şi veziculele de secreţie comunică între ele,
dar şi cu exteriorul celulei (prin endocitoză şi exocitoză). Deci,
conţinutul lor poate fi disimulat în mediul extracelular.
Putem considera că trecerea unei proteine din citosol către
lumenul sistemului vezicular este echivalentă cu o ieşire din celulă.
Astfel, în afară de procesele de proteosinteza, membrana de la
nivelul reticulului endoplasmatic rugos (RER) are rolul de a
determină destinaţia unei proteine. Transportorul prezent în
membrana RE se numeşte canal de translocare a proteinelor.
Canalul este constituit din mai multe proteine transmembranare
care formează un por care permite trecerea catenei proteice în curs
de sinteză, de la ribozom către lumenul RER. Porul poate funcţiona
şi în direcţie opusă (transport retrograd) în momentul eliminării
proteinelor nou sintetizate dar cu defecte.

4.4.1. Rolul RE este un ansamblu de membrane interne care participă la

reticulului numeroase procese biochimice vitale. Intervine mai ales în
endoplasmatic biosinteza şi maturarea post-traductională a diverselor proteine
destinate diferitelor compartimente celulare (membrana plasmatica,
lizozomală) sau secreţiei. Întinderea acestui sistem membranar
este variabilă în funcţie de tipul celular. Este abundent mai ales în
celulele cu sinteză crescută şi secreţie de proteine şi glicoproteine.
RE este de două tipuri: rugos, când sunt prezenţi ribozomi pe
suprafaţa sa (RER) sau neted (REN). RER este lipsit de ribozomi în
diferite puncte care stau la originea veziculelor de transport a
proteinelor către alte destinaţii, veziculele de tranziţie (Figura 4.15).
În general, RER se găseşte în jurul nucleului, membrana sa este o
prelungire a membranei nucleare externe, în timp ce REN este
adesea mai îndepărtat de nucleu. REN participă la sinteza lipidelor
şi mai ales la reacţii de detoxifiere al căror scop este de a
transforma medicamentele şi alte substanţe toxice în produşi
netoxici. REN conţine pompe de calciu care transportă şi
concentrează calciul. Aceasta rezervă este, în parte, eliberată în
citosol ca răspuns la semnalele externe.
Figura 4.15. Maturarea post-traducţională a diferitelor proteine în RER şi AG

(prelucrat după http://www.cbc.umn.edu/~mwd/courses.html)
TA 4.27. Citaţi organitele care compun calea de biosinteză şi cele din calea
de endocitoză.
TA 4.28. Care sunt principalele diferenţe morfologice între RER şi REN?

Dar principalele diferenţe funcţionale?
TA 4.29. Care este destinaţia proteinelor sintetizate de celule.

4.4.2. Sinteza Moleculele de ARNm matur produse în nucleu ajung în

proteinelor de către citosol trecând prin porii nucleari. Ele sunt traduse în proteine graţie
ribozomii de la ribozomilor şi numeroaselor proteine asociate acestora . Cu toate
suprafaţa RER că din punct de vedere structural sunt identici, anumiţi ribozomii
sunt liberi în timp ce alţii sunt ataşaţi de reticul. La nivelul
ribozomilor ataşaţi de RER sunt sintetizate proteinele destinate
lizozomilor şi secreţiei, ca şi proteinele integrale ale membranelor
biologice. Natura ARNm determină locul traducerii: fie în citosol, fie
în reticul. Locul traducerii ARNm este determinat de o secvenţa
nucleotidică care codifică o peptidă semnal, situată între codonul
start al traducerii (AUG) şi secvenţa proteinei mature. Peptida
semnal este indispensabilă pentru transferul ribozomilor liberi
angajaţi în traducere către membrana reticulului. Aceasta peptidă
este ulterior eliminată de o enzimă specifică.
Sunt cunoscute mai multe zeci de secvenţe semnal ale
proteinelor. Ele conţin între 13 şi 36 de aminoacizi, din care:
i) unul sau câţiva aminoacizi încărcaţi pozitiv la extremitatea
N-terminală; ii) o secvenţă de 10 - 15 resturi hidrofobe; iii) o mică
secvenţă de aminoacizi polari cu catenă laterală scurtă.
Proteinele care urmează a fi secretate încep să fie traduse
de ribozomii liberi. După ce peptida semnal, situată la extremitatea
N-terminală a pre-proteinei, este sintetizată, ea este recunoscută de
o ribonucleoproteină care interacţionează cu peptida semnal şi cu
ribozomul pentru a opri traducerea. Complexul format migrează
către membrana RE unde, în prezenta GTP, recunoaşte şi
interacţionează cu un receptor. Ribozomul se ataşează la
translocon, structură care devine situsul de translocare în lumenul
RE a proteinei în curs de sinteză. Traducerea se reia şi peptida
semnal poate să difuzeze prin membrană pentru a fi excizată şi
degradată în lumenul RE de către o enzima specifică numită
semnal peptidaza. Proteina în curs de sinteză continuă să intre în
membrană menţinând mereu ribozomul la suprafaţa RE. În afară de
excizia secvenţei semnal, proteina poate suferi şi alte modificări
post-translaţionale, de exemplu glicozilare. Când traducerea este
terminată, proteina este eliberată în lumenul RE, unde va rămâne
până la transferul către veziculele de transport (Figura 4.15).
Transportul proteinei prin membrana este co-traducţional pentru că
se face în cursul sintezei proteinei.
Translocarea proteinelor prin membrana RE necesită
prezenţa tranzitorie a unui por. Ribozomul care asigură traducerea
proteinei pare să se ataşeze foarte puternic la situsul membranar al
translocării astfel încât menţine caracterul impermeabil al
membranei.
TA 4.30. Sub forma unui eseu de maxim 300 de cuvinte, descrieţi etapele
dintre momentul în care un ribozom se ataşează la un ARNm care codifică o
proteină de secreţie şi momentul în care proteina părăseşte RER.

4.4.3. Glicozilarea În lumenul RER, proteinele încep să sufere modificări post-

proteinelor în RE traducţionale care se manifestă prin eliminarea peptidei semnal şi
formarea punţilor disulfurice. Majoritatea proteinelor care
tranzitează RE sunt glicoproteine (proteine cuplate cu glucide).
Anumite glucide sunt adăugate proteinei în RE, în timp ce altele în
aparatul Golgi. Glicozilarea din RE nu este selectivă. Are loc prin
adăugarea unui oligozaharid de 14 resturi glucidice la gruparea
amino a unui rest de asparagină (Asn) din tripeptida Asn-X-Ser/Thr.
Oligozaharidul, constituit din glucoză, manoză şi N-
acetilglucozamină, este iniţial purtat de o moleculă lipidică din
membrană numită dolicol pirofosfat (Figura 4.16). Transferul
oligozaharidului este realizat de o clasă de enzime, numite
glicoziltransferaze, localizate pe faţa luminală a membranei RE.
Figura 4.16. Glicozilarea proteinelor în RE (prelucrat după Molecular Cell Biology, Lodish,
et all. 4th edition, 2000)
4.4.4. Biogeneza Reînnoirea membranelor necesită şi sinteza de noi molecule

membranelor în lipidice. La eucariote, fosfolipidele, cu excepţia a două lipide
RER mitocondriale, sunt sintetizate şi integrate în membrana RE.
Sinteza se face în mai multe etape catalizate de enzime
membranare. Lipidele sunt apoi distribuite endomembranelor şi
membranei plasmatice pe calea transportului vezicular.

4.4.5. Rolul Aparatul Golgi este un alt sistem endomembranar cu rol

aparatului Golgi central în elaborarea numeroaselor proteine şi trierea lor în funcţie
de destinaţia finală. Se prezintă sub forma unei reţele sau saci
arcuiţi care constituie dictiozomii. Fiecare dictiozom prezintă o fata
convexă, de formare sau cis, în relaţie topografică strânsă cu RER,
şi o faţă concavă, de maturare, sau faţa trans. Ansamblul
dictiozomilor unei celule constituie aparatul Golgi (Figurile 4.14 şi
4.15)
Proteinele concentrate în RER suferă un proces de
glicozilare nespecifică. Motivul glicozidic specific este adăugat în
aparatul Golgi. Transformările finale ale glicozilării depind de
destinaţia proteinelor. Proteinele lizozomale suferă doar modificări
minore, în timp ce proteinele de secreţie suferă transformări
complexe şi variate. Din catena oligozaharidică achiziţionată în
RER sunt eliminate unele resturi glucidice, în timp ce altele sunt
adăugate într-o ordine minuţios aleasă. Fiecare adăugare sau
eliminare furnizează un produs care va fi substratul specific al unei
alte enzime care va produce o alta modificare. Astfel se obţin mai
multe oligozaharide. Ele sunt subdivizate în doua tipuri diferite: i)
oligozaharide bogate în manoză provenite din mărirea catenei
achiziţionată în RE sub acţiunea glucozidazelor şi manozidazelor
din Golgi. Oligozaharidele complexe rezultă din eliminarea glucozei
şi manozei şi înlocuirea lor cu alte resturi glucidice al căror număr şi
natură determină diversitatea glicoproteinelor. Adăugarea
secvenţială a acestor resturi este determinată de natura enzimelor
numite glicoziltransferaze şi localizarea lor în dictiozomi (Figura
4.17).
În principiu, reînnoirea membranelor golgiene se face graţie
transferului de proteine şi lipide de la RE. Transferul se realizează
pe calea veziculelor netede către partea cea mai apropiată a feţei
de formare. Într-o etapă ulterioară, alte vezicule transferă o parte a
materialului către regiuni din ce în ce mai apropiate de faţa de
maturare.
TA 4.31. Microzomii sunt vezicule membranare sferice care prezintă pe

suprafaţa lor ribozomi. În cursul unei centrifugări în gradient de densitate ele nu
sedimentează decât în ultimele faze ale preparării sub acţiunea unor forţe
centrifuge foarte mari. Aceştia nu pot fi observaţi în imagini de microscopie
electronică. Care este părerea dumneavoastră despre provenienţa lor ?
TA 4.32. Prin ce diferă procesele de glicozilare din complexul Golgi şi RER
TA 4.33. De ce grupările glucidice ale glicoproteinelor sunt întotdeauna

expuse la suprafaţa celulei.
TA 4.34. Alegeţi formularea care caracterizează corect legarea
ribozomilor:
a) ribozomii legaţi sunt închişi în propria lor membrana; b) ribozomii legaţi
sunt diferiţi structural de ribozomii liberi; c) ribozomii legaţi sintetizează în general
proteinele membranare şi proteinele secretorii; d) cea mai comuna localizare
pentru ribozomii legaţi este suprafaţa citoplasmatică a membranei plasmatice; e)
ribozomii legaţi sunt concentraţi în spaţiul dintre cisternele RER.

Figura 4.17. Glicozilarea proteinelor în AG (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J. B.

th

4.4.6. Trierea Trierea proteinelor destinate mediului extracelular sau

proteinelor organitelor intracelulare este una din funcţiile aparatului Golgi. Se
realizează prin veziculele care se formează de pe faţa de maturare
a dictiozomilor. Aceste vezicule au pe faţa lor luminală receptori
pentru recunoaşterea proteinelor de transportat şi pe fata externă
proteine pentru ghidarea către destinaţia lor (Figura 4.18)
Figura 4.18. Eliberarea proteinelor destinate mediului extracelular

(prelucrat după http://www.cbc.umn.edu/~mwd/courses.html)
Lizozomii sunt organite intracelulare care conţin enzime care

provoacă liza (fosfataze, proteaze, lipaze, glicozidaze, nucleaze,
etc.). Acestea sunt hidrolaze acide capabile să degradeze toate
tipurile de macromolecule. Echipamentul enzimatic le permite
lizozomilor să asigure numeroase funcţii, mai ales digestia
produşilor nutritivi ingeraţi de celulă. Prezenţi în celule specializate
ca macrofagele, ei participă la apărarea faţă de microorganismele
străine (Figura 4.19). Impermeabilitatea membranei lizozomale
protejează celula faţă de propriile sale enzime.
Enzimele lizozomale sunt glicozilate şi sunt elaborate după
un proces similar altor glicoproteine. În cursul sintezei lor de către
ribozomi, secvenţele peptidice sunt transferate în RER unde vor
suferi primele glicozilări. După migrarea în Golgi cis, ele
achiziţionează specificitatea glucidică. Mai întâi are loc
îndepărtarea resturilor terminale, mai ales glucoza, apoi fosforilarea
unuia sau mai multor resturi de manoză prin două reacţii succesive:
legarea N-acetilglucozaminei fosfat la C6 din manoză şi eliminarea
grupării N-acetilglucozamină de către o fosfodiesterază.

Manoza-6-fosfat astfel formată este caracteristică proteinelor

lizozomale.
Proteinele lizozomale sunt apoi transferate în
compartimentul trans. Graţie markerului lor, manoză-6-fosfat, ele se
fixează la receptorii situaţi pe faţa luminală a cavităţilor golgiene.
Una din etapele cheie ale transportului proteinelor lizozomale,
pornind de la Golgi, este separarea de toate celelalte proteine şi
segregarea lor în vezicule de transport (Figura 4.19). Astfel
veziculele care conţin numai enzime lizozomale se detaşează de
aparatul Golgi. Acestea sunt acoperite de clatrină. pH acid al
veziculelor de transport al proteinelor lizozomale favorizează
separarea proteinelor lizozomale de receptorii lor. O etapă de
defosforilare a resturilor de manoză este efectuată adesea pentru
prevenirea unei eventuale reasocieri a proteinelor cu receptorii lor.
Veziculele de transport pierd învelişurile de clatrina şi vor constitui
două compartimente esenţiale: unul va recicla receptorii liberi şi
altul, care conţine proteinele lizozomale, va fuziona cu lizozomii.
Figura 4.19. Interconectarea RER, AG şi lizozomi cu evidenţierea proceselor de

transport vezicular şi fagocitoză (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece, William
Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6 Edition, 2002)
th
TA 4.35. Credeţi că membranele Golgi situate pe faţa cisternelor se

aseamănă mai mult cu partea extracelulară a membranei plasmatice sau cu partea
citoplasmatică? De ce?
TA 4.36. Care sunt rolurile reticulului endoplasmatic neted (REN)

În această subunitate ne vom focaliza asupra mitocondriei şi

cloroplastului pentru a studia morfologia, membranele şi rolul lor
4.5. Conversia primordial în producţia de ATP necesar derulării funcţiilor celulare
energiei: (furnizor universal de energie).
mitocondrii şi
cloroplaste Pentru producerea ATP de către mitocondrie este necesară
o aprovizionare susţinută cu metaboliţi de tipul glucozei şi acizilor
graşi. Metaboliţii vor fi convertiţi în NADH şi FADH2 (plus CO2) în
procese ca glicoliza, β-oxidarea şi ciclul acizilor tricarboxilici (ciclul
Krebs), pentru a alimenta în final catena respiratorie şi a determina
producerea de ATP. Procesele se desfăşoară la nivelul unor
situsuri bine definite şi trecerea metaboliţilor de la un situs la altul
este asigurată de numeroşi transportori. Pe lângă rolul de
producător de energie, mitocondria intervine şi în sinteza steroizilor,
moarte celulară programată (apoptoză) şi homeostazia celulară a
calciului.
Informaţii suplimentare despre producerea de

energie vă poate furniza cursul opţional „Introducere în
Biochimie”
Mitocondria a luat naştere prin fuziunea (acum câteva

miliarde de ani) a două bacterii, o archeobacterie anaerobă (gazdă)
4.5.1. Mitocondrii şi o protobacterie aerobă (simbiontă) pentru a da un eucariot
primitiv din care au derivat toate eucariotele actuale. O astfel de
ipoteză despre originea mitocondriei a fost sugerată în urma
evidenţierii, în 1963, a diferenţelor între ADN mitocondrial (ADNmt
de 16 kb la mamifere) şi ADN nuclear.
Cuvântul mitocondrie derivă din grecescul mitos, “filament”,

şi chondros, “sămânţă” datorită aspectului acestui organit în
microscopie (optică şi electronică). De exemplu, în celulele care
elaborează hormoni steroidieni (corticosuprarenale şi gonade)
mitocondriile sunt filamentoase, în timp ce în hepatocite (ficat) sunt
granulare. Mitocondriile au un diametru de aproximativ 1 μm.
Celulele conţin numeroase mitocondrii (în hepatocitul de şobolan
aproximativ 1000). Mitocondriile nu sunt organite statice. Ele se
scindează sau pot fuziona, aceste procese explicând polimorfismul
evidenţiat în aceeaşi celulă (Figura 4.20).
TA 4.37. Ce moleculă importantă pentru celulă este produsă în urma intrării

metaboliţilor în ciclului acizilor tricarboxilici (Ciclul Krebs) şi funcţionarea catenei
respiratoare.

Figura 4.20. Forma şi structura mitocondriei (prelucrat după

4.5.1.1. Organizarea Mitocondria este delimitată de un înveliş format din două

mitocondriei membrane: membrana externă şi membrana internă (Figura 4.20).
Sunt foarte diferite în compoziţie şi funcţii. Membrana internă
delimitează spaţiul matricial.
Membrana externă este permeabilă pentru orice moleculă de

5 KDa sau mai puţin datorită porinelor. De asemenea conţine şi
translocaze, transportori proteici, implicaţi în importul proteinelor
(exemplu, translocaza membranei externe, TOM).
Membrana internă se repliază pentru a forma numeroase

criste şi are drept consecinţă creşterea suprafeţei totale. Cristele au
diferite forme: tubulare, saculare, laminare şi triunghiulare, pot
coexista în aceeaşi mitocondrie şi pot evolua în timp. Baza unei
criste este adesea constituită dintr-o structură tubulară îngustă
numită tubul de joncţiune al crestei care stabileşte o comunicare
între spaţial interior al cristei şi spaţiul intermembranar periferic al
mitocondriei (Figura 4.20). Compoziţia lipidică a membranei interne
este particulară deoarece conţine majoritar fosfatidilcolină şi
cardiolipină. În această membrană se găseşte catena respiratorie a
transportorilor de electroni, ATP sintaza şi numeroşi transportori
care asigura pasajul elementelor ca: piruvat, acizi graşi, ATP, ADP
şi AMP, compuşi necesari producerii ATP. Membrana interna
conţine şi translocaze (Translocaze ale membranei interne, TIM),
implicate în importul de proteine (Figura 4.21). TIM şi TOM nu sunt
tratate în aceasta lucrare.

Figura 4.21. Compartimentele mitocondriale şi principalii lor constituenţi (prelucrat

după http://www.infobiogen.fr/deambulum/index.php)
În spaţiul matricial se află un amestec foarte concentrat de

numeroase enzime necesare oxidării piruvatului, acizilor graşi şi
ciclului acidului citric. De asemenea, conţine mai multe copii identice
de ADN (genom mitocondrial) şi proteine necesare transcrierii sale şi
apoi traducerii ARNm în proteine. Proteosinteza mitocondrială este
relativ restrânsă fiind sintetizate aproximativ 13 proteine, marea
majoritate a proteinelor mitocondriale (în jur de 300 proteine diferite)
fiind importate din citoplasmă.
4.5.1.2. Genomul ADN mitocondrial este o moleculă bicatenară circulară. Este un

mitocondrial ADN bogat în citozină şi guanină, adesea prezent în mai multe copii în
aceeaşi mitocondrie. La om, mărimea materialului genetic este de
16569 pb, secvenţa nucleotidică fiind cunoscută în totalitate. Codifică
ARNr, ARNt şi câteva proteine.
În mitocondriile umane au fost descoperite 37 de gene din care
22 codifică pentru ARNt, 2 codifică ARNr şi 13 codifică subunităţile
polipeptidice care intră în constituţia proteinelor catenei respiratorii
mitocondriale. Astfel citocrom C oxidaza (complexul IV din catena
respiratorie) este constituit din 7 subunităţi, din care 3 de origine
mitocondrială. ATP-aza are 9 catene polipeptidice din care 2 de
origine mitocondrială. Aproximativ 5-10% din proteinele mitocondriale
sunt sintetizate in situ. Altele sunt codificate de genomul nuclear şi
sintetizate în citosol. Astfel, cele două genomuri, mitocondrial şi
nuclear, intervin pentru biosinteza proteinelor mitocondriale active.
Codul genetic utilizat de mitocondrie, în timpul traducerii, este diferit
de codul genetic universal (Tabelul din Figura 4.22). Codonul de
iniţiere codifică pentru N-formil metionina, ca la bacterii.

Codon Cod Cod Cod

universal mitocondrial la mitocondrial
mamifere la plante
UGA STOP Trp STOP
AGA, Arg STOP Arg
AGG Ile Met Ile
AUA Leu Leu (Trp la Leu
CUA drojdii)
Figura 4.22. Câteva diferenţe între codul genetic universal şi codurile genetice
mitocondriale, la mamifere şi plante
TA 4.38. Care sunt cele două proprietăţi ale membranei mitocondriale

interne care permit realizarea unei activităţi metabolice crescute?
TA 4.39. Care este originea primară a ADN din mitocondriile voastre:

maternă sau paternă? Reflectaţi asupra eventualelor consecinţe ereditare ale unei
anomalii în mitocondriile unuia dintre părinţi.
TA 4.40. Dacă ţinem seama de faptul că mitocondriile nu au aceeaşi

capacitate agresivă de autoliză ca lizozomii, care ar putea fi semnificaţia unei
structuri membranare atât de complexe. De asemenea, reticulul endoplasmatic şi
membrana plasmatică au o crescută capacitate potenţială de a găzdui enzimele pe
care le regăsim în membranele mitocondriale.
TA 4.41. În conformitate cu regulile generale ale sintezei proteice, sinteza

proteinelor citosolice necesită un minim de 30 tipuri molecule de ARNt. Cum se
descurcă mitocondria umană pentru a traduce moleculele de ARNm mitocondriale
cu numai 22 de specii de ARNt?
TA 4.42. Care dintre următoarele caracteristici sunt comune atât

mitocondriilor cât şi cloroplastelor?
a) producerea de ATP; b) prezenţa ADN; c) prezenţa ribozomilor; d) numai
b şi c sunt corecte; e) a, b şi c sunt corecte.
4.5.1.3. Biogeneza Într-o celulă, mitocondriile sunt reînnoite adesea pentru a

mitocondriilor compensa eliminarea mitocondriilor mai bătrâne de către lizozomi,
fenomen cunoscut sub numele de autofagie. Noile mitocondrii derivă
din mitocondriile preexistente prin diviziune. Materialul genetic este
duplicat şi se sintetizează noi constituenţi (proteine şi lipide). Numai
câteva proteine sunt sintetizate graţie informaţiei genetice
mitocondriale. Restul sintezei proteice are loc în citosol prin expresia
genelor nucleare.
Proteinele mitocondriale sintetizate în citosol sunt produse sub
forma de precursori având o secvenţă peptidică adiţională, peptida
semnal, situată la extremitatea N-terminală care le permite
recunoaşterea şi direcţionarea către mitocondrie. Peptida semnal are
15-30 aminoacizi majoritar hidroxilaţi.

Proteinele mitocondriale sunt importate în stare ne pliată. Ele

recunosc receptori situaţi în membrana externă şi integrează
compartimentul final al destinaţiei lor (membrana externă sau
internă, spaţiul intermembranar sau matricea) prin transfer post-
traducţional. Cu excepţia proteinelor membranei externe, toate
celelalte transporturi de proteine consuma energie. Integrarea în
diferite compartimente mitocondriale se face la nivelul regiunilor de
contact între membrana externă şi internă, numite situsuri de
adeziune. În timpul transportului, proteinele pierd secvenţa semnal
datorită intervenţiei unei semnal peptidaze specifice.
Lipidele sunt importate din RER de către mitocondrie graţie
proteinelor de transfer. În mitocondrie este sintetizat numai
cardiolipidul numit difosfatidilglicerol care se obţine prin conversia
precursorului său, fosfatidilglicerolul.
4.5.1.4. Funcţiile Mitocondriile au mai multe funcţii:

mitocondriei i) producerea ATP şi NADH;
ii) sinteza de hormoni steroizi;
iii) turnover-ul monoaminelor (neurotransmiţători);
iv) sechestrarea Ca 2+;
v) moartea celulară programată (apoptoză) prin eliberarea
citocromului c în citoplasma;
vi) furnizarea de energie la nou născuţi.
4.5.1.5. Producerea ATP - furnizor universal de energie

ATP Mitocondriile constituie “centrala energetică” a celulei. Le
putem considera şi organitele în care energia conţinută în legăturile
moleculare ale metaboliţilor proveniţi din alimentele ingerate, este
convertită în ATP. În subunităţile alocate “transportului membranar”
şi “citoscheletului” s-a evocat rolul capital al ATP a cărei hidroliza în
ADP şi Pi (HPO42)- este necesară unui număr mare de procese
celulare cum sunt:
i) transportul activ de ioni prin membrană (ATP-aze);
ii) deplasarea proteinelor motoare şi polimerizarea
filamentelor de actină;
iii) rol esenţial în producerea altor nucleotide şi în derularea
numeroaselor procese metabolice;
iv) intervenţia în reglarea cascadelor de semnalizare
intracelulară.
Pentru a estima importanţa acestor procese se poate spune
că în fiecare zi un adult utilizează (şi reciclează) o cantitate de ATP
echivalentă cu 75% din greutatea sa. Se estimează că, în repaus, o
treime această energie este utilizată pentru funcţionarea pompelor
membranare ca Na+/K+ ATP-aza. În repaus, organele cele mai
consumatoare sunt inima şi ficatul.
Un procent mic din energia celulară provine din glicoliză.
Pentru o molecula de glucoza, glicoliza produce 2 molecule de
ATP, în citosol, în absenţa oxigenului.

În mitocondrii, în prezenţa oxigenului se obţin 36 de
molecule de ATP. Energia moleculei de ATP este conţinută în
legăturile macroergice dintre fosfaţii β şi γ şi furnizează 7,3 kcal/mol
(Figura 4.23). Într-o celulă, proteinele, glucidele şi lipidele, provenite
din alimente, participă la producerea de energie în mitocondrii. În
citosol, au loc primele etape ale degradării lor în unităţi glucidice,
aminoacizi şi acizi graşi care stau la originea producerii unei
molecule strategice numită acid piruvic. Ulterior este generat un
produs comun prin transformarea tuturor monomerilor precursori în
acetil coenzima A (acetil CoA), o molecula care ocupă un rol central
în producerea de energie în mitocondrie.
Acetil-CoA este obţinută prin două căi majore:
i) decarboxilarea acidului piruvic în prezenţa coenzimei A şi
NAD+ (Niacinamid Adenin Dinucleotid oxidat) graţie, acţiunii
complexului enzimatic al piruvat dehidrogenazei;
ii) oxidarea acizilor graşi după un ciclu de reacţii cunoscut
sub numele de ciclul Lynen.
Figura 4.23. Molecula de ATP
În matricea mitocondrială, acetil-CoA suferă o serie de

transformări, prin decarboxilare şi dehidrogenare enzimatică în
prezenţa de coenzime oxido-reducătoare, definind ciclul acidului
citric sau ciclul Krebs. Derularea completă a unui ciclu conduce la
reducerea coenzimelor NAD+ şi FAD (Flavin Adenin Dinucleotid
forma oxidată):
NAD+ + 2H+ + 2e- -> NADH + H+

FAD + 2H+ + 2e- -> FADH2
Coenzimele reduse (NADH şi FADH2) se reoxidează cedând

electronii transportorilor membranei interne mitocondriale organizaţi
în complexe polipeptidice şi regrupaţi sub numele de catena
respiratorie. Este un ansamblu de proteine în care are loc transferul
de electroni, într-o ordine precisă, cu eliberare de energie la fiecare
etapă de trecere între doi transportori consecutivi (Figura 4.24).

Complexul I, NADH dehidrogenaza, conţine peste 25 de

polipeptide. Situsul de legare al NADH este orientat către matrice.
Acceptorul final al acestui complex este ubiquinona oxidată (UQ)
care se reduce la ubiquinol după reacţia următoare:
NADH + H+ + UQ -> NAD+ + UQH2
Complexul II, succinat dehidrogenaza, este constituit din cel

puţin 4 polipeptide. Transferă electronii de la succinat la ubiquinonă
prin intermediul FAD.
Complexul III, ubiquinol-citocrom c oxidoreductaza, este
compus din 10 subunităţi. Ubiquinolul produs de complexele I şi II
difuzează în membrane până la complexul III căruia îi va ceda
electronii pentru a ajunge în forma sa oxidată. Transferul de electroni
duce la reducerea citocromului c.
Ultimul complex care conduce electronii până la oxigen este
complexul IV, citocrom c oxidaza. El transferă electronii acceptorului
final, oxigenul, care se reduce la apă.
Energia furnizată prin transferul de electroni este utilizată
pentru expulzarea protonilor prin membrana internă şi creează un
gradient electrochimic de protoni, numit forţă motrice protonică. Faţa
matricială a membranei devine încărcată negativ, în timp ce faţa
citosolică are o sarcină netă pozitivă.
ATP sintetaza (ATP-aza) sau complexul V, numit şi complexul
F0-F1 utilizează un gradient electrochimic de protoni pentru a
cataliza reacţia de fosforilare a ADP în ATP. Conform teoriei
chimiosmotice acestea sunt reacţii cuplate trecerii inverse a
protonilor prin ATP sintetaza. Fosforilarea este oxidativă pentru că
este cuplată cu reacţiile de oxidare ale transportorilor catenei
respiratoare. Energia electrochimică poate fi utilizată pentru a
îndeplini alte procese celulare. Transportul fosfatului şi ADP
utilizează gradientul electrochimic de protoni ca sursa de energie.
TA 4.43. Care dintre următoarele procese care se desfăşoară în celulele

eucariote are loc atât în prezenţa cât şi în absenţa O2?
a) transportul de electroni; b) glicoliza; c) ciclul Krebs; d) fosforilarea
oxidativă; e) fermentaţia;
TA 4.44. Din care proces procură respiraţia celulară cea mai mare parte a
energiei chimice?
a) fosforilarea la nivel de substrat; b) formarea lactatului din piruvat; c)
transformarea oxigenului în ATP, d) transferul electronilor de la moleculele
organice la oxigen; e) generarea de bioxid de carbon şi oxigen în lanţul
transportor de electroni;
TA 4.45. Credeţi că importul de substanţe cum sunt ADP sau Pi ar putea

duce la scăderea forţei protono-motrice? De ce?

i
Figura 4.24 Componentele catenei respiratorii
TA 4.46. Care dintre următorii metaboliţi intermediari intră în ciclul Krebs şi

se formează, parţial, prin îndepărtarea CO2 dintr-o moleculă de acid piruvic?
a) lactat; b) gliceraldehid-fosfat; c) oxaloacetat; d) acetil-CoA; e) acid citric
TA 4.47. Unul dintre procesele metabolice de mai jos este cel mai intim
asociat cu membranele intracelulare:
a) fosforilarea la nivel de substrat; b) fosforilarea oxidativă; c) ciclul Krebs;
d) glicoliza; e) fermentaţia alcoolică;
TA 4.48. În timpul respiraţiei aerobe, gradientul de protoni mitocondrial va fi
generat de ________________ şi folosit în primul rând pentru _________:
a) catena transportoare de electroni… ATP;
b) catena transportoare de electroni….fosforilarea la nivel de substrat
c) glicoliza……producerea de H2O;
d) fermentarea…….reducerea NAD
e) difuzia protonilor…..sinteza ATP;
TA 4.49. Când ionii de hidrogen sunt pompaţi din matricea mitocondrială
prin membrana internă în spaţiul intermembranar, rezultatul este:
a) formarea ATP; b) reducerea NAD+; c) restaurarea echilibrului Na+/K+ de o
parte şi de alta a membranei; d) crearea unui gradient de protoni; e) scăderea pH
în matricea mitocondrială
TA 4.50. Care dintre următoarele afirmaţii fac o distincţie clară între glicoliză
şi respiraţia celulară:
a) numai respiraţia oxidează glucoza; b) NADH este oxidat de către catena
transportoare de electroni numai în procesul respirator; c) glicoliza, dar nu şi
respiraţia, reprezintă un exemplu de cale catabolică; d) fosforilarea la nivel de
substrat este un proces unic caracteristic glicolizei; e) NAD+ funcţionează ca agent
oxidant numai în procesul respirator.

4.5.2. Cloroplaste În celulele eucariote fotosintetice, energia celulară poate să

provină şi din activitatea cloroplastelor. Sunt organite delimitate, ca
şi mitocondriile, de doua membrane (externă şi internă). În stroma
internă, structuri membranare în formă de saci, numiţi tilacoizi, sunt
ancorate şi formează agregate. Membrana tilacoidă are
echipamentul enzimatic responsabil de transferul electronilor
dinspre stroma către lumenul tilacoid. O ATP sintetază, numita
CF0-CF1 ATP-aza, este prezentă în membrană şi cuplează returul
protonilor către stromă cu sinteza de ATP (Figura 4.25).
Figura 4.25. Structura cloroplastelor
În cursul fotosintezei se produc numeroase reacţii, clasificate

în două categorii:
A. Reacţii de transfer de electronii, numite şi reacţii la

lumină. Energia luminoasă activează un electron al unui fotosistem
în care participă clorofila. Electronul este transmis unei catene de
transport de electroni din membrana tilacoidă. Principiul de transfer
este similar celui din catena respiratoare mitocondrială. Duce la
conversia NADP+ (Niacinamid Adenin Dinucleotid Fosfat forma
oxidată) în NADPH (Niacinamid Adenin Dinucleotid Fosfat forma
redusă). Acest proces pompează protoni prin membrana tilacoidă
creând un gradient electrochimic de protoni. Această forţă protono-
motrice este responsabilă de sinteza ATP, în stromă, de către ATP
sintetaza, CF0-CF1-ATP-aza;
B. Reacţii de fixare ale carbonului, numite şi reacţii la

întuneric. În cursul acestor reacţii, ATP şi NADPH, produşi cu
ocazia transferului de electroni, servesc ca sursa de energie şi
agent reducător pentru a favoriza, printr-un mecanism ciclic,
transformarea CO2 în glucide.
TA 4.51. ATP sintaza constă în două complexe formate din mai multe
subunităţi: Fo şi F1. Unde este localizat fiecare dintre acestea în mitocondrii şi în
cloroplaste şi care este funcţia lor;

4.5.2.1. Transferul În cursul fotosintezei producerea ATP şi NADPH utilizează

de electroni lumina solară ca energie iniţială. Când o moleculă de clorofilă este
excitată de către un foton, un electron este deplasat de pe un
orbital molecular pe altul cu energie mai mare. O astfel de moleculă
excitată este instabilă şi va avea tendinţa să revină la starea iniţială
cedând un electron cu energie mare unei alte molecule „acceptoare
de electroni”. În acelaşi timp va preleva un electron cu energie
scăzută de la o alta moleculă „donoare de electroni” cum este apa.
Cele două fotosisteme (PSII şi PSI) funcţionează simultan pentru a
produce ATP şi NADPH utilizând energie luminoasă.
Fosforilarea ADP la ATP se numeşte fotofosforilare.
Fotosistemul II (PSII) ia electroni de la apă pentru a umple golurile
create de lumină (fotoni) într-o moleculă de clorofila din centrul
reactiv P680 (centru care are o molecula de clorofila ce absoarbe
lumina la 680 nm). Electronii cu energie mare din P680 excitat sunt
recuperaţi de moleculele de quinona care îi transmit unei pompe de
protoni, complexul b6f. Acest complex transporta protonii în
lumenul tilacoid şi creează un gradient electrochimic care
favorizează sinteza ATP de către ATP sintetaza. Fotosistemul I
acceptă electronul pentru a umple golul lăsat în propria molecula de
clorofilă din centrul reactiv P700 excitat de către alţi fotoni. Fiecare
electron care intră în fotosistemul I este adus la un nivel de energie
foarte crescut care îi permite să fie transmis ferredoxinei, şi apoi
NADP+ pentru a produce NADPH (Figura 4.25).
Fotofosforilarea este neciclică când cele două fotosisteme
sunt implicate în transferul unui electron de la apă la NADP+.
Cloroplastele anumitor specii vegetale pot face să funcţioneze
fotosistemul I în mod ciclic, fotofosforilare ciclică. Electronii cu
energie mare proveniţi din ferredoxină sunt cedaţi complexului b6-f
în locul NADP+ şi deci reciclaţi în fotosistemul I. Rezultatul acestui
mod de funcţionare este acumularea de protoni în lumenul tilacoid
şi în consecinţă disponibilitatea energiei necesare sintezei ATP.
Fotofosforilarea neciclică utilizează cele două fotosisteme şi
produce oxigen, ATP şi NADPH, în timp ce fotofosforilarea ciclică
utilizează doar fotosistemul I şi generează ATP fără a forma nici
NADPH, nici oxigen.
TA 4.52. În celulele plantelor, ATP se formează ca răspuns la expunerea

lor la lumină. Este implicată o catenă transportoare de electroni localizată în:
a) membranele tilacoide ale cloroplastelor; b) stroma cloroplastelor; c)
membrana internă a mitocondriei; d) matricea mitocondriei; e) citoplasmă.
TA 4.53. Care este funcţia principală a reacţiilor de lumină ale
fotosintezei?
a) să producă o formă a glucozei bogată în energie pornind de la CO2 şi
apă; b) să producă ATP şi NADPH; c) pentru a produce NADPH folosit în
respiraţie; d) să transforme energia chimică în gliceraldehdifosfat; e) să
folosească ATP în sinteza glucozei.

Figura 4.25. Complexele transferului de electroni din membrana

cloroplastului(prelucrat după Biology, N. A. Campbell, et all, Ed, International Edition, Benjamin
Cummings, 6 Ed, 2002)
th
4.5.2.2. Fixarea
carbonului Reacţia principală de fixare a carbonului este cea dintre CO2
provenit din atmosferă, ribulozo 1,5-bifosfat şi apă cu formare a
două molecule de 3-fosfoglicerat. Reacţia este catalizată în stromă
de către o enzima abundentă, ribulozo bifosfat carboxilaza.
Producerea de ribulozo 1,5-bifosfat necesită o serie de reacţii care
consumă NADPH şi ATP. În ciclul de fixare a carbonului (ciclul
Calvin-Benson), 3 molecule de ATP şi 2 molecule de NADPH sunt
consumate pentru fiecare moleculă de CO2 transformată. În stromă,
acest ciclu duce la formarea de gliceraldehid-3-fosfat. Acesta se va
acumula în stromă sau va fi exportat în citosol pentru a fi
transformat într-un dizaharid numit zaharoză, care reprezintă
principala formă de transport a glucidelor în celulele vegetale.
4.5.2.3. Genomul Este un ADN circular, cu mărime de 120-200 kpb. Codifică

cloroplastului molecule de ARNr, 30 molecule de ARNt, aproximativ 20 de
proteine ribozomale cloroplastice, subunităţi ale ARN polimerazei,
mai multe proteine ale fotosistemelor I şi II, subunităţi ale ATP
sintetazei şi subunitatea mare a ribulozo difosfat carboxilazei. Ca şi
mitocondria, cloroplastul nu este niciodată sintetizat de novo.
Provine mereu din cloroplaste preexistente. Multe subunităţi
proteice sunt produse în citosol (sunt proteine codificate de
genomul nuclear) şi importate în diferite compartimente
cloroplastice.
TA 4.54, Care dintre următorii produşi ai reacţiilor de lumină din

fotosinteză sunt utilizaţi în ciclul Calvin?
a) CO2 şi glucoza; b) H2O şi O2; c) ADP, Pi şi NADP+; d) Electronii şi H+; e)
ATP şi NADPH

4.6. Nucleul şi În ciuda diferenţelor evidente de formă şi de funcţie, diferitele

funcţiile sale tipuri celulare care compun un organism multicelular, fie că este
vorba de o ciupercă sau de un mamifer, conţin un lot complet de
gene. Văzută din exterior o celulă din constituţia unui cartilaj şi un
neuron nu se aseamănă deloc. Cu toate acestea cele două tipuri
celulare conţin acelaşi complement de gene.
Informaţia genetică, înmagazinată în structura moleculelor
de ADN (acid deoxiribonucleic), prezentă într-o celulă eucariotă
specializată, se poate compara cu o carte care conţine toate
indicaţiile necesare construcţiei unei clădiri cu utilităţi multiple. În
cursul realizării construcţiei, sunt probabil necesare toate planurile
dar numai o mică parte a informaţiei va trebui consultată în timpul
activităţii de construcţie a unui etaj sau a unei singure camere.
Această abordare este adevărată şi pentru un ovul fecundat, care
conţine ansamblul instrucţiunilor genetice, şi care este fidel replicat,
informaţia fiind distribuită tuturor celulelor organismului în
dezvoltare. În consecinţă, celulele poartă mult mai multă informaţie
genetică decât pot utiliza vreodată. Acestea posedă mecanisme
care le permit să exprime informaţia genetică, în mod selectiv,
urmând numai instrucţiunile care privesc numai o singură celulă
într-un moment particular al existenţei acesteia. În acest subcapitol,
o să analizăm modalităţile care le permit celulelor eucariote să
structureze totalitatea materialului genetic pe care îl conţin, în
condiţiile controlului coordonat al expresiei genelor menite să
asigure numai sinteza anumitor proteine. Mai întâi vom descrie
structura şi proprietăţile nucleului celulei eucariote, care conţine
majoritatea informaţiei genetice şi mecanismele de reglare a
acesteia.
Nucleul conţine cea mai mare parte a materialului genetic
(ADN) al unei celule, o mică parte fiind conţinută în mitocondrii şi
cloroplaste. Astfel, acesta condiţionează sinteza tuturor tipurilor de
ARN: ARNm care va fi tradus în proteine, ARNr care intră în
constituţia ribozomilor şi ARNt, indispensabil pentru biosinteza
proteinelor.
În ciuda importanţei sale pentru stocarea şi utilizarea
informaţiei genetice, nucleul celulei eucariote posedă o morfologie
destul de comună (Figura 4.25). Conţinutul nuclear reprezintă o
masă vâscoasă amorfă de materie închisă într-un înveliş nuclear
complex. În nucleul unei celule tipice, în interfază, se evidenţiază: i)
cromozomii, prezenţi sub forma unor fibre nucleoproteice foarte
alungite, cromatina; ii) matricea nucleară care este formată dintr-o
reţea fibrilară care conţine proteine; iii) unul sau mai mulţi nucleoli,
structuri amorfe, opace în microscopie electronică care sunt sediul
sintezei ARN ribozomal şi al asamblării ribozomilor; iv)
nucleoplasma, substanţă lichidă care conţine toate componentele şi
elementele nucleului eucariot

În figura 4.26 sunt ilustrate schematic diferitele elemente ale

nucleului eucariot.
Figura 4.26. Structura nucleului celulei eucariote (prelucrat după Biology, N. A.

th
Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6 Edition,
2002)
În general, celula eucariotă conţine un singur nucleu, cu

excepţia anumitor celule ca eritrocitele umane care îl pierd în cursul
diferenţierii lor sau ca hepatocitele şi osteoclastele care sunt
plurinucleare. Nucleul, frecvent sferic, poate avea o forma similară
cu cea a celulei: alungită pentru celulele fuziforme, discoidală în
celulele pavimentoase. Poziţia sa geometrică centrală şi mărimea
variază şi este caracteristică unui tip celular.
4.6.1. Învelişul În opoziţie cu termenul de membrană nucleară, învelişul

nuclear nuclear desemnează structura complexă care se află la frontiera
dintre nucleul şi citoplasma unei celule eucariote. Într-o celulă,
separarea materialului genetic şi a citoplasmei care îl înconjoară
este poate caracteristica cea mai importantă care distinge
eucariotele de procariote. Apariţia învelişului nuclear este cu
siguranţă un punct de reper în evoluţia biologică. Învelişul nuclear
constă în mai multe elemente distincte (Figura 4.26).

Continuitatea învelişului care delimitează nucleul este

asigurată de două membrane concentrice separate de un spaţiu
intermembranar de 10 la 50 nm. Cele două membrane sunt
fuzionate din loc în loc şi formează pori circulari care sunt compuşi
dintr-un ansamblu complex de proteine. Densitatea porilor nucleari
variază de la aproximativ 2 la 4 pe μm2 în învelişul nuclear al
eritrocitelor de pasăre, relativ inactiv din punct de vedere metabolic,
la mai mult de 60 μm2 în cel al ovocitelor care se pregătesc să
răspundă nevoilor viitoare ale dezvoltării embrionare.
O celulă de mamifere, de mărime medie, posedă aproximativ
3 000 de pori nucleari. Membrana externă este în general presărată
cu ribozomi şi adesea în continuitate cu membrana reticulului
endoplasmatic (Figura 4.26).
Suprafaţa internă a învelişului nuclear este bordată de o
plasă fibrilară densă, numită lamina nucleară. În anumite celule,
cum este ovocitul de amfibian, această lamină formează un strat
destul de continuu, în timp ce în altele pare mult mai fragmentată.
Considerăm că lamina nucleară reprezintă un suport structural
pentru învelişul nuclear şi serveşte la fixarea fibrelor de cromatină
la periferia nucleului (Figura 4.26).
Fibrilele laminei nucleare au un diametru de aproximativ 10
nm şi sunt compuse din polipeptide numite lamine, care aparţin
aceleiaşi superfamilii de polipeptide care compun filamentele
intermediare ale citoscheletului. Ca şi pentru componentele
intermediare ale citoplasmei, integritatea laminei nucleare este
controlată de către procesul de fosforilare/defosforilare.
Dezasamblarea laminei nucleare, înainte de mitoză, este indusă de
către fosforilarea laminelor de către o kinază specifică.
TA 4.55. Care sunt principalele elemente ale nucleului unei celule

eucariote care pot fi evidenţiate prin tehnici microscopice?
TA 4.56. Enumeraţi principalele trei roluri ale ADN.
TA 4.57. Care sunt cele două roluri pe care laminele le au în structura şi

funcţia nucleului
TA 4.58. Care dintre următoarele perechi este greşită?

a) nucleol – RNA ribozomal; b) nucleu –cromozomi; d) lizozomi – sinteza
proteică; d) membrana celulara – bistrat lipidic; e) citoschelet – microtubuli
TA 4.59. Sub forma unui eseu de maxim 200 de cuvinte discutaţi diferenţa
majoră care există între o celulă procariotă şi una eucariotă din punctul de vedere
al structurării informaţiei genetice.
TA 4.60. Noţiunea de înveliş nuclear desemnează: a) membrana internă;
b) structura complexă care se află la frontiera dintre nucleul şi citoplasma unei
celule eucariote; c) membrana externă pe suprafaţă căreia există pori; d) spaţiul
intermembranar nuclear; e) totalitatea fibrelor de cromatină.

4.6.1.1. Structura şi Învelişul nuclear este o barieră care separă două din cele
funcţia complexului mai importante compartimente ale celulei, nucleul şi citoplasma,
porilor nucleari porii fiind porţi în această barieră. Contrar membranei plasmatice,
care împiedică trecerea macromoleculelor între citoplasmă şi
spaţiul extracelular, anvelopa nucleară este un centru activ pentru
ARN şi proteinele care se deplasează în cele două sensuri, între
compartimentele pe care aceasta le separă. Replicarea şi
transcripţia materialului genetic, în nucleu, necesită participarea
unui mare număr de proteine care se sintetizează în citoplasmă şi
sunt transportate prin învelişul nuclear. Invers, moleculele de
ARNm, ARNt şi subunităţile ribozomilor care sunt fabricate în
nucleu trebuie să fie transportate prin membrana nucleară, în sens
invers.
Anumite elemente, cum sunt moleculele ARNsn (ARN „small
nuclear”), se deplasează în cele două direcţii. Ele sunt sintetizate în
nucleu, se asamblează în particule ribonucleoproteice (RNP), în
citoplasmă, şi sunt reimportate în nucleu unde intervin în maturarea
ARNm. Acest trafic intens se realizează prin porii nucleari. Ţinând
seama că particule materiale, de talia subunităţilor ribozomale, pot
să treacă prin porii nucleari, putem presupune că aceştia sunt
canale deschise dar, de fapt, este exact contrar. Porii nucleari
conţin un aparat complex, în formă de coş, numit Complexul Porului
Nuclear (CPN) care obturează porul ca un dop şi care se reliefează
în afară în citoplasmă şi în nucleoplasmă. Structura CPN este
prezentată în modelul schematic din figura 4.27.
CPN este un enorm complex molecular cu simetrie
octogonală care se estimează că are în structură 100 la 200
polipeptide. Masa CPN este cam de 30 ori mai mare decât masa
unui ribozom. Structura moleculară a complexului CPN a fost
determinată de-a lungul timpului graţie tehnicilor de microscopie
electronică şi de analiză de imagini din ce în ce mai performante.
Dacă sunt injectate soluţii, ale moleculelor cu masă moleculară
mică, în citoplasma unei celule acestea pot penetra rapid în porii
nucleari prin simplă difuzie. Experimentul sugerează că aceste
substanţe sunt capabile să treacă printre fantele existente între
razele coşului.
Capacitatea moleculelor mai mari (proteine şi

4.6.1.2. Traficul nucleoproteine) de a trece din citoplasmă în nucleu depinde de
nucleu-citoplasmă sediul lor obişnuit de rezidenţă, în nucleu sau în afara acestuia. De
exemplu, dacă o proteină citoplasmatică, cum este albumina serică
bovină, este marcată radioactiv şi injectată în citoplasmă, ea are
tendinţa de a rămâne acolo. Din contră, dacă injectarea este
realizată cu o proteină cu localizare nucleară, nucleoplasmina,
proteina marcată va fi regăsită imediat în nucleu.

Figura 4.27. Structura porului nuclear (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J.

th
B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6 Edition,
2002)
Importul proteinelor în nucleu trece prin mai multe etape:

i) proteina care trebuie importată se cuplează cu un receptor
pentru SLN (Semnal de Localizare Nucleară) care pare a fi localizat
la suprafaţa filamentelor depărtate de inelul extern al porului către
citoplasmă;
ii) interacţia între proteina nucleară şi receptorul pentru SLN
permite acostarea proteinei pe faţa citoplasmatică a complexului
porului nuclear prin formarea unui complex de transport;
iii) deplasarea complexului de transport prin por necesită
energie eliberată din hidroliza ATP. Aceasta implică o modificare a
conformaţiei transportorului, structură mare în formă de dop (inel
intern) situată în centrul complexului porului nuclear (Figura 4.27).
Modificarea de conformaţie deschide un canal în centrul
transportorului şi permite moleculelor situate în proximitatea
acestuia să pătrundă în nucleoplasmă. După acelaşi principiu,
substanţele care trec din nucleu în citoplasmă declanşează,
probabil, deschiderea transportorului în sens invers.
Un por nuclear individual este capabil să importe proteine şi

să exporte ARN şi ribonucleoproteine. Acest transport bidirecţional
poate fi vizualizat prin microscopie electronică. De asemenea,
tendinţa de acumulare în unul dintre cele două compartimente
celulare a unor proteine purtătoare de semnale de localizare în
citoplasmă sau în nucleu poate fi vizualizată prin microscopie de
fluorescenţă sau confocală.

4.6.2. Nucleul este Specialiştii în biologie celulară se bazează mult pe studiile

un organit biochimice pentru a înţelege activităţile nucleului. Cu toate că
organizat acestea furnizează un număr mare de informaţii, distrug toate
structurile moleculare organizate care pot exista în nucleu şi dau
impresia că acesta nu este decât un „sac” de elemente repartizate
la întâmplare. În acelaşi timp, o serie de studii de microscopie ne
fac să realizăm că nucleul este în realitate un compartiment foarte
organizat. De exemplu, fibrele de cromatină, care compun un
cromozom interfazic, nu sunt dispersate în tot nucleul, cum am
putea crede, ele sunt concentrate într-un domeniu specific care nu
se suprapune deloc cu domeniile altor cromozomi.
Interacţiunile între extremităţile cromozomilor şi anvelopa
nucleară reprezintă un alt mod de organizare a cromozomilor în
nucleu. Această asociere este evidentă mai ales în meioză, când
cromozomii pot să se îndepărteze de anvelopa nucleară şi să
formeze un „buchet”.
De mai bine de treizeci de ani se ştie că ARN ribozomal este
sintetizat în nucleol, dar se consideră că celelalte molecule de
ARN, şi mai ales ARNm se asamblează în tot nucleul. Cercetările
ultimilor zece ani au demonstrat clar că moleculele de ARNm sunt
sintetizate într-un număr limitat de situsuri discrete situate în
întregul nucleu. Dacă sunt identificate cu ajutorul unor sonde
marcate fluorescent, situsurile de sinteză şi de maturare a
moleculelor de pre-ARNm apar sub forma unor „pete” strălucitoare
în nucleoplasma nemarcată. Fiecare din cele 20 la 50 de pete
observate într-un anumit nucleu reprezintă situsul sintezei mai
multor molecule de ARNm diferite. Diferitele elemente ale nucleului
sunt organizate în acest compartiment printr-o reţea interactivă
complexă de filamente care compun matricea nucleară.
4.6.2.1. Cromozomii Matricea nucleară nu este numai un schelet care menţine

forma nucleului sau un eşafodaj pe care se organizează buclele de
cromatină; ea serveşte şi de fixare pentru mecanismele care
intervin în diferite activităţi ale nucleului, cum sunt transcripţia,
maturarea ARN şi replicarea. De exemplu, dacă celulele sunt
incubate în prezenţă de precursori radioactivi ai ARN sau ADN în
timpul unei scurte perioade, găsim că aproape toţi acizii nucleici
sintetizaţi sunt asociaţi fibrilelor matricei nucleare.
Cromozomii se individualizează structural la începutul

mitozei şi „par să dispară” din nou la sfârşitul acesteia. Aceştia sunt
constituiţi dintr-un complex de ADN şi proteine numit cromatină.
Cromatina există în diverse stări în diferite faze ale ciclului celular.
Cromozomii sunt mult mai scurţi decât lungimea moleculelor de
ADN pe care le conţin.

În medie, un cromozom uman conţine o moleculă de ADN de

aproximativ 5 cm. Compactarea acestui material genetic, în
structura cromozomului, presupune existenţa unui sistem organizat
de împachetare care să permită totuşi funcţionarea genomului şi
exprimarea genelor. Observate la microscopul electronic, cea mai
mare parte a organitelor intracelulare prezintă o structură care ne
oferă informaţii interesante despre funcţia lor. Totuşi, micrografiile
electronice ale preparatelor fine ale nucleului oferă destul de puţine
informaţii privind natura cromozomilor în interfază. În această
etapă, cromozomii sunt mult mai puţin vizibili deoarece cromatina
se află într-o stare mai relaxată (Figura 4.28).
Figura 4.28. Micrografii electronice care prezintă starea cromatinei în

interfază (a) şi în mitoză (b) (prelucrat după Molecular Cell Biology Lodish H., et. al., 2000)
Structura cromozomului mitotic

Dispersarea cromatinei în celulele în interfază face mult mai
uşoară replicarea şi transcripţia ADN. Din contră, cromatina
celulelor mitotice este sub forma cea mai condensată, care
uşurează „livrarea” unui pachet intact de ADN fiecărei celule fiice.
Cromozomii mitotici sunt foarte utili, atât pentru biologi cât şi pentru
medici, deoarece ei conţin un lot complet de material genetic
celular şi pot fi puşi în evidenţă prin tehnici simple (Figura 4.28 b).
Când un cromozom se condensează în timpul profazei mitotice, el
adoptă o formă distinctă şi constantă determinată, în principal, de
lungimea moleculei de ADN şi de poziţia centromerului. Se pot
evidenţia cromozomii mitotici ai unei celule în diviziune prin tehnica
descrisă în figura 4.29. În această tehnică, celulele sunt sparte
după oprirea diviziunii celulare în mitoză în urma folosirii colchicinei.
Cromozomii mitotici sunt fixaţi la suprafaţa unei lame unde ocupă o
suprafaţă foarte mică şi coloraţi cu diferite tipuri de reactivi (Tabelul
din figura 4.30). De exemplu, tehnica în care se realizează o
proteoliză limitată şi colorarea cu reactiv Giemsa poartă numele de
“bandare G”. Prin aceasta
se evidenţiază prin benzi închise la culoare regiunile bogate în AT
şi prin benzi pale cele bogate în GC

După fotografiere cromozomii individuali sunt decupaţi şi

aranjaţi în perechi. Se realizează un cariotip în care cromozomii
omologi sunt dispuşi în ordinea descrescătoare a mărimii aşa cum
se prezintă în figura 4.29b. Celulele somatice de la om conţin 46
cromozomi care pot fi grupaţi în 22 de perechi omologe şi
cromozomii sexuali care sunt XX la femei şi XY la bărbaţi. Studiul
cariotipului este o tehnică de bază pentru citogeneticieni. Cu
colorantul Giemsa se obţin între 400 şi 800 benzi pentru un set
haploid de cromozomi. Preparatele de cromozomi mitotici sunt
curent realizate pornind de la culturi de celule sanguine pentru a
identifica indivizii purtători de anomalii cromozomale. Există
posibilitatea determinării cromozomilor suplimentari, absenţa lor
sau o serie de alte modificări vizibile la microscopul optic.
Braţul scurt al cromozomului este desemnat cu litera p
(„petit”), iar braţul lung cu litera q (următoarea literă din alfabet). În
tehnicile de bandare, fiecare braţ al cromozomului este împărţit în
două sau mai multe regiuni prin benzi mari. Regiunile sunt
numerotate cu 1, 2, 3 pornind de la centromeri către capete.
Fiecare regiune este divizată în benzi şi subdiviziuni ale benzilor.
De exemplu, Xp21.2 se referă la segmentul cromozomial localizat
pe braţul scurt al cromozomului X, în regiunea 2, banda 1 şi sub-
banda 2.
Centromerii
Se poate remarca că toţi cromozomii reprezentaţi în figurile
4.28 şi 4.29 posedă o regiune unde suprafaţa lor exterioară este
net răscroită. Această scobitură care este vizibilă foarte bine în
figura 4.28 b reprezintă centromerul cromozomului. Poziţia
centromerului este variabilă, împărţind cromozomul (cromatida) în
două regiuni inegale. În general, centromerii conţin heterocromatină
constitutivă. Centromerii cromozomilor umani conţin secvenţe lungi
de aproximativ 170 nucleotide (ADN satelit α) dispuse în tandem şi
repetate de la 2 000 la 30 000 ori pentru fiecare centromer. ADN
centromeric fixează proteine specifice, printre care şi cele care
servesc drept situs de fixare a microtubulilor în procesul de
separare a cromozomilor în timpul diviziunii mitotice. Centromerii
împart fiecare cromatidă în două cromatide inegale numite braţe.
Telomerii
Cele două extremităţi ale moleculei de ADN, de la nivelul
fiecărui cromozom, posedă segmente particulare de secvenţe
repetitive numite telomeri, care formează un „coif” la fiecare capăt.
La om telomerii posedă motivul repetitiv TTAGGG/AATCCC care
se repetă de o mie de ori şi permite replicarea normală a capetelor
cromozomilor (Figura 4.31a).
Contrar celor mai multe tipuri de secvenţe repetitive, care
variază mult între specii, chiar dacă ele sunt înrudite şi apropiate
evolutiv, în cazul telomerilor de la om şi de la marea
majoritate a vertebratele studiate până în prezent, găsim aceeaşi
secvenţă telomerică.

La alte organisme, cum sunt protozoarele şi drojdiile,

telomerii au secvenţe diferite. Totuşi, asemeni situaţiei de la
vertebrate, una dintre catene este întotdeauna bogată în resturi
de guanozină iar complementara sa în resturi de citozină.
Catena bogată în G este orientată în sensul 5’-3’ către
extremitatea cromozomului şi depăşeşte cu 12 la 15 nucleotide
extremitatea catenei bogată în C. Datorită existenţei acestui
dezechilibru catena bogată în G formează o coadă scurtă,
monocatenară, la cele două extremităţi ale cromozomului.
Această dispoziţie persistă de la o generaţie celulară la alta
datorită unei enzime speciale, telomeraza, care poate adăuga
noi unităţi repetitive la extremitatea 3’ a catenei bogate în G
(Figura 4.31 b).
Figura 4.29 Cariotipul cromozomilor mitotici de la om: a) tehnică folosită pentru

obţinerea de preparate de cromozomi mitotici din leucocitele sângelui periferic; b)
cariotip uman (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Ed,
International Edition, Benjamin Cummings, 6 Edition, 2002)
th

Tehnică Procedeu Tipul benzilor

Bandarea G Proteoliză limitată, Benzi întunecate bogate în
colorare Giemsa AT;
Benzi pale bogate în GC
Bandarea R Denaturare prin căldură, Benzi întunecate bogate în
colorare Giemsa GC
Benzi pale bogate în AT
Bandare Q Colorare cu quinacrină Benzi întunecate bogate în
AT
Benzi pale bogate în GC
Bandare C Denaturare cu hidroxid Evidenţierea de benzi
de bariu, colorare întunecate de
Giemsa heterocromatină
Figura 4.30. Tehnici de colorare folosite pentru bandarea cromozomilor
Telomeraza, ale cărei proprietăţi au fost bine studiate de

către Elisabeth Blackburn şi colegii săi de la Universitatea din
California, San Francisco, este o transcriptază inversă care
asamblează fragmente de ADN folosind o catenă ARN drept
matriţă. Este o enzimă foarte neobişnuită deoarece fragmentul de
ARN care serveşte drept model (matriţă) face parte din structură.
Telomerii au roluri importante în celulă :

i) sunt necesari replicării complete a cromozomului;
ii) protejează cromozomii de nucleaze şi de alte influenţe
destabilizatoare;
iii) împiedică fuziunea dintre extremităţile cromozomilor în
procesele de recombinare;
iv) facilitează interacţiile dintre extremităţile cromozomilor şi
anvelopa nucleară în anumite tipuri celulare.
De asemenea, telomerii şi activitatea telomerazei par să fie unii
dintre principalii actori implicaţi în procesul de îmbătrânire. Celulele
normale, în cultură, nu sunt capabile să se dividă decât de un
număr limitat de ori înainte de a da semne de „îmbătrânire” şi de a
muri în final.
Telomerii se scurtează deoarece cea mai mare parte a

celulelor umane par să fie lipsite de telomeraze. Contrar celulelor
normale, celulele canceroase nu încetează să crească în cultură şi
devin „nemuritoare”. Unul dintre factorii care ar putea contribui la
imortalizarea celulelor maligne este reactivarea telomerazei, care
conservă lungimea telomerilor de-a lungul generaţiilor. De fapt,
cercetările realizate în acest sens au demonstrat clar că celulele
canceroase posedă o activitate telomerazică care nu poate fi
evidenţiată în celulele normale. Această descoperire a declanşat
stimularea cercetărilor privind inhibitorii specifici ai acestei enzime
în speranţa că aceştia vor avea efect benefic în tratamentul
anumitor tipuri de cancer.

Figura 4.31. Completarea capetelor ADN de către telomerază: a) procesul de

replicare şi evidenţierea formării capetelor incomplete ale cromozomilor pentru
catena întârziată; b) mecanismul de acţiune al telomerazei cu evidenţierea
motivelor repetitive de la capetele cromozomilor (prelucrat după Biology, N. A. Campbell,
J. B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6 Edition, 2002)
th
TA 4.61. Credeţi că un cromozom poate avea mai mulţi centromeri?

TA 4.62. La ce servesc telomerii?
TA 4.63. Ce este un cariotip?
a) fenotipul unui individ; b) genotipul unui individ; c) o combinaţie unică de
cromozomi întâlniţi într-un gamet; d) un sistem de clasificare al acizilor nucleici; e)
o dispunere a cromozomilor omologi într-o celulă organizată în relaţie cu numărul,
mărimea şi tipul lor.
TA 4.64. O celula eucariotă care pierde telomeraza va:
a) avea o mare probabilitate de a deveni canceroasa; b) produce fragmente
Okazaki; c) avea o replicare întârziată; d) suferi o reducere a lungimii
cromozomilor; e) fi foarte sensibilă la lumina solară.
După cum am arătat mai sus, o celulă umană normală

4.6.3. Împachetarea conţine aproximativ 6 miliarde de perechi de baze repartizate între
genomului eucariot 46 de cromozomi (cantitatea prezentă în numărul diploid de
cromozomi ne-replicaţi). Fiecare cromozom conţine o singură
moleculă continuă de ADN. Deoarece fiecare pereche de baze
ocupă aproximativ 0,34 nm, 6 miliarde de perechi de baze
corespund unei molecule lungi de 2 metri. De asemenea, în celulă,
ADN este hidratat cu cantităţi importante de apă (aproximativ 6
molecule de apă pentru fiecare pereche de baze), care şi acestea
duc la creşterea volumului.

Problema cheie a fost identificarea modalităţilor prin care

este posibilă localizarea a 2m de ADN hidratat într-un nucleu al
cărui diametru nu depăşeşte 10 μm, asigurând în acelaşi timp,
accesul proteinelor şi enzimelor implicate în procesele de reglare.
O altă problemă, la fel de importantă, se referă la modul în care
molecula de ADN, dintr-un cromozom, este organizată pentru a nu
se înnoda cu moleculele altor cromozomi. Răspunsurile la toate
aceste probleme îl găsim în modul remarcabil de împachetare al
moleculei de ADN.
Se cunoaşte de mult timp că fibrele care formează

cromatina, şi intră în structura cromozomilor, sunt formate din ADN
în asociere cu proteine. Proteinele din structura cromatinei sunt
împărţite în două grupe principale: histonele şi proteinele
cromozomiale nehistonice. Histonele reprezintă o colecţie de mici
proteine bazice bine definite, în timp ce proteinele nehistonice sunt
compuse dintr-un număr mare de proteine diferite cu rol structural,
enzimatic şi reglator. Cromatina mai conţine şi un procentaj scăzut
de ARN compus, în principal, din catene de ARNhn („heterogen
nuclear”) în diferite stadii de maturare şi din ARNsn („small
nuclear”) care intervine în procesul de maturare („splicing”) al
ARNm.
În celulele eucariote, unitatea de bază a organizării
cromatinei este nucleozomul. Acesta reprezintă o entitate în care
146 pb sunt răsucite în două ture de super-elice stângă în jurul unui
octamer de histone care conţine câte două exemplare din
moleculele H2A, H2B, H3 şi H4. Nucleozomii sunt organizaţi în
filamente de 10 nm în diametru prin interacţiuni cu histona H1, care
se legă la ADN care intră şi iese din nucleozom. Un al treilea nivel
de organizare este obţinut prin răsucirea unui filament de 10 nm
într-o elice care conţine 6 nucleotide pe tur, cu formarea unui
solenoid cu un diametru de 30 nm. Structuri mai complexe ale
cromatinei sunt realizate prin condensarea filamentelor de 30 nm,
dar detaliile privind aceste structuri sunt mai puţin cunoscute
(Figura 5.15).
Microscopia electronică a furnizat dovezi decisive privind
organizarea cromatinei în regiuni, bucle şi domenii distincte de 30
la 300 kpb, fixate fiecare pe o matrice bogată în proteine. Fiecare
buclă pare să aibă doar o singură origine de replicare şi să se
comporte ca o unitate de replicare.
Buclele, sunt unităţi de suprarăsucire independente,
structura topologică a fiecăreia fiind independentă de starea
celorlalte. Se pare că acest lucru este posibil datorită fixării
extremităţilor buclelor în matrice. Cu toate că fiecare buclă conţine
mai multe unităţi de transcripţie, activitatea întregii regiuni poate fi
coordonată pentru a fi reprimată sau potenţial activată (Figura
4.32).

TA 4.65. Într-un nucleozom, ADN este spiralat în jurul:

a) moleculelor polimerazice; b) ribozomilor; c) histonelor; d) nucleolului; e)
ADN satelit.
TA 4.66. Făcând apel şi la cunoştinţele dobândite în urma parcurgerii
unităţilor 1 şi 4 realizaţi un eseu privind consecinţele compactării materialului
genetic în evoluţia lumii vii
Figura 4.32. Schema generală a organizării cromatinei cu evidenţierea

principalelor nivele cunoscute de organizare (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J. B.
th

4.6.3.1. Nucleozomii Împachetarea precisă a ADN de la eucariote depinde de

- primul nivel de histone, grup remarcabil de proteine bazice care se împarte în cinci
organizare al subgrupe, în principal în funcţie de conţinutul lor în lizină şi arginină
cromozomului care reprezintă aproximativ ¼ din totalul aminoacizilor (Tabelul din
Figura 4.33). La pH fiziologic, aceste proteine sunt încărcate
pozitiv. Aminoacizii bazici din structură suferă modificări post-
traducţionale (acetilare, metilare, fosforilare) reversibile enzimatic.
Studiile comparative de secvenţă şi de structură tridimensională au
condus la divizarea familiei histonelor în două grupuri: H2A, H2B,
H3 şi H4 pe de o parte şi H1 pe de altă parte. Această
eterogenitate este subliniată şi de poziţia lor în nucleozom.
De fapt, histonele H4 şi H3, şi într-un grad mai mic H2A şi
H2B, sunt proteine foarte conservate evolutiv. Exemplul cel mai
frapant este al histonei H4 de la bovine şi de la mazăre, care au
acelaşi număr de aminoacizi (102) şi ale căror secvenţe primare nu
diferă decât prin doi aminoacizi: o lizină în locul unei arginine şi o
leucină în locul unei valine. Aceste diferenţe minore sunt prezente
în condiţiile în care divergenţa dintre animal şi plantă s-a produs
acum un miliard de ani. Structura histonei H1 este mult mai
variabilă de la o specie la alta. Această conservare extremă
sugerează că toţi aminoacizii au un rol bine definit în funcţionarea
proteinei.
Structura terţiară a histonelor din primul grup demonstrează
existenţa a două domenii: un domeniu central globular, hidrofob şi
un domeniu N-terminal, hidrofil, încărcat pozitiv şi flexibil. Histona
H1, mai lungă, posedă un al treilea domeniu la nivelul capătului C-
terminal, hidrofil şi flexibil.
La începutul anilor 1970, s-a putut observa că în urma
tratamentului cromatinei, cu nucleaze nespecifice, cea mai mare
parte a ADN era transformată în fragmente de aproximativ 200
perechi de baze sau în multipli ai acestora.
Din contră, acelaşi tratament aplicat moleculelor de ADN
„nud” determină obţinerea unei populaţii de fragmente de mărimi
aleatoare. Această descoperire i-a făcut pe cercetători să considere
că fragmentele uniforme de ADN cromozomial erau protejate de
atac enzimatic probabil prin asocierea lor periodică cu o proteină.
Histone Nr. Masa % % PUE*

aminoacizi kDa Arg Lys (10-6
ani)
H1 215 23,0 1 29 8
H2A 129 14,0 9 11 60
H2B 125 13,8 6 16 60
H3 135 15,3 13 10 330
H4 102 11,3 14 11 600
Figura 4.33. Caracteristicile histonelor din timus de vacă
* PUE = Perioadă unitară de evoluţie: durată de timp necesară pentru o
schimbare cu 1% a secvenţei de aminoacizi a unei proteine după separarea
a două specii

În 1974, Roger Kornberg, de la Universitatea Harvard, a

propus un nou tip de structură secundară pentru cromatină
bazându-se pe rezultatele digestiei cu nucleaze asupra cromatinei
din diferite surse. Astăzi, se cunoaşte că nucleozomii conţin o
particulă care constituie nucleul nucleozomului, compus din 146
perechi de baze de ADN suprarăsucit, care face aproape două
spire în jurul unui miez proteic central care conţine 8 molecule din
patru histone: H2A, H2B, H3 şi H4 (Figura 4.34d).
Particulele de nucleozomi sunt unite unele de altele printr-un

segment de ADN de legătură, de lungime variabilă (aproximativ 60
de perechi de baze). ADN din structura unui nucleozom şi din braţul
de legătură reprezintă aproximativ 200 de perechi de baze, ceea ce
corespunde valorii fragmentelor găsite în cursul primelor experienţe
cu nucleaze (Figura 4.33a şi b). Nucleele nucleozomilor, care au un
diametru de aproximativ 10 nm, şi ADN de legătură, cu un diametru
de 2 nm, apar pe micrografiile electronice asemeni „unui şirag de
mătănii” (Figura 4.34). Pentru fiecare nucleozom, o moleculă de
histonă H1 este poziţionată în exteriorul nucleului fiind asociată la
cele două extremităţi ale ADN care intră şi ies de pe suprafaţa
complexului proteic. (Figura 4.34d). Dacă se realizează eliminarea
selectivă a moleculelor de histone H1, printr-un tratament al fibrelor
cu soluţii saline de concentraţie scăzută, cromatina capătă un
aspect mult mai dezorganizat.
În general, resturile de aminoacizi bazici ale histonelor
nucleului sunt grupate la extremităţile moleculei, restul structurii
păstrând un caracter relativ hidrofob. Această separare convine
perfect organizării nucleozomului. Regiunile neîncărcate şi
hidrofobe ale histonelor ocupă centrul particulei şi favorizează
agregarea într-un nucleu strâns. Porţiunile polare, bazice, ale
moleculelor din nucleu formează cozi flexibile orientate către
exteriorul particulei, unde resturile încărcate pozitiv pot stabili
interacţii ionice cu grupările fosfat negative din structura scheletului
ADN. Cu toate că, molecula de ADN este strâns asociată nucleului
format din histone prin suprafaţa internă a fibrei elicoidale,
suprafaţa sa externă rămâne expusă şi poate interacţiona cu
moleculele de reglare.
Studii de cristalografie cu raze X au demonstrat că resturile
încărcate pozitiv sunt reunite sub formă de perechi la suprafaţa
octamerului histonic. Situsurile pereche formează un fel de spirală
pe drumul pe care se presupune că îl urmează elicea ADN care
înconjoară nucleul nucleozomului. Acestea servesc drept „puncte
de fixare” pentru cele două catene ale helixului.
Dacă pentru spiralizarea a 200 de perechi de baze de ADN
sunt necesare aproximativ nouă molecule de histone, o celulă
umană care conţine 6 miliarde de perechi de baze de ADN, poate
conţine aproximativ 300 milioane de histone necesare împachetării
primare a materialului genetic.

Astfel se explică, necesitatea unui număr mare de
exemplare de gene care codifică pentru histone în celulele care se
divid rapid
Figura 4.34: Structura şi dimensiunile nucleozomilor: a) sedimentarea

nucleozomilor în gradient de sucroză duce la obţinerea unei serii de picuri care
corespund formelor monomere, dimere, trimere, etc., ale nucleozomilor; b) ADN
extras din fracţiile individuale este supus electroforezei împreună cu un martor
ADN digerat cu nucleaze; c) micrografie electronică a cromatinei eliberată dintr-
un nucleu al unei celule de Drosophila. Se observă că fibrele de cromatină sunt
formate din nucleozomi conectaţi între ei prin segmente scurte de ADN; d)
schemă care demonstrează structura unei particule nucleozomale cu o moleculă
de histonă H1 asociată; e) electroforeză în SDS a unui amestec de histone H3 şi
H4 din timus de viţel. Se observă toate benzile corespunzătoare componentelor
tetramerului (H3)2(H4)2 (prelucrat după Lewin B., Genes VII,2000).

4.6.3.2. Nivelurile
Cel mai redus nivel de organizare al cromatinei îl reprezintă
structurale
răsucirea moleculei de ADN în jurul inimii nucleozomului şi are un
superioare ale
diametru de 10 nm. Totuşi, cromatina nu se găseşte în celulă sub
cromatinei
această formă relativ răsucită de „şirag de mătănii”. Micrografiile
electronice ale secţiunilor de nucleu relevă un număr de pete
minuscule cu un diametru de aproximativ 30 nm care reprezintă
secţiuni transversale la nivelul fibrelor de cromatină. Dacă se
separă cromatina din nucleu, în prezenţa ionilor divalenţi, se
observă prezenţa unor filamente de aceeaşi grosime (Figura 4.35).
Structura acestui filament de 30 nm rămâne încă un subiect
discutabil. În figura 4.35 este prezentat modelul solenoid de
suprarăsucire a filamentului subţire al nucleozomilor (10 nm) pentru
a forma un filament de ordin superior, mai gros. Se presupune că,
fibrele condensate se formează prin împachetarea nucleozomilor
într-o structură spiralată (aranjament solenoid) care conţine şase
nucleozomi pentru fiecare tur de răsucire. Acest nivel suplimentar
de organizare al cromatinei creşte de şase ori raportul de
condensare. Filamentul de 30 nm este conservat prin interacţiunea
între moleculele de histonă H1 ale nucleozomilor vecini (Figura
4.35b).
Dacă sunt extrase selectiv moleculele H1, filamentele groase
de cromatină se derulează şi se transformă în „mărgele” (mătănii)
mai subţiri şi mai înguste. Readăugarea histonei H1 restabileşte
structura de ordin superior. Studii recente de microscopie
electronică sugerează că fibrele de 30 nm sunt mai puţin uniforme
decât modelul solenoid imaginat. Cromatina condensată poate fi de
fapt foarte dinamică fiind formată din structuri parţial depliate care
se pot replia rapid în structuri solenoide ocazionale.
Cromatina din regiunile cromozomiale care nu sunt
transcrise frecvent este predominant în forma condensată de 30
nm, în timp ce regiunile transcrise activ se consideră că adoptă
forma relaxată de „şirag de mătănii” (Figura 4.35a)
TA 4.67. Care dintre următoarele afirmaţii reprezintă succesiunea corectă

a nivelurilor de organizare?
a) nucleozom, fibre de cromatină de 30-nm, domenii buclate; b) domeniul
buclă, 30-nm fibre de cromatină, nucleozom; c) domeniul buclă, nucleozom, 30-
nm fibre de cromatină; d) nucleozom, domeniul bucla, 30-nm fibre de cromatină;
e) 30-nm fibre de cromatină, nucleozom, domeniu buclă
TA 4.68. Nucleozomii sunt organizaţi în filamente de _____în diametru prin
interacţiuni cu _____
a) 80 nm/ histona H4; b) 10 nm/histona H1; c) 30 nm/ histona H2; d) 300
/cicline; e) 15 nm/polimeraze

Următoarea etapă de condensare a ADN în nucleu o

reprezintă organizarea filamentelor de 30 nm într-o serie de bucle
mari suprarăsucite. Se estimează că fiecare buclă conţine între 10
şi 150 kilobaze ADN. Se pare că acestea sunt fixate la baza cu
proteine specifice printre care şi o topoizomerază de tip II care
intervine pentru a controla gradul de spiralizare al ADN la nivelul
buclei. Topoizomeraza eliberează moleculele de ADN dacă o buclă
se încurcă. Buclele de ADN ar putea împărţi genomul în „domenii”,
fiecare conţinând un lot mic de gene care sunt exprimate printr-un
mecanism comun de reglare.
Figura 4.35. Modelul solenoid de organizare a fibrelor de cromatină condensată de 30

nm: a) micrografia şi modul de organizare a nucleozomilor din structură; b) micrografie
prezentând fibrele de 30 nm şi modelul de împachetare solenoid cu caracteristicile sale
structurale (prelucrat după Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th edition, 2000)
Normal, buclele de cromatină sunt etalate la interiorul

nucleului şi nu sunt vizibile, dar prezenţa lor poate fi evidenţiată în
anumite circumstanţe. De exemplu, dacă tratăm cromozomii mitotici
izolaţi cu reactivi care extrag histonele, putem observa că ADN
eliberat de histone se pliază sub formă de bucle plecând de la
eşafodaj proteic, format din proteine nehistonice (Figura 4.32).
Micrografia electronică din figura 4.36b evidenţiază buclele
lungi de ADN ancorate la un schelet cromozomial compus din
proteine nehistonice obţinut prin îndepărtarea histonelor din
structura cromozomilor din celule HeLa, în metafază.

Acest eşafodaj flexibil are forma cromozomului metafazic şi

persistă chiar şi atunci când ADN este digerat cu nucleaze (Figura
4.32c).
O serie de experimente de hibridizare „in situ”, realizate pe

celule umane în interfază, utilizând diferite sonde fluorescente, au
dus la imaginarea modelului prezentat în figura 4.36a. Astfel, s-a
evidenţiat că o serie de sonde (A la H) care recunoşteau secvenţe
situate la milioane de perechi de baze distanţă, în structura ADN
linear, erau poziţionate foarte aproape unele de altele în structura
cromozomului interfazic.
Se consideră că apropierea dintre aceste situsuri este
posibilă datorită asocierii lor la scheletul cromozomului.
Figura 4.36. Nivelurile structurale superioare ale cromatinei: a) model de

structurare a buclelor fibrelor de cromatină de 30 nm imaginat în urma
experienţelor de hibridare in situ cu sonde (A la H) situate la distanţe variabile pe
ADN liniar; b) micrografie electronică a unui cromozom metafazic din celule
HeLa, lipsit de histone ca urmare a unui tratament moderat cu detergenţi (prelucrat
după Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th edition, 2000).
Cromozomul mitotic reprezintă etapă ultimă de condensare a

cromatinei (Figurile 4.28 şi 4.32d). De obicei, un μm de cromozom
mitotic conţine un cm de ADN. Această condensare, realizată ca
urmare a unui proces încă puţin cunoscut, este însoţită de
fosforilarea practic a tuturor moleculelor de histone H1 la nivelul
celor cinci resturi de serină din moleculă.
O imagine generală a diferitelor niveluri de organizare ale
cromatinei de la filamentele nucleozomale până la cromozomii
mitotici este prezentată în figura 4.32.
TA 4.69. Compactarea cromozomilor observată în mitoză este datorată:

a) spiralizării ADN în jurul histonelor; b) răsucirii cromatinei; c) domeniilor bucla;
d) răsucirii, buclării şi împachetării ADN; e) unităţilor repetitive ADN în tandem.

4.6.4. Eucromatina După terminarea mitozei, cea mai mare parte a cromatinei
şi heterocromatina care compune cromozomii mitotici foarte condensaţi se
dispersează şi revine la starea sa interfazică difuză. Totuşi, în cea
mai mare parte a celulelor, aproximativ 10% din materialul
cromozomial îşi păstrează forma condensată compactă pe tot
parcursul interfazei, cromatina condensată putând fi evidenţiată la
periferia nucleului. Termenul de heterocromatină desemnează
cromatina care rămâne condensată în timpul interfazei pentru a o
distinge de eucromatina care desemnează starea dispersată.
Cercetările din ultimii ani demonstrează clar posibilitatea trecerii
reversibile dintr-o formă în alta, această clasificare fiind mai
degrabă didactică.
Numeroase gene de la eucariotele multicelulare nu sunt exprimate
decât în anumite momente ale dezvoltării şi/sau în anumite ţesuturi.
În consecinţă, celulele trebuie să posede modalităţi eficace

pentru a reprima expresia tuturor genelor care nu sunt
caracteristice unui anumit tip de celulă într-o anumită etapă a
dezvoltării sale. Represia unor blocuri mari de gene, prin limitarea
disponibilităţii factoriilor de transcripţie, este un mecanism destul de
puţin probabil pentru o astfel de reglare. Este general admis că
această represie este rezultatul sechestrării genelor „silenţioase” în
complexe de cromatină superior structurate care le fac inaccesibile
maşinăriei de transcripţie.
În absenţa informaţiei privind organizarea acestei structuri a
cromatinei, este imposibil de descris starea de tranziţie care separă
cromatinele reprimate şi exprimate. Genele de menţinere,
exprimate în permanenţă în toate celulele sunt replicate în prima
jumătate a fazei S. În acelaşi context, genele neexprimate tind să
fie replicate mai târziu. De asemenea, replicarea genelor este
precoce în ţesuturile în care ele sunt exprimate şi târzie în ţesuturile
în care acestea sunt „silenţioase". De exemplu, la mamifere
cromozomul X inactiv este replicat după cromozomul X activ.
Aceste corelaţii sugerează că replicarea precoce creează o stare
mai accesibilă maşinăriei de transcripţie crescând eficienţa fixării
factorilor de transcripţie.
Heterocromatina poate fi divizată în două categorii:

constitutivă şi facultativă, în funcţie de permanenţa stării
condensate. Heterocromatina constitutivă rămâne condensată tot
timpul şi reprezintă regiunile din structura ADN care rămân
silenţioase permanent. În celulele de mamifere, cea mai mare parte
a heterocromatinei constitutive se găseşte în apropierea
centromerului tuturor cromozomilor şi în alte câteva regiuni
particulare, cum este braţul distal al cromozomului Y la masculi. La
multe plante, extremităţile cromozomului (telomerii) sunt şi ele
formate din heterocromatină constitutivă.

În principal, ADN din structura heterocromatinei constitutive este format

din secvenţe înalt repetitive şi se presupune că este lipsit de gene care
codifică pentru proteine. Se consideră că, heterocromatina conţine
elemente a căror influenţă se face simţită la o anumită distanţă şi poate
afecta starea fiziologică a genelor învecinate. Astfel, dacă unele gene
active, care şi-au schimbat poziţia ca urmare a unei transpoziţii sau a
unei translocări, se află poziţionate în apropierea heterocromatinei, ele
prezintă tendinţa de a deveni inactive.
Contrar formei constitutive, heterocromatina facultativă este inactivată
specific în cursul anumitor stadii de viaţă ale organismului. Un exemplu
tipic de heterocromatină facultativă este furnizat de inactivarea unui
cromozom X în celulele femele de la mamifere.
Celulele mascule au un mic cromozom Y şi un cromozom X mult mai
mare. Cromozomii X şi Y au puţine gene în comun astfel încât bărbaţii
nu posedă decât un exemplar al genelor situate pe cromozomii sexuali.
Deşi, celulele de la femele conţin doi cromozomi X, unul singur este
funcţional în procesul de transcripţie. Celălalt cromozom rămâne
condensat sub forma unei mase de heterocromatină (Figura 4.37) numit
corpuscul Barr, după numele cercetătorului care l-a descoperit în anul
1949. Se consideră că, producerea corpusculului Barr este un
mecanism normal, graţie căruia celulele femele şi mascule dispun de
acelaşi număr de cromozomi X activi şi sintetizează cantităţi echivalente
de produşi codificaţi de genele situate pe cromozomul X.
Figura 4.37: Evidenţierea heterocromatinei: a) micrografie electronică a unei celule stem din măduva
spinării. Regiunile închise de la periferia nucleului şi din afara nucleolului reprezintă heterocromatină; b)
prezenţa cromozomului X inactivat sub forma corpusculului Barr într-o celulă de femeie (prelucrat după Molecular
Cell Biology, Lodish, et all. 4th edition, 2000)
.
TA 4.70. Cromozomii X şi Y sunt numiţi cromozomi sexuali, deoarece:

a) numărul cromozomilor Y determina sexul unui individ; b) femelele au
cromozomi X şi masculii cromozomi Y; c) aceştia sunt prezenţi numai când celulele
suferă meioza; d) genele localizate pe aceşti cromozomi joacă un rol în
determinarea sexului unui individ; e) aceştia sunt formaţi numai ca rezultat al
fertilizării.

4.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare unitatea 4
R TA 4.1. Membrana plasmatică este constituită dintr-un dublu strat lipidic (40 la
70%) format în principal din fosfolipide şi colesterol. Numeroase proteine (aproximativ
30%) sunt ancorate în membrană. La suprafaţa externă a membranei plasmatice, pe
structura proteinelor sunt ancorate grupări glucidice. Membrana simetrică este asimetrică.
R TA 4.2: b; R TA 4.3:a; R TA 4.4: c; R TA 4.5: d; R TA 4.6: b; R TA 4.7: a; R TA
4.8: a ; R TA 4.9: b; RTA 4.10: a; RTA 4.11: c;
RTA 4.12. Concentraţia de K+ este de 10-20 de ori mai mare în interiorul celulelor
decât la exterior, în timp ce pentru Na+ este invers. Aceste diferenţe sunt determinate şi
menţinute de o ATP-ază din membrana plasmatică care se comportă ca o pompă care
expulzează activ 3 ioni Na+ către exterior şi importă 2 ioni K+ către interior;
RTA 4.13. Na+/K+ ATP-aza este electrogenică şi implicată în producerea unui
potenţial electric membranar deoarece diminuează concentraţia intracelulară de ioni
pozitivi. Transportul de Na+ şi K+ este strâns cuplat cu hidroliza ATP pentru transferul celor
doi ioni contra gradientului lor electrochimic (transport activ primar). Gradientul de Na+/K+
generat de o parte şi de alta a membranei este esenţial pentru funcţionarea celulei şi este
implicat în diverse funcţii: i) reglarea pH; ii) reglarea volumului celular; iii) transportul
nutrienţilor de tip glucoză şi aminoacizi; iv) transmiterea semnalelor în sistemul nervos
(potenţial de acţiune);
RTA 4.14. Ar fi de aşteptat ca cei doi ioni să iasă în mediu când axonul este în
repaus; K+ va difuza prin canalele de ieşire, în timp ce Na+ va fi pompat prin transport
activ. Declanşarea unui potenţial de acţiune va fi însoţită de o ieşire a K+ în faza de
repolarizare.
RTA 4.15. De exemplu, potenţialele de acţiune ar putea merge în ambele direcţii în
lungul axonului.
R TA 4.16: e; R TA 4.17: c; R TA 4.18: c; RTA 4.19:c; R TA 4.20: d;
R TA 4.21. Transportorii transmembranari nu pot vehicula macromolecule de tipul
proteinelor, sau particule ca bacteriile sau resturile celulare. Mecanismele folosite de
celulă implică formarea veziculelor. Transportul către citoplasmă se numeşte endocitoza,
în timp ce transportul către mediul extracelular se numeşte exocitoza. În interiorul celulei,
un flux de vezicule permite transportul macromoleculelor între diferite compartimente.
R TA 4.22. Endocitoza mediată prin receptori este un proces specific. Intervin
proteine membranare care recunosc şi fixează liganzii specificii. Legăturile ligand-receptor
induc o regrupare localizată a complexului şi formarea unei invaginări a membranei
tapetată pe faţa sa citoplasmatică cu proteine fibroase care formează o manta în jurul
veziculei.
R TA 4.23: e; R TA 4.24: Se disting două căi de exocitoză:
i) calea constitutivă care funcţionează în toate celulele. Veziculele de transport duc în
mod continuu moleculele nou sintetizate către membrana plasmatică;
ii) calea reglată care funcţionează în celulele specializate doar ca răspuns la un stimul,
de exemplu un mesager chimic care se fixează la suprafaţa membranei plasmatice.
R TA 4.25: e; R TA 4.26: Joncţiuni intercelulare implicate în comunicarea
intercelulară sunt: joncţiunile etanşe sau impermeabile, Joncţiunile de ancorare şi .
Joncţiunile de comunicare (gap).
R TA 4.27: În calea biosintetică sunt implicate reticulul endoplasmatic (RE) şi
aparatul Golgi (AG). Reticulul endoplasmatic (RE), aparatul Golgi (AG), endozomii,
lizozomii şi veziculele de secreţie comunică între ele, dar şi cu exteriorul celulei (prin
endocitoză şi exocitoză). Conţinutul lor poate fi deci disimulat în mediul extracelular.
Trecerea unei proteine din citosol către lumenul sistemului vezicular este echivalentă cu o
ieşire din celulă. Astfel, în afară de procesele de proteosinteză, destinaţia extracelulară
este determinată de trecerea prin membrana la nivelul reticulului endoplasmatic rugos

(RER).
R TA 4.28: RE este un ansamblu de membrane interne care participă la numeroase
procese biochimice vitale. Întinderea acestui sistem membranar este variabilă în funcţie de
tipul celular. Este abundent mai ales în celulele cu sinteză puternică şi secreţie de proteine
şi glicoproteine. RE poate fi de două tipuri. Este fie rugos, când sunt prezenţi ribozomi pe
suprafaţa sa (RER), fie neted (REN). RER se găseşte, în general, în jurul nucleului,
membrana sa este o prelungire a membranei nucleare externe, în timp ce REN este
adesea mai îndepărtat de nucleu. RER intervine mai ales în biosinteza şi maturarea post-
traductională a diverselor proteine destinate diferitelor compartimente celulare (membrana
plasmatică, lizozomală) sau secreţiei. REN participă la sinteza lipidelor şi mai ales la
reacţii de detoxifiere al căror scop este de a transforma medicamentele şi alte substanţe
toxice în produşi netoxici. REN conţine pompe de calciu care transportă şi concentrează
calciul. Aceasta rezervă este, în parte, eliberată în citosol ca răspuns la un semnal
exterior.
R TA 4.29: Proteinele sintetizate de celule pot avea următoarele destinaţii: a) unele
proteine merg în membrana plasmatică sau în membranele interne; ii) altele sunt
distribuite în lumenul unor organite; iii) altele sunt destinate secreţiei.
R TA 4.30. Moleculele de ARNm mature produse în nucleu ajung în citosol trecând
prin porii nucleari şi sunt traduse în proteine graţie ribozomilor şi proteinelor asociate.
Natura ARNm determină locul traducerii: fie în citosol, fie în reticul. O secvenţa
nucleotidică, care codifică o peptidă semnal, între codonul start al traducerii (AUG) şi
secvenţa proteinei mature, determină locul traducerii ARNm. Peptida semnal este
indispensabilă pentru transferul ribozomilor liberi angajaţi în traducere către membrana
reticulului. Aceasta peptidă este ulterior eliminată de o enzima specifică.
Proteinele de secreţie încep sa fie traduse de ribozomii liberi. După ce peptida
semnal, situată la extremitatea N-terminală a pre-proteinei, este sintetizată, ea este
recunoscută de o ribonucleoproteină care interacţionează cu peptida semnal şi cu
ribozomul, şi opreşte traducerea.
Complexul migrează către membrana RE unde recunoaşte şi interacţionează, cu un
receptor în prezenţa GTP. Ribozomul se ataşează la translocon, care devine situsul de
translocare în lumenul RE a proteinei în curs de sinteză. Traducerea se reia şi peptida
semnal poate să difuzeze prin membrana unde va fi excizată şi degradată în lumenul RE
de către o enzima specifică, semnal peptidaza. Proteina în curs de sinteză continuă să
intre în membrană, ceea ce menţine mereu ribozomul la suprafaţa RE. În afară de excizia
secvenţei semnal, proteina poate suferi şi alte modificări, de exemplu glicozilare. Când
traducerea este terminată, proteina este eliberată în lumenul RE, unde va rămâne până la
transferul de către veziculele de transport. Transportul proteinei prin membrana este co-
traducţional pentru că se face în cursul sintezei proteinei.
R TA 4.31: Acestea sunt fragmente de reticul endoplasmatic rugos, adică bucăţi de
bistrat lipidic împreună cu ribozomii ataşaţi de aceştia care se transformă în vezicule
sferice. Aceasta se produce în timpul omogenizării realizată pentru a prepara eşantioanele
şi datorită faptului că bistraturile lipidice au tendinţa de a se resuda spontan.
R TA 4.32: Procesul de glicozilare care are loc în RER este nespecific în timp ce în
aparatul Golgi se adaugă un motiv glicozidic specific. Din catena oligozaharidică
achiziţionată în RER sunt eliminate unele resturi glucidice, în timp ce altele sunt adăugate
într-o ordine bine determinată.
R TA 4.33. Grupările glucidice sunt adăugate în interiorul lumenului reticulului
endoplasmatic şi aparatului Golgi, care sunt topologic echivalente cu exteriorul celulei.
R TA 4.34: c;

R TA 4.35. Cu partea extracelulară. Partea Golgi orientată către cisterne devine

faţa internă a veziculelor de secreţie şi, după exocitoză, devine faţa externă a membranei
plasmatice.
R TA 4.36. REN concentrează calciul formând rezerve de calciu intracelular. În
celulele endocrine ale gonadelor şi cortexului suprarenal participă la sinteza steroizilor. În
celulele ficatului, participă la detoxifierea barbituricelor şi a etanolului. De asemenea este
implicat în sinteza anumitor proteine.
R TA 4.37. Este produs compusul macroergic numit acid adenozin trifosforic (ATP).
R TA 4.38. Aria suprafeţei membranei mitocondriale interne este mare datorită
formării de criste. De asemenea, conţinutul proteic al membranei este neobişnuit de mare
(> 70%) şi include numeroase enzime şi transportori de electroni.
R TA 4.39. a) mama; b) dacă există o anomalie într-o genă mitocondrială, întreaga
descendenţă a femelei purtătoare va purta acest defect. Un exemplu îl pot constitui
anumite forme de mitocondriopatii.
R TA 4.40. De fapt bacteriile nu posedă mitocondrii dar anumite tipuri prezintă
invaginări membranare în citoplasmă mai mult sau mai puţin complexe. Funcţia acestora
este similară cu a membranei interne mitocondriale. Motivul pentru care mitocondriile se
disting de alte structuri membranare din celulele eucariote se poate considera că ţine de
originea evolutivă: ele au putut fi iniţial simbionţi intracelulari; separarea spaţială a funcţiilor
permite un control mai avantajos (în termenii selecţiei naturale) al diferitelor procese
metabolice.
R TA 4.41. Proteosinteza mitocondrială este relativ restrânsă fiind sintetizate
aproximativ 13 proteine, marea majoritate a proteinelor mitocondriale (în jur de 300
proteine diferite) fiind importate din citoplasmă. Aproximativ 5-10% din proteinele
mitocondriale sunt sintetizate in situ. Altele sunt codificate de genomul nuclear şi
sintetizate în citosol. Astfel, cele două genoame, mitocondrial şi nuclear, intervin pentru
biosinteza proteinelor mitocondriale active.
R TA 4.42: e; R TA 4.43:b; R TA 4.44: d; R TA 4.46: d; R TA 4.47: b; R TA 4.48:a;
R TA 4.45. Da, deoarece acesta se realizează fie cu ajutorul diferenţei de potenţial
(în cazul schimburilor ADP-ATP), fie cu al gradientului protonic (în cazul importului de Pi).
R TA 4.49: d; R TA 4.50: b;
R TA 4.51: Fo traversează membrana mitocondrială şi membrana tilacoidă a
cloroplastului, F1 reprezintă tulpina şi partea inferioară care se extinde de la Fo la
matricea mitocondriei şi în stroma cloroplastelor. Complexul Fo furnizează canalul prin
care protonii se vor întoarce către matriţă sau stromă. Cuplarea mecanică prin intermediul
tulpinii coordonează o rotaţie în interiorul complexului F1 ceea ce determină sinteza ATP.
R TA 4.52:a; R TA 4.53:b; R TA 4.54: e;
R TA 4.55: În nucleul unei celule eucariote tipice, în interfază, se evidenţiază: a)
cromozomii, prezenţi sub forma unor fibre nucleoproteice foarte alungite, cromatina; b)
matricea nucleară care este formată dintr-o reţea fibrilară care conţine proteine; c) unul
sau mai mulţi nucleoli, structuri amorfe; d) nucleoplasma, substanţă lichidă care conţine
toate componentele şi elementele nucleului eucariot.
R TA 4.56. Cele mai importante roluri ale ADN sunt: a) codificare şi stocarea
informaţiei genetice; b) autoreplicare şi ereditate; c) expresia mesajului genetic şi sinteza
de proteine;
R TA 4.57. Lamina nucleară reprezintă un suport structural pentru învelişul nuclear
şi serveşte la fixarea fibrelor de cromatină la periferia nucleului. Lamina nucleară se
dezasamblează şi se asamblează pe parcursul ciclului celular (vezi unitatea 3)
R TA 4.58:c; R TA 4.59: vezi unitatea 1; R TA 4.60: b; R TA 4.63: e; R TA 4.64: d;
R TA 4.61: Centromerii împart fiecare cromatidă în două cromatide inegale numite
braţe. În general, centromerii conţin heterocromatină constitutivă.

R TA 4.62: Telomerii au roluri importante în celulă: a) sunt necesari replicării complete a

cromozomului; b) protejează cromozomii de nucleaze şi de alte influenţe destabilizatoare;
c) împiedică fuziunea dintre extremităţile cromozomilor în procesele de recombinare; d)
facilitează interacţiile dintre extremităţile cromozomilor şi anvelopa nucleară în anumite
tipuri celulare. De asemenea, telomerii şi activitatea telomerazei par să fie unii dintre
principalii actori implicaţi în procesul de îmbătrânire.
R TA 4.65: c; R TA 4.66: eseu de maxim 300 de cuvinte; R TA 4.67: a; R TA 4.68:b;
R TA 4.69: d; R TA 4.70: d;

V 4.1. Enumeraţi funcţiile membranelor importante pentru viaţa unei celule

eucariote.
V 4.2. Descrieţi structura şi proprietăţile unui bistrat lipidic.
V 4.3. Descrieţi asimetria membranei plasmatice în relaţie cu componentele sale
majore: proteine, lipide şi glucide.
V 4.4. De ce este importantă fluiditatea membranară pentru o celulă?
V 4.5. Cum pot avea cele doua feţe ale bistratului lipidic o sarcină ionică diferită?
V 4.6. Cum sunt proteinele aranjate într-o membrană? Care este diferenţa între o
proteină transmembranară şi o proteină periferică:
V 4.7. Comparaţi şi arătaţi diferenţele între cele patru căi fundamentale diferite pe
care le poate urma o substanţă pentru a traversa membrana plasmatică.
V 4.8. Descrieţi două căi care utilizează energie pentru a deplasa ioni şi soluţi
contra unui gradient de concentraţie.
V 4.9. Care dintre următoarele direcţii este calea cea mai probabilă pentru drumul
unei vezicule în sistemul endomembranar?
a) Golgi →lizozomi→RE→membrana plasmatică; b) tonoplast →membrana
plasmatică→înveliş nuclear→RE neted; c) înveliş nuclear→lizozomi→Golgi→membrana
plasmatică; d) RE rugos→vezicule→Golgi→membrana plasmatică; e)
RE→cloroplaste→mitocondrie→membrana plasmatică.
V 4.10. În celulele animale, enzimele hidrolitice sunt „împachetate” pentru a preveni
distrugerea generală a componentelor celulare. Care dintre următoarele organite sunt
implicate în această compartimentare?
a) cloroplast; b) lizozom; c) vacuola centrală; d) peroxizom; e) glioxizom
V 4. 11. Care sunt rolurile reticulului endoplasmatic?
V 4.12. Care dintre următoarele structuri nu este un componentă a sistemului
endomembranar?
a) reticulul endoplasmatic; b) vezicule de transport; c) mitocondria; d) învelişul nuclear;
e) aparatul Golgi.
V 4.13. Care tip celular ar putea asigura cea mai bună oportunitate de a studia
lizozomii?
a) celulele musculare; b) celulele nervoase; c) celule albe fagocitare; d) celulele
frunzelor unei plante; e) celulele bacteriene.
V 4.14. Unde este localizată ATP sintaza într-o celula vegetală?
a) membrana tilacoidă; b) membrana plasmatică; c) membrana mitocondrială
internă; d) A şi C; e) A, B şi C
V 4.15. Care dintre următoarele afirmaţii descriu cel mai bine relaţiile dintre
fotosinteza şi respiraţie?
a) respiraţia este opusul căii biochimice a fotosintezei; b) fotosinteza stochează
energia în molecule organice complexe, în timp ce respiraţia le eliberează; c) Fotosinteza
are loc numai la plante, în timp ce respiraţia are loc numai la animale; d) moleculele de
ATP sunt produse în fotosinteză şi utilizate în respiraţie; e) Respiraţia este un proces
anabolic, iar fotosinteza un proces catabolic.
V 4.16. Care dintre următoarele perechi este greşită?
a) nucleol – ARN ribozomal; b) nucleu – replicarea ADN; c) lizozomi – sinteza
proteica; d) membrana celulara – bistrat lipidic; e) citoschelet – microtubuli
V 4.17. În ce etapă a mitozei sunt fotografiaţi cromozomii pentru prepararea unui
cariotip ?
a) profaza; b) metafaza; c) anafaza; d) telofaza; e) interfaza
V 4.18. O celula eucariotă care pierde telomeraza va:
a) fi incapabilă de a prelua ADN din mediu de cultură; b) fi incapabilă de a identifica
şi corecta nucleotidele greşite în catenele de ADN fiice; c) expune o reducere graduală a
lungimi cromozomiale cu fiecare ciclu de replicare; d) are un potenţial crescut de a deveni
canceroasă; e) încorporează o nucleotidă externă pentru fiecare fragment Okazaki
adăugat.
V 4.19. Ce se poate întâmpla dacă o celulă este incapabilă să producă proteine
histonice:
a) acolo va fi o cantitate crescută de ADN “satelit” produs în timpul centrifugării; b)
ADN celular nu poate fi împachetat în nucleii săi; c) fibrele fusului de diviziune nu se vor
forma în timpul profazei; d) amplificarea altor gene proteice va compensa scăderea
cantităţii proteice în celulă; e) pseudogenele vor fi transcrise pentru a compensa scăderea
cantităţii proteice în celulă.
V 4.20. Care este diferenţa dintre un centromer şi un kinetocor
V 4.21. Multe organisme eucariote au un genom mai mare decât o necesită
complexitatea sa. Cum explicaţi acest paradox?
V 4.22. Dacă numărul haploid de cromozomi la om este 23 şi cantitatea haploidă de
ADN este 1C, caţi cromozomi există în următoarele stadii: metafaza mitotică, profaza I şi
anafaza I a meiozei, profaza II şi anafaza II a meiozei? Câte cromatide există în fiecare
dintre aceste stadii? Dar cantitatea de ADN?
V 4.23. Unitatea de bază a condensării cromatinei este:
a) fibra de cromatină de 30 nm b) niveluri succesive de ADN suprarăsucit; c) mai
multe filamente suprarăsucite; d) nucleozomul, entitate structurală în care ADN este
răsucit în jurul unui octamer de histone; e) domeniul buclat.
V 4.24. Care din următoarele afirmaţii este adevărată?
a) heterocromatina este compusă din ADN, în timp ce eucromatina este formată din
ADN şi ARN; b) heterocromatina şi eucromatina sunt întâlnite în nucleu; c)
heterocromatina este formată din cromatină înalt condensată, în timp ce eucromatina este
reprezentată din cromatină mai puţin compactă; d) eucromatina nu este transcrisă, în timp
ce heterocromatina este transcrisă; e) numai eucromatina este vizibilă la microscopul
optic.
V 4.25. care sunt consecinţele compactării materialului genetic pentru evoluţia lumii
vii?

4.9. Bibliografie
Masson, Paris 1997, Chapitre 4:Membrane et fonctionnement de la cellule
Book Contents
Elsevier, 2004, Chapitres 17-24: Biogenèse, échanges et fonctions des systèmes
membranaires cellulaires
edition, ASM Press, 2004, Part III: Cell structure and function
Boeck Université, 1998, Chapitre 8: Les systèmes membranaires du cytoplasme:
structure, fonction et circulation dans les membranes
Roberts, P. Walter, Garland Publishing Inc, 2004, Chapter 11, 12,13, 14: Membrane
structure, transport, energy generation in mitochondria and chloroplast, intracellular
compartments and transport
Edition, Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 8,9: Membrane structure and
function; Cellular respiration: Harvesting Chemical Energy
Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 8,9: Membrane structure and function;
Cellular respiration: Harvesting Chemical Energy
Darnell, 4th ed, 2000, Freeman and Company, Chapter 5: Biomembranes and Cell
Architecture
24. http://www.cu.lu/labext/rcms/cppe/cellfr.html, CPPE Module S2: Biologie cellulaire
28. www.emc.maricopa.edu/faculty/farabee/BIOBK/BioBook, On-Line Biology Book:
biologie : Biologie cellulaire, Cycle cellulaire
Comunicare celulară şi semnalizare
COMUNICARE CELULARĂ ŞI SEMNALIZARE
pag
Cuprins 194
Introducere 195
5.1. Moleculele implicate în semnalizare 197
5.1.1. Liganzi şi receptori 199
5.1.2. Clasificare hormoni 200
5.1.3. Mesageri secundari 202
5.2. Receptorii membranei plasmatice 204
5.2.1. Receptori cuplaţi cu proteinele G 205
5.2.1.1 Proteinele G 205
5.2.1.2. Adenilat ciclaza 208
5.2.1.3. Fosfolipaza C 209
5.2.2. Receptorii care formează canale de sodiu şi potasiu 210
5.2.3. Receptorii cu activitate enzimatică intrinsecă 211
5.3. Receptorii citoplasmici şi nucleari 212
5. 4. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare 215

Introducere
În acestei unităţi este examinat modul în care celulele comunică prin

intermediul moleculelor de semnalizarea extracelulară. Aceste substanţe sunt
sintetizate, eliberate de către celule semnalizatoare şi produc un răspuns specific doar
la nivelul celulelor ţintă care prezintă receptori pentru moleculele de semnalizare. Un
număr mare de substanţe chimice, inclusiv molecule mici (derivaţi ai aminoacizilor,
acetilcoline, etc), peptide şi proteine sunt utilizate în acest tip de comunicare celulă-
celulă. Produşii extracelulari sintetizaţi de către celulele de semnalizare pot difuza la
distanţă sau pot fi transportaţi în sânge, permiţând celulelor să comunice chiar dacă
ele se află la distanţe mai mari.
Capitolul începe cu o discuţie generală privind moleculele de semnalizare,
receptorii de suprafaţă celulară şi rolul moleculelor intracelulare în transducerea
semnalului, adică procesul de convertire a semnalelor extracelulare în răspunsuri
celulare. Ulterior sunt examinate detaliile privind unele căi de traducere a semnalului,
căi implicate în reglarea diferitelor aspecte ale metabolismului, funcţiei şi dezvoltării
celulare. Anumite semnale generează modificări la nivelul expresiei genice,
morfologiei celulare şi mişcării celulei prin modelarea activităţii diferiţilor factori de
transcriere, prin afectarea diferitelor contacte între celule şi între celule şi matrixul
extracelular, şi prin remodelarea citoscheletului.
Obiective generale
¾ Dezvoltarea capacităţii de identificarea a principalelor molecule

implicate în semnalizare la nivel celular şi intercelular
¾ Înţelegerea noţiunii de receptor celular
Obiective specifice
9 Cunoaşteţi tipurile de molecule implicate în semnalizare;
9 Identificaţi tipurile de semnalizare şi să caracterizaţi tipurile de

mesageri implicate în realizarea fiecăruia (hormoni, mesageri
secundari, etc.)
9 Diferenţiaţi noţiunile de ligand şi receptor
9 Identificaţi, clasificaţi şi caracterizaţi tipurile de receptori (receptori din

membrana plasmatică şi receptori citoplasmatici şi nucleari)


prezentate.
corect.
testului vă recomandăm să reluaţi întregul material si apoi să
răspunsul lor fiind evident. Alte teste necesită o bună integrare a
cunoştinţelor obţinute şi necesită parcurgerea întregii unităţi.
Enunţurile testelor au şi ele rolul lor în fixarea cunoştinţelor şi în
formarea unei viziuni de ansamblu asupra materiei.

Gradul de dobândire a conceptelor şi procedurilor prezentate
din lucrarea finală sunt de acelaşi tip ca şi testele de autoevaluare
pe care le veţi rezolva pe parcursul parcurgerii materialului unităţii 5.
parcurs. Cele 20 de întrebări sunt echivalente şi vor fi notat cu 2,5
acumula 50 de puncte
Materialul conţine 2 cadre suplimentare şi 13 figuri care nu
sunt opţionale şi prezintă informaţii menite să întregească sau să
clarifice noţiunile ştiinţifice prezentate. Un rezultat bun la lucrarea de
verificare este clar condiţionat de parcurgerea cu responsabilitate a
testelor de autoevaluare, cadrelor şi de înţelegerea figurilor.

5.1. Moleculele Nici o celulă nu supravieţuieşte izolată. În toate organismele

implicate în multicelulare supravieţuirea depinde de o complexă reţea de
semnalizare comunicare intercelulară, care coordonează creşterea, diferenţierea
şi metabolismul numărului mare de celule din diferitele ţesuturi şi
organe.
Comunicarea fizică este asigurată de către membranele
plasmatice adiacente sub forma diverselor joncţiuni. Cu ajutorul lor,
celulele fac schimburi diverse de molecule, adoptă forme bine
definite şi menţin coeziunea tisulară. Celulele comunică mai ales
prin molecule extracelulare, de semnalizare. Aceste molecule
specifice sunt produse de celule specializate şi după eliberarea lor
recunosc şi se fixează la celulele ţintă unde induc un răspuns
precis.
Comunicarea celulară prin semnalizare are mai multe etape:
i) sinteza şi eliberarea de către celulele secretoare a
moleculelor semnal;
ii) transportul semnalului până la celula ţintă;
iii) recunoaşterea şi fixarea semnalului la un receptor al
celulei ţintă;
iv) transmiterea semnalului de către receptor la efectorii
citoplasmatici şi uneori nucleari;
v) oprirea semnalului şi răspunsului celular la semnal.
În multe microorganisme eucariote (drojdii, mucegaiuri şi
protozoare), o serie de molecule secretate coordonează agregarea
organismelor unicelulare pentru împerechere sexuală sau
diferenţiere în anumite condiţii de mediu. Substanţele chimice
eliberate de un organism, care pot influenţa comportamentul sau
expresia genică a altor organisme aparţinând aceleiaşi specii se
numesc feromoni.
La animale şi plante sunt mult mai importante moleculele de
semnalizare extracelulară, care controlează procesele metabolice
de la nivelul celulelor, creşterea ţesuturilor, sinteza şi secreţia
proteinelor, şi compoziţia fluidelor intra- şi extracelulare. Această
unitate tratează în special semnalizarea celulă-celulă, în cazul
eucariotelor unicelulare precum şi la o varietate de eucariote
superioare, în special mamifere.
Transmiterea semnalelor este îndeplinită între o celulă

secretoare şi una receptoare, distanţa între ele fiind foarte variabilă.
Se disting următoarele tipuri de semnalizare:
Semnalizarea endocrină. La animale, celulele endocrine,
specializate, care constituie o glandă, secretă hormoni, transportaţi
pe cale sangvină până la celulele ţintă (Figura 5.1a).
Semnalizarea paracrină. Celulele secretă mediatori chimici,
atât de repede degradaţi sau captaţi încât raza lor de acţiune se
limitează numai la celulele învecinate. Cel mai cunoscut exemplu
este cel al transmiterii influxului nervos de către neurotransmiţători
între două celule nervoase sau între o celula nervoasă şi o celulă
musculară (Figura 5.1b).

Semnalizarea autocrină. Moleculele sintetizate şi eliberate

de către celulă acţionează chiar pe receptorii săi (Figura 5.1c).
Astfel acţionează o serie de factori de creştere. Acest tip de
semnalizare se întâlneşte mai ales la celule tumorale, deoarece în
multe dintre ele are loc o supraproducţie şi eliberare a factorilor de
creştere care stimulează proliferarea neadecvată şi necontrolată
atât a lor cât şi a celulelor netumorale adiacente. Acest proces
poate conduce la formarea masei tumorale.
Figura 5.1. Tipuri de semnalizare (prelucrat după Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th
edition, 2000)
Cadru 5.1. De reţinut

1. Anumite molecule de semnalizare pot acţiona
după mai multe tipuri de semnalizare în acelaşi timp;
2. Unele molecule nu sunt eliberate de celulele
producătoare. Ele acţionează de la nivelul membranei
plasmatice, unde sunt prezente, printr-un contact direct
între celule;
3. Datorită variabilităţii chimice a moleculelor de
semnalizare se foloseşte termenul de ligand.
TA 5.1. Care sunt etapele comunicării celulare prin semnalizare?
TA 5.2. Semnalizarea paracrină: a) implică celule secretoare care acţionează

asupra celulelor din proximitatea lor prin eliberarea unor mediatori chimici eliberaţi
în fluidul extracelular; b) necesită celule nervoase care să elibereze
neurotransmiţători în interiorul sinapselor; c) apare numai la celule de drojdii
paracrine; d) s-a evidenţiat la plante dar nu şi la animale; implică factorii de
complementare care se ataşează la celulele ţintă determinând producerea de noi
celule paracrine.
TA 5.3. Care sunt principalele modalităţi cunoscute de transmitere a

semnalelor?

5.1.1. Liganzi şi Unii compuşi pot acţiona prin 2 sau chiar 3 tipuri de
receptori semnalizare celulă-celulă (Figura 5.1d). O serie de derivaţi ai
aminoacizilor, precum epinefrina, funcţionează atât ca
neurotransmiţători (semnalizare paracrină), cât şi ca hormoni
sistemici (semnalizare endocrină). Unii hormoni proteici, precum
factorul de creştere epidermic (Epidermal Growth Factor – EGF),
sunt sintetizaţi ca parte extracelulară a unei proteine de membrană;
EGF membranar se poate lega şi trimite semnalul la o celulă
adiacentă prin contact direct. Dacă se realizează proteoliza şi
eliberarea lui EGF secretat, acesta poate acţiona asupra celulelor
aflate la distanţă, prin intermediul semnalizării endocrine.
Liganzii pot fi proteine, peptide, molecule mici derivate de la

aminoacizi sau hormoni lipofili cum sunt steroizii.
Ligandul poate fi hidrofob, capabil să traverseze membrana
plasmatică şi să recunoască ţinte moleculare citoplasmatice sau
receptori. Liganzii hidrofili acţionează numai prin interacţie cu
receptorii membranei plasmatice.
Răspunsul celular la un semnal extern depinde de fixarea
ligandului la receptorul membranar sau nuclear al celulei ţintă.
Receptorul membranar are trei domenii: extern, transmembranar şi
citoplasmatic. Fixarea ligandului la partea externă induce o
schimbare de conformaţie care se propagă prin domeniul
transmembranar până la domeniul intern citoplasmatic unde va fi
catalizată o cascadă de reacţii care determină obţinerea unui
răspuns celular la semnal şi care poartă numele de transducerea
semnalului.
Acelaşi ligand poate provoca răspunsuri diferite dacă se
leagă la receptori diferiţi din aceeaşi familie. Astfel, acetilcolina
creşte contracţia celulei musculare striate, scade contracţia celulei
miocardice şi antrenează secreţia enzimelor digestive din celulele
pancreatice. Invers, doi liganzi diferiţi care interacţionează cu
receptori diferiţi pot declanşa acelaşi răspuns. Adrenalina şi
glucagonul prin fixarea la receptorii lor hepatici induc degradarea
glicogenului la glucoza. Aceasta demonstrează ca răspunsul celular
la un semnal este definit nu doar de interacţia ligand-receptor, dar
şi de efectorul care va fi modificat la final. Fiecare tip celular posedă
propriile caracteristici de combinare ligand-receptor care definesc
gradul de sensibilitate, şi deci răspunsul.
Uneori ligandul are numai funcţia de a se fixa la receptor, şi
de a-şi modifica conformaţia astfel încât să îşi manifeste prezenţa
intracelular.
Localizarea receptorilor depinde de natura ligandului. Când
ligandul este hidrofil (hormoni peptidici), receptorul este o proteină
din membrana plasmatică. Dacă este hidrofob (hormoni steroizi)
difuzează prin membrana plasmatica şi acţionează pe receptori
localizaţi

5.1.2. Clasificare Majoritatea hormonilor intră în una din cele trei mari
hormoni categorii: i) molecule lipofile de dimensiuni mici, care difuzează prin
membrana plasmatică şi interacţionează cu receptorii intracelulari;
ii) molecule hidrofile; iii) molecule lipofile, care se leagă la receptorii
suprafeţei celulare (Figura 5.2). Recent s-a demonstrat că oxidul
nitric este un reglator cheie ce controlează multe răspunsuri
celulare.
Hormoni lipofili cu receptori intracelulari. Mulţi hormoni
solubili în lipide difuzează prin membrana plasmatică şi
interacţionează cu receptori de la nivelul citosolului sau nucleului.
Complexele hormon-receptor care rezultă se leagă la regiunile de
control ale transcripţiei afectând astfel expresia anumitor gene
(Figura 5.2a). Hormonii de acest tip includ: steroizii (cortizol,
progesteron, estradiol şi testosteron), tiroxina şi acidul retinoic.
Figura 5.2. Clasificarea hormonilor în funcţie de solubilitate şi de localizarea

receptorilor (prelucrat după Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th edition, 2000)
TA 5.4. O moleculă mică care se leagă specific la una mai mare poate fi
definită ca: a) transductor de semnal; b) ligand; c) polimer; d) compus implicat în
semnalizarea hormonală; e) marcator al terminării recepţiei unui semnal.

Toţi steroizi sunt sintetizaţi pornind de la colesterol şi au

schelet chimic similar. După ce trec de membrana plasmatică
hormonii steroizi interacţionează cu receptorii intracelulari, formând
complexe care pot creşte sau descreşte rata de transcriere a
anumitor gene prin intermediul activării factorilor de transcripţie. De
asemenea, aceste complexe receptor-hormon steroid pot afecta şi
stabilitatea anumitor molecule de ARNm. Steroizii îşi păstrează
acţiunea timp de ore sau zile şi influenţează creşterea şi
diferenţierea anumitor ţesuturi. La mamifere estrogenii stimulează
creşterea peretelui uterin în procesul de pregătire pentru
implantarea embrionului.
Tiroxina (tetraiodotironina) şi triiodotironina – principalii
compuşi iodaţi ai organismului – sunt formaţi la nivelul tiroidei în
urma proteolizei intracelulare a tirogobulinei proteice iodate şi
ulterior sunt eliberaţi imediat în sânge. Aceşti doi hormoni tiroidieni
stimulează expresia multor enzime citosolice, care catalizează
catabolismul glucozei, grăsimilor şi proteinelor, de asemenea creşte
expresia enzimelor mitocondriale, care catalizează fosforilarea
oxidativă.
Retinoizii sunt lipide poliizoprenoidice, derivate de la retinol
(vitamina A). Ei prezintă o serie de funcţii reglatorii în diverse
procese celulare. Retinoizii reglează proliferarea, diferenţierea şi
moartea celulară şi au numeroase aplicaţii clinice. În timpul
dezvoltării, retinoizii acţionează ca mediatori locali ai interacţiei
celulă-celulă.
Hormonii solubili în apă cu receptori de suprafaţă celulară.
Deoarece moleculele solubile în apă nu pot difuza prin membrana
plasmatică, ele se leagă la receptorii de suprafaţă celulară. Această
clasă mare de compuşi este formată din două grupuri:
1) hormoni peptidici, precum insulina, factori de creştere şi
glucagon, care au dimensiuni de la câţiva aminoacizi până la
structuri proteice mai complicate;
2) molecule de dimensiuni mici încărcate cu sarcină
electrică, precum epinefrina şi histamina, derivaţi din aminoacizi şi
care funcţionează ca hormoni şi neurotransmiţători. Mulţi hormoni
solubili în apă induc o modificare în activitatea uneia sau mai multor
enzime prezente le nivelul celulei ţintă. În acest caz efectele
hormonilor legaţi la suprafaţă sunt de obicei imediate, însă persistă
pentru o perioadă scurtă de timp. Aceste semnale pot induce
modificări ale expresiei genice, care pot persista pentru câteva ore
sau zile. În alte cazuri, de exemplu diferenţierea celulară,
moleculele de semnalizare solubile în apă pot determina modificări
ireversibile.
Hormoni lipofili cu receptori de suprafaţă celulară. Printre
aceştia se numără şi prostaglandinele. Există cel puţin 16
prostaglandine diferite, care sunt clasificate în 9 clase distincte,
denumite de la PGA la PGI.

Prostaglandinele fac parte dintr-o familie mare de hormoni

cu 20 de atomi de carbon, numiţi eicosanoide. Pe lângă
prostaglandine această familie include şi prostacicline, tromboxani
şi leucotriene.
Eicosanoidele sunt sintetizate dintr-un precursor comun,
care este acidul arahidonic.
Multe prostaglandine acţionează ca mediatori ai semnalizării
autocrine sau paracrine şi sunt degradate în apropierea situsului lor
de sinteză. Ele modulează răspunsurile diferiţilor hormoni şi pot
avea efecte profunde asupra multor procese celulare. Anumite
prostaglandine determină agregarea plachetelor sangvine şi
aderarea lor la pereţii vaselor de sânge. Deoarece plachetele au un
rol foarte important în formarea cheagului de sânge,
prostaglandinele influenţează evoluţia bolilor vasculare şi
vindecarea rănilor. Aspirina inhibă ireversibil sinteza acestor
molecule. Alte prostaglandine iniţiază contracţia celulelor musculare
netede; ele se acumulează la nivelul uterului în perioada de naştere
a copilului, având un rol important în inducerea contracţiilor uterine.
Studiile recente demonstrează că o familie de steroizi
vegetali, numiţi brassinosteroizi reglează multe aspecte ale
dezvoltării. Aceşti compuşi lipofili acţionează prin intermediul
receptorilor de suprafaţă celulară, asemănător prostaglandinelor.
5.1.3. Mesageri Interacţia ligand-receptor induce producerea de molecule

secundari intracelulare care transportă mesajul până la efectorul final.
Legarea liganzilor la mulţi dintre receptorii de suprafaţă celulară
duce la creşterea sau descreşterea pe termen scurt a concentraţiei
moleculelor de semnalizare intracelulare, denumite mesageri
secundari: AMPc (Adenozin monofosfat ciclic), GMPc (Guanozin
monofosfat ciclic), 1,2 diacil glicerol (DAG), inozitol 1,4,5 trifosfat
(IP3) şi ionii de calciu (Figura 5.3). Concentraţia variabilă a uneia
sau a mai multor componente de acest tip afectează rapid sau/şi
puternic (pozitiv sau negativ) funcţionarea proteinelor ţintă.
Moleculele hidrofile produc efecte foarte rapide pentru că
acţionează prin modificarea activităţii uneia sau mai multor enzime
preexistente. Liganzii hidrofobi au răspunsuri celulare mai lente
pentru ca au drept ţintă expresia unei gene şi deci producerea unei
proteine. De asemenea, modifică funcţii celulare cum sunt secreţia
de proteine sau proliferarea şi diferenţierea celulară. În
transducerea semnalului, receptorul de suprafaţă se comportă ca
amplificator de semnal. O singura moleculă de ligand fixată
produce sute de molecule de mesageri intracelulari. Funcţiile
metabolice controlate de mesagerii secundari induşi de hormoni
includ preluarea şi utilizarea glucozei, stocarea şi mobilizarea
grăsimilor şi secreţia produşilor celulari.

Aceste molecule intracelulare pot controla proliferarea,

diferenţierea şi supravieţuirea celulelor, în special prin reglarea
transcrierii genelor specifice. Îndepărtarea (sau degradarea)
ligandului sau mesagerului secundar sau inactivarea receptorului
de legare a ligandului poate determina terminarea răspunsului
celular ca urmare a unui semnal extracelular.
Figura 5.3. Mesageri secundari receptorilor (prelucrat după Molecular Cell Biology,
TA 5.5. Testosteronul funcţionează în interiorul unei celule prin:

a) activând un receptor semnal care activează proteinele care formează
canale ionice; b) legându-se la o proteină receptoare care intră în nucleu şi
activează gene specifice; c) acţionând ca un receptor de semnal steroid care
activează proteinele care formează canale ionice; d) devenind mesager secundar
care inhibă adenilat ciclaza; e) coordonând o cascadă de fosforilare care
determină creşterea metabolismului colesterolului.
TA 5.6. De obicei procesul de transducere a semnalului începe în momentul
în care: a) un semnal chimic este eliberat de o celulă alfa; b) o moleculă semnal
modifică un receptor proteic într-un anume mod; c) celulele ţintă se divid; d) al
treilea stagiu de semnalizare celulară este realizat; e) hormonul este eliberat din
glandă în sânge.
TA 5.7. Care dintre următorii compuşi este utilizat ca mesager secundar:
a) ionii de calciu; b) AMPc; c) oxidul de azot; d) a şi b) e) a, b şi c.
TA 5.8. Factorii de transcripţie: a) reglează sinteza ADN la răspuns la un
semnal; b) transcriu ATP în AMPc; c) iniţiază răspunsul epinefrinei în celulele
animale; d) controlează care gene vor fi transcrise în molecule de ARNm; e) sunt
necesari pentru reglarea procesului de sinteză a proteinelor în citoplasmă.
TA 5.9. Majoritatea moleculelor semnal: a) se leagă la situsuri specifice ale
receptorilor proteici membranari; b) sunt solubili în apă; c) sunt capabili să treacă
prin membrana plasmatică prin transport activ; d) a şi b; e) a, b şi c.

Mecanismele de transducere a semnalului sunt clasificate în

patru categorii în funcţie de receptorii membranari. Anumiţi
receptori sunt cuplaţi cu proteinele G, unii formează canale ionice şi
alţii posedă activitate enzimatică intrinsecă.
Legarea ligandului la unii dintre aceşti receptori determină
formarea mesagerului secundar, în timp ce legarea ligandului la alţi
receptori nu implică acest fenomen. Prin convenţie aceşti receptori
au fost împărţiţi în patru clase:
5.2. Receptorii i) receptori cuplaţi cu proteine G: în urma legării ligandului
este activată o proteină G, care la rândul ei activează sau inhibă o
membranei
enzimă care generează un anumit mesager secundar sau
plasmatice modulează un canal ionic, determinând o modificare a potenţialului
de membrană. Exemplu: receptorii pentru epinefrină, serotonină
sau glucagon;
ii) receptori canal ionic: legarea ligandului induce modificarea
conformaţională a receptorului, determinând intrarea în celulă a
diferiţilor ioni; rezultatul acestui flux afectează potenţialul electric
de-a lungul membranei celulare. Exemplu: receptorul acetilcolinei
de la nivelul joncţiunii nerv – muşchi;
iii) receptorii legaţi cu tirozin kinaze: acestora le lipseşte
activitatea catalitică intrinsecă, dar legarea ligandului stimulează
formarea unui receptor dimer, care ulterior interacţionează şi
activează una sau mai multe protein-tirozin kinaze citosolice. În
această categorie intră receptorii multor citochine, a interferonilor
sau ai factorilor de creştere.
iv) receptori cu activitate enzimatică intrinsecă: o serie de
tipuri de receptori prezintă activitate catalitică intrinsecă, care este
activată în urma legării ligandului. De exemplu, unii receptori
activaţi catalizează conversia GTP la GMPc, alţi acţionează ca
protein fosfataze, îndepărtând grupările fosfat de la nivelul resturilor
de fosfotirozină ale substratelor proteice şi astfel, modificându-le
activitatea. Aici se încadrează receptorii pentru insulină şi pentru
unii factori de creştere. În majoritatea cazurilor ligandul se leagă
sub formă de dimer determinând dimerizarea receptorului şi
activarea funcţiei sale kinazice. Aceşti receptori – adesea numiţi
receptori serin/treonin kinazici sau receptori tirozin kinazici – îşi
autofosforilează resturile de aminoacizi din domeniul citosolic şi de
asemenea, pot fosforila diferite substrate proteice.
TA 5.10. Mecanismele de semnalizare folosite de către hormonii steroizi şi

receptorii care formează canale ionice sunt ambele foarte simple şi au puţine
componente. Pot acestea să determine amplificarea semnalului iniţial. Dacă da,
daţi răspunsul sub forma unui eseu de maxim 100 de cuvinte.

5.2.1. Receptori Interacţia liganzilor cu anumiţi receptori de la suprafaţa

cuplaţi cu celulei activează proteine de transducere a semnalului, proteine G,
proteinele G care la rândul lor activează enzime care produc mesageri
secundari. Mai mulţi receptori diferiţi transmit semnalul prin
intermediul proteinelor G (Figura 5.4). Aceşti receptori au
caracteristici comune:
i) 7domenii transmembranare organizate în α-helix;
ii) o extremitate N-terminală extracelulară şi una C-terminală
intracelulară;
iii) o buclă intracelulară reprezentată de segmentele
transmembranare 5 şi 6 care interacţionează cu proteinele G.
Figura 5.4. Receptori cuplaţi cu proteinele G (prelucrat după Molecular Cell Biology,
5.2.1.1 Proteinele Proteinele G (Guanine nucleotide-binding proteins) sunt

G proteine care pot să lege GDP şi GTP şi GTP-aze capabile să
degradeze GTP la GDP. Această proprietate le conferă capacitatea
de a regla diverse procese ca sinteza proteică, asamblarea
citoscheletului şi transducerea semnalelor. Proteinele G implicate în
transducerea semnalului au o subunitate α (Gα), care fixează GDP
sau GTP, şi alte două subunităţi Gβ şi Gγ ale căror funcţii sunt mai
puţin cunoscute. Activarea unui receptor, prin legarea unui ligand
specific, provoacă eliberarea GDP, fixarea GTP şi disocierea
subunităţii Gα-GTP de celelalte. Gα-GTP se separă de receptor şi
se va fixa şi activa alte proteine responsabile de producerea
mesagerilor secundari. Legarea GTP este efemeră, GTP este rapid
hidrolizat la GDP care inactivează subunitatea Gα-GTP. Aceasta se
va reforma cu subunităţile β şi γ din proteina G iniţială asociată cu
receptorul cu şapte domenii transmembranare (Figura 5.5).
Proteinele G au rol important în amplificarea semnalului. Un
singur complex ligand-receptor produce mai multe zeci de Gα-GTP.
Celelalte reacţii în cascada participă în grade diferite la amplificarea
semnalului transmis de un receptor.
Proteinele G sunt puternic implicate şi în terminarea
semnalului care trebuie să se producă când concentraţia ligandului
scade. Când subunitatea Gα fixează GTP, este favorizată
disocierea ligand-receptor. Gα-GTP nu fixează GTP decât dacă
receptorul a fixat ligandul.

Orice diminuare a concentraţiei ligandului va avea drept

consecinţă diminuarea transducţiei semnalului (Figura 5.6).
Figura 5.5. Subunităţile proteinelor G şi activarea acestora(prelucrat după

Figura 5.6. Sistemul proteinelor G prelucrat după

http://www.cbc.umn.edu/~mwd/courses.html
TA 5.11. Receptorii cuplaţi cu proteinele G, activează aceste proteine prin

reducerea puterii de legare a GDP, care este apoi înlocuită cu GTP, care este
prezent în citosol în concentraţii mult mai mari decât GDP. Ce consecinţe poate
avea o mutaţie la nivelul subunităţii alfa a proteinelor G care are drept efect
reducerea drastică a afinităţii pentru GDP fără efecte asupra celei faţă de GTP?

Cadru 5.2. AMPc, mesager secundar

Adenozin 3’,5’ monofosfat ciclic (AMPc) este una din moleculele utilizate
ca mesageri secundari în transducerea semnalelor. Ea rezultă din transformarea
poziţiei 3’ a ribozei din a doua legatură ester fosfat a ATP de către o enzima
membranară, adenilat ciclaza (Figura 5.7). Domeniul catalitic al acestei enzime
este citosolic. El devine funcţional prin cuplarea cu subunitatea α a proteinei G,
activată prin legarea GTP (Gα-GTP). O singură moleculă de Gα-GTP cuplată cu
adenilat ciclaza duce la sinteza a numeroase molecule de AMPc.
AMPc se poate lega la proteine specifice şi le activează funcţia de

fosforilare (kinazele). De exemplu, protein kinaza A (protein kinaza dependentă
de AMPc) este activată alosteric prin legarea AMPc. Fixarea AMPc pe cele două
subunităţi de reglare ale enzimei duce le eliberarea celor două subunităţi
catalitice, care devin astfel active. Enzima devine acum capabilă să fosforileze
alte proteine cum este cazul cascadei de metabolizare a glicogenului la glucoză
(Figura 5.8).
AMPc are o durată scurtă de viaţă, este rapid degradat de o
fosfodiesterază la AMP (Adenozin monofosfat), moleculă care nu este mesager
secundar. Degradarea rapidă a AMPc asigură o terminare rapidă a transducerii
semnalului când ligandul nu mai este fixat pe receptorul său (Figura 5.7).
TA 5.12. Explicaţi de ce AMPc trebuie să fie degradat rapid într-o celulă

pentru a permite o semnalizare rapidă?
TA 5.13. Receptorii membranari care fosforilează anumiţi aminoacizi
specifici din propria structură şi din proteine substrat sunt:
a) receptori care nu sunt prezenţi la om; b) receptori tirozin-kinazici; c) o
clasă de receptori de semnalizare GTP-G; d) asociaţi cu diferite boli provocate
de bacterii la oameni; e) importanţi pentru factorii de conjugare la drojdii care
conţin aminoacizi.
TA 5.14. Amplificarea unui semnal chimic apare în momentul în care: a)
un receptor din membrana plasmatică activează diferite molecule de proteine G
pe toată durata legării unei molecule semnal la acesta; b) moleculele de AMPc
activează o moleculă de protein kinază înainte de a fi transformat în AMP; c)
activităţile fosforilazice şi fosfatazice sunt echilibrate; d) numeroşi ioni de calciu
trec prin canalul format în urma legării ligandului; e) a şi d sunt adevărate.

5.2.1.2. Adenilat În unul din mecanismele de transducere a semnalului,

ciclaza complexul receptor-ligand activează, prin intermediul proteinei G, o
adenilat ciclază care formează mesagerul secundar AMPc pornind
de la ATP. Acesta activează în cascadă mai multe alte proteine şi
produce răspunsul celular la ligand. Acţiunea AMPc se face prin
intermediul protein kinazelor care modifică, la rândul lor, activitatea
a numeroase alte enzime, prin fosforilare. Fosforilarea proteinelor
se face în cascadă, fiecare etapă fiind asigurată de produsul etapei
precedente. Finalul semnalului este asigurat de o fosfodiesterază
care converteşte AMPc în AMP. Anumite celule modulează efectul
semnalului prin secreţia AMPc în mediul extracelular.
Un exemplu îl constituie adrenalina care se fixează la
receptorul său hepatic şi induce o degradare a glicogenului la
glucoză (Figura 5.8). În alte ţesuturi, interacţia adrenalină-receptor
provoacă răspunsuri celulare ca: creşterea contracţiei celulelor
miocardice şi relaxarea celulelor musculare netede. Toate aceste
răspunsuri au o origine comună şi anume creşterea concentraţiei
intracelulare de AMPc.
Figura 5.8. Cascada de degradare a glicogenului indusă de proteine G, adenilat

ciclaza şi AMPc (prelucrat după Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th ed., 2000)
TA 5.15. Enzima glicogen fosforilaza este direct activată de: a) AMPc; b)

GTP; c) IP3; d) ionii de calciu; e) protein kinaze.

5.2.1.3. Alt mecanism de transducere a semnalului are loc prin

Fosfolipaza C intermediul receptorilor cuplaţi cu fosfolipaza C şi proteine G.
Interacţia ligand-receptor activează proteina G, care la rândul ei
activează o enzimă membranară, fosfolipaza C. Enzima
hidrolizează un fosfolipid, fosfatidilinozitol 4,5 bifosfat (PIP2) în doi
mesageri secundari, DAG, membranar, şi IP3 (Inozitol trifosfat),
citosolic. Acesta difuzează în citoplasmă şi se fixează la receptorul
său de pe suprafaţa membranei RE. Receptorul este o proteina cu
care odată cu fixarea ligandului, IP3, se organizează într-un canal
de calciu. Calciul astfel eliberat din RE contribuie la creşterea
concentraţiei sale citosolice. Această modificare are ca efect o
intrare masivă a calciului extracelular prin numeroase canale ale
membranei plasmatice. Fenomenul este numit intrarea calciului
capacitiv (Figura 5.9). Oprirea eliberării calciului în citoplasma este
asigurată de o hidroliză rapidă şi masivă de IP3 în inozitol 1,4
bifosfat. Calciul citosolic se fixează la o proteină mică, calmodulina
şi prelungeşte, sub această formă, semnalul prin modificarea
activităţii a numeroase enzime. Creşterea concentraţiei de calciu
provoacă secreţia insulinei din celulele pancreatice, contracţia
celulelor musculare striate şi degradarea glicogenului în celulele
hepatice
DAG, provenit din hidroliza PIP2, activează o familie de
kinaze numită protein kinaze C (PKC). Aceste proteine, citosolice,
se ataşează pe faţa citoplasmatică a membranei când concentraţia
calciului intracelular creşte. În contact cu DAG, prezent permanent
în membrană, este posibilă activarea PKC. Proteinele active
fosforilează numeroase alte proteine ducând la răspunsuri celulare
variate.
Figura 5.9. Mecanism de transducere a semnalului prin proteine G, fosfolipaza

C, calciu şi AMPc (prelucrat după Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th ed., 2000

5.2.2. Receptorii Exemplul cel mai cunoscut este cel al receptorului

care formează acetilcolinei de la nivelul sinapsei (joncţiune între doi neuroni). Este
canale de sodiu şi un canal ionic cu 5 subunităţi proteice, fiecare cu 4 domenii
potasiu transmembranare. Când un semnal electric de la neuronul
presinaptic ajunge la sinapsă, el induce eliberarea unui
neurotransmiţător, acetilcolina (Figura 5.10).
Fixarea acetilcolinei la receptorul post-sinaptic produce
modificări conformaţionale ale acestuia care se comportă acum ca
un canal ionic care permite afluxul rapid de sodiu în celulă, ceea ce
depolarizează membrana. Depolarizarea iniţiază un semnal
electric, potenţial de acţiune, care va fi propagat rapid până la
sinapsa următoare unde fenomenul se va repeta.
Figura 5.10. Receptorul acetilcolinei de la nivelul sinapsei (prelucrat după

TA 5.16. De ce credeţi că celulele utilizează rezervele de calciu intracelular

chiar dacă concentraţia calciului extracelular este nelimitată?
TA 5.17: Care dintre următoarele afirmaţii sunt corecte? Explicaţi răspunsul

dumneavoastră.
a) moleculele semnal de acetilcolină au efecte diferite pe diferite tipuri
celulare într-un organism animal şi se leagă la diferiţi receptori din diferite tipuri
celulare;
b) după eliberare din celulă acetilcolina are o durată de viaţă mare
deoarece trebuie să ajungă la celule ţintă din întreg organismul;
c) IP3 este produs direct din PIP2, inozitol fosfolipidul din care este derivat,
fără adăugarea unei alte grupări fosfat;
d) calmodulina reglează concentraţia intracelulară a Ca2+;

5.2.3. Receptorii cu Toţi receptorii din această categorie au un situs extracelular

activitate pentru legarea unui ligand, un singur domeniu transmembranar α-
enzimatică helix, şi un domeniu citosolic, de mărime variabilă, cu activitate
intrinsecă enzimatică intrinsecă stimulată de fixarea ligandului. Receptorii
factorilor de creştere au un domeniu citoplasmatic cu funcţie protein
tirozin kinazică specific. Fixarea ligandului la domeniul extracelular
duce la dimerizare. Domeniul catalitic al fiecărui monomer va
fosforila resturi de tirozina particulare din domeniul citosolic al
celuilalt monomer, autofosforilare. Fosfotirozinele receptorului
activat au rol primordial în transducerea semnalului către efectorii
citoplasmatici (Figura 5.11). Anumiţi receptori sunt deja sub forma
dimeră, dar nu se autofosforilează decât după legarea ligandului. O
dată fosforilat, receptorul este capabil să fosforileze, la rândul lui,
proteine cheie din metabolismul celular.
ANP (ANP = Atrial Natriuretic Peptide), un hormon care
controlează volumul sangvin, are un receptor al cărui domeniu
citoplasmatic are activitate guanilat ciclazică. Acesta hidrolizează
GTP la GMPc imediat după fixarea ligandului.
Anumiţi receptori au un domeniu catalitic cu activitate
fosfatazică specifică iar alţii sunt protein kinaze specifice pentru
resturile Serină/Treonină (Ser/Thr).
Figura 5.11. Transducerea semnalului prin intermediul activităţii tirozin

kinazice a receptorului (prelucrat după http://www.infobiogen.fr/deambulum/index.php)

5.3. Receptorii O serie de răspunsuri celulare induse de către hormoni

citoplasmatici şi rezultă din efectele acestora asupra expresiei genelor. Hormonii
nucleari steroizi se leagă la receptorii intracelulari şi constituie cel mai
simplu exemplu de reglare a expresiei genice de către hormoni
extracelulari. O serie de hormoni solubili în apă, factori de creştere
şi neurotransmiţători, se leagă la receptorii de suprafaţă celulară şi
determină de asemenea schimbări pe termen lung ale
comportamentului celular ceea ce presupune în mod clar modificări
ale expresiei genice.
Mecanismele prin care legarea unui ligand la receptorul
suprafeţei celulare induce modificări ale expresiei genice au fost
studiate folosind o serie de sisteme model. În cele mai multe din
cazuri asocierea ligandului cu receptorul său stimulează protein
kinaze care fosforilează, direct sau indirect, resturile de serină,
treonină sau tirozină de la nivelul anumitor factori de transcriere.
Cele mai utilizate abordări experimentale în studiul acestor
căi de semnalizare constau în identificarea genei a cărei expresie
este indusă (sau represată), elucidarea secvenţelor ADN reglatoare
care acţionează în cis la nivelul genei respective şi identificarea şi
clonarea proteinelor înrudite care se leagă specific la aceste
secvenţe de ADN.
O cale de semnalizare (suprafaţă celulară-nucleu) elucidată
prin această abordare o reprezintă legarea interferonului γ la
receptorii săi de la suprafaţa celulară. Aceasta induce activarea
unei protein tirozin-kinaze citosolice, JAK (din engleză „Just
Another Kinase”). JAK activată fosforilează Stat1, un membru al
familiei STAT de factori de transcriere (din engleză „signal
transducers and activators of transcription”). Ca urmare a
fosforilării, Stat 1 dimerizează şi este translocat la nivelul genelor
ţintă din nucleu. În mod similar, factorii de transcriere citosolici
Smad (mobili) sunt activaţi de către receptori Ser/Thr kinazici care
leagă factori de creştere ce aparţin superfamiliei TGFβ (din engleză
Transforming Growth Factor β).
În alte cazuri, cum sunt căile MAP kinazelor (protein kinaze
activate de mitogene), kinaze citosolice activate şi translocate în
nucleu modifică direct factorii de transcriere. Kinazele citosolice
activate reglează stabilitatea şi localizarea subcelulară a factorilor
de transcriere.
Cel mai cunoscut exemplu este cel al steroizilor, hormoni

care se fixează direct la receptori proteici citoplasmatici. Datorită
caracterului hidrofob, aceste molecule sunt adesea transportate de
la un ţesut la altul de către proteinele serice. În contact cu celula
ţintă, hormonul difuzează prin membrana plasmatică pentru a se
fixa la receptorul nuclear.

Complexul ligand-receptor migrează către o regiune

specifică a ADN, controlează transcripţia şi reglează expresia uneia
sau mai multor gene. Capacitatea genelor de a răspunde la un
semnal este asigurată de secvenţe scurte din structura ADN numite
HRE (HRE, Hormone Response Elements).
Figura 5.12. Mecanisme de transducţie a semnalului prin intermediul liganzilor

hidrofobi (prelucrat după http://www.infobiogen.fr/deambulum/index.php)
Compararea secvenţei în aminoacizi a receptorilor mai

multor hormoni care acţionează prin intermediul HRE relevă
existenţa unor regiuni peptidice înalt conservate. De exemplu,
unele dintre aceste regiuni au o structură particulară cu 8 cisteine
(8 Cys) care definesc situsuri de legare pentru Zinc, formând
structuri particulare numite „degete Zn” (în engleză „Zn fingers”).
Asupra expresiei genelor pot să acţioneze chiar şi liganzii care
recunosc receptori de la suprafaţa celulei. AMPc, mesager
secundar produs de activarea adenilat ciclazei, activează, prin
protein kinaza A, anumite gene graţie secvenţelor ADN numite CRE
(AMPc Response Elements) care sunt situsuri de fixare ale
factorilor transcripţionali.
CREB corelează semnalizarea prin AMPc cu transcrierea

În celulele mamiferelor, o creştere a nivelului citosolic de
AMPc stimulează expresia mai multor gene. De exemplu, o
concentraţie crescută de AMPc induce producerea somatostatinei,
o peptidă care inhibă eliberarea diferiţilor hormoni în anumite celule
endocrine şi a unui număr de enzime implicate în convertirea
compuşilor cu trei atomi de carbon în glucoză (gluconeogeneză) la
nivelul celulelor hepatice. Toate genele reglate de AMPc conţin o
secvenţă ADN care acţionează în cis, numită element de răspuns la
AMPc („cAMP-response element” – CRE). La această secvenţă se
leagă forma fosforilată a factorului de transcriere numit CREB
(„CRE binding protein”).

Legarea diferiţilor neurotransmiţători şi hormoni la receptorii

cuplaţi cu proteina G activează adenilat ciclaza, ceea ce conduce la
creşterea nivelului de AMPc şi activarea ulterioară a subunităţii
catalitice a protein kinazei dependente de AMPc (cAPK).
Subunitatea catalitică va fi translocată la nivelul nucleului, unde va
fosforila proteine CREB în poziţia serina-133.
Proteina CREB fosforilată se leagă la genele ţintă care conţin
elementul CRE şi interacţionează şi cu un coactivator, numit
CBP/P300. Acesta leagă proteina CREB de factorii de transcriere
bazali, şi permit stimularea transcrierii (Figura 5.13).
Figura 5.13. CREB corelează semnalizarea prin AMPc cu transcrierea
TA 5.18. Activarea receptorilor tirozin kinazici este caracterizată de:

a) agregare şi fosforilare; b) legarea IP3; c) formarea calmodulinei; d)
hidroliza GTP; e) modificarea conformaţiei proteinelor canal.
TA 5.19. Moleculele semnal liposolubile, cum este hormonul numit
testosteron, traversează membrana tuturor celulelor dar afectează numai
activitatea celulelor ţintă deoarece: a) numai celulele ţintă reţin fragmente
adecvate de ADN; b) receptorii intracelulari sunt prezenţi numai în celulele ţintă; c)
majorităţii celulelor le lipseşte cromozomul Y necesar procesului; d) numai celulele
ţintă posedă enzime citosolice care realizează transducerea testosteronului; e)
numai celulele ţintă sun capabile ca sub acţiunea testosteronului să iniţieze
cascada de fosforilare care conduce la activarea factorilor de transcripţie.
TA 5.20. Care dintre următoarele afirmaţii privind receptorii citoplasmatici şi
nucleari este falsă: a) hormonii steroizi se leagă la receptorii intracelulari şi
constituie cel mai simplu exemplu de reglare a expresiei genice de către hormoni
extracelulari; b) asocierea ligandului cu receptorul său stimulează protein kinaze
care fosforilează, direct sau indirect, resturile de serină, treonină sau tirozină de la
nivelul anumitor factori de transcriere; c) fixarea acetilcolinei la receptorul post-
sinaptic produce modificări conformaţionale care determină deschiderea unui
canal ionic care permite afluxul rapid de sodiu în celulă şi depolarizează
membrana; d) AMPc activează, prin protein kinaza A, anumite gene datorită
prezenţei secvenţelor CRE din structura ADN, care sunt situsuri de fixare ale
factorilor transcripţionali.

5. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
R TA 5.1. Comunicarea celulară prin semnalizare are următoarele etape principale:

i) sinteza şi eliberarea de către celulele secretoare a moleculelor semnal; ii) transportul
semnalului până la celula ţintă; iii) recunoaşterea şi fixarea semnalului la un receptor al
celulei ţintă; iv) transmiterea semnalului de către receptor la efectorii citoplasmatici şi
uneori nucleari; v) oprirea semnalului şi răspunsului celular la semnal.
R TA 5.2: a);
R TA 5.3. Principalele modalităţi de semnalizare sunt: endocrină, paracrină şi
autocrină
R TA 5.5: b; R TA 5.6:b; R TA 5.7: d; R TA 5.8: d; R TA 5.9: d;
R TA 5.10. În cazul receptorului pentru steroizi, se formează un complex steroid-
receptor care se leagă la ADN şi activează transcripţia. În acest caz nu poate fi vorba de
amplificare între legarea ligandului şi activarea transcripţiei. Activarea se produce mai
târziu deoarece în urma transcripţiei se vor forma mai multe copii de ARNm care fiecare
este tradusă în proteine. Pentru receptorii care formează canale ionice, un singur canal
ionic permite pătrunderea a mii de ioni în timpul deschiderii sale. Este etapă de amplificare
în acest tip de sistem de semnalizare.
R TA 5.11. O proteină G mutantă va putea fi aproape constitutiv activată
(permanent activată) deoarece GDP disociază spontan şi permite GTP să se lege chiar şi
în absenţa unui receptor cuplat cu proteine G activat.
RTA 5.12. Rapida scindare a AMPc menţine nivele scăzute ale acestui compus. Cu
cât nivelul AMPc este mai scăzut, cu atât creşte activitatea adenilat ciclazei care produce
noi molecule de AMPc şi implicit transmiterea semnalului este mai rapidă.
R TA 5.13: b; R TA 5.14: a; R TA 5.15: e;
R TA 5.16. Să ne reamintim că membrana plasmatică reprezintă numai o mică
suprafaţă în comparaţie cu suprafaţa membranelor organitelor celulare. Reticulul
endoplasmatic este mult mai abundent şi bine reprezentat în întreaga celulă sub forma
unei reţele membranare. Această distribuţie permite eliberarea omogenă a ionilor de calciu
în celulă. Procesul este important deoarece eliberarea rapidă a ionilor de calciu din citosol
de către pompele de calciu, împiedică difuzia calciului pe distanţe semnificative în citosol.
R TA 5.17: a) adevărat. De exemplu, acetilcolina descreşte bătăile inimii prin
legarea la receptorii celulari cuplaţi cu proteinele G din structura muşchiului cardiac şi
stimulează contracţiile celulelor muşchiului scheletic prin legarea la un receptor pentru
acetilcolină diferit, care determină deschiderea unor canale ionice; b) fals. Acetilcolina are
o durată de viaţă foarte scurtă şi îşi exercită efectele local. Este adevărat că consecinţele
prelungirii duratei sale de viaţă sunt dezastruoase. Compuşii care inhibă enzima acetilcolin
– esteraza, care în mod normal scindează acetilcolina la nivelul sinapselor nerv-muşchi
sunt extrem de toxici; c) adevărat: PIP2 conţine trei grupări fosfat iar IP3 este generat
printr-o simplă reacţie de hidroliză; d) fals. Calmodulina sesizează dar nu reglează nivelele
intracelulare de Ca2+.
R TA 5.18: a; R TA 5.19: b; R TA 5.20: c.

V 5.1. Cum diferă modalităţile de semnalizare paracrină de semnalizarea

endocrină?
V 5.2. Cum diferă semnalizarea prin molecule semnal hidrofobe de tipul hormonilor
steroizi de semnalizarea prin molecule semnal hidrofile de tipul hormonilor proteici?
V 5.3. Explicaţi cum creşterea AMPc în celule poate activa expresia genică.
V 5.4. Ce se poate întâmpla cu celulele ţintă dintr-un organism animal care sunt
lipsite de receptori pentru substanţele reglatoare locale:
a) pot compensa deficienţa prin primirea de nutrienţi prin intermediul unui factor; b)
pot dezvolta în schimb răspunsuri normale la neurotransmiţători; c) se pot divide dar nu
vor ajunge niciodată la mărimea normală; d) ne putem aştepta să nu se multiplice ca
răspuns la factorii de creştere eliberaţi de celelalte celule înconjurătoare; e) hormonii nu
vor fi capabili să interacţioneze cu celulele ţintă.
V 5.5. Din perspectiva celulelor care primesc mesajul, cele trei stadii ale
semnalizării sunt:
a) paracrin, local şi sinaptic; b) recepţionarea semnalului, transducerea semnalului
şi răspunsul celular; c) recepţionarea semnalului, dezintegrarea nucleului, şi generarea de
noi celule; d) alfa, beta şi gama; e) recepţionarea semnalului, răspunsul celular, şi
diviziunea celulară
V 5.6. Receptorii de tip canal ionic:
a) sunt importanţi în sistemul nervos; b) determină schimbări ale concentraţiilor
celulare de sodiu şi calciu; c) se deschid şi se închid ca răspuns la un semnal chimic; d) a
şi b sunt corecte; e) a, b şi c sunt corecte.
V. 5.7. Care dintre următoarele sisteme semnal folosesc receptorii legaţi cu
proteine G?
a) epinefrina; b) neurotransmiţătorii; c) adrenalina; d) a şi c; e) a, b şi c.
V. 5.8. Sistemul de semnalizare al unei celule animale lipsite de capacitatea de a
produce GTP:
a) nu va fi capabil să activeze şi să inactiveze proteinele G de pe faţa
citoplasmatică a membranei plasmatice; b) poate activa numai sistemul epinefrinei; c) a
fost descoperit de către Sutherland, care a câştigat premiul Nobel pentru această
cercetare; d) va fi capabil să realizeze recepţia şi transducţia dar nu va putea răspunde la
semnal.
V 5.9. Denumirea generală a unei enzime care transferă grupări fosfat de pe ATP
pe o proteină este:
a) fosforilază; b) fosfatază; c) protein kinază; d) ATP-ază; e) protează
V 5.10. Receptorii de pe membrana plasmatică pentru factorii de creştere sunt cel
mai adesea:
a) canale ionice determinate de fixarea ligandului; b) receptori cuplaţi cu proteine G;
c) AMPc; d) receptori tirozin-kinazici; e) neurotransmiţători.
V. 5.11. În general, un semnal transmis prin intermediul fosforilării unor serii de
proteine:
a) determină modificări conformaţionale pentru fiecare dintre aceste proteine; b)
necesită legarea unui hormon la un receptor citosolic; c) nu poate să se producă la drojdii
deoarece acestora le lipsesc protein-fosfatazele; d) au întotdeauna drept rezultat activarea
enzimelor din celula ţintă; e) permit celulelor ţintă să îşi modifice forma şi în consecinţă şi
activitatea.
V. 5.12. Calea de transducere a semnalului care la animale foloseşte epinefrină:
a) implică activarea scindării glicogenului în celulele ficatului şi ale muşchilor
scheletici; b) este un exemplu clasic al semnalizării sinaptice; c) este un exemplu clasic al
semnalizării paracrine; d) operează independent de receptorii hormonali în celulele ţintă;

e) nici una dintre aceste afirmaţii nu este caracteristică sistemului epinefrinei.
V. 5.13. Care dintre următorii compuşi nu este considerat un mesager secundar?
a) AMPc; b) GTP; c) ionii de calciu; d) diacilglicerolul; e) inozitoltrifosfatul.
V 5.14. Toate afirmaţiile de mai jos sunt adevărate cu excepţia:
a) semnalizarea celulară a fost un eveniment timpuriu în evoluţia vieţii; b)
majoritatea receptorilor de semnalizare sunt legaţi de membrana externă a anvelopei
nucleare; c) fosforilarea proteinelor este un mecanism major al transducţiei semnalului; d)
ca răspuns la un semnal, celula îşi poate altera activităţile prin modificări la nivelul
activităţii citosolice sau a transcripţiei ARN.
V 5.15. Proteinele G sunt activate când ________ se ataşează la ele.
a) AMPc; b) ATP; c) GDP; d) protein kinaza; e) GTP.
V 5.16. ATP este transformat în AMPc sub directa acţiune a:
a) protein kinazei; b) proteinei G; c) fosfolipazei C; d) moleculelor receptor tirozin-
kinazice; e) adenilat ciclazei.
V 5.17. La ce tip de receptor, legarea unei molecule semnal determină o modificare
a potenţialului membranar:
a) receptorul tirozin-kinazic; b) receptorii cuplaţi cu proteinele G; c) dimerul tirozin-
kinazic fosforilat; d) receptori care formează canale ionice la cuplarea cu ligandul;
receptorii intracelulari.
V. 5.18. Care dintre următoarele afirmaţii privind receptorii cu activitate enzimatică
intrinsecă este falsă:
a) toţi receptorii din această categorie au un situs extracelular pentru legarea unui
ligand, un singur domeniu transmembranar α-helix, şi un domeniu citosolic, de mărime
variabilă, cu activitate enzimatică intrinsecă stimulată de fixarea ligandului;
b) fixarea acetilcolinei la receptorul post-sinaptic produce modificări conformaţionale
care determină deschiderea unui canal ionic care permite afluxul rapid de sodiu în celulă şi
depolarizează membrana;
c) fixarea ligandului la domeniul extracelular duce la dimerizare;
d) prin procesul de autofosforilare, domeniul catalitic al fiecărui monomer va
fosforila resturi de tirozină particulare din domeniul citosolic al celuilalt monomer;
e) anumiţi receptori au un domeniu catalitic cu activitate fosfatazică specifică iar alţii
sunt protein kinaze specifice pentru resturile Serină/Treonină (Ser/Thr).
V. 5.19. Care dintre următoarele afirmaţii privind receptorii citoplasmatici şi nucleari
este adevărată:
a) receptorii membranari şi intracelulari sunt prezenţi numai pe şi în celulele ţintă; b)
hormonii steroizi se leagă la receptorii intracelulari şi constituie cel mai simplu exemplu de
reglare a expresiei genice; c) numai în celulele ţintă hormonii de tipul testosteronului
iniţiază cascade de fosforilare care determină activarea factorilor de transcripţie; d) în
contact cu celula ţintă, hormonul difuzează prin membrana plasmatică pentru a se fixa la
receptor nuclear; e) a, b şi d sunt corecte.
V 5.20. Cascadele de fosforilare care implică participarea unei serii de protein
kinaze sunt necesare pentru transducerea semnalului deoarece:
a) sunt specie specifici; b) conduc întotdeauna la acelaşi răspuns celular; c)
amplifică semnalul iniţial de mai multe ori; d) determină efecte deosebite asupra
fosfatazelor; e) numărul de molecule folosite este mic şi fix.

5.6. Bibliografie

Masson, Paris 1997, Chapitre 5: Communication cellulaire et signaux
Book Contents
12: Biologie cellulaire, Thomas D. Pollard, William C. Earnshaw, edition francaise, Elsevier,
2004, Chapitre 25, 26, 27, 28, 29: Reception et transduction des informations environnementales
edition, ASM Press, 2004, Chapter 13: Cell Signaling
Boeck Université, 1998, Chapitre 15 : La transmission cellulaire : communication entre les
cellules et leur environnment
Roberts, P. Walter, Garland Publishing Inc, 2004, Chapter 15: Cell communication.
Edition, Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 11: Cell communication
Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 11: Cell communication
Darnell, 4th ed, 2000, Freeman and Company, Chapter 13: Signaling at the Cell Surface
cellulaire
Biology Book:
30. www.med.univ-angers.fr, Licence de Biologie Cellulaire Signalisation
Intracellulaire et Adressage des Protéines

De la celulă la organism
DE LA CELULĂ LA ORGANISM
pag
Cuprins 219
Introducere 220
6.1. Adeziunea şi mobilitatea celulară 223
6.1.1. Caderinele 226
6.1.2.2. CAM din superfamilia imunoglobulinelor 227
6.1.3. Rolul moleculelor de adeziune în coeziunea tisulară 228
6.1.3.1. Joncţiunile „înguste” 229
6.1.3.2. Joncţiunile de ancorare şi desmozomii 229
6.1.3.3. Joncţiunile de comunicare („gap”) 230
6.1.3.4. Bazele moleculare ale mobilităţii celulare 231
6.1.4. Adeziune celulă-matrice 231
6.1.4.1. Colagenul şi elastina 233
6.1.4.2. Proteoglicanii 235
6.1.4.3. Glicoproteinele extracelulare de adeziune 235
6.2. Celulele primelor stadii embrionare 238
6.2.1. Fecundarea 238
6.2.2. Segmentarea şi reorganizarea celulelor embrionare 243
6.3. Bazele moleculare ale diferenţierii celulare 244
6.3.1. Organizarea tipică a unei gene eucariote 244
6.3.2. Promotori, stimulatori, inhibitori 246
6.3.3. Diferenţierea rezultă din expresia în cascada a genelor 248
6.3.4. Morfogeneza 248
6.3.5. Organogeneza 249
6.4. Evenimente celulare specializate 251
6.4.1. Celule stem 251
6.4.2. Celulele imunitare 253
6.4.3. Neuronii şi sistemul nervos 256
6.4.4. Celule tumorale şi cancer 258
6. 7. Bibliografie 267
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ 268

Introducere
În cadrul acestui unităţi de studiu vei putea explora conceptele care

privesc întelegerea formării unui organism şi definirea procesului de
dezvoltare.
Prin mitoze succesive, toate celulele unui organism sunt formate

dintr-o celula unică, adesea numită ou sau zigot, rezultată din fuziunea
(fecundarea) a două celule specializate, gameţii, produşi de cei doi părinţi.
Se formează un embrion, care trece prin diferite stadii de dezvoltare şi care
după naştere se dezvoltă şi este supus unor procese de modificare
permanente care nu se opresc decât la moartea organismului.
Diversitatea şi complexitatea morfologică a plantelor şi animalelelor

sunt exemple ale faptului că organismul ca întreg este mai important decât
suma părţilor individuale. Formarea diferitelor tipuri celulare ale unui
organism constituie diferenţierea şi mecanismele care conduc celulele la
organizarea lor pentru a da naştere ţesuturilor şi organelor se numesc
morfogeneză şi creştere. Aceste procese asigură funcţiile majore ale tuturor
organismelor vii, şi permit la maturitate reproducerea noilor indivizi ai
speciei.
Această unitate de studiu stabileşte şi clarifică noţiunile privind

interacţia celula-mediu, şi trece în revistă moleculele de aderenţă implicate
în interacţiile celulă-celulă, celulă-matrice extracelulară şi componentele
matricei extracelulare.
De asemenea sunt descrise celulele primelor stadii embrionare,

diferenţele care există între linia somatică şi cea germinală cu accent pe
bazele moleculare ale diferenţierii celulare.
O atenţie deosebită se acordă şi evenimentelor celulare specializate

care determină formarea celulelor imunitare şi ale sistemului nervos.
Unitatea se încheie cu prezentarea câtorva aspecte interesante privind
procesele de tumorigeneză.

Obiective generale
¾ Utilizarea noţiunilor privind structura şi funcţia diferitelor

compartimente celulare în înţelegerea complexităţii structurale şi
funcţionale a organismelor;
¾ Formarea capacităţii de înţelegere a morfogenezei individuale

pe baza conceptelor diferenţierii celulare;
¾ Înţelegerea individualităţii funcţionale a organismelor ca

urmare a derulării evenimentelor celulare specializate;
Obiective specifice

9 Identificaţi moleculele implicate în procesele de adeziune şi mobilitate
celulară;
9 Cunoaşteţi importanţa interacţiilor celulă-celulă şi celulă-matrice în: i)

migrarea celulelor imunitare; ii) cursul asamblării ţesuturilor; iii) în
menţinerea integrităţii tisulare.
9 Utilizaţi cunoştinţele privind bazele moleculare ale diferenţierii celulare

pentru înţelegerea proceselor de morfogeneză şi organogeneză.
9 Integraţi importanţa evenimentelor celulare specializate pentru

funcţionarea normală a organismelor şi pentru interacţiile acestora cu
mediul înconjurător


prezentate.
corect.
Dacă nu reuşiţi să rezolvaţi cu succes testele de autoevaluare
în momentul întâlnirii lor pe parcursul parcurgerii testului vă
recomandăm să reluaţi întregul material si apoi să reveniţi asupra
rezolvării testelor. Unele dintre testele de autoevaluare sunt foarte
simple şi direct corelate cu textul parcurs, răspunsul lor fiind evident.
Alte teste necesită o bună integrare a cunoştinţelor obţinute şi
necesită parcurgerea întregii unităţi. Enunţurile testelor au şi ele
rolul lor în fixarea cunoştinţelor şi în formarea unei viziuni de
ansamblu asupra materiei.

Gradul de de înţelegere a conceptelor şi noţiunilor prezentate
din lucrarea finală sunt de acelaşi tip cu testele de autoevaluarea pe
care le veţi rezolva pe parcursul parcurgerii materialului unităţii 6.
parcurs. Cele 40 de întrebări sunt echivalente şi vor fi notate cu 2,5
Materialul conţine patru cadre suplimentare şi 21 de figuri
care nu sunt opţionale şi prezintă informaţii menite să întregească
sau să clarifice noţiunile ştiinţifice prezentate. Un rezultat bun la
înţelegerea figurilor.

6.1. Adeziunea şi Majoritatea celulele animalelor pluricelulare sunt organizate

mobilitatea în structuri cooperative numite ţesuturi, care la rândul lor se
asociază în diverse combinaţii în unităţi funcţionale de dimensiuni
celulară
mari numite organe.
Frecvent, celule aparţinând unui anumit tip celular se agregă

şi formează un ţesut, pentru a coopera în îndeplinirea unei funcţii
comune: muşchii se contractă; ţesutul nervos conduce un impuls
electric; ţesutul xilem în plante transportă apă. Diferite ţesuturi se
pot organiza în formarea unui organ în scopul realizării unor funcţii
specifice. De exemplu, muşchii, valvele şi vasele sangvine ale inimii
funcţionează corelat pentru a pompa sângele prin organism.
Funcţiile coordonate ale multor tipuri de celule din ţesuturi, cât şi a
multiplelor ţesuturi specializate, permit organismului să: i)
funcţioneze ca un tot unitar; ii) se mişte; iii) metabolizeze hrana; iv)
se reproducă; v) desfăşoare alte activităţi esenţiale.
Diversitatea şi complexitatea morfologică a plantelor şi
animalelor sunt exemple ale faptului că organismul ca întreg este
mai important decât suma părţilor individuale. De exemplu, la
plante, organizarea rădăcină – tulpină - frunze le permite obţinerea
simultană de energie (de la lumina solară) şi carbon (din CO2), din
aerul atmosferic, apă şi din nutrienţii din sol. Proprietăţile mecanice
distincte ale oaselor tari, încheieturilor flexibile, şi ale muşchilor
contractili permit vertebratelor să se mişte eficient şi să prezinte
dimensiuni substanţiale. Straturi de celule epiteliale ataşate foarte
compact, pot acţiona ca bariere reglabile, cu permeabilitate
selectivă, care permit generarea unor compartimente distincte
chimic şi funcţional în structura unui organism (exemplu stomacul,
circuitul sangvin). Din acest motiv, într-un organism se pot
desfăşura simultan funcţii complementare cum sunt digestia şi
sinteza.
De asemenea, compartimentalizarea permite o reglare mai
sofisticată a diverselor funcţii biologice. În multe privinţe, rolul
ţesuturilor complexe şi al organelor într-un organism, este analog
cu cel al organitelor şi al membranelor într-o celulă individuală.
Asamblarea ţesuturilor distincte şi organizarea lor în organe
este determinată de interacţii moleculare, la nivel celular, şi nu ar fi
posibile fără expresia, reglată temporal şi spaţial, a unui panel larg
de molecule de adeziune.
De obicei, celulele ţesuturilor sunt în contact cu o reţea
complexă de macromolecule extracelulare secretate: matricea
extracelulară. Moleculele de adeziune sunt proteine membranare
specializate cărora li se datorează aceste interacţii. Ele au rol foarte
important în dezvoltarea şi integrarea anatomică a ţesuturilor.

Această subunitate de învăţare se ocupă de definirea

interacţiilor celulă-mediu şi prezintă moleculele de adeziune
implicate în conexiunile celulă-celulă şi celulă-matrice extracelulară.
De asemenea sunt descrise unele dintre componentele matricei
extracelulare.
Celulele dintr-un ţesut pot adera direct una de cealaltă

(adeziune celulă-celulă) prin intermediul unor proteine membranare
specializate numite molecule de adeziune celulară (CAMs – Celular
Adhesion Molecules), care adesea se organizează sun forma unor
joncţiuni celulare specializate (Figura 6.1). Celulele din ţesuturile
animale aderă indirect (adeziune celula-matrix) şi la componente
ale matrixului extracelular prin intermediul unor receptori de
adeziune din membrana plasmatică. Aceste două tipuri de interacţii
mediază agregarea şi organizarea celulelor în ţesuturi distincte şi
susţin transferul bidirecţional al informaţiei între exteriorul şi
interiorul celulei.
Figura 6.1. Model de adeziune celulă-celulă (prelucrat după Molecular Cell Biology,
O parte a moleculelor CAM pot fi clasificate în patru mari

familii: caderinele, superfamilia imunoglobulinelor (Ig), integrinele, şi
selectinele. În figura 6.2 este prezentată structura schematica a
unora dintre moleculele CAM. Ele sunt formate prin îmbinarea mai
multor domenii distincte, unele dintre aceste domenii aparţinând
mai multor tipuri de CAM. O caracteristică a unora dintre aceste
proteine sunt domeniile „repetate” deoarece se găsesc în mai multe
exemplare în aceeaşi moleculă. Unele din aceste molecule sunt
responsabile de specificitatea de legare caracteristică anumitor
proteine. Mai există şi alte tipuri de proteine implicate în procesul
de adeziune celulară în anumite ţesuturi dar care nu aparţin nici
unei clase majore de CAM.

Figura 6.2. Familii majore de molecule de adeziune celulară (CAM) şi

receptori de adeziune (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece, William Barstow,
Edition, 2002)
th
Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6
Moleculele de adeziune pot fi considerate un fel de receptori,

adică proteine transmembranare capabile să fixeze un ligand. În
general, liganzii care interacţionează cu moleculele de adeziune
sunt insolubili.
Prin intermediul domeniilor extracelulare, moleculele CAM
mediază interacţii de adeziune între celule de acelaşi tip (adeziune
homotipică) sau între celule diferite (adeziune heterotipică). O
moleculă CAM poate să se lege de acelaşi tip de moleculă
aparţinând unei celule adiacente (interacţie homofilică), sau se
poate lega de o altă clasă de molecule CAM (interacţie heterofilică).
Moleculele CAM pot fi localizate la nivelul regiunilor membranei
plasmatice care vin în contact cu alte celule, sau pot fi comasate în
regiuni discrete numite joncţiuni celulare.
De asemenea, adeziunile celulă-celulă pot fi strânse şi de
durată sau slabe şi temporare. De exemplu, adeziunile dintre
celulele nervoase din măduva spinării sau dintre celulele hepatice
implicate în metabolism sunt foarte strânse. În contrast, între
celulele sistemului imunitar din sânge se pot manifesta doar
interacţii slabe şi de scurtă durată, permiţând alunecarea şi
trecerea acestora prin peretele vaselor de sânge, în timpul unui
răspuns imun.
TA 6.1. Celulele intră în constituţia ţesuturilor şi ţesuturile intră în constituţia:

a) organelor; b) membranelor; c) sisteme de organe; d) organite; e) organisme.

Caderinele sunt molecule cheie în procesul de adeziune şi

6.1.1. Caderinele
semnalizare celulară, şi joacă un rol critic în diferenţierea tisulară.
Sunt glicoproteine care leagă calciul şi asigură o separare spaţială
a celulelor dând formă organismului. Există mai multe tipuri de
caderine. Unele dintre acestea asigură joncţiunile de aderenţă şi
situsurile punctiforme de contact dintre celulele bogate în molecule
de aderenţă. La mamifere, se disting trei tipuri majore de caderine:
i) caderina epitelială (E-caderina);
ii) caderina placentara (P-caderina);
iii) caderina neurală (N-caderina) (Tabelul din figura 6.3).
Celulele care posedă aceleaşi caderine pot adera unele la
altele, dar nu încrucişat.
Caderinele au rol important în recunoaşterea selectivă a

celulelor embrionare şi stabilesc polaritatea lor celulară. Sunt
molecule de adeziune a căror catena peptidică traversează
membrana o singura dată. Molecula unei caderine are trei părţi. În
regiunea proximală (capătul amino al proteinei) are un situs de
legare homofilică adică recunoaşte un situs identic al unei alte
caderine care asigura contactul între celule (Figura 6.2). Domeniul
transmembranar este continuat cu cel terminal citoplasmatic care
interacţionează cu alte tipuri de proteine (cateninele) care asigură
joncţiunea între reţeaua citoplasmatică a microfilamentelor de
actina. În interiorul celulei, caderinele sunt conectate cu
citoscheletul prin doi intermediari: β-catenina şi dimerul de α-actină.
Fixarea la citoschelet consolidează legarea celula-celulă.
Molecula Distribuţie celulară predominantă

Caderina E Preimplantare embrionară, ţesut ne-neural
Caderina P Trofoblast
Caderina N Sistem nervos, cardiac, muşchi scheletic, retină
Figura 6.3. Localizarea moleculelor de caderine majore în ţesuturile
mamiferelor
Caderinele „clasice” E, P, N sunt cele mai larg exprimate, în

special în diferenţierea timpurie. Straturi de celule epiteliale
polarizate, asemănătoare celor care căptuşesc intestinul subţire şi
tubulii renali, conţin E-caderina pe suprafaţa lor laterală. Deşi
E-caderina este concentrată în joncţiunile aderente, ea este
prezentă pe toată suprafaţa laterală se asociază cu membranele
celulelor adiacente. Creierul exprimă cel mai mare numar de
caderine, probabil datorită nevoii de a forma numeroase contacte
specifice celulă-celulă necesare stabilirii reţelei complexe de
conexiuni.

6.1.2.2. CAM din Moleculele de adeziune stau la baza proceselor care permit
circulaţia celulelor sistemului imunitar în ansamblul organelor.
superfamilia
Fenomenul de inflamaţie localizată la locul lezării sau infecţiei
imunoglobulinelor atrage celulele imunitare competente (monocite, limfocite şi
granulocite) necesare declanşării reparaţiei tisulare şi luptei contra
agenţilor patogeni. La nivelul situsului inflamat, leucocitele părăsesc
circulaţia sangvină şi se infiltrează în ţesutul inflamat.
Acest proces debutează cu o legare slabă între leucocite şi

celulele endoteliale vasculare, legare în care intervin selectinele (E-
şi P-selectine) şi motive glucidice cu rol de liganzi (Figura 6.2). În
situaţii normale, această interacţie slabă, combinată cu fluxul
sangvin, determină o mişcare de rostogolire a leucocitelor la
suprafaţa endoteliului.
La locul inflamaţiei, celulele endoteliale eliberează

chemokine. Aceste molecule au rolul de a imobiliza leucocitele care
se rostogolesc şi favorizează trecerea lor prin endoteliu. De
asemenea, sunt activate şi integrinele (Figura 6.2), alte molecule de
aderenţă prezente la suprafaţa leucocitelor. Integrinele activate se
fixează pe alte molecule de adeziune (I-CAM) puternic exprimate
pe endoteliu la situsul inflamaţiei şi provoacă o imobilizare totală a
leucocitelor. Prin modificarea formei acestea migrează către
ţesuturi trecând prin celulele endoteliale. Ajunse în ţesut,
leucocitele asigură două roluri:
1) reconstrucţia ţesutului vătămat;
2) eliminarea agenţilor patogeni în caz de leziune aseptică.
Acumularea leucocitelor este rezultatul a două fenomene:
i) supraexprimarea selectinelor şi I-CAM pe celulele
endoteliale;
ii) eliberarea chemokinelor de către aceste celule doar la
nivelul situsului inflamat.
Integrinele formează o mare familie de molecule de

aderenţă. Se găsesc sub forma de heterodimeri compuşi din
subunităţi alfa şi beta care prezintă mai multe tipuri susceptibile de
a forma diverse combinaţii. Pe leucocite, dar mai ales pe plachetele
circulante din sânge, integrinele se găsesc în stare inactivă (nu sunt
recunoscute de ligand). Activarea lor ar necesită prezenţa
chemokinelor. În cazul celulelor asamblate în ţesut, integrinele sunt
mereu într-o stare activă şi permit o bună ancorare celulară.
TA 6.2. Caderinele au rol important în: a) asigurarea funcţionalităţii celulare prin

transport de ioni; b) recunoaşterea selectivă a celulelor embrionare şi stabilirea
polarităţii lor celulare; c) derularea ciclului celular; d) în asigurarea energiei vitale;
e) activarea chemokinelor.

6.1.3. Rolul Structura tisulară este activ susţinută de afinitatea dintre

moleculelor de celule. Moleculele de adeziune formează baza acestei afinităţi
adeziune în specifice. Ţesutul conjunctiv şi cel epitelial reprezintă două extreme
coeziunea tisulară în care matricea şi sistemele de adeziune intercelulară au roluri
structurale complet diferite.
În ţesuturile conjunctive, matricea extracelulară este

abundentă şi suportă cea mai mare parte a tensiunilor la care sunt
supuse ţesuturile. Interacţiile între celule sunt limitate. În epiteliile
care căptuşesc toate cavităţile şi suprafeţele externe ale corpului,
celule sunt strâns asociate în straturi. Matricea extracelulară este
puţin abundentă, formând un strat fin, membrana bazală,
subiacentă celulelor. Cea mai mare parte a tensiunilor este
suportată de către celule. Graţie joncţiunilor celulare specializate,
epiteliul şi endoteliul sunt suficient de rezistente pentru a constitui o
barieră capabilă să separe două compartimente.
TA 6.3. Sub forma unui eseu de 200 de cuvinte realizaţi o prezentare succintă
a moleculelor de adeziune celulară prezentate în curs trecând în revistă principalele
roluri ale acestora.
TA 6.4. Care sunt moleculele care sunt eliberate la locul inflamaţiei de către
celulele endoteliale: a) integrinele; b) caderinele; c) chemokinele; d) selectinele; e)
imunoglobulinele.
TA 6.5. Câte tipuri majore de caderine există la mamifere şi care sunt rolurile
acestora.
Joncţiunile intercelulare ale celulelor epiteliale pot fi

clasificate în trei grupuri (după ultrastructură şi funcţie):
i) joncţiunile „înguste” sau dense („zonula occludens”)
capabile să limiteze permeabilitatea epiteliului (sau endoteliului);
ii) joncţiunile de ancorare sau aderente („zonula adherens”)
şi desmozomii, care permit ataşarea mecanică a celulelor între ele;
iii) joncţiunile de comunicare sau „joncţiuni gap”, care permit
pasajul semnalelor chimice sau electrice între celule.
Dintre cele trei tipuri de joncţiuni prezente în celulele

epiteliale, două participa la adeziunea celulă-celulă, şi a treia la
adeziunea celulă-matrice. Joncţiunile aderente, care conectează
membranele laterale ale celulelor epiteliale adiacente, sunt
localizate aproape de suprafaţa apicală, imediat sub joncţiunile
dense. O centură circumferenţiară de filamente de actină şi
miozină, în complex cu joncţiunile aderente, funcţionează ca un
cablu de tensiune care controlează forma celulei.

6.1.3.1. Joncţiunile Etanşeitatea epiteliului şi endoteliului este asigurată de

„înguste joncţiunile „înguste” sau „etanşe” (în engleză „tight”). Ele realizează
o apropiere strânsă şi localizată a membranelor celor două celule
vecine care limitează considerabil trecerea soluţilor prin spaţiul
intercelular (barieră paracelulară). Această barieră obligă solutul să
tranziteze stratul celular prin intermediul transportorilor membranari
selectivi (transport transcelular). Joncţiunile nu sunt în totalitate
etanşe. În funcţie de tipul de ţesut, anumiţi soluţi pot sau nu să o
traverseze. Joncţiunile se formează datorită interacţiilor homofile
care implică participarea mai multor molecule de adeziune.
Numeroasele posibilităţi de combinare ale acestor molecule pot
explica diferenţele de permeabilitate ale joncţiunilor „înguste” din
diferite ţesuturi.
Joncţiunile de ancorare sau aderente permit grupurilor de

6.1.3.2. Joncţiunile celule să acţioneze ca unităţi structurale solide în asociere cu
de ancorare şi elementele citoscheletului la nivelul anumitor celule. La nivelul
desmozomii joncţiunilor de aderare sau „zonula adherens” sunt situsuri de
legare pentru filamentele de actina. Desmozomii sunt situsuri de
legare pentru filamentele intermediare (de exemplu keratina din
celulele epiteliale). Cele două tipuri de joncţiuni sunt conectate cu
citoscheletul şi formează centura de aderenţă circumferenţiară în
stratul epitelial (Figura 6.4).
Principalele molecule CAM din joncţiunile de ancorare şi
dezmozomi aparţin familiei caderinelor. La vertebrate şi
nevertebrate această familie care cuprinde mai mult de 100 de
membri, conţine cel puţin şase subfamilii.
Celulele epiteliale şi alte tipuri, precum celule musculare

netede, sunt legate strâns împreună prin intermediul desmozomilor
punctiformi. Hemidesmozomii, poziţionaţi de obicei pe faţa bazală a
celulelor epiteliale, ancorează epiteliul la componentele matricei
extracelulare adiacente. Forma şi rigiditatea celulei dar şi întregului
epiteliu sunt conferite de mănunchiuri de filamente intermediare,
dispuse paralel cu suprafaţa celulară sau care străpung şi
interconectează desmozomii punctiformi şi hemidesmozomii.
Aceste joncţiuni sunt foarte importante în menţinerea integrităţii
epiteliului pielii.
Cadru 6.2. Importanţa complexelor de joncţiune conectate cu

citoscheletul
În tumorile epiteliale, caderinele îşi pierd funcţia şi, celulele care nu mai
conţin joncţiuni intercelulare solide, sunt mai sensibile la semnalele de
proliferare (formarea de polipi) şi devin susceptibile la migrare şi deci
invadează mai uşor alte ţesuturi (procese metastatice).

Figura 6.4. Joncţiunile de ancorare şi desmozomii (prelucrat după

În unele regiuni intercelulare membranele plasmatice sunt

6.1.3.3. Joncţiunile conectate punctiform prin canale de comunicare realizate prin
de comunicare cuplarea fizică a mai multor celule. Pot trece ioni şi molecule mici
(„gap”) de tipul metaboliţilor (glucide, aminoacizi, nucleotide). Joncţiunile
de acest tip sunt importante pentru comunicarea intercelulară.
Celulele din ţesuturi excitabile, cum este muşchiul cardiac, sunt
cuplate printr-un flux rapid de ioni care traversează joncţiunile şi
care asigură un răspuns rapid şi sincron la stimuli. Joncţiunile de
comunicare sunt esenţiale şi pentru hrănirea celulelor situate la
distanţă de vasele de sânge cum sunt cele din cristalin şi din os.
Figura 6.5. Joncţiuni de comunicare (prelucrat după

De asemenea, canalele de comunicare sunt importante în

dezvoltare şi diferenţiere. Capacitatea numai a anumitor celule de a
forma joncţiuni de comunicare între ele şi nu cu alte celule duce la
formarea ansamblurilor celulare cu proprietăţi fiziologice omogene.
Această proprietate este importantă în coordonarea dezvoltării
embrionului.

6.1.3.4. Bazele În timpul formării embrionului, diversele rearanjamente

moleculare ale celulare urmează mecanisme de migrare care pun în joc fenomene
mobilităţii celulare fizico-chimice bazate pe existenţa gradientului de concentraţie al
moleculelor active şi ionilor.
Celulele pot percepe o moleculă de interes prin difuzie şi se
pot deplasa către regiunea unde aceasta prezintă un maxim de
concentraţie (chimiotactism). Dacă molecula de interes este ataşată
la o matrice pe care se deplasează celula, aceasta folosind
molecula ca punct de ancorare, atunci sensul deplasării va fi
orientat de către concentraţia de suprafaţă. Prin existenţa
gradientului de ioni se creează diferenţe de potenţial care
generează curenţi electrici. La rândul lor aceştia orientează
deplasările celulare. Topografia “terenului” pe care migrează
celulele, ghidează şi ea mişcarea prin formarea prelungirilor
celulare care asigură contactele de aderenţă care propulsează
celula înainte printr-un proces de ataşare/detaşare.
Dacă se stabileşte contactul cu o altă celulă, din aceeaşi
linie, se produce o oprire a mişcării, cel puţin în direcţia urmată
(inhibiţie de contact). Când contactul se stabileşte în toate direcţiile,
se observă o oprire completă.
TA 6.6. Câte tipuri de joncţiuni pot fi evidenţiate la nivelul celulelor

epiteliale? Descrieţi pe scurt rolul fiecărui tip în funcţionarea celulară.
6.1.4. Adeziune Spaţiul extracelular conţine un amestec complex de

celulă-matrice macromolecule care constituie matricea extracelulară. Anumite
celule sunt specializate în producerea matricei extracelulare. De
exemplu, fibroblastele sunt implicate în construcţia ţesuturilor
conjunctive, condroblastele elaborează cartilajul hialin,
osteoblastele produc osul şi sinoviocitele sunt responsabile de
producerea lichidului sinovial în articulaţii.
La animale matricea extracelulară susţine organizarea
celulelor în ţesuturi şi coordonează funcţiile lor celulare, prin
activarea căilor de semnalizare care controlează creşterea celulară,
proliferarea şi expresia genică. Multe din funcţiile matricei necesită
receptori de adeziune transmembranară, care se leagă direct de
componentele complexului matricial şi care interacţionează şi cu
citoscheletul prin intermediul proteinelor adaptor. Principala clasă
de receptori de adeziune care mediază adeziunea celulă-matrice
sunt integrinele. În anumite ţesuturi non-epiteliale există şi alte tipuri
de molecule care, de asemenea, funcţionează ca receptori de
adeziune importanţi. Matricea extracelulară este compusă dintr-un
ansamblu de polizaharide şi proteine.

Polizaharidele sunt glicozaminoglicani (GAG) conectaţi cu o

proteină pentru a forma proteoglicani.
În structura proteică a matricei se disting următoarele
componente:
i) o prima grupă, constituită din colagen şi elastină,
responsabile esenţial de structura matricei;
ii) o a doua grupă, mai puţin abundentă , constituită din
fibronectină şi laminină. Aceasta este implicată mai ales în
organizarea structurii şi adeziunea celulă-matrice.
Constituenţii se asamblează într-o reţea, membrana bazală,
care poate fi laxă, reticulată (ca o plasă), dacă e bogată în colagen,
sau suficient de densă, cu aspectul unui film continuu, dacă este
bogată în glicoproteine de aderenţă.
La animale, epiteliul şi majoritatea grupurilor organizate de
celule sunt susţinute sau înconjurate de lamina bazală care este
organizată diferit în funcţie de ţesut. În epiteliul columnar sau alt tip
(epiteliul intestinal, piele), lamina bazală este un fundament pe care
stă doar o faţă a suprafeţei celulelor. În alte tipuri tisulare, cum ar fi
muşchi sau ţesutul adipos, lamina bazală înconjoară fiecare celulă.
Lamina bazală joacă un rol important în regenerarea ţesuturilor
deteriorate cât şi în dezvoltarea embrionară. De exemplu, lamina
bazală ajută aderarea celulelor embrionare în embrionii timpurii
(embrioni de patru pana la opt celule). Astfel, lamina bazală este
importantă pentru: i) organizarea celulelor în ţesuturi; ii) procesul de
reparare tisulară; iii) ghidarea migrării celulelor în timpul formării
ţesuturilor (Figura 6.6).
Figura 6.6. Lamina bazală este structurată diferit în diferite ţesuturi (prelucrat după
Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th edition, 2000)

6.1.4.1. Colagenul şi Colagenul

elastina Toate tipurile de colagen reprezintă o familie de glicoproteine
bogate în glicină şi prolină, organizate în fibrile. Reprezintă
aproximativ 50% din proteinele organismului şi sunt prezente, în
principal, în matricea pielii, tendoane, oase şi vase sangvine.
Colagenul este proteina structurală majoră care formează
armăturile, conferind rezistenţă tendoanelor, pielii şi organelor
interne. În oase şi dinţi, colagenul formează un material structural
împreună cu sărurile minerale (calciu si fosfat).
Deşi diferă prin anumite caracteristici structurale cât şi prin
distribuţie tisulară, toate tipurile de colagen sunt proteine trimere
formate din trei lanţuri polipeptidice, numite lanţuri alfa. Toate cele
trei lanţuri alfa pot fi identice (homotrimer) sau diferite
(heterotrimer). O moleculă trimeră de colagen conţine unul sau mai
multe segmente trimere, fiecare cu o structură similară de elice
triplă (Figura 6.7). Fiecare catena reprezentată de un lanţ alfa, este
răsucită într-un helix de stânga, iar trei astfel de catene
reprezentate de trei lanţuri alfa sunt răsucite împreună pentru a
forma un triplu helix de dreapta.
Proprietăţile care individualizează fiecare tip de colagen se
referă, în principal, la diferenţe privind:
i) numărul şi lungimea segmentelor triplu helicale;
ii) segmentele care flanchează sau întrerup segmentele
triplu helicale, şi duc la formarea altor tipuri de structuri
tridimensionale;
iii) modificările covalente ale lanţurilor alfa (ex. hidroxilare,
glicozilare, oxidare, cross-linking).
Figura 6.7. Unitatea structurală de bază a colagenului este tripla elice (prelucrat
după Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th edition, 2000)

Fibrele de colagen fac membranele bazale solidare cu

ţesutul conjunctiv subiacent. În matricea cartilajului, colagenul este
prezent (cu acidul hialuronic şi condroitin sulfat) şi are rolul de a
asigura rezistenţa la forţele de tensiune care se exercită în
articulaţii.
Elastina
Buna funcţionare a pielii, vaselor sangvine, plămânilor şi
tendoanelor, este strâns legată de elasticitatea lor, pe lângă
rezistenţa la tensiune. Elasticitatea este asigurată de o reţea de
fibre elastice din matricea extracelulară. Principalele componente
ale fibrelor elastice sunt elastina şi fibrilina. Elastina este o proteină
foarte hidrofobă. Fibrele sale sunt compuse esenţial din segmente
scurte care se asociază prin punţi de lizina la nivelul domeniului
elicoidal al proteinei bogat în acest aminoacid.
TA 6.7. Care dintre următoarele afirmaţii se corelează mai bine cu prezentarea

ţesuturilor conjunctive? Un ţesut conjunctiv conţine: a) o matrice extracelulară care
conţine fibre; b) un material suport de tipul condroitin-sulfatului;
c) celule de origine epitelială; d) relativ puţine celule şi o cantitate mare de matrice
extracelulară; e) atât a cât şi b.
6.1.4.2. Sunt glicoproteine mai particulare în care partea glucidică

Proteoglicanii depăşeşte cantitativ partea proteică. Proteoglicanii sunt un subset
de glicoproteine, şi conţin lanţuri de polizarahide specializate,
legate covalent, numite glicozaminoglicani (GAG), care sunt
reprezentate de polimeri lineari, lungi formaţi din dizaharide
specifice repetitive. Astfel fiecare lanţ GAG prezintă mai multe
sarcini negative. GAG sunt clasificate în mai multe tipuri majore, în
funcţie de natura unităţii repetitive dizaharidice: heparan sulfat,
condroitin sulfat, dermatan sulfat, keratan sulfat şi hialuronan.
Heparină, forma hipersulfatată a heparan sulfatului, produsă în
principal de mastocite, joacă un rol esenţial în reacţiile alergice. De
asemenea, este utilizată în medicină ca anticoagulant, datorită
capacităţii acesteia de a scinda antitrombina III, un inhibitor natural
al coagulării.
Biosinteza proteoglicanilor: cu excepţia hialuronanului,

majoritatea GAG se găsesc în mod natural în compoziţia
proteoglicanilor. Asemănător altor glicoproteine transmembranare,
proteinele centrale din proteoglicani sunt sintetizate în reticulul
endoplasmatic. Lanţurile de GAG sunt asamblate, pe miezul
proteic, în aparatul Golgi.

Diversitatea proteoglicanilor. Proteoglicanii constituie un

grup remarcabil de molecule, abundente în matricea extracelulară a
tuturor ţesuturilor, dar sunt exprimaţi şi la nivelul suprafeţei celulare.
Secvenţa şi lungimea miezului proteic al proteoglicanilor variază
considerabil, iar numărul lanţurilor GAG ataşate variază de la un
număr redus la peste o sută. Chiar mai mult, un miez proteic poate
fi legat la două tipuri diferite de lanţuri GAG (exemplu, heparan
sulfat şi condroitin sulfat), generând un proteoglican hibrid. Astfel,
greutatea moleculară şi sarcina electrică a unei populaţii de
proteoglicani poate fi exprimată doar ca o medie deoarece
compoziţia şi secvenţa moleculelor individuale poate varia
considerabil.
Un rol special al proteoglicanilor este să fixeze anumite

citokine (factori de creştere implicaţi în mitoză) şi, prin concentrare
locală, să favorizeze interacţiile cu receptorii celulelor ţintă. Astfel,
GAG au rol esenţial în migrarea celulară în timpul morfogenezei şi
cicatrizării tisulare. În cazul unei răni, după coagularea sângelui,
primul produs care intră în leziune este acidul hialuronic. Acesta
formează un schelet care va servi ca suport pentru leucocite şi
fibroblaste în reconstruirea unui ţesut nou.
TA 6.8. În componenţa matricei extracelulare se disting următoarele

componente proteice: a) colagen şi elastina, responsabile de structura matricei; b)
fibronectină şi laminină implicate în organizarea structurii şi adeziunea celulă-
matrice; c) albumine şi globuline; d) a şi b; e) b şi c.
6.1.4.3. Sunt molecule mari cu rol important in aranjamentul spaţial

Glicoproteinele al celulelor. Se disting fibronectina şi laminina.
extracelulare de Fibronectina este una din moleculele de baza în adeziunea
adeziune şi mobilitatea celulară care contribuie la organizarea matricei
extracelulare. Fibronectina, constituită din două subunităţi α şi β
reunite printr-o punte disulfurică, formează o reţea fibrilară care
conectează celulele la colagen şi proteoglicani. După sinteză,
proteina este eliberată în mediul extracelular sub formă globulară
solubilă. Contactul cu integrinele liniarizează molecula, care se
poate asocia, cu omologii săi şi cu alţi compuşi ai matricei
extracelulare.
Fibronectina are rol important în ghidarea celulelor în
migrarea embrionară la vertebrate în toate stadiile embriogenezei.
La adult, fibronectina are rol central în procesele de cicatrizare.

Laminina este constituentul esenţial al membranelor bazale.

Este responsabilă de densitatea membranei bazale (formarea unui
film). Ca şi fibronectina, conectează celulele la colagen şi
proteoglicani şi are rol în asamblarea matricelor, adeziune şi
mobilitate.
Receptorii celulari de adeziune sunt prezenţi în membrana

plasmatică a celulelor şi asigură fixarea celulei la componentele
matricei extracelulare. Cei mai cunoscuţi sunt receptorii pentru
fibronectina şi glicoziltransferazele.
Receptorii fibronectinei fixează la exterior fibronectina şi în

interior se leagă la proteinele citoscheletice, realizând un fel de
punte între cele două tipuri de reţele moleculare. Sunt numiţi şi
integrine datorită capacităţii lor de a forma legături între matricea
extracelulară şi citoschelet. Fiecare moleculă de integrină are două
subunităţi α şi β care se combină diferit pentru a se lega, cu afinităţi
variabile, la colagen, laminină şi fibronectină. Cuplarea integrinelor
cu liganzii lor este dependentă de cationii bivalenţi extracelulari
(Mn2+ sau Ca2+).
Glicoziltransferazele: sunt enzime prezente pe membrana

plasmatică ca urmare a unui proces de export care implică RE şi
mai ales aparatul Golgi. Aceste enzime ancorate în membranele
golgiene au situsul catalitic orientat către lumenul aparatului Golgi.
Sunt implicate în transferul glucidelor activate (UDP-glucoza, GDP-
fucoza, CMP-acid sialic, etc.) pe proteine în curs de modificare
post-translaţională (viitoare glicoproteine). Ulterior, acestea pot fi
apoi exportate prin exocitoza veziculelor golgiene la suprafaţa
celulei, unde sunt implicate în procesele de recunoaştere celulară şi
adeziune la matricea extracelulară. Prin proteoliză, pot fi detaşate
de membrană şi eliberate în mediu unde se comportă ca lectine
(proteine care recunosc situsuri glucidice).
S-a constatat că adăugarea glucidelor activate în primele

stadii de dezvoltare ar putea perturba profund embriogeneza
normală. De asemenea, studiile au arătat că celulele care se
deplasează lasă în urmă substrate glicozilate, dovadă a rolului
glicoziltransferazelor în mobilitatea celulară.
Traficul limfocitelor circulante prin organism, depozitarea lor

ganglionară sau extravazarea către focarele de infecţie sunt alt
exemplu al rolului glicoziltransferazelor (în acest caz,
fucoziltransferaze) în adeziunea şi mobilitatea celulară.

Un alt aspect al adeziunii şi mobilităţii celulare, este rolul

enzimelor numite metaloproteinaze de degradare a matricelor.
Aceste proteaze (colagenaze, gelatinaze, stromelizine, etc.) sunt
secretate de celule şi acţionează direct asupra componenţilor
matricei extracelulare pe care o degradează parţial. Astfel, se
creează pasaje pentru înaintarea celulelor în mişcare, sau
detaşează părţi ale ţesuturilor devenite inutile. În cursul dezvoltării,
genele acestor enzime şi inhibitorilor lor sunt activate ciclic, ceea ce
asigură un control permanent al formării şi degradării matricelor
extracelulare.
TA 6.9. Ce tipuri de compuşi secretă fibroblastele? a) grăsimi; b) condroitin

sulfaţi; c) fluide interstiţiale; d) fosfat de calciu pentru oase; e) proteine pentru
structurarea ţesutului conjunctiv.
TA 6.10. Pentru care tip de ţesut animal poate fi caracteristică descrierea

de „stratificat columnar”? a) conjunctiv; b) muşchi striat; c) nervos; d) epitelial; e)
osos.
TA 6.11. Care dintre următoarele fibre sunt responsabile pentru rezistenţa

structurală a tendoanelor? a) fibrele de elastină; b) fibrele de fibrină; c) fibrele de
colagen; d) fibrele reticulare; e) fibrele fusului de diviziune.
TA 6.12. Dacă vă trageţi de lobul urechii acesta nu va suferi alungire

deoarece în structura sa sunt prezente: a) fibre de colagen; b) fibre de elastină; c)
fibre reticulare; d) ţesut adipos; e) proteine fibroase de tipul keratinei.
TA 6.13. Anumite joncţiuni intercelulare au forma unor centuri, în timp ce

altele implică zone limitate. Care este relaţia între aceste două tipuri de dispunere
celulară şi funcţiile acestor joncţiuni.
TA 6.14. Prin ce se aseamănă din punct de vedere structural matricele

extracelulare din structura ţesuturilor animale şi din peretele celular al plantelor?
TA 6.15. Evidenţiaţi diferenţele care există între rolul colagenului,

proteoglicanilor şi fibronectinei în spaţiul extracelular.
TA 6.16. Realizaţi un eseu privind modalităţile prin care o proteină de la

suprafaţa celulei poate fi implicată în adeziunea dintre celule şi în transmiterea de
semnale intermembranare. Puteţi utiliza şi materiale de documentare suplimentare
cursului.

6.2. Celulele Studiul celulei şi cunoaşterea procesului de dezvoltare sunt

primelor stadii esenţiale pentru înţelegerea formării unui organism. Prin mitoze
embrionare succesive, toate celulele unui organism provin dintr-o celula unică,
adesea numită ou sau zigot, rezultată din fuziunea (fecundarea) a
două celule specializate, gameţii, produşi de cei doi părinţi. Se
formează un embrion, care trece prin diferite stadii de dezvoltare şi
care, după naştere, se dezvoltă şi este supus unor procese de
modificare permanente care nu se opresc decât la moartea
organismului.
Formarea diferitelor tipuri celulare ale unui organism
constituie procesul de diferenţiere iar mecanismele care conduc
celulele la organizare în ţesuturi şi organe se numesc morfogeneză
şi creştere. Aceste procese asigură o funcţie majoră pentru orice
organism viu, aceea de a permite la maturitate reproducerea noilor
indivizi ai speciei. Acest lucru este posibil pentru că în noul
organism se izolează o linie celulară particulară care stă la originea
gameţilor, linie germinală, diferită de toate celelalte linii celulare,
care stau la originea ţesuturilor şi organelor, desemnate colectiv
prin termenul de linie somatică. Este vorba de o diferenţiere
celulară majoră în dezvoltarea organismului. Procesul se realizează
foarte timpuriu, de la primele diviziuni embrionare ale organismului
şi este rezultatul a trei faze care urmează fecundării:
1) faza de segmentare: plecând de la zigot se formează, prin
diviziuni succesive, primele celule embrionare, blastomere,
organizate într-o psuedosferă, blastula, care, adesea, are o cavitate
internă sau blastocel;
2) faza de gastrulare: prin rearanjamente şi mişcări diverse,
blastomerele se organizează în trei regiuni, foiţele germinative sau
ţesuturile primordiale: ectoderm, mezoderm şi endoderm.
3) organogeneza: prin interacţii celulare complexe şi noi
rearanjamente se formează diversele organe.
6.2.1. Fecundarea Prin fuziunea a doi gameţi, mascul şi femel, fecundarea

asigură combinarea genelor parentale şi formarea unui nou
organism. Se disting următoarele etape:
i) stabilirea contactului între cele două celule (ovul şi
spermatozoid);
ii) pătrunderea spermatozoidului în ovul (ovocit);
iii) fuziunea celor două cromatide;
iv) stimularea metabolismului zigotului, prealabilă dezvoltării
TA 6.17. Dintre următoarele caracteristici una este unică pentru

organismele animale: a) gastrularea; b) structura multicelulară; c) reproducerea
sexuală; d) sperma flagelată; e) nutriţia heterotrofă.

Spermatogeneza, producerea de celule spermale este un

proces continuu şi prolific care are loc în masculul adult.
Spermatogeneza apare în tubulii seminiferi din testicule. În figura
6.8 este descris procesul în detaliu. Celulele stem care dau naştere
la spermă, spermatogoniile, sunt localizate la periferia fiecărui tubul
seminifer. Dezvoltarea celulelor spermale se deplasează către
lumenul tubulului unde suferă meioză şi diferenţiere. Cele patru
celule rezultate din meioză se transformă în celule mature spermale
(Figura 6.8).
Figura 6.8. Spermatogeneza (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece, William

Edition, 2002)
th
Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6
Spermatozoidul posedă un nucleu cu n cromozomi, un

sistem de locomoţie care asigură deplasarea celulei (flagel) şi o
vezicula acrozomială care conţine enzime litice (proteaze şi
glicozidaze) care digeră învelişul extern al ovocitului. Citoplasma sa
redusă la extrem conţine încă mitocondrii care asigură producerea
energiei necesare deplasării (Figura 6.9).
Partea motrice a flagelului, axonema este compusă din

microtubuli constituiţi din filamente de tubulină. Acestea sunt
aranjate în nouă dublete de microtubuli periferici plus două centrale
şi legate între ele printr-o proteină de tip histonă H1 (nexina).

O alta proteină, ataşată dubletelor, dineina, este capabilă să

convertească energia chimică a ATP în energie mecanică pentru
deplasare.
Figura 6.9. Structura unei celule spermatice umane (prelucrat după Biology,
th
N. A. Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6
Edition, 2002)
Ovogeneza reprezintă dezvoltarea ovocitelor mature, care

sunt celule ou nefertilizate. Procesul de dezvoltare are loc în ovar
(Figura 6.10). În timpul dezvoltării embrionului femel, celulele stem
dau naştere unui număr mare de ovule care intră în meioză, dar
procesul se opreşte în profaza I. Celulele în acest stadiu se numesc
ovocite primare, care rămân în stare staţionară în interiorul
foliculelor mici până la pubertate când sunt reactivate de către
hormoni. FSH (pentru „Follicle stimulating hormone”) stimulează
periodic un folicul să crească şi să determine ovocitele primare să
definitiveze meioza I şi să pornească meioza II. Meioza se opreşte
din nou dând naştere ovocitelor secundare care sunt eliberate în
timpul ovulaţiei. La oameni, penetrarea celulei ou de către
spermatozoid determină completarea meiozei, ovogeneza fiind
completă numai în acest moment.
Între ovogeneză şi spermatogeneză există următoarele
diferenţe majore:
i) în timpul diviziunii meiotice a ovogenezei, citocineza este
inegală, cu aproape toată citoplasma monopolizată de o singură
celulă fiică, ovocitul secundar. Această celulă mare va da naştere
ovulului; produşii meiozei, celule mai mici numite corpi polari
degenerează. Aceasta contrastează cu spermatogeneza, când toţi
cei patru produşi ai meiozei se dezvoltă în spermatozoizi maturi
(Figura 6.10);
ii) în timp ce, celulele din care se formează sperma continuă
să se dividă prin mitoză în timpul vieţii masculului, nu la fel se
întâmplă şi în cazul ovogenezei femele. La naştere un ovar conţine
deja toate ovocitele primare pe care le va poseda acel organism;

iii) ovogeneza prezintă perioade lungi de „aşteptare” în timp

ce spermatogeneza, care produce sperma matură din celule
precursoare, este un proces continuu.
Figura 6.10. Etapele ovogenezei (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J. B.

Edition, 2002)
th
Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6
Ovulul este mult mai mare decât spermatozoidul

(aproximativ de 10000 de ori) pentru că îşi conservă citoplasma
unde păstrează, în rezervă, toţi constituenţii necesari primelor stadii
de dezvoltare, chiar dacă (ca şi spermatozoidul) are doar n
cromozomi, ca urmare a reducerii cromatinei în meioză II. La
vertebrate acest proces intervine după intrarea spermatozoidului în
ovul (Figura 6.10).
În jurul membranei plasmatice se găsesc învelişuri
protectoare: membrana sau zona pellucida (ZP) la mamifere şi
câteodată celule hrănitoare (celule cumulus).
TA 6.18. La animale, celulele somatice rezultă în urma mitozei şi _________

rezultă în urma meiozei.
a) gameţii; b) clonele; c) zigoţii; d) sporii; e) celulele diploide

Uniunea celor două celule

La mamifere, pentru eliberarea genomului său haploid,
spermatozoidul trebuie să depăşească o primă barieră, celulele
hrănitoare, apoi să se ataşeze şi să depăşească cele două bariere
proprii ovulului: zona pellucida (ZP) şi membrana plasmatică.
Pentru acest proces sunt necesare şase etape (Figura 6.11):
1) ataşarea acrozomului la ZP;
2) producerea reacţiei acrozomiale, care presupune o
exocitoză prin fuziunea membranelor acrozomului şi
spermatozoidului cu eliberarea conţinutului enzimatic pentru a
asigura penetrarea ZP;
3) penetrarea ZP;
4) ataşarea de membrana ovulului;
5) fuziunea cu membrana ovulului.
6) aceste ultime etape activează ovulul către dezvoltare şi îl
fac refractar la orice altă nouă intrare a unui spermatozoid.
Figura 6.11. Etapele unirii spermatozoidului cu ovulul (prelucrat după

Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin
Edition, 2002)
th
Cummings, 6
Adeziunea la zona pellucida: este specie specifică, şi rezultă

din acţiunea unei glicoproteine numită ZP3, care este recunoscută
de proteine specifice ale spermatozoidului. Trei proteine ale
spermatozoidului sunt candidate pentru a realiza această interacţie
cu ZP3. Această cuplare a uneia sau mai multor proteine la ZP3
activează o cale de semnalizare care controlează intrarea calciului,
indispensabilă reacţiei acrozomiale.
TA 6.19. Enumeraţi etapele necesare procesului de unire a ovulului cu

spermatozoidul

Reacţia acrozomială: este obligatorie pentru transformarea

spermatozoidului într-o celulă aptă să fuzioneze. În afară de
eliberarea enzimelor litice indispensabile penetrării zonei pellucida
de către spermatozoid, reacţia acrozomială remodelează suprafaţa
spermatozoidului, proteinele membranare îşi modifică aranjarea şi
activitatea astfel încât să menţină aderenţa şi să favorizeze
fuziunea. Această reacţie este caracterizată de intrarea masivă a
calciului extracelular în celulă. Mecanismele exacte ale semnalizării
care provoacă şi acompaniază intrarea sunt numeroase şi pentru
moment ipotetice.
Fuziunea gameţilor: la mamifere, mai multe proteine de la

suprafaţa spermatozoidului sunt implicate în fixarea şi fuziunea la
membrana plasmatică a ovulului. Cel mai bine este caracterizat
complexul numit fertilina. Aceasta se fixează la o integrină a
membranei plasmatice şi, asemeni fixării la zona pellucida, la
proces vor participa proteine adiţionale transmembranare cu un
domeniu metaloproteinazic care să asigure fixarea şi fuziunea cu
membrana plasmatică.
În final, fuziunea spermatozoidului cu ovulul provoacă
emiterea unui semnal care activează dezvoltarea. Se observă: i) o
creşterea a calciului intracelular; ii) o exocitoză a granulelor
corticale, urmarea meiozei, oprită în ovulul nefecundat; iii)
mobilizarea ARNm materni prezenţi în citoplasmă; iv) demararea
unui ciclu celular mitotic. Prin schimbarea rapidă a potenţialului
electric membranar, ovulul fecundat blochează toate posibilităţile de
polispermie. Acest blocaj este urmat de o exocitoză a granulelor
corticale care, prin eliberarea diverselor enzime, provoacă o
modificare a spermatozoizilor şi îi face inapţi de funcţionare.
6.2.2. Segmentarea Dezvoltarea începe cu segmentarea, o suită de diviziuni

mitotice, graţie cărora citoplasma ovulului se divide într-un număr
şi reorganizarea
mare de celule, mai mici şi nucleate, numite blastomere. Nu există
celulelor fază de creştere celulară între diviziuni, astfel încât, embrionul care
se formează treptat, are o talie care evoluează puţin.
embrionare
La majoritatea speciilor animale (cu excepţia mamiferelor),
aceste prime stadii sunt dirijate de proteine şi ARNm produşi de
celulele hrănitoare şi acumulaţi în ovocit, în timp ce genele din
nucleul zigotic rămân silenţioase. În cursul segmentării, raportul
volumelor citoplasmei şi nucleului se reduce până în momentul în
care genele zigotice încep să fie transcrise. Blastomerele devin
capabile de deplasare şi reorganizarea celulelor poate începe.
Au fost descrise numeroase tipuri de segmentare cu planuri
de diviziune paralele, perpendiculare sau chiar oblice la ariciul de
mare, moluşte şi batracieni.

În numeroase cazuri celulele adoptă aranjarea cea mai

stabilă termodinamic. La mamifere, se observa un fenomen unic
numit compactare care le diferenţiază de alte animale.
Blastomerele în stadiu de opt celule se strâng puternic una lângă
alta, suprafeţele de contact se intersectează iar celulele externe
izolează progresiv celulele interne care vor forma un agregat
celular şi o cavitate, numită blastocel.
Formarea a trei ţesuturi primordiale: ectoderm, mezoderm,

endoderm este rezultatul unei organizări spectaculare a celulelor
embrionare care achiziţionează noi poziţii pentru a defini planul
unui organism cu mai multe straturi celulare. Celule din interiorul
embrionului formează endodermul şi mezodermul iar cele care
rămân la exterior vor forma ectodermul care va da naştere la piele
şi sistemul nervos. Deci, cele trei foiţe primordiale ectoderm
(extern), mezoderm (intermediar) şi endoderm (intern) vor lua
naştere în cursul acestei faze, numită gastrulare.
Toate aceste rezulta în urma combinării mai multor tipuri de
mişcări celulare: epibolie (mişcare coordonată de încercuire),
invaginare (pătrunderea unei regiuni celulare în alta), involuţie
(mişcare celulară către interior totul rămânând ataşat la faţa internă
a celulelor externe), ingresiune (migrări individuale către interior),
delaminare (separarea foiţelor celulare).
6.3. Bazele Cu toate că genomii lor sunt identici (provenind toţi prin
moleculare ale mitoza zigotului), celulele somatice se diferenţiază în cursul
diferenţierii celulare dezvoltării sub acţiunea genelor particulare, a căror stimulare (care
duce la formarea de proteine diferite) exercită un control diferenţial
la mai multe niveluri: i) alegerea genelor transcrise; ii) traficul şi
localizarea ARNm; iii) intervalul de timp care se stabileşte pentru
fiecare ARNm între formarea şi traducerea sa în proteine (stocare
temporară); iv) prin modificarea (degradarea) proteinelor, singurele
care acţionează efectiv în celulă
6.3.1. Organizarea Mărimea şi complexitatea genomilor la eucariote este

tipică a unei gene formidabilă. Secvenţa nucleotidică a unei gene şi a segmentelor
eucariote care o flanchează nu ne furnizează informaţii privind: i) modul de
acţiune al genei; ii) modului de reglare a expresiei sale în timpul
dezvoltării şi diferenţierii celulare şi nici în cazul adaptării la
modificările de mediu; iii) modul în care expresia genelor este
coordonată pentru a asigura echilibrul fiziologic caracteristic al
celulelor şi organismelor sănătoase; iv) cum apariţia unui produs al
genei sau variaţia vitezei de expresie a unei gene pot afecta
funcţionarea normală sau pot determina maladii.

Chiar înainte de cunoaşterea structurii genelor eucariote şi

procariote, se ştia că sistemele genetice procariote şi eucariote
posedă proprietăţi fundamentale comune. În cele două cazuri
materialul genetic este ADN, replicarea este semiconservativă,
fluxul de informaţie genetică este direcţionat de la ADN către ARN
şi proteine şi codul genetic este universal. Pare rezonabil să
considerăm că organismele eucariote, mai ales cele multicelulare,
conţin mai multe gene decât procariotele şi că posedă mecanisme
de control suplimentare care permit reglarea proceselor de
dezvoltare pentru a realiza integrarea diferitelor lor funcţiuni.
Faţă de procariote, la eucariote, între regiunile de ADN care
codifică proteinele (exoni) se găsesc secvenţe intercalare (introni)
fără semnificaţie pentru proteina finală (Figura 6.12). Din această
structură întreruptă a genei (gene mozaic) decurg modalităţi
particulare de expresie (transcriere, traducere şi reglarea tuturor
acestor procese). În figura 6.12 se realizează o prezentare
comparativă a structurii unităţilor de transcripţie ale genelor
procariote si eucariote:
a) Operonul Trp la E. Coli conţine 5 gene (A-E) care codifică
enzime necesare sintezei triptofanului. Regiunea de control este
localizată lângă situsul de iniţiere a transcripţiei întregului operon,
care conduce la formarea unui ARNm policistronic. O mutaţie în
interiorul regiunii de control a transcripţiei (a) poate preveni
expresia tuturor proteinelor codificate de operonul trp. În contrast, o
mutaţie în una dintre genele operonului afectează, în general,
numai una din proteinele operonului;
b) O unitate de transcripţie simplă de la eucariote include o
regiune care codifică o proteină începând de la capătul 5’ către
coada poli(A) 3’, având asociate regiuni de control. Secvenţele
intronice situate între exoni sunt înlăturate în timpul maturării
transcriptului primar, nefiind prezenţi în ARNm monocistronic matur.
Mutaţii la nivelul regiunii de control a transcripţiei pot reduce sau
împiedica transcripţia, reducând sau eliminând sinteza proteinei
codificate. O mutaţie la nivelul regiunii exonice (c) poate determina
obţinerea unei proteine anormale cu activitate scăzută. O mutaţie în
interiorul unui intron poate determina inducerea unui nou site de
“splicing” care să determine obţinerea unei proteine nefuncţionale.
La eucariote maturarea unui transcript ARNm implică şi procesul de
adăugarea a unei guanine la capătului 5’ şi a unei cozi poli A
variabilă (200-300 nucleotide) la capătul 3’.
TA 7.20.Procesarea unui transcript ARN implică: a) înlăturarea intronilor şi

sudarea împreună a exonilor; b) înlăturarea exonilor şi sudarea împreună a intronilor;
c) adăugarea unei guanine „cap” şi a cozii poli A; d) ataşarea intronilor la ARN
ribozomal; e) atât a cât şi c.

Figura 6.12. Comparaţie între structura genelor procariote şi eucariote (prelucrat

după Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th edition, 2000)
Analizele de structură şi funcţie ale genelor eucariote au

6.3.2. Promotori, evidenţiat că acestea diferă puternic de genele procariote în
stimulatori, complexitatea secvenţelor scurte (motive) responsabile de reglarea
inhibitori transcripţiei
Genele procariote prezintă trei tipuri de motive:
i) secvenţele care determină debutul transcripţiei (E. Coli -
promotorii sunt definiţi prin două regiuni prezente la 10 şi 35 pb în
amonte de situsul de iniţiere a transcripţiei);
ii) elementele care marchează terminarea genei sau a unui
grup de gene şi favorizează terminarea transcripţiei;
iii) secvenţe de ADN adiacente sau suprapuse în raport cu
promotorii, care sunt recunoscute de efectori specifici cum sunt
represorii, activatorii şi terminatorii care modulează transcripţia.
Secvenţele de reglare specifică depind de interacţiunile pe
care le au cu proteinele specifice şi pot influenţa expresia
secvenţelor codante învecinate.
La eucariote se evidenţiază:
i) secvenţele reglatoare cu localizări variabile care sunt
situate la distanţe variabile şi au orientări diverse în raport cu situsul
de demarare şi de oprire a transcripţiei;

ii) trei polimeraze diferite, I, II şi III care transcriu trei

clase de gene distincte fiecare asociată cu semnale specifice de
control a transcripţiei şi terminării acesteia;
Secvenţele reglatoare sunt o suită complexă de motive de

ADN relativ scurte. Fiecare motiv reprezintă situsul de fixare al unei
proteine specifice, de exemplu un factor de transcripţie.
Funcţia unui promotor este adesea determinantă pentru
desemnarea genei transcrise, a celulelor în care are loc procesul şi
momentul precis al dezvoltării când va avea loc transcrierea.
Promotorul nu se reduce doar la secvenţa de ADN unde se
va fixa ARN polimeraza, ci conţine şi alte regiuni amplificatoare sau
inhibitoare. Aceste elemente oligonucleotidice specifice fixează
proteine specifice (DNA binding proteins) prin interacţii care implică
motive peptidice particulare
Cadru 6.3 Reglarea transcripţiei la procariote

Reglarea transcripţiei fiecărei gene reflectă cooperarea particulară
(asortarea) şi aranjamentul anumitor motive, prezenţa factorilor de transcripţie
adecvaţi şi modul în care aceşti factori influenţează iniţierea transcripţiei.
Fixarea mai multor factori de transcripţie în regiunea de reglare facilitează fie
asamblarea ARN polimerazei într-un complex de transcripţie, fie activarea acestui
complex, fie ambele. O caracteristică extraordinară a acestor mecanisme o
reprezintă universalitatea lor.
Remarcabil este faptul că mecanisme cu origini foarte diverse (drojdii,
Drosofila, celule de mamifere) sunt interschimbabile ceea ce dovedeşte o
conservare evolutivă certă a acestor structuri.
Mecanismul de terminare a transcripţiei este diferit pentru cele trei ADN
polimeraze. Motivele interacţionează cu proteine adecvate, factorii de terminare.
Reglarea terminării este consecinţa aranjamentului motivelor ADN şi formarea unui
ansamblu multiproteic care facilitează terminarea şi modificarea extremităţii ARN.
Expresia anumitor gene este afectată de schimbări epigenetice care
alterează capacitatea unei gene de a se exprima fără a fi afectată secvenţa sa
nucleotidică.
O formă de modificare epigenetică identificată este asociată cu gradul de
metilare a citozinelor la nivelul secvenţelor 5’-CG care flanchează regiunea 5’ a unei
gene: a) creşterea metilării este corelată cu o reducere sau chiar cu o absenţă a
expresiei genei sau genelor vecine; b) reducerea metilării se traduce printr-o
expresie crescută.
Modificările de structură intrinsecă a cromatinei (acetilare, fosforilare) pot
influenţa nivelul expresiei genelor apropiate.
Nivel crescut de expresie există numai în regiunile «decondensate» ale
cromatinei.

6.3.3. Diferenţierea Adesea, proteinele reglatoare sau factori de transcripţie au

rezultă din expresia roluri esenţiale în definirea teritoriilor celulare care formează
în cascadă a embrionul şi viitorul organism adult. Genele care se exprimă
genelor furnizează şi factorii de transcripţie care controlează expresia în
aval a celorlalte gene (expresia genelor care acţionează ulterior).
Primele sunt gene reglatoare, iar cele situate cel mai în aval sunt
gene efectoare. O astfel de cascadă genică este tipică diferenţierii
celulare. Cu cât procesul este mai avansat cu atât diferenţierea
unei celule embrionare, la origine totipotentă, este mai înaintată.
Aceasta se transformă într-o celulă specializată, specifică unui
ţesut particular, evoluţia fiind considerată ireversibilă. Excepţie fac
doar celulele tumorale care par să aibă capacitatea de a se de-
diferenţia şi de a forma noi tumori care se pot localiza în ţesuturi
foarte variate, deja diferenţiate.
Morfogeneza are drept rezultat stabilirea identităţii unei

6.3.4. Morfogeneza
celule în organism. Procesul de morfogeneză este numit gastrulaţie
şi reprezintă o rearanjare dramatică a celulelor blastulei. Gastrulaţia
diferă în detaliu de la un grup de animale la altul, dar un set comun
de modificări celulare coordonează acest rearanjament spaţial într-
un embrion. Mecanismele celulare generale sunt reprezentate de
modificări ale formei şi mobilităţii celulare, ale capacităţii de aderare
celulă-celulă şi celulă-matrice extracelulară. În urma gastrulaţiei are
loc diferenţierea a trei straturi celulare embrionare numite şi straturi
germinale embrionare: ectoderm, endoderm şi mezoderm. Fiecare
dintre aceste sunt precursori ai diferitelor ţesuturi şi organe ale
organismului adult. De exemplu, sistemul nervos şi epiderma derivă
din ectoderm, tractul digestiv şi organele asociate din endoderm iar
ţesuturile şi organele de tipul muşchilor, rinichiul, inima şi stratul
intern al pielii (derma) se dezvoltă din mezoderm.
Pe măsură ce diviziunile celulare progresează şi apar noi

celule în cursul dezvoltării, acestea vor fi „informate” asupra poziţiei
lor în embrion si asupra modului în care se vor diferenţia într-un
anumit tip celular. Responsabilitatea acestui proces o poartă
existenţa unui gradient de substanţe morfogenetice (morfogeni)
care difuzează din locul unde sunt produse stabilind o gamă
continuă de concentraţii până la locul unde vor dispărea prin
degradare.
Celulele posedă «captatori» ai măsurii concentraţiilor,

reprezentaţi de secvenţele de ADN (promotori, stimulatori,
inhibitori) care leagă proteinele cu activitate morfogenă cu afinităţi
variabile. Astfel, se realizează o interpretare a gradientului în
funcţie de poziţia în embrion.

Intersectarea diferitelor gradiente de morfogeni duce, în

dezvoltarea timpurie a embrionului, la definirea unor regiuni
celulare delimitate care sunt “invitate” să se diferenţieze în ţesutul
sau organul adecvat. Expresia în cascadă a genelor reglatoare
capabile să răspundă acestor gradienţi şi a genelor efectoare are
drept rezultat stabilirea unei forme în care fiecare celulă embrionară
îşi achiziţionează progresiv o identitate, şi în final se defineşte
destinul său în organismul adult. Diferenţierea unei celule în
organism este rezultanta poziţionării sale spaţio-temporale.
6.3.5.
Diferitele regiuni ale celor trei straturi germinale se dezvoltă
Organogeneza
în organe rudimentare în timpul procesului de organogeneză
(Tabelul din Figura 6.13). Trei tipuri de modificări morfogenetice:
plieri, sciziuni şi condensări celulare sunt primele dovezi ale formării
noilor organe. De exemplu, primele organe care iau naştere la
broaşte şi alte cordate sunt tubul neural şi notocordul, structura
scheletică caracteristică tuturor embrionilor de la cordate (Figura
6.14).
Strat germinativ Organe şi ţesuturi în organismul

adult
Ectoderm Epiderma pielii şi derivaţii săi (glandele din piele,
unghiile), epiteliile care căptuşesc gura şi rectul;
receptorii senzitivi din epidermă; cornea şi
cristalinul ochiului; sistemul nervos; medula
adrenalei; emailul dinţilor; epiteliul glandelor
pituitară şi pineală
Endoderm Epiteliul care căptuşeşte: tractul digestiv (cu
excepţia gurii şi rectului); sistemul respirator;
ficatul; pancreasul; tiroida; paratiroidele;
timusul; ureterele; vezica urinară şi sistemul
reproducător
Mezoderm Notocordul; sistemul scheletic; sistemul
muscular; sistemele circulator şi limfatic;
sistemul reproducător (exceptând celulele
germinale care încep să se diferenţieze în
timpul scindării); derma din piele; cortexul
adrenal
Figura 6.13. Organele şi ţesuturile care derivă din cele trei straturi germinale la
vertebrate
În timpul gestaţiei de la om, organogeneza se produce în

primul trimestru de viaţă al embrionului.
Odată ce organogeneza progresează, morfogeneza şi
diferenţierea celulară continuă să îmbunătăţească structura
organelor care iau naştere din cele trei straturi germinale (Figura
6.14). În mod unic, la embrionii vertebratelor se dezvoltă o bandă
de celule numită creastă neurală, de-a lungul limitei la care tubul
neural iese din ectoderm. Celulele crestei neurale migrează ulterior
în diferite regiuni ale embrionului formând celulele pigmentare ale
pielii, unele din oasele şi muşchii craniului, dinţii, glandele medulare
şi adrenale şi componentele periferice ale sistemului nervos.

Dezvoltarea embrionară la broaşte conduce la un stadiu

larvar. Mai târziu, în urma procesului de metamorfoză această
formă se transformă în organismul adult (Figura 6.14).
Figura 6.14. Stadiile dezvoltării la broască cu evidenţierea principalelor etape:

gametogeneză, fertilizare, clivare, gastrulaţie, organogeneză, maturare şi
creştere şi adultul matur sexual (prelucrat după
TA 6.21. În urma gastrulaţiei are loc diferenţierea a trei straturi celulare

embrionare numite şi straturi germinale embrionare. Ţesutul nervos şi epiderma
derivă din: a) endoderm; b) ectoderm; c) mezoderm; d) direct din ovul; e) a şi b sunt
adevărate.
TA 6.22. Care dintre următoarele afirmaţii privind mecanismele de control în

organismele eucariote este adevărată:
a) metilarea ADN poate determina inactivarea parţială sau totală a
cromozomilor;
b) influenţele inductive ale citoplasmei pot acţiona prin modificarea produsului
genelor particulare;
c) genele eucariote sunt organizate sub forma unor operoni mari;
d) transcripţia activă a genelor este un proces caracteristic regiunilor de
heterocromatină nucleară;
e) cromozomii în perie sunt regiuni active pentru sinteza ARNt
TA 6.23. Reglarea genelor atât la procariote cât şi la eucariote se realizează

prin controlul procesului de: a) translaţie; b) suprarăsucirea histonelor; c) transcripţia;
d) diferenţierea celulară; e) eliminarea intronilor şi sudarea exonilor

6.4. Evenimente Anumite celule au durata de viaţa la fel de lungă ca şi

organismul din care fac parte. Altele se înnoiesc constant plecând
celulare de la celule stem. O celulă stem poate forma alte celule stem sau
specializate poate da o descendenţa de celule noi diferenţiate. Există celule
stem practic în toate ţesuturile, dar sunt mai uşor de studiat în
sânge.
6.4.1. Celule stem O celulă stem este o celulă embrionară, fetală sau adultă
care are, în anumite condiţii, capacitatea de a se auto-reproduce
pentru lungi perioade de timp sau, în cazul celulelor stem adulte,
pentru întreaga viaţă a organismului. Acestea pot duce la formarea
unor celule specializate care fac parte din ţesuturile şi organele
corpului.
Celulele stem pluripotente. O celulă stem pluripotentă are
capacitatea de a da noi tipuri celulare care se dezvoltă din cele trei
foiţe germinale (mezoderm, endoderm şi ectoderm) din care iau
naştere toate celulele corpului. Singura sursă cunoscută de celule
stem umane pluripotente este cultura de celule stem izolată din
embrioni timpurii şi din ţesut fetal care a fost diferenţiat pentru a
forma gonadele.
Celulele stem embrionare. O celulă stem embrionară este
derivată dintr-un grup de celule numită masă internă celulară, care
este o parte din embrionul timpuriu de 4 - 5 zile numit blastocist.
Odată prelevate din blastocist celulele masei celulare interne pot fi
cultivate sub formă de celule stem embrionare. Aceste celule stem
embrionare nu sunt embrioni. De fapt, studiile au evidenţiat că
celulele nu se transformă în embrioni, deoarece în laborator,
condiţiile în care se dezvoltă sunt diferite de cele în care se
dezvoltă embrionii.
Celulele germinale embrionare. O celulă germinală
embrionară este derivată din ţesut fetal. Specific, acestea sunt
izolate din celule germinale primordiale izolate din creasta gonadală
a fetuşilor de 5-10 săptămâni. Mai târziu în dezvoltare, creasta
gonadală dezvoltă testiculele şi ovarele iar celulele germinale
primordiale vor da naştere ovulelor şi spermei.
Celulele stem embrionare şi celulele germinale embrionare
sunt pluripotente, dar nu sunt identice din punct de vedere al
proprietăţilor şi caracteristicilor.
Diferenţierea este procesul prin care o celulă nespecializată

(cum este o celulă stem) devine specializată în una sau mai multe
celule care întră în constituţia corpului. În timpul diferenţierii,
anumite gene sunt activate şi altele devin inactive după o
modalitate de reglare intrinsecă. Drept rezultat, o celulă diferenţiată
dezvoltă structuri specifice şi realizează anumite funcţii. În
laborator, o celulă stem poate fi manipulată pentru a deveni un tip
celular specializat sau parţial specializat (ex, muşchi cardiac, nerv
sau celulă pancreatică).

Celulele stem adulte: reprezintă celulele nediferenţiate

(nespecializate) care apar într-un ţesut diferenţiat (specializat), care
se autoreînoieşte, şi devin specializate pentru a forma toate tipurile
de celule care aparţin ţesutului din care face parte. Celulele stem
adulte sunt capabile să realizeze copii identice cu ele însele de-a
lungul întregii vieţi a organismului. Această proprietate se numeşte
“auto-reînoire”. De obicei, celulele stem adulte se divid pentru a
genera celule progenitoare sau precursoare care apoi se
diferenţiază şi “dezvoltă” trăsături caracteristice şi funcţii
specializate, cum ar fi contracţia celulei musculare sau
semnalizarea nervoasă celulară (Figura 6.15). Sursele de celule
stem adulte sunt reprezentate de măduva osoasă, sângele,
corneea şi retina, creierul, muşchiul scheletic, pulpa dintelui, ficatul,
pielea şi pancreasul.
Figura 6.15. Plasticitatea celulelor stem adulte la om (prelucrat după Biology, N. A.

th
Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6 Edition,
2002)
TA 6.24. Încercaţi să analizaţi comparativ caracteristicile tuturor tipurilor de

celulele stem prezentate mai sus. Prezintă acestea aceeaşi localizare în
organism?

Globulele albe specializate, leucocitele, sunt responsabile de

6.4.2. Celulele
răspunsurile imune specifice induse de întâlnirea diferitelor
imunitare
antigene (bacterii, virusuri, ciuperci, macromolecule). Sunt celule
mici rotunde care pot părăsi circulaţia sangvină prin extravazare şi
intră în sistemul limfatic constituit din ganglioni conectaţi prin vase
limfatice.
Există două tipuri de limfocite, celulele B şi T. Celulele B
sintetizează anticorpii, iar celulele T sunt responsabile pentru
imunitatea mediată celular. În acest ultim caz, la suprafaţa celulelor
se găsesc proteine membranare, receptorii celulelor T, analogi
imunoglobulinelor care interacţionează cu antigenele. Celulele B şi
T provin din precursori comuni, celule stem din măduva osoasă
(Figura 6.16). Celulele T migrează rapid în timus, şi apoi, când cele
două tipuri celulare au atins un stadiu avansat de diferenţiere,
migrează din măduva osoasă şi timus către organele limfoide
secundare (amigdale, pancreas, plăci Peyer, ţesut particular din
intestin).
Figura 6.16. Dezvoltarea limfocitelor (prelucrat după Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece,

William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin Cummings, 6 ed, 2002)
th
În afară de limfocite, există şi alte tipuri celulare implicate în

răspunsul imun: macrofage, monocite, celule Langerhans.
Macrofagele asigură o funcţie esenţială deoarece, prin endocitoză,
acumulează antigenele, le digeră şi le poziţionează la suprafaţa
propriilor celule. Această operaţie de prezentare a materialelor
ingerate este indispensabilă pentru recunoaşterea antigenelor de
către limfocite şi pentru reacţia acestora.

Caracteristica fundamentală a celulelor răspunsului imun

provine din faptul ca fiecare limfocit B produce molecule de anticorpi
(imunoglobuline) cu o singura specificitate şi fiecare celula T are un
singur tip de receptor. Înainte de diferenţierea limfocitelor B în
plasmocite (celule care secretă anticorpi), anticorpii sunt ataşaţi la
suprafaţa celulară, unde servesc ca receptori pentru antigene, ca şi
în celulele T. Fixarea antigenului la imunoglobulina de suprafaţă,
acompaniată de interacţii celulare cooperative, declanşează un
proces intracelular (transducerea semnalului) a cărui consecinţa este
proliferarea şi maturarea celulelor B. Numeroase plasmocite, care
secretă anticorpi cu aceeaşi specificitate cu imunoglobulina purtată
la început de limfocitul B imatur, vor fi activate. Anticorpii secretaţi se
vor complexa cu antigenele străine şi ansamblul va fi fagocitat şi
eliminat de diverse celule specializate, cum sunt macrofagele (Figura
6.17).
Ca răspuns la prezenţa unui antigen, este selecţionată o
celula B, care va constitui o clona printr-o proliferare preferenţială.
Această selecţie clonală se aplica şi celulelor T.
Ea ţine cont şi de memoria imunitară. La prima întâlnire cu
antigenul, răspunsul este lent pentru că un număr mic de celule
posedă anticorpul potrivit. La următoarea întâlnire cu acelaşi
antigen, răspunsul este mult mai rapid şi mai intens. Celulele T şi B
„cunosc” deja antigenul care este stimulat şi gata de divizare. Sunt
celule cu memorie care se diferenţiază pentru a produce celule B şi
T funcţionale.
La un om există aprox. 106-108 tipuri limfocitare specifice,
susceptibile să constituie sau constituie deja clone (1-106 celule),
ceea ce pentru corpul uman reprezintă aproximativ 1012 celule B şi
T.
Figura 6.17. Producerea de anticorpi – rezultatul cooperării celulare (prelucrat după

Biology, N. A. Campbell, J. B. Reece, William Barstow, Ed, International Edition, Benjamin
Cummings, 6 ed, 2002)
th
TA 6.25. Care dintre următoarele afirmaţii privind celulele T şi B sunt

adevărate: a) produc celule efectoare faţă de patogeni specifici; b) sunt produse
de celule stem şi de măduva osoasă; c) pot să atace şi să distrugă patogenii care
invadează organismul; d) atât a cât şi b; e) a, b şi c sunt adevărate.

Cadru 6. 4. Producerea de anticorpi – rezultatul cooperării

celulare
Răspunsul imun mobilizează o reţea de celule, după un mecanism

foarte complex. Se disting mai multe etape.
Celulele accesorii (macrofagele) sechestrează antigenul, îl ingerează şi
apoi îl pregătesc pentru expunerea la suprafaţă. Aici sunt recunoscute un tip
particular de celule T care posedă receptori pentru antigen (celule particulare
Th sau „helper” sau auxiliare pentru a le distinge de celelalte celule T care
atacă direct antigenul). Celulele T „văd” antigenul la suprafaţa celulelor ţintă
doar dacă recunosc simultan şi alte proteine normale la suprafaţa celulei.
Aceşti determinanţi antigenici normali sunt proteine ale complexului major de
histocompatibilitate (CMH). La om, acest sistem de proteine poartă numele de
sistemul HLA, şi este implicat în discriminare structurilor proprii (sau „self”) de
structurile străine (sau „non – self”).
Astfel activată, celula T va stimula o celula B care posedă un anticorp de
suprafaţă capabil să recunoască acelaşi antigen. Celula B prezintă antigenul la
suprafaţă folosindu-se de proteinele CMH. Comunicarea între celulele B şi T se
face prin intermediul unor factori de creştere, citokinele. Citokinele, clasă de
proteine din care fac parte şi interleukinele, stimulează diviziunea şi acţionează
prin legarea la receptorii membranari specifici. Fixarea antigenului la receptorii
celulari produce activarea căilor de semnalizare intracelulare caracterizate de
cascade de reacţii, în care mecanismele de fosforilare şi defosforilare, ca şi
ionii de calciu, au roluri cruciale.
Cele două procese activatoare, antigen-receptor şi citokinele împreună
cu receptorii lor, sunt conectate şi acţionează unul asupra celuilalt pentru a
stimula, în final, multiplicarea celulelor T şi B (Figura 6.17).
Exista mai multe tipuri de celule T:
i) Celule T citotoxice (Tc) care atacă direct antigenul străin distrugând
celula care îl poartă, dacă de exemplu celula este infectată de un virus. Sunt
responsabile de rejecţia grefelor între indivizi. Au aceleaşi funcţii ca şi anticorpii
secretaţi de celulele B, numai că aici anticorpii rămân ataşaţi la suprafaţa
celulelor T;
ii) Celule T helper (Th) care ajută celulele B să se diferenţieze în
plasmocite. Ajută la maturarea celulelor T citotoxice;
iii) Celule T supresoare (Ts) care blochează răspunsurile celulelor T şi B.
Toate proteinele descrise mai sus (anticorpi, anumiţi receptori de

suprafaţă, proteinele sistemului HLA) sunt proteine multimere (constituite din
mai multe lanţuri polipeptidice) ale căror gene sunt asamblate prin procese de
recombinare. Nici o genă care codifică pentru anticorpi nu este moştenită ca
atare. Diversitatea atât de mare a anticorpilor poate fi explicată prin
asamblarea genelor responsabile pentru producerea răspunsului imun în
celulele somatice ale organismului pornind de la numeroase fragmente de
ADN.

Celulele stem ale sistemului nervos central (SNC) trebuie să

6.4.3. Neuronii şi
se poată diferenţia în neuroni şi celule suport (astrocite şi
sistemul nervos oligodendrocite). Trebuie să fie capabile să se reînnoiască înainte
de a furniza un număr de celule adecvate pentru constituirea
creierului. Au fost identificate celule stem prezente şi în creierul
matur. Pot fi cultivate şi pot prolifera. Totul începe în embrionul
foarte tânăr, când stratul plat de celule ectodermice se transformă
într-un tub neural de la care se formează creierul şi măduva
spinării. Aici se diferenţiază celulele neuroepiteliale care dau
naştere la diferite tipuri de neuroni (Figura 6.18) şi celule suport
(celule gliale). În partea cea mai dorsală a tubului neural se
formează celulele crestei neurale. Ele migrează pe distanţe lungi şi
formează un număr impresionant de tipuri celulare diferenţiate
printre care se găsesc neuronii şi celulele gliale ale sistemului
nervos senzorial, simpatic si parasimpatic (Figura 6.18).
Figura 6.18. Tipuri de neuroni şi regiunile specializate ale acestora ((prelucrat după
Molecular Cell Biology, Lodish, et all. 4th ed., 2000)
Creierul uman are 1011 neuroni asociaţi cu peste 1012 celule

gliale suport. În aceste două categorii există o foarte mare
varietate. Prelungirile fine, dendritele, sunt utilizate de neuron
pentru a capta impulsurile electrice.
În primul an după naştere, fiecare neuron al cortexului
stabileşte aproximativ 105 conexiuni (sinapse) cu alţi neuroni. Se
dezvolta axonul, extensie a corpului celular care poate atinge 1m
pentru un neuron senzorial periferic. Aceasta extensie se formează
dintr-o regiune de creştere graţie filopodelor, un fel de organite
senzoriale care se întind şi se retrag prin alungirea microtubulilor şi
schimbarea formei microfilamentelor.

Oligodendrocite (tip particular de celule gliale) se rulează la

intervale regulate în jurul axonului şi formează o membrană (teaca
de mielină) bogată într-o proteina bazică caracteristică (Figura
6.18).
În sistemul nervos periferic, celulele gliale care sunt
responsabile de mielinizare se numesc celule Schwann. Teaca de
mielină, adevărat izolator electric este esenţială în funcţionarea
neuronului. În final, axonul se specializează în secretarea unui
neurotransmiţător specific care poate fi acetilcolina (neuroni
colinergici), epinefrina, norepinefrina (neuroni adrenergici),
octopamina, serotonina, acidul γ-aminobutiric, dopamina (neuroni
dopaminergici), etc. Pentru a se matura, un neuron suferă o
diferenţiere structurală şi o specializare moleculară.
TA 6.26. Complexul major de histocompatibilitate (CMH) este important în:

a) distincţia dintre celulele „self” şi „nonself”; b) recunoaşterea paraziţilor
patogeni; c) identificarea paraziţilor bacterieni; d) identificarea celulelor anormale;
e) atât a cât şi d sunt corecte.
TA 6.27. Care dintre următoarele afirmaţii este un exemplu de „feedback”

pozitiv pentru sistemul imun:
a) celulele cu memorie proliferează şi produc anticorpi; b) celulele
citotoxice eliberează substanţe care atrag macrofagele; c) celulele eliberează
citokine care la rândul lor le stimulează diviziunea şi eliberarea unei cantităţi şi
mai mari de citokine; d) antigenele mari cu mulţi determinanţi antigenici repetitivi
pot stimula celulele B fără ajutorul celulelor T; e) atât a cât şi b sunt exemple de
„feedback” pozitiv în sistemul imun.
TA 6.28. Dacă măduva spinării unei persoane este distrusă de radiaţii,

care dintre următoarele tipuri de celule nu va fi produs?
a) celule B; b) celule T; c) eritrocite; d) neutrofile; e) nu vor fi produse toate
tipurile prezentate la punctele a-d.
TA 6.29. Neuronii se formează ca urmare a diferenţierii:

a) celulelor din măduva spinării; b) celulelor stem ale sistemului nervos; c)
celulelor gliale; d) liniei albe de celule ale sângelui; e) celulelor suport (astrocite
şi oligodendrocite).
TA 6.30. Teaca de mielină sintetizată de celulele Schwann are un rol

important în:
a) structurarea sistemului nervos; b) proliferarea acestui tip celular; c)
funcţionarea neuronului deoarece are rol de izolator electric; d) diferenţierea
dendritelor; e) a şi d sunt adevărate.
TA 6.31. Analizaţi comparativ componentele neuronilor prezentaţi în figura

6.18. Prezentaţi concluzia la care aţi ajuns.

6.4.4. Celule Orice dereglare în coordonarea celulară este catastrofală.

tumorale şi cancer Creşterea şi multiplicarea dezordonată a unei singure celule care
competiţionează cu vecinii săi pentru spaţiu şi nutrienţi va
determina dezorganizarea şi eventual distrugerea întregului
organism. Termenul utilizat pentru a descrie această stare este
cancer
O tumoră se poate forma atunci când o celulă încetează să

mai respecte instrucţiunile celulelor vecine si organismului întreg, şi
urmează cicluri de diviziune neregulate pentru reînnoire şi reparare.
O astfel de proliferare necontrolată apare în cazul tumorilor
benigne. Celulele din structura acestora conservă capacitatea de a
constitui o structură tisulară apropiată de cea normală şi respectă
frontierele ţesutului sau organului. Apariţia unui cancer adevărat,
sau tumoră malignă, corespunde unei devieri mai accentuate a
celulei proliferante, caracterizată de invazia ţesuturilor vecine.
Adesea, la celulele tumorale apare capacitatea de migrare, prin
circulaţia limfatică şi sangvină, care duce la formarea metastazelor,
la situsuri mai mult sau mai puţin distanţate de tumora iniţială
(Figura 6.19). Celulele tumorale invazive, care pot migra dintr-o
tumoră iniţială, au un comportament asemănător unor celule
embrionare responsabile de morfogeneza ţesuturilor.
Figura 6.19. Cancerul este o dereglare a organizării celulare. a) structura

normală a unui vas de sânge; b), o singură clonă celulară a pierdut capacitatea
de coordonare a creşterii celulei înconjurătoare şi a început să competiţioneze
pentru spaţiu; (c) expansiunea continuă a clonei a determinat ieşirea sa în afara
vasului distrugând membrana bazală (invazie); d) transport prin vasele limfatice
în sânge şi instalarea în alte organe a căror structură o pot distruge (metastază).

Celulele normale, în cultură, necesită factori de creştere

exogeni pentru a prolifera şi au o viaţă limitată înainte de
senescenţă şi moarte. Ele manifestă fenomenul de inhibiţie de
contact. Odată ce suprafaţa de cultură a fost acoperită cu un
monostrat proliferarea lor încetează. În contrast, celulele
canceroase în cultură au următoarele caracteristici:
i) reducerea necesarului de factori de creştere;
ii) pierderea inhibiţiei de contact, astfel încât celulele au
tendinţa de suprapunere şi de formare de aglomerări;
iii) capacitate de diviziune nedefinită, deci sunt nemuritoare;
iv) au o creştere care nu necesită ancorare (fixare),
demonstrată de obicei prin capacitatea de creştere în agar moale
(Figura 6.20).
Figura 6.20. Celule normale şi tumorale în cultură
Dovada bazei genetice a cancerului este furnizată de trei

tipuri de observaţii:
1) carcinogenii determină mutaţii la nivelul ADN;
2) tumorile posedă anomalii cromozomiale specifice
(pierdere sau câştigare de cromozomi, translocaţii sau amplificări);
3) anumite tipuri de cancer manifestă o predispoziţie de
dezvoltare moştenită. Studiile de genetică moleculară au
demonstrat corelaţii între fenomenul mutaţional şi cancer
identificând genele ţintă ale mutaţiilor care sunt implicate în
transformarea malignă. Aceste gene pot fi împărţite în două clase
operaţionale: oncogene şi gene supresoare tumorale (tumor
suppresor genes). Oncogenele sunt predominant componente ale
căilor care activează diviziunea celulară ca răspuns la stimularea
factorilor de creştere. Transformarea malignă poate fi o consecinţă
a mutaţiilor care determină o creştere a activităţii lor de expresie
(„gain of function mutations”). Funcţiile acestor efectori pozitivi sunt
în contrast cu activitatea celei de a doua clase, genele supresoare
tumorale. Mutaţiile care inactivează genele supresoare tumorale
(„loss of function mutations”) sunt în mod normal evidenţiate în
probele tumorale prelevate de la om. Rolul acestor gene este de a
codifica proteine care împiedică proliferarea, în unele cazuri prin
interacţie directă cu membrii familiei oncogenelor.

Descoperirea că anumite virusuri induc tumori când sunt

injectate la animale a simplificat ideea de cancer. Virusurile
tumorigene (ADN sau ARN de tip adenovirusuri, papilomavirusuri şi
SV40) au elemente genetice discrete, oncogene, care le conferă
capacitatea de a transforma celulele şi care sunt echivalente
structural cu proto-oncogenele umane. Oncogenele codifică
proteine, adesea numite oncoproteine, cu roluri în ciclul de
multiplicare al virusului. În urma infecţiei, virusurile obligă celula să
replice propriul ADN şi o determină să se dividă fără încetare până
formează o tumoră.
O caracteristică fundamentală a cancerului este ca
diviziunea unei celule canceroase da naştere la doua celule fiice cu
aceleaşi proprietăţi. Studiile epidemiologice demonstrează că la
oameni şi animalele de laborator cancerele apar după parcurgerea
unui număr de etape. Sunt necesare patru sau cinci evenimente
mutaţionale înainte ca celula să devină complet malignă. Astfel, o
mutaţie primară se produce şi face celula să crească mai repede
decât vecinele sale, sau să trăiască mai mult decât durata sa de
viaţă normală. Astfel, rezultă o populaţie, sau o clonă, care
multiplică mutaţia. Unele celule din clona ajunsă la maturitate au o
şansă semnificativă să suporte o a doua mutaţie, care să le confere
mai departe avantaje în creştere şi supravieţuire. Celula purtătoare
a două modificări (double hit) se va dezvolta mult mai repede ca
prima clonă. În acest fel, o tumoră poate acumula continuu, cu
trecerea timpului, un număr din ce în ce mai mare de mutaţii care
stimulează creşterea (Figura 6.21).
Figura 6.21. Dezvoltarea tumorală determinată de mutaţii somatice

secvenţiale şi de o creştere a proliferării celulare

Deci într-o celulă normală exista gene capabile să

modifice celula şi să omoare organismul întreg, perturbând
considerabil creşterea celulară. Majoritatea proto-oncogenelor
codifică proteine care intervin în căile de transducere a
semnalelor transmise de la exteriorul celulei către echipamentul
de reglare. Versiunea oncogenică (virală) a acestor proteine
este capabilă să transmită un ordin de creştere sau diviziune
chiar dacă acesta nu a fost dat.
Proto-oncogenele pot codifica factori de creştere sau

receptorii lor. Câţiva dintre ei sunt factori transcripţionali. Genele
celulare normale supresoare de tumori inhibă creşterea şi
multiplicarea celulară şi se mai numesc şi antioncogene. Dacă
suferă mutaţii, ele pierd funcţia supresivă. Exemplul cel mai
cunoscut este cel al proteinei p53 care este considerată
„gardianul genomilor” şi care conţine mutaţii în peste 50% din
cazurile de cancer. În aceste situaţii anti-oncogenele mutate
devin veritabile oncogene.
TA 6.32. Care dintre următoarele afirmaţii privind proto-oncogenele este

falsă:
a) codifică pentru proteine asociate cu creşterea celulară; b) sunt similare
cu oncogenele prezente în retrovirusuri; c) sunt produse de către mutaţii în
celulele somatice induse de către substanţe carcinogene; d) sunt implicate în
producerea proteinelor pentru adeziunea celulară; e) sunt gene care codifică
pentru proteine implicate în diviziunea celulară
TA 6.33. Incidenţa cancerului creşte dramatic cu înaintarea în vârstă

deoarece:
a) este foarte probabil ca proteina Ras să devină hiperactivă după vârsta
de şaizeci de ani; b) proteozomii devin mult mai activi cu vârsta; c) cu cât
îmbătrânim cu atât inhibitorii diviziunii celulare funcţionează mai încet; d) cu cât
trăim mai mult cu atât acumulăm mai multe mutaţii; e) genele supresoare
tumorale nu mai sunt capabile să repare ADN modificat;
TA 6.34. Care dintre următoarele evenimente sunt necesare pentru

producerea unei celule maligne:
a) activarea unei oncogene într-o celulă; inactivarea unei gene supresoare
tumorale într-o celulă; b) prezenţa substanţelor mutagene în mediul de viaţă al
celulelor; c) prezenţa retrovirusurilor în celulă; d) atât a cât şi b sunt necesare.
TA 6.35. Leucemia care reprezintă o formă de cancer care apare ca

urmare a mutaţiilor care determină o excesivă producţie de celule albe prezintă
o declanşare mult mai timpurie decât alte forme de cancer. Daţi o explicaţie
pentru acest fenomen.

R TA 6.1: a; R TA 6.2: b; R TA 6.4: c; R TA 6.7:d; R TA 6.8:d; R TA 6.9: e; R TA 6.10:

d;
R TA 6.3: În adeziunea celulară sunt implicate proteine membranare specializate
numite molecule de adeziune celulară (CAMs – Celular Adhesion Molecules). Celulele din
ţesuturile animale aderă indirect (adeziune celula-matrix) şi de componente ale matricei
extracelular prin intermediul unor receptori de adeziune din membrana plasmatică. Aceste
două tipuri de interacţii nu mediază doar agregarea şi organizarea celulelor în ţesuturi
distincte dar de asemenea susţin transferul bidirecţional al informaţiei între exteriorul şi
interiorul celulei. O parte a moleculelor CAM pot fi clasificate în patru mari familii:
caderinele, superfamilia imunoglobulinelor (Ig), integrinele, şi selectinele. Unele din aceste
molecule conferă specificitatea de legare care caracterizează o anumita proteină. Există şi
alte tipuri de proteine, care nu aparţin nici unei clase majore de CAM şi care sunt implicate
în procesul de adeziune celulară în anumite ţesuturi.
Moleculele de aderenţa pot fi considerate un fel de receptori, adică proteine
transmembranare capabile să fixeze un ligand. Caderinele sunt molecule cheie în procesul
de adeziune şi semnalizare celulară, şi joacă un rol critic în diferenţierea tisulară.
Moleculele de aderenţă stau la baza proceselor care permit circulaţia celulelor sistemului
imunitar în ansamblul organelor.
R TA 6.5: La mamifere, se disting trei tipuri majore de caderine: i) caderina
epiteliala (E-caderina); ii) caderina placentara (P-caderina); iii) caderina neurală (N-
caderina). Caderinele au rol important în recunoaşterea selectivă a celulelor embrionare şi
stabilesc polaritatea lor celulară. Sunt molecule de aderenţa a căror catena peptidică
traversează membrana o singura dată.
R TA 6.6: Dacă nu reuşiţi să răspundeţi la o primă încercare va rugăm să
aprofundaţi informaţiile de la paginile 231 la 233
R TA 6.11: c); R TA 6.12: b; R TA 6.17: a; R TA 6.18: a; R TA 6.21: b;
R TA 6.13. La nivelul joncţiunilor etanşe, contactul între celule este circular, fiind
vorba de o apropiere compactă de forma unui şnur; acesta împiedică trecerea soluţilor
între celule. Joncţiunile care nu sunt continue lasă posibilitatea apariţiei unor deschideri
între celule. Dezmozomii şi joncţiunile lacunare, permit aderenţa dar şi comunicarea între
celule.
R TA 6.14. Ambele conţin structuri fibroase pentru a rezista la forţele de tracţiune şi
o matrice amorfă care le permite să reziste la compresie.
R TA 6.15. Dacă nu reuşiţi să răspundeţi din prima încercare va rugăm să
aprofundaţi informaţiile de la paginile 235 la 238.
R TA 6.16. Dacă aveţi dificultăţi în realizarea eseului vă rog să consultaţi materiale
suplimentare şi să revedeţi informaţiile de la paginile 238 şi 239.
R TA 6.19: Pentru unirea spermatozoidului cu ovulul sunt necesare următoarele
etape: i) ataşarea acrozomului la Zonei Pelucida (ZP); ii) producerea reacţiei acrozomiale;
iii) care presupune o exocitoză prin fuziunea membranelor acrozomului şi
spermatozoidului cu eliberarea conţinutului enzimatic, ceea ce asigura penetrarea ZP; iv)
ataşarea; v) fuziunea cu membrana ovulului; vi) aceste ultime etape activează ovulul către
dezvoltare şi îl fac refractar la orice altă nouă intrare a unui spermatozoid.
R TA 7.20: e; Dacă aveţi probleme în înţelegerea procesului analizaţi cu atenţie
figura 6.12.
R TA 6.22: a; R TA 6.23: c; R TA 6.25: d; R TA 6.26: e; RTA 6.27: c; R TA 6.29: b;
R TA 6.24. Informaţiile sunt prezentate în subcapitolul 6.41. Deoarece este un
subiect amplu şi cu real impact ştiinţific vă recomandăm şi consultarea unor materiale
bibliografice suplimentare.
R TA 6.30: c; RTA 6.31. Test cu posibilitate de comentariu liber a figurii analizate;

R TA 6.32: c; R TA 6.33:d; R TA 6.34:e;
R TA 6.35. Celulele albe ale sângelui circulă în întreg organismul şi migrează în

interiorul şi exteriorul ţesuturilor pentru a apăra organismul împotriva infecţiilor. Deci,
acestea sunt în mod natural invazive. Odată ce o mutaţie s-a produs în sistemul de control
normal al producerii acestor celule, nu mai este nevoie de mutaţii suplimentare care să
confere celulelor capacitatea de a se dispersa în întreg organismul. În acest fel numărul de
mutaţii necesare pentru apariţia leucemiei este mult mai redus decât în cazul altor tipuri de
cancer.


V 6.1. Ce sunt caderinele, câte tipuri există la mamifere şi care sunt rolurile lor.
V 6.2. Enumeraţi tipurile de joncţiuni prezente la nivelul celulelor epiteliale? Şi
descrieţi rolul acestora în funcţionarea celulară.
V 6.3. Joncţiunile „Gap” sunt structuri dinamice care, asemenea canalelor ionice
convenţionale, pot fi deschise şi închise: ele pot fi închise prin modificări conformaţionale
reversibile care se produc ca urmare a modificărilor celulare. Permeabilitatea joncţiunilor
„gap” descreşte în secunde, de exemplu când concentraţia de calciu intracelular creşte.
Speculaţi de ce o astfel de formă de reglare poate fi importantă pentru „sănătatea” unui
ţesut.
V 6.4. Prin intermediul schimbului de ioni, joncţiunile „gap” realizează cuplarea
metabolică şi electrică dintre celule. Având această informaţiei aţi putea explica de ce
neuronii comunică în primul rând prin sinapse şi secundar prin joncţiuni „gap”.
V 6.5. Gelatina este în principal formată din colagen, care este responsabil de
remarcabilă putere de extensie a ţesutului conjunctiv. Gelatina este principalul ingredient
din jeleu. Aşa cum probabil ştiţi când consumăm jeleu de fructe, acesta nu prezintă nici o
putere de extensie. De ce?
V 6.6. Proteoglicanii sunt: a) lipoproteine; b) proteine plasmatice; c) glicoproteine; d)
proteine nucleare; e) keratine
V 6.7. Proteoglicanii se caracterizează printr-o abundenţă de sarcini negative la
nivelul grupărilor glucidice din structura lor. Ar fi diferite proprietăţile acestor compuşi dacă
sarcinile negative nu ar fi aşa de abundente?
V 6.8. Din grupul glicoproteinelor extracelulare de aderenţă fac parte: a)
fibronectina; b) colagenul; c) laminina; d) keratina; e) a şi c
V 6.9. Cartilajul este un exemplu de ţesut: a) conjunctiv; b) reproductiv; c) nervos;
d) epitelial; e) adipos.
V 6.10. Care dintre următoarele celule sunt diploide? a) spermatiile; b)
spermatogoniile; c) celulele spermatice mature; d) numai a şi b; a, b şi c.
V 6.11. O celulă umană care conţine 22 autozomi şi un cromozom Y este:
a) o celulă somatică masculină; b) un zigot; c) o celulă somatică feminină; d) o
celulă spermatică; e) un ovul
V 6.12. La animalele vertebrate, spermatogeneza şi ovogeneza diferă prin:
a) oogeneza se declanşează la începutul maturităţii sexuale; b) oogeneza produce
patru celule haploide, în timp ce spermatogeneza produce numai un spermatozoid
funcţional; c) oogeneza produce numai un ovul funcţional, în timp ce spermatogeneza
produce patru spermatozoizi funcţionali; d) spermatogeneza începe înainte de naştere; e)
spermatogeneza nu este completă până când apare fertilizarea.
V 6.13. Care parte a spermatozoidului intră pentru prima dată în contact cu
membrana plasmatică a ovulului?
a) membrana plasmatica anterioară; b) membrana plasmatică posterioară; c)
membrana acrozomală anterioară; d) membrana acrozomală posterioară; e) membrana de
fertilizare.
V 6.14. Ce nume este dat procesului care reface numărul diploid de cromozomi?
a) fertilizare; b) reproducere asexuată; c) meioză; d) mitoză; e) ciclu celular

V 6.15. Care secvenţă de dezvoltare este corectă?
a) clivare, blastulă, gastrulă şi morulă; b) clivare, gastrulă, morulă şi blastulă; c)
clivare, morulă, blastulă şi gastrulă; d) gastrulă; morulă, blastulă şi clivare; e) morulă,
clivare, gastrulă şi blastulă.
V 6.16. La vertebrate, după gastrulaţie distribuţia secvenţei ţesuturilor de la exterior
la interior este următoarea:
a) endoderm, ectoderm, mezoderm; b) mezoderm, endoderm, ectoderm; c)

ectoderm, mezoderm, endoderm; d) ectoderm, endoderm, mezoderm; e) endoderm,
mezoderm, ectoderm.
V 6.17. În timpul gestaţiei umane, organogeneza apare:
a) în primul trimestru; b) în al doilea trimestru; c) în al treilea trimestru; d) în timp ce
embrionul este în oviduct; e) în timpul stadiului de blastocit.
V 6.18. Ce desemnăm prin termenul de „transcript primar” în cazul genelor
eucariote: a) ARNhn; b) ARNt; c) ARNr; d) ARNm; e) ADN.
V 6.19. Odată transcris ARNm de la eucariote suferă, în majoritatea cazurilor;
modificări care includ: a) eliminarea intronilor; b) fuziunea în forme circulare numite
plasmide; c) legarea la molecule de histone; d) legarea la ribozomi; e) fuziunea cu alte
molecule nou transcrise.
V 6.20. ARN polimeraza se leagă la următoarele secvenţe din structura ADN : a)
atenuator; b) activator; c) operon; d) promotor.
V 6.21. Care dintre următoarele afirmaţii defineşte controlul transcripţional al
expresiei genice?
a) ARNm este stocat în citoplasmă şi necesită un semnal de control pentru a iniţia
translaţia; b) ARNm există un anumit timp înainte de a fi degradat; c) există o amplificare
genică în cazul ARNr; d) procesarea ARN apare înainte ca ARNm să fie eliberat din
nucleu; e) factorii transcripţionali se leagă la regiunile activatoare şi promotoare.
V 6.22. Prima dovadă a diferenţierii este: a) diviziunea celulară; b) sinteza de
ARNm necesar producerii de proteine specifice pentru un anumit tip de ţesut; c)
determinarea sintezei; d) modificări în mărimea şi forma celulei; e) modificări rezultate din
inducere.
V 6.23. „ Specializarea în structură şi funcţie” este o definiţie a: a) morfogenezei; b)
dezvoltării; c) inducerii; d) diferenţierii; e) formarea modelului.
V 6.24. Care dintre următoarele procese este implicat în dezvoltarea embrionară: a)
diviziunea celulară; b) diferenţierea celulară; c) morfogeneza; d) a şi b; e) a, b şi c.
V 6.25. În timpul vieţii au loc în corpul omenesc aproximativ 1016 diviziuni celulare,
în timp ce corpul unui adult conţine aproximativ 1013 la 1014 celule. De ce este acest
număr diferit?
V 6.26. Ce este o celulă stem?
V 6.27. Dacă discutăm despre apărarea împotriva invadatorilor patogeni la
mamifere, toate sistemele descrise mai jos sunt considerate nespecifice cu excepţia:
a) sistemului imun; b) pielea; c) membranele mucoase; d) răspunsul inflamator; e)
proteinele antimicrobiene.
V 6.28. Ce sunt antigenele?
a) proteine prezente în sânge care determină celulele de sânge străine să se
aglutineze; b) proteinele din structura membranelor celulelor B; c) proteinele care constau
în două lanţuri polipeptidice uşoare şi două lanţuri grele; d) macromolecule care determină
sinteza de anticorpi; e) atât a cât şi c sunt corecte.
V 6.29. Imunitatea mediată celular este principala funcţie a:
a) celulelor T; b) celulelor B; c) eritrocitelor; d) celulelor complementului; e) celulelor
citotoxice.

V 6.30. Ce sunt plasmocitele sau celulele plasmatice?
a) forme imature ale celulelor T; b) celule care produc puţini anticorpi; c) celule
efectoare ale imunităţii umorale; d) celule care sunt responsabile de memoria imunologică;
e) celule care sunt responsabile pentru fagocitoza organismelor străine.
V 6.31. Care dintre aceste celule secretă anticorpi?
a) celulele T helper; b) macrofagele; c) celulele bacteriene; d) celulele plasmatice;
e) celulele T citotoxice.
V 6.32. Ce atrag celulele T helper către macrofage?
a) limfotoxinele; b) anticorpii; c) interferonii; d) interleukinele; e) antigenele
V 6.33. Care dintre următoarele afirmaţii descrie cel mai bine diferenţa dintre modul
în care celulele B şi celulele T citotoxice răspund la invadatori?
a) celulele B conferă imunitate activă; celulele T conferă imunitate pasivă; b)
celulele B omoară virusurile direct; celulele T citotoxice omoară celulele infectate cu virus;
c) celulele B secretă anticorpi împotriva virusurilor; celulele T citotoxice omoară celulele
infectate cu virus; d) celulele B realizează imunitatea mediată celular; celulele T citotoxice
asigură imunitatea mediată umoral; e) celulele B răspund prima dată când invadatorii sunt
prezenţi; celulele T citotoxice răspund în etapele ulterioare.
V 6.34. Unitatea funcţională a ţesutului nervos este:
a) corpul celular; b) neuronul; c) axonul; d) dendrita; e) creierul
V 6.35. Neuronii comunică prin joncţiuni numite: a) joncţiuni înguste; b) desmozomi;
c) joncţiuni „gap”; d) sinapse; e) discuri intercalare.
V 6.36. Ce este cancerul şi cum diferă acesta de o tumoră benignă?
V 6.37. Adenovirusurile, papilomavirusurile şi SV40 acţionează toate asupra
aceloraşi gene sau produşi genici pentru a induce transformări. Care sunt acestea?
V 6.38. Toate celulele noastre conţin proto-oncogene, care se pot transforma în
oncogene care determină apariţia cancerului. Care dintre următoarele afirmaţii reprezintă
cea mai bună explicaţie pentru prezenţa acestor „potenţiale bombe” în celulele noastre?
a) proto-oncogenele provin din infecţiile virale; b) proto-oncogenele sunt în mod
normal implicate în reglarea procesului de diviziune celulară; c) proto-oncogenele sunt
„deşeu” genetic; d) proto-oncogenele sunt versiuni mutante ale genelor normale; e)
celulele produc proto-oncogene ca rezultat al procesului de îmbătrânire.
V 6.39. Fumătorii înrăiţi sau muncitorii care lucrează în medii industriale poluate cu
cancerigeni chimici care induc mutaţii la nivelul ADN pot dezvolta cancere caracteristice
obiceiurilor lor sau ocupaţiei după 10, 20 sau chiar mai mulţi ani după expunere. Sugeraţi
o explicaţie pentru acest interval lung.
V 6.40. Care dintre următoarele afirmaţii privind proto-oncogenele este falsă:
a) codifică pentru proteine asociate cu creşterea celulară; b) sunt similare cu
oncogenele evidenţiate la retrovirusuri; c) sunt produse prin mutaţii somatice induse de
substanţe carcinogene; d) sunt implicate în producerea de proteine pentru adeziunea
celulară; e) sunt gene care codifică pentru proteine implicate în diviziunea celulară.

6.7. Bibliografie

Masson, Paris 1997, Chapitre 6: De la cellule a l’organisme
Book Contents
Elsevier, 2004, Chapitre 30, 31, 32, 33, 34: Interactions cellulaires et matrice extracellulaire
edition, ASM Press, 2004, Chapter 15: Cancer
Boeck Université, 1998, Chapitre 16 : Le cancer
Roberts, P. Walter, Garland Publishing Inc, 2004, Chapter 19: Tissues
Edition, Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 34, 40, 43, 47, 48
Benjamin Cummings, sixth Edition, 2002, Chapter 34, 40, 43, 47, 48
21. Molecular Biology, Lodish, Chapter 6: Integrating Cells into Tissues
cellulaire
Biology Book:

Bibliografie minimală recomandată cursanţilor
Cantar Liliana, Radu Dana, Bereneant Ana, Pivoda Carmen-Ana, Citologie si

biologie celulara, Editura Universitatii Aurel Vlaicu, Arad, 2002, ISBN 973-9361-95-1
Costache Marieta, Anca Dinschiotu, Metode de analiză Biochimică, Vol I,
Electroforeza, , ed. Ars Docendi, 2004, ISBN 973-558-137-X,
Costache Marieta, Anca Dinischiotu, Biochimie Generală, vol II, Acizi nucleici:
Structură şi organizare Ed. Ars Docendi, 2004, ,ISBN 973-558-134-5; 973-558-135-3
Cotruţ Constantin, Manual de lucrări practice de biologie celulară, Chişinău, Editura
Tehnica, 1994, ISBN 5-85268-314-0
Cotruţ Carmen Elena, Cotruţ Constantin, Ionescu Cezar Radu, Cell and molecular
biology, Apollonia, Iaşi, 1998, ISBN 973-9333-00-1,
Crăciun Constantin, Florea Adrian, Dragoş Nicolae, Introduction to cell and
molecular biology, Cluj University Press, 1999, ISBN 973-9354-91-2
Cruce Mihai, Mixich Francisc, Zaharia Cornelia, Citoscheletul şi motilitatea celulară,
Aius Craiova, Colecţia Hipocrate, 1998, ISBN 973-9251-56-0,
Cruce Mihai, Biologie celulară şi moleculară, Aius Craiova, Colecţia Hipocrate,
1999, ISBN 973-9251-87-0,
Dinischiotu Anca, Marieta Costache, Biochimie Generala, vol I, Proteine, Glucide şi
Lipide, , Ed. Ars Docendi, 2004, ISBN 973-558-134-5; 973-558-133-7,
Dumitrescu Gabi, Biologie celulara, Mirton Cantar Liliana, Radu Dana, Bereneant
Ana, Pivoda Carmen-Ana, Citologie si biologie celulara, Editura Universităţii Aurel Vlaicu,
Arad, 2002, ISBN 973-9361-95-1
Gherman Ion, Teste şi sinteze de biologie celulara şi moleculară, All, Seria
Medicina umană, Bucureşti, 1995, ISBN 973-571-045-5
Moldoveanu Elena, Popescu L.M., Apoptoza - Mecanisme moleculare, Editura
Universitară Carol Davila, Bucureşti, 1999, ISBN 973-98145-4-7
Neacşu Ion, Cimpeanu Cristian Sorin, Biologie celulară-lucrări practice, 1999,
Editura Universitatii Al. I. Cuza, Iaşi
Nechifor Marina, Biologie şi Patologie celulară, vol 1, 2002, Ars Docendi, Bucureşti,
ISBN 973-558-036-5
Puiu Liliana, Voiculet Nicolae, Biologia moleculară a celulei, 1997, All Educaţional
Bucureşti, ISBN 973-571-198-2
Reut-Dirlea Auruta, Citologie şi biologie celulară, 2000, Solness Timişoara, curs
universitar, ISBN 973-8145-21-X,
Sincai Mariana, Biologie Celulară, Mirton Timişoara, 1998, curs universitar, ISBN
973-578-617-6
Teuşan Vasile, Biologie celulară animală, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi,
2000, ISBN 973-8014-20-4,
Verdeş Doina, Muntean Ioana, Belengeanu Alina, Tosici Aftina, Biologie celulară şi
Moleculară, Eurobit Timişoara, 1997, curs universitar, ISBN 973-585-254-3
Verdeş Doina, Mitocondria, Mirton Timişoara, 2000, curs universitar, ISBN 973-585-
036-2,
Zamfirescu Stela, Biologie celulară şi moleculară, Ovidius University Press,
Constanţa 1999, ISBN 973-9367-73-9

Biio Biologie-Celularapdf PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biio Biologie-Celularapdf PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Program postuniversitar de conversie profesională

pentru cadrele didactice din mediul rural

Forma de învăţământ ID - semestrul I

Nici o parte a acestei lucrări

Unitatea de învăţare 1: CELULE PROCARIOTE ŞI EUCARIOTE

1.1. Concepte generale de structură şi funcţionare 4

Unitatea de învăţare 2: TEHNICI DE EXPLORARE CELULARĂ

Proiectul pentru Învaţământul Rural i

2.3.2.1. Cromatografie pe hârtie 46

Unitatea de învăţare 3: Ciclul şi Diviziunea Celulară

ii Proiectul pentru Învaţământul Rural

3.3.2. Derularea meiozei 105

3.4. .Îmbătrânirea celulară 108

Unitatea de învăţare 4: ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CELULEI

Cuprins unitatea 4 124

Proiectul pentru Învaţământul Rural iii

4.5 Mitocondrii şi cloroplaste (conversia energiei) 155

4.6. Nucleul şi funcţiile sale 166

Unitatea de învăţare 5: COMUNICARE CELULARĂ ŞI SEMNALIZARE

iv Proiectul pentru Învaţământul Rural

Unitatea de învăţare 6: DE LA CELULĂ LA ORGANISM

6.1.4. Adeziunea celulă-matrice 232

Bibliografie minimală recomandată cursanţilor 268

Proiectul pentru Învaţământul Rural v

Cursul de BIOLOGIE CELULARĂ - celula unitatea de bază a

Cursul dezvoltă competenţe specifice şi. este gândit conform

Proiectul pentru învăţământul rural a apărut din necesitatea

Modulul „Biologie celulară – celula unitatea de bază a lumii vii”

Cursul este astfel structurat încât oferă o imagine clară şi

Modulul de Biologie celulară este una dintre componentele

de învăţare interactivă şi acordarea posibilităţilor de autoverificare şi

Obiectivele generale şi specifice ale modulului, în termenii

În conformitate cu cerinţele Programului de Educaţie la Distanţă

Modulul „Biologie celulară – celula unitatea de bază a lumii vii”

Proiectul pentru Învăţământul Rural vii

care au rolul de elemente de lucru active care să asigure

Unitatea 1: Celule procariote şi eucariote îşi propune

Unitatea 2: Tehnici de explorare celulară vă va permite

Unitatea 3: Ciclul şi diviziunea celulară. În cadrul unităţii de

Unitatea 4: Organizarea şi funcţionarea celulei este capitolul

Unitatea 5: Comunicare celulară şi semnalizare vă va fi

viii Proiectul pentru Învăţământul Rural

Parcurgerea şi analiza acestora vă va fi foarte utilă în înţelegerea

Unitatea 6: De la celulă la organism este foarte importantă

Criterii de Evaluare: nivelul de cunoaştere a conţinutului şi

În educaţia la distanţă o importanţă deosebită o au sistemele

MODALITĂŢI Fiecare unitate conţine la sfârşit bibliografia generală care a

Proiectul pentru Învăţământul Rural ix

x Proiectul pentru Învăţământul Rural

Proiectul pentru Învăţământ Rural 1

În cadrul acestei unităţi de studiu vei putea explora conceptele care

Materialul este presărat cu teste de autoevaluare pe care vă recomandăm

La terminarea studiului acestei unităţi de studiu, trebuie să fiţi capabili să:

9 Prezentaţi succint şi clar componentele structurale ale celulei;

9 Identificaţi, clasificaţi şi să caracterizaţi tipurile celulare (procariote,

9 Precizaţi conceptele generale de origine şi evoluţie a vieţii;

9 Definiţi principalele funcţii ale organitelor celulare.

9 Conştientizaţi că celulele prezintă grade diferite de complexitate în

9 Integraţi că formarea unui organism pluricelular este rezultatul unei

2 Proiectul pentru Învăţământ Rural

Evaluarea pe parcurs - Testele de autoevaluare (TA)

Proiectul pentru Învăţământ Rural 3

1.1. Concepte Obiectivul biologiei celulare este de a înţelege derularea