Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere...............................................................7
Genul Staphylococcus...............................................20
Genul Streptococcus.................................................30
Genul Enterococcus..................................................41
Genul Neisseria........................................................47
Genul Haemophilus...................................................54
Genul Bordetella.......................................................61
Genul Brucella.........................................................68
Genul Francisella......................................................74
Genul Pasteurella.....................................................80
Genul Corynebacterium.............................................86
Genul Listeria..........................................................94
Genul Erysipelothrix................................................100
Genul Bacillus........................................................106
Familia Enterobacteriaceae.......................................112
Genul Pseudomonas................................................121
Genul Clostridium...................................................131
Genul Mycobacterium..............................................138
Genul Treponema...................................................147
Bibliografie............................................................154
8 Bacteriologie specială
Introducere
PERSPECTIVELE MICROBIOLOGIEI
Tabelul 5.
Diviziunea I. Gracilicutes (lat. gracilis=subţire, cutis=piele):
bacterii Gram
Clasa I. Scotobacteria (bacterii non-fotosintetizante)
Clasa II. Anoxyphotobacteria (bacterii anoxi-fotosintetizante)
Introducere 19
NOŢIUNI DE TAXONOMIE
NOMENCLATURA BACTERIILOR
Genul Staphylococcus
22 Bacteriologie specială
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Bacillales
Familia: Staphylococcaceae
Genul: Staphylococcus
Specii principale: Staphylococcus aureus
CARACTERE MORFOLOGICE
Staphylococcus sp.
- morfologie -
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Stafilococii sunt nepretenţioşi nutritiv, crescând uşor şi pe
medii simple, în 18-20 ore de incubare, la 30-37C şi în aerobioză.
Forma de creştere
Aceşti germeni adoptă forma de creştere S (lb. engl.: smooth =
neted), atât în medii lichide (turbiditate omogenă) cât şi pe cele
solide (colonii de 1-3 mm, opace, cu consistenţă cremoasă,
albe sau pigmentate).
Pe medii care conţin sânge este vizibilă hemoliza. Stafilococii
pot produce -hemoliză (completă – ex.: S. aureus) sau hemoliză
“cald-rece” (incompletă după 24 de ore de incubare la 37C, dar
26 Bacteriologie specială
Nutriţia
Stafilococii sunt bacterii chemoorganotrofe (îşi dobândesc
energia necesară prin reacţii chimice de oxidare în care donorul
de hidrogen este reprezentat de o substanţă organică).
Respiraţia
Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi. Se dezvoltă mai
bine în prezenţa O2 desfăşurând procesul de respiraţie oxifilă,
dar supravieţuiesc şi în absenţa acestuia, prin fermentaţie sau
respiraţie anaerobă. Unele specii (S. saccharolyticus şi subspecia
S. aureus anaerobius) preferă anaerobioza.
Mobilitatea
Germenii aparţinând genului Staphylococcus sunt imobili,
ca şi alte bacterii sferice.
Înmulţirea
Stafilococii se înmulţesc prin diviziune binară, după unul
sau mai multe planuri, aşa cum rezultă din modul de grupare.
Proprietăţile biochimice
Stafilococii fermentează glucoza atât în aerobioză (până la
acid acetic şi CO2) cât şi în anaerobioză (până la acid lactic). De
asemenea, în aerobioză, aceştia degradează şi alte zaharuri, fără
producere de gaz.
Specia S. aureus fermentează manita (zahar conţinut în
anumite medii), acidifiind mediul şi determinând virajul culorii
acestuia. Celelalte specii sunt manită-negative, formând colonii
incolore, vizibile în culoarea mediului.
Introducere 27
Rezistenţa la antibiotice
Multe tulpini de Staphylococcus au dobândit rezistenţă la
antibiotice, mai ales în mediul intraspitalicesc. Este cunoscut
azi faptul că aceşti germeni s-au situat multă vreme pe primul
loc în ceea ce priveşte etiologia infecţiilor nosocomiale, punând
şi în prezent probleme, alături de unii bacili Gram negativi, din
acest punct de vedere. În cazul stafilococilor, rezistenţa s-a instalat
după un interval de timp destul de scurt de la introducerea
antibioti-celor în terapie.
Antibioticul de elecţie pentru stafilococi a fost penicilina,
dar numeroase tulpini au devenit rapid rezistente, ca urmare a
sintezei -lactamazei (penicilinază) de către aceşti germeni. Acest
fapt se datorează folosirii largi, uneori abuzive, a antibioticului.
Au fost utilizate o vreme, cu succes, antibiotice de semisinteză
de tipul oxacilinei sau meticilinei. În prezent, multe tulpini de
S. aureus care circulă în spitale sunt rezistente la meticilină.
Depistarea MRSA (Methicillin
Methicillin resistant Staphylococcus aureus)
aureus
are o deosebită importanţă, aceste tulpini fiind, de cele mai multe
ori, rezistente la majoritatea antibioticelor de uz curent. În aceste
situaţii, se administrează vancomicină. Foarte rar, au fost
depistate tulpini rezistente la vancomicină.
Mecanismele prin care se instalează rezistenţa la antibiotice
sunt achiziţia de material plasmidic sau apariţia unor mutaţii
cromozomiale. Relativ recent, au fost detectate, la unele tulpini
de Enterococcus faecalis, plasmide care determină rezistenţa la
vancomicină. Acestea pot fi transferate la S. aureus, in vitro (în
laborator) sau in vivo (în tubul digestiv).
Introducere 29
CARACTERE ANTIGENICE
BOLI UMANE
Genul Streptococcus
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Lactobacillales
Familia: Streptococcaceae
Genul: Streptococcus
Specii principale: Streptococcus pyogenes
Streptococcus sp.
- morfologie -
Prezenţa sporilor
Introducere 35
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Streptococii sunt pretenţioşi nutritiv, având o capacitate
respiratorie redusă. Se dezvoltă numai pe medii îmbogăţite (cu
glucoză, sânge de la unele specii de animale, extracte de organe,
triptoză din soia, etc.), după 18-20 ore, la 37C, în aerobioză.
Pot să crească şi în anaerobioză, unele specii preferând chiar
concentraţiile de O2. Incubarea într-o atmosferă de 5-10 % CO 2
favorizează creşterea streptococilor.
Forma de creştere
Modul lor de creştere este variabil, în raport cu gradul de
virulenţă al tulpinii, cu specia sau grupul şi cu condiţiile de
cultivare in vitro.
Pe mediile solide, coloniile streptococice sunt, de cele mai
multe ori, de tip S, cu dimensiuni mici (0,5-1 mm), opace sau
36 Bacteriologie specială
Nutriţia
Streptococii sunt germeni chemoorganoheterotrofi, ca şi alte
bacterii patogene pentru specia umană.
Respiraţia
Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi. Unele specii sau
tulpini preferă concentraţiile reduse de O2 (sunt microaerofile)
sau chiar anaerobioza iar altele sunt carboxifile (avide de CO2).
Mobilitatea
Streptococii sunt germeni incapabili de locomoţie, ca şi alte
bacterii din categoria cocilor.
Înmulţirea
Introducere 37
sunt Gram pozitivi. Pot apărea variaţii, dacă provin din culturi
îmbătrânite, datorită autolizei. Sunt localizaţi extracelular.
Caractere de cultură:
Pneumococii sunt germeni pretenţioşi nutritiv, dezvoltându-
se tot pe mediile de cultură folosite şi pentru ceilalţi streptococi.
Condiţiile de incubare necesare sunt 35-37C, în aerobioză sau
5-10 % CO2 (este de preferat pentru că sunt carboxifili), în 16-48
ore. Coloniile sunt gri deschis, mate, de 1-2 mm, -hemolitice,
de obicei de tip S la tulpinile virulente şi R, la cele nevirulente.
După incubarea în atmosferă de 5-8 % CO2, -hemoliza e mai
vizibilă iar în anaerobioză, coloniile sunt mai mari, cu consistenţă
mucoidă. Cresc sub această formă mai ales tulpinile incapsulate
şi virulente (serotipul 3). Coloniile se autolizează după câteva ore
de incubare (devin crateriforme), cu precădere cele mucoide care
elaborează cantităţi mai importante de enzime proteolitice (lasă
doar o amprentă pe medii).
Caractere biochimice şi metabolice:
metabolice
Pneumococii sunt germeni chemoorganotrofi, imobili, aerobi
facultativ anaerobi. Degradează glucoza până la acid lactic, fără
producere de gaz. Eliberează enzime proteolitice care alterează
peretele celular, producând autoliza în culturi vechi. Aceasta
este accelerată în medii cu bilă sau săruri biliare.
Fermentează inulina (un zahar).
Caractere de rezistenţă:
rezistenţă
Pneumococii pot să supravieţuiască în carcase de animale
6-9 luni, în praf peste 25 zile, pe obiecte 10 zile iar în spută,
păstrată la temperatura camerei şi la adăpost de lumina solară
directă, 1 săptămână. În sputa uscată, în aceleaşi condiţii, îşi
pot păstra viabilitatea mai multe luni. Mor în 30 minute la 56C
şi sunt susceptibili la multe dezinfectante.
42 Bacteriologie specială
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Lactobacillales
Familia: Enterococcaceae
Genul: Enterococcus
Enterococcus faecalis
Specii principale:
Enterococcus faecium
Enterococcus sp.
- morfologie -
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Enterococii se dezvoltă cel mai bine pe mediile îmbogăţite
cu sânge (de berbec, cal, iepure sau om). Condiţiile de incubare
necesare, mai ales pentru izolarea din prelevate, sunt tempera-
tura de 35-37C, aerobioza şi o perioadă de 18-24 ore. Se pot
adapta şi la anaerobioză. Pot creşte şi pe medii cu concentraţii
crescute de bilă sau săruri biliare (40 %). Tolerează limite largi
de temperatură. Majoritatea speciilor cresc la 45C iar câteva la
50C. Se dezvoltă şi la pH alcalin (până la 9,6). Sunt halotole-
ranţi (NaCl 6,5 %).
Forma de creştere
Genul Enterococcus 47
Nutriţia
Enterococcus sp. sunt bacterii chemoorganotrofe.
Respiraţia
Enterococii sunt germeni aerobi facultativ anaerobi. Unele
tulpini preferă însă anaerobioza.
Mobilitatea
Majoritatea enterococilor sunt imobili. Speciile E. gallina-
rum şi E. casseliflavus fac excepţie.
Înmulţirea
Enterococii se înmulţesc prin diviziune simplă.
Proprietăţile biochimice
Enterococcus sp. fermentează glucoza până la acid lactic,
fără producere de gaz. Pe baza comportamentului faţă de manitol,
sorbitol şi sorboză, au fost împărţiţi în cinci grupe (I-V) iar unul
din criteriile de diferenţiere a speciilor este fermentarea arabinozei,
arafinozei şi zaharozei. Sunt catalază negativi dar uneori reacţia
catalazei este slab pozitivă (după unii autori, unele tulpini produc
o pseudocatalază). Hidrolizează esculina şi leucin -naftil amida.
Rezultatele testului PYR (pirolidonil aril amidază) sunt pozitive.
Au fost menţionate în literatura medicală procente mici de tulpini
producătoare de -lactamază.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Neisseriales
Familia: Neisseriaceae
Genul: Neisseria
Neisseria meningitidis
Specii principale:
Neisseria gonorrhoeae
Neisseria sp.
- morfologie -
Tinctorialitatea
Neisseriile sunt germeni Gram negativi. Au tendinţa de a
rezista la decolorare. Apar variaţii de colorabilitate pe frotiurile
din culturi autolizate.
Localizarea
În infecţiile acute, neisseriile patogene se găsesc frecvent
intracelular (mai ales în polimorfonuclearele neutrofile). Pot să
fie însă observate şi printre elementele celulare.
Genul Neisseria 53
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Germenii din genul Neisseria sunt, în general, pretenţioşi
nutritiv (cu precădere gonococii) dezvoltându-se numai pe medii
vitaminizate şi îmbogăţite cu lichide biologice sau cu extracte de
organe. Neisseriile saprofite se pot dezvolta şi pe medii simple.
Condiţiile de incubare necesare sunt aerobioza, o temperatură
de 35-37C, atmosferă umedă, eventual îmbogăţită cu 5-10 %
CO2 (necesară mai ales pentru izolarea din produsul patologic a
speciilor patogene) şi o perioadă de timp de 24-72 ore. Neisseriile
„nepretenţioase” se pot dezvolta şi la temperatura camerei (22C)
ceea ce le diferenţiază de cele patogene.
Forma de creştere
Aspectul şi dimensiunile coloniilor de Neisseria variază în
funcţie de specie, calităţile nutritive ale mediului şi vârsta culturii.
Neisseriile patogene formează colonii S, de 0,5-2 mm, umede,
translucide, lucioase, gri, nehemolitice şi nepigmentate. Tulpinile
virulente de N. meningitidis pot forma colonii mucoide. N. gono-
rrhoeae are tendinţa de a suferi variaţia de fază S-R, prin sub-
cultivare. Celelalte specii implicate în infecţiile umane cresc tot
sub forma S, dar coloniile sunt opace, pigmentate în galben sau
cenuşiu-gălbui.
Neisseriile se pot dezvolta şi în medii lichide simple şisau
îmbogăţite în concordanţă cu necesităţile lor nutritive. Speciile
pretenţioase cresc cu dificultate. Tulbură uşor mediul de cultură
sau formează depozite grunjoase, sărace.
Nutriţia
Germenii incluşi în cadrul genului Neisseria sunt chemo-
organotrofi, din punct de vedere al modului de nutriţie.
Respiraţia
Neisseriile sunt bacterii strict aerobe care pot utiliza doar
procesul de respiraţie oxifilă, prin urmare prezenţa O2 este absolut
obligatorie pentru dezvoltarea lor.
Mobilitatea
Neisseriile sunt imobile.
Înmulţirea
Se înmulţesc prin diviziune simplă, într-un plan sau după
mai multe planuri succesive perpendiculare.
Proprietăţile biochimice
Toate speciile de Neisseria au echipament enzimatic bogat,
format din citocrom c-oxidază, catalază (cu excepţia unor subsp.
de N. elongata), enzime zaharolitice şi autolitice. Gonococii pot
să degradeze oxidativ glucoza, cu formare de acid acetic iar
menin-gococii, glucoza şi maltoza. Comportamentul celorlalte
neisserii faţă de zaharuri (glucoză, maltoză, fructoză, zaharoză,
lactoză, etc.) variază în funcţie de specie, ceea ce constituie un
criteriu de identificare. Reduc nitraţii sau nitriţii (excepţie fac
speciile N. gonorrhoeae şi N. canis). Unele specii (N. flavescens,
N. sicca, N. subflava, N. mucosa, N. elongata, etc.) sintetizează un
pigment carotenoid, de culoare galbenă-verzuie. Toate speciile de
Neisseria produc anhidrază carbonică.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
Rezistenţa la căldură
Aceşti germeni mor rapid datorită variaţiilor termice sau a
desicaţiei. Sterilizarea prin căldură este eficientă în cazul lor.
Rezistenţa la antiseptice sau dezinfectante
Neisseriile sunt foarte sensibile la majoritatea acestor subs-
tanţe (fenoli, glutaraldehidă, formaldehidă, sublimat 1 %, alcool
70, etc.).
Rezistenţa la antibiotice
Aceste bacterii sunt foarte sensibile la penicilină. Anti-
biograma este utilă, în special în situaţiile în care aceasta nu
se poate administra. Pentru Neisseria meningitidis se mai pot
utiliza, cu destulă eficienţă, ceftriaxone şi ciprofloxacin. În
cazul gonococilor, este indicată, de asemenea, folosirea cefalo-
sporinelor din generaţia a treia şi a fluochinolonelor. La nevoie,
se pot utiliza şi tetracicline sau ceftriaxone. Celelalte specii sunt
sensibile la penicilină, eritromicină, streptomicină şi tetraciclină.
Neisseriile sunt, de obicei, rezistente la vancomicină şi polimixine
care pot fi adăugate, ca agenţi selectivi, în mediile de cultură.
CARACTERE ANTIGENICE
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Pasteurellales
Familia: Pasteurellaceae
Genul: Haemophilus
Haemophilus influenzae
Specii principale: Haemophilus aegyptius
Haemophilus ducreyi
Haemophilus sp.
- morfologie -
Prezenţa sporilor
Germenii din genul Haemophilus nu au capacitatea de a
forma spori în condiţii vitrege de viaţă.
Tinctorialitatea
Haemophilus sp. sunt germeni Gram negativi (se colorează
în roşu cu fuxină bazică). H. ducreyi poate să apară sub forma
unor cocobacili coloraţi bipolar (în componenţa „lanţurilor de
bicicletă”). Este recomandată prelungirea perioadelor de decolo-
rare şi mai ales, de recolorare cu fuxină bazică (20-30 minute
în suspiciunea de şancru moale şi 10-15 minute pentru restul
speciilor patogene), pentru a evita confuzia cu pneumococii, cu
care se aseamănă.
Localizarea
Hemofilii se localizează, de obicei, extracelular. Pe frotiuri
din prelevate, H. influenzae şi H. ducreyi se dispun atât intra-
cât şi extraleucocitar.
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Hemofilii sunt pretenţioşi nutritiv, dezvoltându-se doar pe
medii speciale, cu adausuri de factori de creştere X (hemina =
protoporfirina IX) şi/sau V (NAD = nicotinamid-adenin-dinucle-
otid sau NADPH = nicotinamid-adenin-dinucleotid fosfat). În
funcţie de specie, se dezvoltă la 33-34C (H. ducreyi) sau la 35-
37C (celelalte specii), după 24-72 ore (cu excepţia H. ducreyi –
5 zile) de incubare în aerobioză sau în 5–10 % CO2.
Forma de creştere
Modul de creştere a germenilor din genul Haemophilus
este variabil în raport cu specia, vechimea culturii şi calităţile
mediului. Pe mediile solide transparente, H. influenzae creşte
sub forma coloniilor de tip S, cu diametrul de 1-2 mm, lucioase,
cu tentă verzuie, asemănătoare celor de S. pneumoniae. Tulpinile
incapsulate, virulente, formează colonii mucoide cu tendinţă
Genul Haemophilus 61
Nutriţia
Hemofilii sunt germeni chemoorganotrofi. Pentru dezvoltare,
necesită prezenţa în mediu a unor factori de creştere.
Respiraţia
Sunt aerobi facultativ anaerobi. Dezvoltarea unor specii
este favorizată de CO2, în concentraţie de 5-10 %.
Mobilitatea
Toate speciile sunt lipsite de structuri sau mecanisme de
deplasare, prin urmare sunt germeni imobili.
Înmulţirea
În general, diviziunea acestora este simplă, binară.
Proprietăţile biochimice
Majoritatea hemofililor elaborează catalază (cu excepţia
H. aphrophilus, H. paraphrophilus şi H. ducreyi) şi oxidază (fac
excepţie H. aphrophilus, H. paraphrohaemolyticus, H. ducreyi).
Unii sunt producători de urează (speciile H. haemolyticus,
H. parahaemolyticus, H. paraphrohaemolyticus, unele serotipuri
de H. influenzae şi H. parainfluenzae), -lactamază (doar unele
tulpini), ornitin-decarboxilază sau -galactozidază.
O tendinţă la autoliză a fost descrisă mai ales la specia
H. influenzae. Aceasta se datorează enzimelor endogene. Apare
atât în prelevate cât şi în culturi, mai rapid în mediile lichide.
Este sugerată de colorarea inegală a germenilor.
De asemenea, hemofilii reduc nitraţii la nitriţi, lizează bila
şi fermentează glucoza, cu acidifierea mediului dar fără produ-
cere de gaz (fac excepţie unele tulpini). Unele specii produc indol
din triptofan (unele tipuri de H. influenzae, H. haemolyticus şi
H. paraphrohaemolyticus). Au fost descrise şi tulpini
producătoare de hidrogen sulfurat (H2S).
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Burkholderiales
Familia: Alcaligenaceae
Genul: Bordetella
Specii principale: Bordetella pertussis
Localizarea
Pe frotiurile efectuate din prelevate se pot observa micro-
scopic bordetelele, dispuse intra- sau extracelular.
Bordetella sp.
- morfologie -
Tinctorialitatea
Aceşti germeni sunt Gram negativi (se colorează în roşu)
datorită caracteristicilor structurale ale peretelui celular. Pentru
o valoare orientativă mai ridicată a frotiului Gram, este indicată
prelungirea decolorării şi a recolorării cu fuxină bazică, până la 5
minute. Colorarea germenilor este neuniformă, mai accentuată la
extremităţi.
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Bordetelele sunt pretenţioase din punct de vedere nutritiv,
mai ales specia B. pertussis, care se dezvoltă cu mare
dificultate chiar şi pe medii cu o compoziţie complexă.
Subcultivările sunt mai facile deoarece germenii se pot adapta.
Se dezvoltă în prezenţa O2, optim la temperatura de 35-36C, în
condiţii corespunzătoare de umiditate (cameră umedă sau un
vas cu apă în termostat), după 2-7 zile (intervalul este variabil
în funcţie de specie şi de numărul de repicări pe medii). Unele
tulpini de Bordetella nu pot creşte la 37C.
Forma de creştere
Modul de creştere variază în raport cu specia şi numărul
de subcultivări. În culturile primare, pe mediile solide speciale,
adoptă forma de creştere S. Coloniile sunt gri-albicioase, de
diferite dimensiuni, cu aspect de “picături de mercur”. Pot să
pigmenteze mediul în brun (B. parapertussis, B. holmesii). Prin
repicarea pe alte medii solide de acelaşi tip, coloniile devin mai
neregulate, mai deshidratate şi mai rugoase, trecând progresiv
spre forma R de creştere. Această variaţie de fază, apărută în
mod constant, în paralel cu diminuarea pretenţiilor nutritive,
reprezintă un element sugestiv pentru genul Bordetella.
După 3-4 zile de incubare la 37C, pe mediile cu sânge,
se pot observa, în jurul coloniilor, zone circulare şi înguste de
-hemoliză, care se măresc treptat. Această proprietate este relativ
frecventă la B. pertussis, B. parapertussis şi apare inconstant
la celelalte specii.
Nutriţia
Din punct de vedere al modului cum îşi procură energia
necesară metabolismului propriu, bordetelele sunt chemoorga-
notrofe. Necesită medii bogate în aminoacizi (acidul glutamic,
acidul aspartic, serina, glicina, alanina, treonina, fenilalanina,
valina, metionina, cistina, cisteina, etc.), vitamine şi săruri mine-
rale (cloruri şi fosfaţi). Sunt inhibate de prezenţa în mediul de
cultură a acizilor graşi sau a peroxizilor.
Respiraţia
Genul Bordetella 69
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Rhizobiales
Familia: Brucellaceae
Genul: Brucella
Brucella melitensis
Specii principale: Brucella abortus
Brucella suis
Brucella sp.
- morfologie -
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Bacteriile din genul Brucella sunt foarte pretenţioase din
punct de vedere nutritiv, în special specia B. abortus, dezvol-
tându-se doar pe medii bogate în diverşi nutrienţi (aminoacizi,
glucoză, vitamine, factori de creştere). Este necesară îmbogăţirea
mediilor cu ser, sânge, glucoză, triptoză. Se dezvoltă în aerobioză,
la 37C, după 2-7 zile de incubare. Unele specii (mai ales B. ovis
şi majoritatea tulpinilor de B. abortus) necesită prezenţa CO 2,
în concentraţie de 5-10 %.
Genul Brucella 75
Forma de creştere
În primoculturile obţinute pe medii îmbogăţite, Brucela sp.
cresc, mai frecvent, sub forma S. Prin repicarea pe alte medii,
suferă variaţia de fază, tinzând treptat spre forma R.
Coloniile de tip S sunt translucide, galben pal, cu aspect
de “picături de miere” iar cele R sunt mai opace, alb-gălbui,
friabile sau vâscoase. Sunt nehemolitice (pe medii cu sânge).
Dimensiunile lor cresc treptat (0,5-7 mm), dacă se prelungeşte
incubarea. B. canis şi B. ovis formează mai frecvent colonii R.
În mediile lichide (bulion triptozat), brucelele determină, în
primele zile, turbiditate omogenă (creştere S), urmată de formarea
unui depozit grunjos în partea inferioară a tubului (creştere R).
Brucella sp. sunt bacterii facultativ intracelulare putând fi
cultivate şi prin inocularea în ouă embrionate, culturi celulare
sau la animale sensibile.
CARACTERE BIOCHIMICE ŞI FIZIOLOGICE
Nutriţia
Bacteriile din genul Brucella sunt chemoorganotrofe. Pentru
asigurarea substanţelor organice necesare metabolismului lor, se
impune îmbogăţirea mediilor prin adăugarea unor lichide biolo-
gice (ser, sânge, etc.), extracte de organe sau de soia, gălbenuş
de ou, glucoză.
Respiraţia
Sunt germeni strict aerobi. Utilizează respiraţia oxifilă.
Mobilitatea
Bacteriile din acest gen sunt lipsite de structuri contractile
şi nu au capacitatea de a adopta alte modalităţi de deplasare.
Prin urmare sunt imobile.
Înmulţirea
Se realizează prin diviziune simplă binară care reprezintă
modalitatea de înmulţire cea mai obişnuită la bacterii.
Proprietăţile biochimice
Unele tulpini produc hidrogen sulfurat (biovarurile 1-4 şi
9 de B. abortus, 1 de B. suis şi specia B. neotomae). Majori-
tatea acestor germeni (cu excepţia B. ovis şi a unor tulpini de
B. melitensis) hidrolizează ureea (B. abortus şi B. melitensis în
1-2 ore, restul în 15-30 minute). Cu excepţia B. neotomae şi a
B. ovis, brucelele sunt oxidază pozitive. Comportamentul acestora
faţă de diverse zaharuri (inozita, maltoza, manoza, trehaloza,
ramnoza) variază în funcţie de specie. Metabolismul lor este de
tip oxidativ.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Thiotrichales
Familia: Francisellaceae
Genul: Francisella
Specii principale: Francisella tularensis
Francisella sp.
- morfologie -
Tinctorialitatea
Genul Brucella 81
Cerinţele nutritive
Specia F. tularensis este pretenţioasă nutritiv necesitând
prezenţa obligatorie în mediu a cistinei sau cisteinei. Celelalte
specii din genul Francisella se pot dezvolta şi în absenţa acestor
aminoacizi. Tiamina le favorizează dezvoltarea.
Condiţiile de cultivare necesare sunt aerobioza, 37C (cu
excepţia speciei F. philomiragia care preferă 25-28C) şi perioade
lungi de incubare, variabile în funcţie de specie (cu precădere la
F. tularensis) şi de concentraţia inoculului. Se pot dezvolta şi în
sisteme biologice vii (ouă embrionate, animale de laborator).
Forma de creştere
În primoculturile pe medii solide cu cisteină, după 48-72
de ore de incubare, se obţin colonii de tip S, mici (1-2 mm), mate,
alb-cenuşii, uneori mucoide. Prin cultivări repetate, caracteristicile
coloniilor se modifică treptat (devin mai puţin bombate şi mai
transparente), fără a suferi variaţia completă de fază S-R.
Pe mediile care conţin sânge, coloniile au acelaşi aspect şi
nu prezintă hemoliză. Francisella tularensis determină, pe geloză-
sânge, o uşoară înverzire în jurul coloniilor iar pe geloză-chocolat,
o brunificare a mediului.
În mediile lichide care au cisteină, franciselele se dezvoltă
numai în mod excepţional. Acestea tulbură uşor mediul, cu un
mic depozit. Uneori pot să formeze o peliculă care se ramoleşte
în câteva zile.
CARACTERE BIOCHIMICE ŞI FIZIOLOGICE
Nutriţia
Franciselele sunt chemoorganotrofe, dezvoltarea lor fiind
favorizată sau condiţionată de prezenţa în mediul de cultură a
cistinei sau cisteinei.
Respiraţia
Ca şi celelalte parvobacterii, franciselele sunt strict aerobe
utilizând numai procesul de respiraţie oxifilă.
Mobilitatea
Germenii aparţinând genului Francisella sunt lipsiţi de
organite de locomoţie, prin urmare sunt imobili.
Înmulţirea
Modul de înmulţire este similar majorităţii bacteriilor (prin
diviziune binară).
Proprietăţile biochimice
Franciselele alcalinizează mediile pe care se dezvoltă. În mod
variabil, în funcţie de specie şi de tulpină, fermentează zaharuri
sau alcooli (glucoza, maltoza, manoza, levuloza, glicerolul), fără
producere de gaz. Eliberează H2S pe mediile cu cistină. Sunt
producătoare de -lactamază şi, variabil în funcţie de tulpină, de
catalază. Elaborarea unor bacteriocine de către aceşti germeni este
comunicată de unii cercetători.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Pasteurellales
Familia: Pasteurellaceae
Genul: Pasteurella
Specii principale: Pasteurella multocida
Pasteurella sp.
- morfologie -
Tinctorialitatea
Pasteurelele se colorează Gram cu dificultate fiind necesară
recolorarea prelungită cu fuxină bazică. Sunt Gram negative (ro-
zalii). Apar frecvent colorate mai intens la polii celulei bacteriene,
mai ales în prelevate. Aspectul bipolar este mai sugestiv pe frotiuri
colorate Giemsa sau cu albastru de metilen.
Localizarea
La examinarea microscopică obişnuită, germenii aparţinând
genului Pasteurella pot fi evidenţiaţi atât în interiorul elementelor
celulare cât şi în afara acestora.
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Cultivarea în bune condiţii a speciilor de Pasteurella impune
îmbogăţirea mediilor cu lichide biologice (sânge, ser, etc.). Unele
tulpini sunt mai puţin pretenţioase din punct de vedere nutritiv,
dezvoltându-se şi pe medii uzuale, lichide (bulion de carne) sau
solide (geloză simplă). Pasteurelele pot fi cultivate în aerobioză,
la 37C, după 24-72 ore de incubare.
Forma de creştere
Pe geloză simplă, pasteurelele pot forma colonii cu aspect
diferit, care pot coexista uneori. De obicei, acestea sunt de
tip S, de dimensiuni mici sau medii (1-3 mm), mate sau semi-
transparente. Tulpinile cu virulenţă crescută, incapsulate, pot
forma colonii M, mari, cu consistenţă mucoidă. Uneori, pot creşte
sub forma R (colonii rugoase, uscate).
Pe mediile care conţin sânge, modul de creştere este S
sau M, coloniile fiind alb-cenuşii, opace sau mucoase, frecvent
nehemolitice. P. haemolytica produce o zonă de -hemoliză în
jurul coloniilor iar P. multocida brunifică geloza.
Datorită producerii de indol, pe toate mediile, P. multocida
degajă un miros particular, de „şoarece ud”. În mediile lichide,
Pasteurella sp. determină turbiditate omogenă, cu un depozit
redus în porţiunea inferioară a tubului. Uneori poate să formeze
o peliculă subţire.
CARACTERE BIOCHIMICE ŞI FIZIOLOGICE
Nutriţia
Germenii din genul Pasteurella îşi obţin energia necesară
metabolismului prin oxidarea substanţelor organice. Prin urmare,
sunt chemoorganotrofe.
Respiraţia
Sunt bacterii aerobe facultativ anaerobe. Utilizează, în mod
obişnuit, respiraţia oxifilă, dar pot realiza, la nevoie, respiraţie
anaerobă sau fermentaţie.
Mobilitatea
Germenii aparţinând genului Pasteurella nu au organite
de locomoţie, prin urmare sunt imobili.
Înmulţirea
Modul de înmulţire al pasteurelelelor este asemănător cu
al altor bacterii realizându-se prin diviziune binară.
Genul Pasteurella 89
Proprietăţile biochimice
Majoritatea tulpinilor fermentează diverse zaharuri (glucoză,
manoză, galactoză, zaharoză, fructoză, manitol, sucroză), fără
producere de gaz. Pe baza comportamentului faţă de acestea au
putut fi diferenţiate speciile şi au fost stabilite biotipuri. Produc,
în general, hidrogen sulfurat, indol, catalază, oxidază, ornitin-
decarboxilază şi reduc nitraţii la nitriţi.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Actinomycetales
Familia: Corynebacteriaceae
Genul: Corynebacterium
Specii principale: Corynebacterium diphteriae
Corynebacterium sp.
- morfologie -
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Bacilii difterici pot să fie cultivaţi pe medii nutritive uzuale,
dar dezvoltarea acestora este favorizată de adăugarea de lichide
biologice sau de proteine de origine animală (sânge, ser de bou,
gălbenuş de ou, etc.). Cultivarea în laborator a corynebacteriilor
patogene poate fi realizată prin incubarea timp de 24-48 ore, la
37C, în aerobioză.
Forma de creştere
Genul Corynebacterium 95
Nutriţia
Bacteriile introduse în cadrul genului Corynebacterium sunt
chemoorganotrofe, putând utiliza compuşi organici.
Respiraţia
Majoritatea corynebacteriilor sunt aerobe facultativ anae-
robe. Doar unele specii de difterimorfi sunt strict aerobe.
Mobilitatea
Bacteriile din genul Corynebacterium sunt imobile.
Înmulţirea
Se înmulţesc prin diviziune binară, după planuri
paralele.
Proprietăţile biochimice
Comportamentul corynebacteriilor faţă de unele mono- şi
polizaharide diferă în funcţie de specie şi de biotip constituind
un criteriu de identificare a acestora. Zaharurile sunt fermentate
fără producere de gaz.
Spre deosebire de C. diphteriae, C. ulcerans şi C. pseudo-
tuberculosis sintetizează urează ceea ce constituie un criteriu
de diferenţiere.
Corynebacteriile patogene sunt producătoare de enzime:
Catalaza: eliberează oxigen din peroxidul de hidrogen; este
elaborată de majoritatea speciilor de corynebacterii.
Cistinaza: descompune cistina cu eliberare de hidrogen sul-
furat; este prezentă atât la C. diphteriae cât şi C. ulcerans.
Genul Corynebacterium 97
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Bacillales
Familia: Listeriaceae
Genul: Listeria
Specii principale: Listeria monocytogenes
CARACTERE MORFOLOGICE
Listeria sp.
- morfologie -
Tinctorialitatea
Sunt bacterii Gram pozitive, dar pot dobândi o tentă roşie-
tică dacă etapa de decolorare este prea lungă sau dacă provin
din culturi senescente.
Localizarea
Pe frotiurile din produse patologice, listeriile sunt libere (ex-
tracelulare) sau fagocitate (intracelulare).
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Listeria sp. nu sunt bacterii pretenţioase nutritiv putând
fi cultivate şi pe medii simple. Dezvoltarea lor este favorizată
de adăugarea în medii a unor produse biologice (sânge, ser,
lichid de ascită, extract de ficat, etc.) sau a glucozei. Cresc şi se
Genul Listeria 103
Nutriţia
Germeni Listeria sunt chemoorganotrofi. Dezvoltarea lor
este dependentă de anumiţi factori de creştere.
Respiraţia
Listeriile sunt bacterii aerobe, dar facultativ anaerobe. Pot
utiliza respiraţia oxifilă, anaerobă sau fermentaţia. Au fost însă
semnalate şi tulpini microaerofile.
Mobilitatea
Sunt germeni mobili ce se deplasează cu ajutorul cililor.
Localizarea şi numărul organitelor de locomoţie sunt variabile în
funcţie de forma sub care se prezintă germenii, de temperatura
de cultivare şi de vechimea culturii. Acestea pot fi absente sau
sunt unice şi dispuse subterminal, în cazul cocobacililor, a cul-
turilor la 37C sau 4C şi pe frotiurile din culturi vechi. Mai
mulţi cili, dispuşi peritriche, au formele bacilare din culturi
proaspete obţinute la temperatura camerei (22C).
Înmulţirea
Ca şi la alţi germeni de importanţă medicală, multiplica-
rea se realizează prin diviziune simplă binară.
Proprietăţile biochimice
Acţiunea fermentativă a listeriilor asupra zaharurilor este
unanim acceptată, dar rezultatele obţinute de diverşi autori diferă
într-o anumită măsură. Se pare că-şi pot pierde această proprietate
în anumite condiţii de cultivare. Se consideră că aceşti germeni
pot fermenta, în mod variabil în funcţie de specie şi de tulpină,
diverşi carbohidraţi (glucoza, levuloza, ramnoza, manoza, trehaloza,
maltoza, esculina, etc.), fără eliberare de gaz. Comportamentul
lor faţă de zaharuri reprezintă un criteriu de diferenţiere între
specii şi faţă de bacterii asemănătoare.
Listeriile sunt producătoare de catalază, pozitivează testele
roşu metil, Voges-Proskauer, T.T.C. (clorură de trifeniltetrazolium)
şi sunt halotolerante. De asemenea, elaborează bacteriocine.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
Rezistenţa la căldură
Listeriile sunt distruse prin autoclavare (peste 15 minute)
sau sterilizare în cuptorul Poupinel (peste 1 oră). Pasteurizarea
laptelui nu este întotdeauna o metodă eficientă.
Rezistenţa la radiaţii
Toate speciile de Listeria sunt vulnerabile la aceşti agenţi
sterilizanţi, fiind distruse de razele , ultraviolete şi microunde.
Rezistenţa la antiseptice sau dezinfectante
Sensibilitatea la dezinfectantele folosite frecvent (hipoclorit
de sodiu, etanol 70 %, glutaraldehidă) este moderată.
Rezistenţa la antibiotice
Listeriile sunt sensibile cu precădere la ampicilină. Pot fi
folosite în terapie şi penicilina, eritromicina, aminoglicozidele şi
antibioticele cu spectru larg (tetraciclinele, cloramfenicolul), însă
pe baza antibiogramei.
CARACTERE ANTIGENICE
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Tinctorialitatea
În genul Erysipelothrix sunt incluse bacterii Gram pozitive,
însă este necesară respectarea riguroasă a etapelor coloraţiei
Gram, în special a celei de decolorare, fiindcă sunt foarte sensibile
la acţiunea amestecului alcool-acetonă (se decolorează repede
şi pot să apară ca Gram negativi). Uneori acestea se colorează
ne-omogen (zone violet pe un fond rozaliu – „aspect
moniliform”).
Erysipelothrix sp.
- morfologie -
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Erysipelothrix sp. sunt pretenţioase în ceea ce priveşte
cerinţele nutritive. Pe medii obişnuite, unele tulpini pot creşte,
însă sărac, cu dificultate, după mai multe zile de incubare. În
practica bacteriologică, este necesară îmbunătăţirea calităţilor
nutritive ale mediilor (prin adaus de sânge, ser sau extracte de
organe, glucoză, triptoză, etc.) şi incubarea în atmosferă de CO2
5-10 % care favorizează dezvoltarea acestora. Unele tulpini se
dezvoltă doar în medii lichide cu tioglicolat. Temperatura optimă
este 37C iar perioada de incubare necesară apariţiei semnelor de
creştere este, în general, de 24-48 ore.
Forma de creştere
Modul de creştere pe medii de cultură, lichide sau solide,
al diferitelor tulpini de Erysipelothrix rhusiopathiae variază în
raport cu forma clinică de boală şi cu stadiul evolutiv. Astfel,
în formele cu diseminare sistemică sau în stadiul acut al erizi-
peloidului, germenii au, în primoculturi, o creştere de tip S iar
în stadiile cronice şi localizările endocardice sau artritice, de
tip R. Repicările sau prelungirea incubării au drept consecinţă
obţinerea unor culturi difazice (forme S şi R), apărute ca urmare
a variaţiei de fază S-R.
Pe mediile solide îmbogăţite, Erysipelothrix rhusiopathiae
formează colonii de tip S (mici, transparente, strălucitoare, cu o
iridiscenţă albastru-verzuie în lumină reflectată) sau R (puţin mai
mari, mai opace, plate, de formă neregulată şi cu o suprafaţă
denivelată). Păstrarea culturilor timp de câteva zile se însoţeşte de
opacifierea coloniilor. Pe mediile cu sânge, formele S şi R sunt
-hemolitice.
În mediile lichide (ex.: bulion cu tioglicolat), aceşti germeni
produc turbiditate omogenă (creştere S) sau determină apariţia
unor flocoane care sedimentează.
CARACTERE BIOCHIMICE ŞI FIZIOLOGICE
Nutriţia
Bacteriile din genul Erysipelothrix sunt chemoorganotrofe,
obţinâdu-şi energia necesară metabolismului prin oxidarea unor
substanţe organice.
Respiraţia
Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi, prin urmare pot
să utilizeze la nevoie atât procesul de respiraţie aerobă cât şi
Genul Erysipelothrix 111
fermentaţia.
Mobilitatea
Erysipelothrix sp. sunt germeni imobili.
Înmulţirea
Toate speciile se înmulţesc prin diviziune binară.
Proprietăţile biochimice
Erysipelothrix sp. au activitate fermentativă slabă. Erysipe-
lothrix rhusiopathiae fermentează glucoza şi lactoza, în general
fără producere de gaz.
Majoritatea tulpinilor produc hidrogen sulfurat pe mediul
T.S.I. Aproape toate testele de identificare biochimică folosite de
obicei pentru bacterii sunt negative.
Specia-tip nu este toxigenă, dar elaborează
hialuronidază şi neuraminidază. Unii autori menţionează că
această specie este producătoare de coagulază (90 % din
tulpini).
Serovarul 2 aglutinează hematiile unor specii de păsări.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
E. rhusiopathiae,
rhusiopathiae agentul rujetului porcului,
porcului produce la om o
boală profesională numită erizipeloidul Baker-Rosenbach,
Baker-Rosenbach caracte-
rizată printr-o maculă pruriginoasă, roşie-violacee, în jurul porţii
de intrare, ce se extinde centrifug în următoarele ore. Rar, mai
Genul Erysipelothrix 113
Genul Bacillus
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Bacillales
Familia: Bacillaceae
Genul: Bacillus
Specii principale: Bacillus anthracis
CARACTERE MORFOLOGICE
Bacillus anthracis
- morfologie -
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Speciile de Bacillus sunt nepretenţioase nutritiv, putându-
se dezvolta pe mediile simple, după 24-48 de ore de
incubare la 35-37°C. B. anthracis necesită prezenţa în mediu a
tiaminei. Temperatura optimă de creştere şi multiplicare variază
în funcţie de specie iar pH-ul optim este de 7-7,4.
Forma de creştere
Modul de dezvoltare pe mediile de cultură este dependent
de calităţile nutritive ale acestora, de condiţiile de temperatură şi
de umiditate, de vechimea culturii, de gradul de sporulare şi, nu
în ultimul rând, de specia de Bacillus. Coloniile tipice de Bacillus
anthracis (tulpinile virulente, incapsulate) sunt gri-gălbui, de 1-3
mm, opace, cu marginile neregulate, cu suprafaţa rugoasă, cu
prelungiri filiforme care determină asemănarea cu un „cap de
meduză”. Sunt aderente şi au consistenţă relativ crescută. Uneori
cultura este polimorfă (colonii de tip R, S sau M). Acest aspect a
fost observat mai ales în condiţii favorabile de cultivare (medii cu
sânge, în atmosferă de 5-10 % CO2). Poate prezenta opacitate
neomogenă, corelată cu proporţia celulelor sporulate. Coloniile
de Bacillus cereus, altă specie de importanţă medicală, sunt de
3-5 mm, au un aspect asemănător, dar pot prezenta un pigment
verde fluorescent şi brunifică în jur mediul de cultură. La unele
specii, coloniile au tendinţa de a invada mediul, având marginile
lobate sau cu prelungiri ca firele de păr. Pe mediile cu sânge, colo-
niile de B. anthracis sunt nehemolitice sau slab hemolitice. Unele
specii (ex.: B. cereus, B. subtilis) produc -hemoliză. Au fost men-
ţionate şi specii acidofile (ex.: B. coagulans pH = 6).
Nutriţia
Genul Erysipelothrix 117
BOLI UMANE
Familia Enterobacteriaceae
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Enterobacteriales
Familia: Enterobacteriaceae
Escherichia, Shigella, Proteus
Genuri principale: Salmonella, Enterobacter,
Klebsiella, Yersinia, Serratia
CARACTERE MORFOLOGICE
Salmonella sp.
- morfologie -
Localizarea
Pe frotiurile obţinute din diverse produse patologice, bacilii
din familia Enterobacteriaceae se localizează extracelular.
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Enterobacteriile sunt nepretenţioase nutritiv, dezvoltându-
se cu uşurinţă pe mediile simple. Unele specii tolerează
prezenţa în mediu a unor substanţe, de obicei, inhibitoare
(săruri biliare, detergenţi, coloranţi, concentraţii crescute de
NaCl). Temperatura optimă de dezvoltare este de 35-37°C, dar
unele specii cresc şi se multiplică în intervale termice largi (4-
43°C). Perioada de incubare suficientă este, de cele mai multe ori,
de 24 ore. Mai rar sunt necesare 48 de ore pentru apariţia
coloniilor caracteristice (ex.: Yersinia pestis – colonii cu aspect
de „pălărie chinezească”).
Forma de creştere
În mediile lichide, cresc de obicei sub forma S (turbiditate
uniformă) sau R (lichid uşor tulbure, cu un depozit grunjos pe
pereţii eprubetei). Unele specii de Proteus cresc S sub forma unui
văl iar Klebsiella sp. formează un inel la suprafaţa lichidului. Pe
mediile solide simple, tulpinile virulente de enterobacterii, de obicei,
formează colonii S (medii sau mari, bombate, lucioase, umede,
cu suprafaţa netedă, cu marginile regulate) iar cele nevirulente,
R (plate, uscate, cu suprafaţă rugoasă, de formă neregulată).
De asemenea, unele specii (Klebsiella sp., tulpinile foarte
virulente de Escherichia coli) formează colonii M (cu diametru de
4-5 mm, bombate, cu consistenţă mucoidă). Unele specii
prezintă aspecte particulare. Proteus sp. formează culturi S
invazive, ce se extind, din aproape în aproape, sub forma unor
valuri concentrice, în jurul zonei însămânţate. Coloniile S sunt
pigmentate în cazul unor specii (ex.: Enterobacter agglomerans –
galben, Serratia marces-cens - roşu). Pe mediile cu sânge,
enterobacteriile formează colonii gri, de tip S sau R, în funcţie de
gradul de virulenţă, eventual -hemolitice. Hemoliza nu are
valoare diagnostică în cazul acestor germeni, fiind o
caracteristică de tulpină, nu de gen sau specie. Pe mediile de
cultură cu grade diferite de selectivitate, coloniile au aspecte
specifice (ex.: mediul Wilson-Blair – coloniile de Salmo-nella sunt
negre, rugoase, cu halou maro).
Genul Erysipelothrix 123
Nutriţia
Toţi germenii din femilia Enterobacteriaceae sunt chemo-
organotrofi, obţinându-şi energia necesară metabolismului lor
din substanţe organice.
Respiraţia
Din acest punct de vedere, enterobacteriile pot utiliza atât
procesul de respiraţie oxifilă cât şi pe cel de fermentaţie, în funcţie
de condiţiile de mediu. Sunt aerobe, facultativ anaerobe.
Mobilitatea
Majoritatea speciilor de enterobacterii sunt mobile,
depla-sându-se prin rotaţia cililor dispuşi peritriche. Această
proprietate este mai accentuată la genul Proteus, fiind exprimată
prin capa-citea acestor germeni de a invada mediile de cultură
neinhibante, simple. Este însă suprimată de prezenţa în mediile
solide a unor coloranţi, detergenţi sau săruri biliare. Unele genuri
sunt, în mod constant, imobile (Klebsiella, Shigella). Yersinia sp.
sunt imobile la 37°C şi mobile la temperatura camerei (22-30 °C).
Înmulţirea
Modul de înmulţire este cel întâlnit la majoritatea bacteriilor
şi constă în diviziune binară transversală.
Proprietăţile biochimice
Enterobacteriile fermentează glucoza cu (ex.: Escherichia
coli, Salmonella, Klebsiella, Enterobacter, Proteus) sau fără (ex.:
Shigella, Yersinia) producere de gaz. Un zahar important pentru
orientarea diagnosticului de gen sau specie este lactoza, care,
introdusă în medii, este fermentată (ex.: Escherichia coli) sau nu
de aceşti germeni (ex.: Proteus, Yersinia). Uneori, acest proces este
lent (2-4 zile). Fermentarea glucozei şi lactozei poate fi evidenţiată
şi la celelalte genuri de enterobacterii cu importanţă medicală, la
procente variabile din tulpini. Pot să fermenteze însă, variabil în
funcţie de specie sau biotip şi alţi carbohidraţi (zaharoză, maltoză,
trehaloză, arabinoză, ramnoză, etc.). Toate bacteriile din această
familie, cu excepţia unor tulpini izolate, pot produce catalază şi
au capacitatea să reducă nitraţii la nitriţi. Unele sunt
producătoare de indol (Escherichia coli şi inconstant, alte specii),
acetoină (dau reacţia Voges Proskauer pozitivă Enterobacter sp.,
Serratia sp. şi inconstant, alte specii), hidrogen sulfurat (Proteus,
Salmonella şi rar tulpini din alte genuri), urează (Proteus sp. şi
inconstant alte specii), lizin-decarboxilază, ornitin–
decarboxilază şi arginin–de- carboxilază (Salmonella şi variabil,
specii aparţinând altor genuri), fenilalanin-dezaminază (Proteus şi
variabil, specii rar implicate în patologie), -galactozidază
(majoritatea speciilor, cu excepţia celor din genul Proteus şi
genuri cu importanţă patogenă redusă) şi DNA-ază (Serratia).
Pot utiliza citratul (Enterobacter, Klebsiella, Serratia şi alte
specii, inconstant) sau malonatul (Enterobacter şi variabil, alte
specii) ca sursă de carbon şi pot induce pozitivarea reacţiei roşu
metil (Escherichia coli, Proteus, Salmonella, Shigella, Yersinia şi
majoritatea tulpinilor din celelalte specii). Proteus sp. şi Serratia
sp. lichefiază gelatina. Unele tulpini de Escherichia coli sunt
producătoare de bacteriocine (colicine), substanţe cu acţiune
antimicrobiană.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Pseudomonadales
Familia: Pseudomonadaceae
Genul: Pseudomonas
Specii principale: Pseudomonas aeruginosa
CARACTERE MORFOLOGICE
Pseudomonas sp.
- morfologie -
Localizarea
Pe frotiurile efectuate din produse patologice, bacilii din
genul Pseudomonas se situează printre elementele celulare (ex-
tracelular) şi nu înăuntrul acestora.
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Pseudomonas sp. sunt germeni nepretenţioşi din punct de
vedere nutritiv, crescând uşor, chiar şi pe mediile uzuale. Nu
necesită prezenţa unor factori de creştere în mediu. Pot utiliza,
pentru obţinerea energiei necesare, mai mult de 70 de compuşi
organici. Datorită pretenţiilor lor nutritive minimale, cresc şi se
multiplică chiar şi în apă distilată. Se pot dezvolta în condiţii
fizice diverse. Temperatura optimă de creştere este de 37C, dar
pot tolera valori de 25-42C. Preferă aerobioza, dar în absenţa
oxigenului molecular, pot să utilizeze şi amoniacul ca acceptor de
electroni. Necesită 24-72 ore de incubare.
Forma de creştere
Specia P. aeruginosa este izolată în peste 80 % din infec-
ţiile umane cu pseudomonade. Creşte cel mai frecvent în forma
S. Pe medii solide formează, de obicei, colonii de tip S, lucioase,
cu reflex metalic, fluorescente, în general pigmentate, cu dimen-
siuni şi morfologie diferită. Unele sunt mari, ovalare, cu centrul
proeminent şi marginile neregulate, având aspect de “ou prăjit”
iar altele sunt mici, convexe, cu suprafaţa netedă sau granulară.
Tulpinile virulente formează colonii mucoide sau gelatinoase
iar cele izolate de la pacienţi trataţi în prealabil cu antibiotice,
colonii de tip R sau pitice. În unele situaţii coexistă mai multe
tipuri de colonii creând falsa impresie că au fost izolate mai
multe specii bacteriene.
În mediile lichide, bacilul piocianic determină turbiditate
omogenă iar la suprafaţă se formează o peliculă compactă care,
după câteva zile, se fragmentează şi cade la fundul tubului.
Lichidul devine filant, vâscos şi se pigmentează.
Pe geloză-sânge, P. aeruginosa formează colonii gri, lucioase,
frecvent -hemolitice. Au fost izolate şi tulpini nehemolitice.
Genul Pseudomonas 133
Nutriţia
Pseudomonas sp. sunt bacterii chemoorganotrofe. Au un
metabolism de tip oxidativ, fiind nefermentativi.
Respiraţia
Sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi. Dezvoltarea este
optimă în prezenţa O2, dar la nevoie, în anaerobioză, pot utiliza
NO3 ca acceptor de electroni.
Mobilitatea
Bacilii piocianici sunt germeni mobili având, mai frecvent,
un singur cil, dispus polar (monotriche). Uneori pot avea 2-3 cili
polari (lofotriche). Există şi tulpini neciliate, imobile.
Ca şi multe alte bacterii ciliate, se deplasează prin mişcări
de rotaţie ale cililor. Direcţia de rotaţie a acestor organite imprimă
sensul de mişcare.
La bacteriile monotriche, rotaţia antiorară (contrară celei a
acelor de ceas) a cilului propulsează bacteria înainte. Un mod
particular de mişcare, numită “prin secuse”, este cea a bacililor
piocianici lophotriche, care alunecă discontinuu pe suprafaţa
mediilor solide, ca urmare a contracţiilor mănunchiului de cili,
localizat la un pol.
Înmulţirea
Pseudomonas sp. se înmulţesc prin diviziune binară simplă.
Proprietăţile biochimice
P. aeruginosa degradează oxidativ glucoza cu producere de
acid gluconic, acid -cetogluconic şi alţi compuşi intermediari.
De asemenea, hidrolizează anumite proteine animale (liche-
fiază gelatina, coagulează laptele şi digeră lent cheagul).
Sunt bacterii halotolerante (suportă concentraţii de NaCl
de 7,5-10 g %), pot folosi citratul şi malonatul ca şi surse de
carbon, reduc nitraţii la nitriţi şi clorura de trifeniltetrazolium
la trifenilformazan.
Specia P. aeruginosa elaborează diverse enzime (catalază,
oxidază, fosfolipază, lecitinază, esterază, colagenază, proteaze,
nucleaze) şi toxine (hemolizine, leucocidina, enterotoxina, exo-
toxinele A şi S, endotoxina).
La bacilii piocianici, pigmentogeneza constă în elaborarea
de substanţe cu rol în respiraţie:
piocianina: este specifică speciei Pseudomonas aeruginosa;
are culoare verde-albăstruie; este solubilă în apă încălzită,
nitrobenzen, fenol, piridină şi cloroform; în soluţii acide,
se colorează în roşu iar în cele alcaline, devine albastră;
formarea acesteia este favorizată de unii constituenţi ai
mediului de cultură (asparagina, sulfatul de amoniu, tirozina,
ionii de Mg, Fe, K, SO 4, PO4) şi inhibată de alţii (NaCl 5 %,
KNO3 5%, KClO3 8% sau dezinfectanţi slabi); prin cultivări
repetate, piocianicul îşi pierde capacitatea de a o sintetiza;
nu este produsă în absenţa oxigenului; are acţiune
antagonică faţă de Aspergillus fumigatus, Vibrio cholerae şi
Staphylococcus aureus; este toxică pe leucocite şi pe
celulele epidermice;
pioverdina (fluoresceina): este galben-verzuie, fluorescentă;
este produsă şi de alte specii de Pseudomonas; este solubilă
în apă şi insolubilă în cloroform; formarea sa este dependentă
de prezenţa ionilor de Mg, K, Fe, PO4, SO4; în culturile
Genul Pseudomonas 135
Genul Clostridium
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Clostridiales
Familia: Clostridiaceae
Genul: Clostridium
Clostridium perfringens
Specii principale: Clostridium botulinum
Clostridium tetani
CARACTERE MORFOLOGICE
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Clostridiile pot fi cultivate doar în condiţii de anaerobioză,
de obicei la 37-39C, în 24-48 ore. Unele specii (ex.: C. perfringens)
se dezvoltă mai rapid la 45-46C. Eliminarea O2 din medii se poate
realiza prin metode fizice (răcirea bruscă), chimice (utilizarea unei
substanţe chimice reducătoare) sau biologice (competiţie micro-
biană). Mai folosite în prezent sunt incorporarea în mediu a unui
agent reducător (ex.: acid tioglicolic sau tioglicolat de sodiu) sau
introducerea acestuia într-o incintă închisă (ex.: pirogalolul).
Forma de creştere
Aspectul culturilor şi viteza de creştere variază în raport cu
specia de Clostridium. Tulbură omogen mediile lichide degajând
gaze cu miros putrid, de material organic ars. C. botulinum se
dezvoltă cu dificultate în medii lichide, având miros rânced. Pe
geloză-sânge, coloniile diferă în funcţie de specie, având forme şi
dimensiuni variabile. Acestea sunt transparente sau opace, in-
colore, alb-cenuşii sau gălbui, frecvent hemolitice. C. perfringens
produc hemoliză „cald-rece”. Majoritatea speciilor sunt -
Genul Pseudomonas 143
Nutriţia
Clostridiile sunt bacterii chemoorganotrofe.
Respiraţia
Aceşti germeni sunt omorâţi de oxigen, fiind strict anaerobi.
Prin urmare pot utiliza numai procesul de fermentaţie. Au fost
descrise şi specii anaerobe aerotolerante.
Mobilitatea
Majoritatea speciilor sunt mobile, prezentând flageli
dispuşi peritrichi. C. tetani este foarte mobil, prezentând, în
condiţii de anaerobioză, fenomenul de “căţărare” pe suprafaţa
gelozei turnată înclinat într-un tub, similar cu al germenilor din
genul Proteus. Această capacitate se datorează rotaţiei celor
20-30 de cili. Au fost identificate şi specii imobile, principala
din punct de vedere medical fiind C. perfringens.
Înmulţirea
Clostridiile se multiplică prin diviziune simplă, urmată apoi
de separarea celulelor fiice de celulele parentale.
Proprietăţile biochimice
Unele specii degradează zaharurile fermentativ, altele însă
sunt azaharolitice. C. perfringens fermentează majoritatea zaha-
rurilor folosite în diagnosticul bacteriologic. Majoritatea speciilor
pot digera proteinele sau alţi constituenţi tisulari prin enzimele
proteolitice produse (peptidaze, lipaze, hialuronidază,
dezaminaze, decarboxilaze, colagenază, gelatinază). Unele
specii, printre care C. perfringens, secretă lecitinază. Această specie
coagulează laptele, determinând aspectul de „cheag alveolar” şi
secretă bacteriocine. Există şi specii producătoare de lipază
sau de indol.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
CARACTERE ANTIGENICE
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Actinomycetales
Familia: Mycobacteriaceae
Genul: Mycobacterium
Mycobacterium tuberculosis
Specii principale:
Mycobacterium leprae
CARACTERE MORFOLOGICE
Mycobacterium sp.
- morfologie -
Genul Mycobacterium 151
CARACTERE DE CULTURĂ
Cerinţele nutritive
Mycobacterium sp. sunt pretenţioase nutritiv dezvoltându-
se numai pe medii complexe cu glicerol, asparagină şi adaus
de ouă. Unele mycobacterii atipice se pot însă adapta şi la medii
cu un potenţial nutritiv mai redus. Cele mai multe specii au ca
temperatură optimă de creştere valoarea de 37C. Unele specii
însă (M. haemophilum, M.ulcerans, M. marinum, M. chelonae,
M. fortuitum, M. phlei) cresc, în mod exclusiv sau preferenţial,
la 24-32C sau la 45C (M. shimoidei, M. xenopi). Sunt bacterii
aerobe, dar o concentraţie de 5-10 % CO2 le favorizează creşterea.
Majoritatea mycobacteriilor cu creştere lentă formează colonii
după 2-4 săptămâni. Unele specii (M. ulcerans, M. malmoense,
M. bovis, M. celatum, M. xenopi) se dezvoltă foarte lent, motiv
pentru care un rezultat negativ se eliberează numai după 90
de zile de incubare. La cele cu o creştere rapidă, cultura este
vizibilă după maximum o săptămână de la însămânţarea pe
medii. Specia M. leprae nu poate fi cultivată în vitro.
Forma de creştere
Pe mediile de cultură solide sau lichide bacteriile incluse
în genul Mycobacterium pot să adopte o modalitate de creştere
eugonică sau disgonică.
Pe mediile solide, coloniile sunt de tip S sau R, în funcţie
de specie. Prin învechirea culturii sau subcultivări pot suferi
variaţia de fază S-R sau modificarea modului de creştere (eugo-
nic disgonic). Există diferenţe de friabilitate, consistenţă şi
aderenţă la mediu între coloniile diverselor specii de micobac-
terii. Sunt mai uşor sau mai greu emulsionabile în ser fiziologic
steril. În funcţie de specie (M. asiaticum, M. kansasii, M. simiae,
M. marinum, M. szulgai, M. flavescens, M. gordonae şi M. scro-
fulaceum) şi de expunerea culturii la lumină (fotocromogene
sau scotocromogene), mycobacteriile pot sintetiza un pigment
galben-portocaliu. În cazul speciei M. szulgai, declanşarea şi
intensitatea pigmentogenezei sunt dependente de temperatura
de incubare (maxime la 37C).
M. tuberculosis are o creştere eugonică. Pe mediile solide
formează colonii de tip R, alb-gălbui, opace, conopidiforme, cu
marginile neregulate, cu suprafaţa rugoasă, uscate, neaderente,
greu emulsionabile. În mediile lichide îmbogăţite creşte sub forma
unui văl alb-gălbui care acoperă suprafaţa, se îngroaşă şi se
încreţeşte progresiv urcând pe pereţii eprubetei. Acest mod de
creştere se datorează faptului că este strict aerob.
M. bovis creşte de obicei disgonic, dar prin subcultivări sau
prin adăugarea de piruvat în mediu poate adopta un mod de dez-
voltare eugonic. Coloniile acestei specii sunt S, de talie medie,
albicioase, rotunde, bombate, cu o suprafaţă netedă, cremoase,
aderente la mediu, dar uşor emulsionabile. În lichide, se dezvoltă
pe suprafaţă dar şi în stratul superficial de mediu, M. bovis fiind
microaerofil (tolerează şi concentraţii mai reduse de oxigen).
M. africanum are o creştere disgonică, de tip R. Formează
colonii plate, rugoase, albicioase. Pe medii lichide creşte în mod
asemănător speciei M. bovis.
CARACTERE BIOCHIMICE ŞI FIZIOLOGICE
Nutriţia
Mycobacteriile sunt bacterii chemoorganotrofe.
Respiraţia
Majoritatea speciilor de Mycobacterium sunt strict aerobe
utilizând numai procesul de respiraţie oxifilă. După unii autori,
unele specii din cadrul genului se pot adapta şi la concentraţii
mai reduse de oxigen (microaerofile).
Mobilitatea
Mycobacteriile nu au organite de locomoţie fiind imobile.
Genul Mycobacterium 153
Înmulţirea
Modalitatea de înmulţire a acestor germeni este similară
altor bacterii de interes medical fiind reprezentată de diviziunea
simplă, binară.
Proprietăţile biochimice
Mycobacteriile pot degrada oxidativ carbohidraţi şi produc
catalază. Specia M. tuberculosis şi unele tulpini de M. simiae
şi M. marinum sunt producătoare de niacină. M. tuberculosis
reduce nitraţii. Această proprietate a fost evidenţiată inconstant
şi la unele mycobacterii atipice, la care însă nu reprezintă un
criteriu de identificare. Majoritatea speciilor hidrolizează Tween-
ul 80 şi reduc teluritul, în proporţii ce sunt variabile. M. celatum,
M. fortuitum şi M. chelonei sintetizează aril-sulfatază după 3
zile. Alte specii produc tardiv (după 10 zile) această enzimă. Doar
M. africanum, M. genavense şi M. scrofulaceum sunt, în mod
constant, urează pozitive. Unele tulpini aparţinând altor specii
de Mycobacterium pot produce urează, în procente variabile.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ
CARACTERE ANTIGENICE
CONSIDERAŢII TAXONOMICE
Ordinul: Spirochaetales
Familia: Spirochaetaceae
Genul: Treponema
Treponema pallidum
Specii principale:
Treponema carateum
CARACTERE MORFOLOGICE
Treponema sp.
- morfologie -
Modul de grupare
Microscopic, în general, treponemele apar izolate.
Prezenţa capsulei
Se pare că treponemele au un înveliş mucoid
asemănător capsulei bacteriene, situat la exteriorul anvelopei
(pseudocapsulă).
Se consideră că acesta derivă din materialul gazdei şi are un
rol important în protecţia germenului (îi scade imunogenitatea,
ceea ce implică nerecunoaşterea lui ca non-self). A putut fi
detectată în ţesutul orhitic obţinut de la iepurii infectaţi.
Prezenţa sporilor
Treponemele nu sporulează în condiţii improprii de mediu.
Tinctorialitatea
În secţiuni de ţesut, treponemele reduc azotatul de argint la
argint metalic ce le impregnează suprafaţa şi le face vizibile prin
microscopie optică. Impregnarea argentică modifică foarte puţin
morfologia treponemelor. Este cunoscut faptul că acestea sunt
Gram negative. Apar palid colorate, aspect care a determinat şi
denumirea speciei tip („pallidum”). Pot fi colorate şi Giemsa. Prin
microscopie pe fond întunecat se observă mai bine treponemele,
ce apar brune pe fondul bej al preparatelor.
Localizarea
Treponemele sunt facultativ intracelulare.
CARACTERE DE CULTURĂ
Nutriţia
Treponemele sunt bacterii chemoorganotrofe.
Respiraţia
Clasic, treponemele erau considerate germeni strict anaerobi
deoarece acestea îşi pierd rapid mobilitatea în prezenţa
oxigenului. În prezent, sunt considerate bacterii microaerofile.
Experimental s-a demonstrat că dacă sunt suspensionate în
medii care conţin agenţi reducători de tip cisteină sau
glutathion şi li se asigură o concentraţie redusă de oxigen (cca
3 %, aceasta corespunzând valorii normale a oxigenului în
ţesuturi), îşi pot păstra un timp mai îndelungat atât virulenţa
cât şi mobilitatea in vitro. Datorită dificultăţilor de cultivare,
metabolismul acestor germeni nu este suficient cunoscut.
Sursa principală de energie a treponemelor patogene este
glicoliza anaerobă, prin catabolismul incomplet al glucozei şi
piruvatului până la acid lactic, acetat şi dioxid de carbon
(ciclul Embden – Mayerhof), aceşti germeni neutilizând ciclul
Krebs. Sursa de carbon pentru sinteza diferiţilor metaboliţi este
reprezentată de acidul palmitic şi acidul oleic. Treponema
pallidum are capacităţi anabolice, fapt dovedit de încorporarea
moleculelor de glucoză şi de aminoacizi marcate. Folosirea de
substanţe marcate a pus în evidenţă şi capacitatea de sinteză
a ARNr şi a ADN de către treponemele virulente. Prin cercetări
recente s-a evidenţiat şi capacitatea treponemelor patogene de
a consuma oxigen, pe care îl folosesc ca acceptor final de electroni
prin intermediul citocromoxidazei. Se pare că activitatea metabo-
lică a treponemelor continuă un timp limitat in vitro, probabil
datorită intervenţiei unor factori necunoscuţi.
Mobilitatea
Spre deosebire de spirili, care au perete rigid şi se deplasează
prin rotaţia cililor polari, spirochetele pot înainta în mediile lichide
şi străbate medii semisolide datorită filamentelor axiale, structuri
interne specifice, formate din peste 100 de fibrile care străbat tot
corpul bacteriei, situate între peretele celular şi membrana externă.
Mecanismul acestei mişcări nu este complet descifrat dar se pare
că, prin rotaţia filamentelor axiale, este antrenată şi membrana
externă iar bacteria este propulsată prin mediul lichid din jur.
Numărul filamentelor axiale variază în funcţie de specie. Mişcările
spirochetelor sunt de înşurubare, flexie şi translaţie. T. pallidum
posedă 3 filamente axiale, cu originea în corpusculi bazali.
Înmulţirea
Germenii introduşi în genul Treponema se înmulţesc prin
diviziune binară transversală (sciziparitate). Prin studii experi-
mentale pe iepuri s-a demonstrat că ciclul de diviziune este destul
de lung, în aceste gazde fiind de 30–35 ore. În mijlocul celulei
parentale se formează noi filamente axiale iar ulterior, tot la acest
nivel se produce sciziunea, celulele fiice rămânând legate însă
un timp prin anvelopa externă.
CARACTERE DE REZISTENŢĂ