UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE BIOLOGIE ȘI GEOLOGIE-CLUJ NAPOCA

SPECIALIZAREA: BIOTEHNOLOGII INDUSTRIALE

CIANOTOXINE

Autor:

Mitrea Silvia

Cluj-Napoca

2019

1
 Cuprins

Introducere………………………………………………………….….......3

Cianobacteriile………………………………………………………….….3

Clasificarea cianotoxinelor…………………………………………….….4

Rolul cianotoxinelor și utilizăriile acestora………………………………5

Sturctura chimică a cianotoxinelor……………………………………….5

Mecanismul de acțiune al cianotoxinelor și efectele lor…………………6

Metode de identificare a cianotoxinelor……………………….………….7

Relația dintre cianotoxine și mediul înconjurător………….………….…8

Concluzii…………………………………………………………………….9

Bibliografie……………………………………………………………..….10

2
 Introducere

Cianotoxinele sunt metboliți secundari produși de cianobacterii (alge albasrte-verzi).

Cianobacteriile se întâlnesc de regulă în lacuri și oceane unde în concentrații mari de N și P
(considerate ca fiind condiții optime) se reproduc exponențial și duc la formarea fenomenului de
înflorire a apei. Acest fenomen se prezintă ca un strat albastru-verzui la suprafața apei, iar în
anumite cazuri în acest strat de forma unei spume se găsesc concentrații mari de toxine care pot
avea efecte dăunătoare pentu fauna apei dar și pentru oamenii care intră în contact cu acestea.

Efectele aproape letale ale acestor toxine au fost pentru prima data observate de George Francis
care le-a descris în revista „Nature” în 1878. Conform acestuia gâștele și rațele care au băut din
ape contaminate cu cianotoxine au murit în scurt timp după ce au intrat în contact cu acestea.

Scopul acestui referat este de a prezenta cianotoxinele, de cine sunt produse, de a le clasifica, de
a discuta despre structura chimica a acestora cât și despre efectele și relația lor cu mediul.

Cianobacteriile

Cianobacteriile sun bacterii fotosintetizante cunoscute și sub denumirea de alge albastre

verzi. Acestea au o vechime de aproximativ 3,5 bilioane de ani (Tomitani și colab., 2006;
Schopf, 2002). Acestea pot fi găsite în aproape toate ecosistemele acvatice și terestre, de la
păduri tropicale până la zone aride precum deșerturi (Paerl, 2014; Paerl și Huisman, 2009).
Cianobacteriile sunt organisme unicelulare ce aparțin regnului Procariota. Tot ele reprezintă o
mare parte a fitoplanctonului din lacuri și oceanuri. În condiții optime fitoplanctonul se
reproduce formând fenomenul de înflorire a apei.

Înflorirea apei se prezintă ca un strat subțire asemănător unei spume plutitoare de culoare verde-
albăstrui ce poate fi observată uneori la suprafața apei. În anumite cazuri acest fenomen poate
reduce vizibilitatea în apă cu aproximativ 1-2 cm. George Francis a descris înflorirea apei în
revista Nature, ca fiind o suspensie abundentă de consistența și aspectul unei vopsele verzi în
ulei. Tot el a observat pentru prima dată că acest fenomen are efecte toxice asupra unor animale,
care în urma contactului cu apa respectivă cădeau și rămâneau nemișcate, prezentând convulsii și
spasme la atingere înainte de a muri (Drugă Bogdan, 2009).
3
Diverse studii realizate în 1987 arată că peste 40% din înfloririle cauzate de cianobacterii
prezintă un grad ridicat de toxicitate (Boaru Alina, 2006; Repavick și colab., 1990). Astăzi în jur
de 50-70% din înfloriri sunt toxice (Svirčev și colab., 2015). Astfel putem deduce faptul că
fenomenul de înflorire a apei nu este mereu dăunător. Cu toat acestea, cele care sunt dăunătoare
conțin toxine letale denumite cianotoxine. Acestea pot afecta atât animale din mediul acvatic,
oamenii cât și pH-ul apei, dăunând astfel ecosistemului.

Clasificarea cianotoxinelor

Cianotoxinele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere precum modul lor de
acțiune, strucutura lor chimică, solubilitatea lor în apă etc. În funcție de structura lor chimică
există trei categorii mari de cianotoxine: peptide ciclice, alcaloizi și lipopolizaharide (Ingrid
Chorus și Jamie Braxton, 1999). În funcție de organele pe care le atacă există două clase mari și
importante: hepatotoxine (afectează ficatul) și neurotoxine (afectează sistemul nervos). Pe lângă
aceste două clase mai există și toxine care atacă alte organe precum pielea, organele sistemului
digestiv, inima, mușchii și rinichii.

Din clasa hepatotoxinelor cele mai frecvente și dăunătoare sunt microcstinele și nodularinele
produse de Microcystis aeruginosa respectiv Nodularia spumigena. Din categoria
hepatotoxinelor mai fac parte și cilindrospermopsinele produse de cianobacterii aparținând
genurilor Cylindrospermopsis și Anabaena

Neurotoxinele acționează asupra organelor de la nivelul sistemului nervos și pot fi împărțite în 2

categorii: anatoxine și saxitoxine. Acestea sunt sintetizate de cianobacterii precum Anabaena,
Oscillatoria, Trichodesmium și Aphanizomenon (Drugă Bogdan, 2009).

În funcție de solubilitatea acestora în apă există cianotoxine liposolubile în apă și cianotoxine

solubile în apă. Cele liposolubile sunt insolubile în apă și au caracter lipofilic, de exemplu
Lyngbya majuscula. Din clasa cianotoxinelor solubile în apă fac parte hepato- și neurotoxinele
(Drugă Bogdan, 2009).

4
 Rolul cianotoxinelor și utilizările acestora

Rolul cianotoxinelor nu a fost în totalitate descoperit dar diverși oameni de știință au

încercat să le atribuie diverse funcții. În anul 2003 Lankoff și colab. au susținut că cianotoxinele
sunt o formă de protecție a celulelor cianobacteriene pentru a nu fi consumate de alte specii
(Drugă Bogdan, 2009).

În ceea ce privește utilizările cianotoxinelor, microcistina a fost utilizată în studii ce urmăresc

organizarea celulară și în studii axate pe înțelegerea și descifrarea modului de funcționare a
proteinfosfatazelor. Tot microcistinele au fost utilizate ca și anticorpi pentru izolarea
proteinfosfatazelor 1 și 2A din țesuturi (Drugă Bogdan, 2009). Neurotoxinele au fost utilizate în
domeniul militar ca și arme biologice (Dixit A. Și colab., 2005).

Strucutra chimică a cianotoxinelor

După cum am menționat anterior există trei mari clase de cianotoxine în funcție de
strucutra lor chimică: peptide ciclice, alcaloizi și lipopolizaharide. Din categoria peptidelor
ciclice fac parte microcistina și nodularina, pe când cilindrospermopsinele, anatoxinele și
saxitoxinele sunt alcaloizi.

Microcistina este una dintre cele mai dăunătoare cianotoxine împreună cu nodularina. De
asemenea, este cel mai răspândit tip de cianotoxină din apele dulci. Aceasta este alcătuită din
punct de vedere chimic din 7 aminoacizi (Manganelli și colab., 2017). Aceasta structură standard
are la rândul ei mai multe versiuni și anume: microcistina-LR (L=leucină, R=arginină),
microcistina-YR (Y=tiozină, R=arginină), microcistina-YA (Y=tiozină, A=alanină) și
microcistina-YM (Y=tiozină, M=metionină).

Nodularina are o strucutură chimică asemănătoare cu cea a microcistinei, cu excepția

faptului că este alcătuită din 5 aminoacizi. Aceasta mai conține și N-metilhidrobutirină, arginină
și 2 D-aminoacizi (acidul D-glutamic și D-eritro-β-metilaspartic) exact ca și microcistina.

5
 De regulă toxicitatea hepatotoxinelor și structura lor chimică sunt în strânsă legătură.
Microcistinele care conțin aminoacizi hidrofobi cum ar fi MC-LR, MC-LY și MC-YM sunt
foarte toxice pe când microcistinele care conțin aminoacizi mai hidrofili (MC-RR de exemplu)
sunt mai puțin toxice (Drugă Bogdan, 2009). Pierderea grupului metil de către acidul β-
metilaspartic poate reduce toxicitatea cu peste jumătate (Sivonen și Jones, 1999).
Cilindrospermopsinele sunt alcaloizi cu o structură triciclică și o grupare guanidinică iar
structura chimică a anatoxinei este un analog al cocainei (Humbert, 2009).

Mecanismul de acțiune al cianotoxinelor și efectele lor

Hepatotoxinele precum microcistina și nodularina au aproximativ același mod de acțiune,

dar nu în totalitate, mici diferențe apărând la nivel molecular. Microcistina se acumulează la
nivelul ficatului și inhibă acțiunea protein-fosfatazelor PP1 și PP2A, afectează fosforilarea
proteinelor și perturbă homeostazia celulară. Aceasta mai are, pe lângă efectele citogenetice și
tumorale, și efecte cancerigene și poate induce apoptoza și necroza hepatocitelor (Svirčev și
colab., 2015). Există microcistine care nu pot penetra membrana celulară și drept urmare
folosesc transportorii de ATP de la nivelul membranei celulelor ficatului pentru a pătrunde în
acesta (Humbert, 2009).

Atât microcistina cât și nodularina pătrund mai întâi în sânge, apoi în ficat unde la nivelul
celulelor induc schimbări ale microfilamentelor de actină și hiperfosforilarea proteinelor
citoscheletului. Astfel se creează niște agregate dense de microfilamente în centrul celulei, care
vor determina contracția și în final moartea celulelor (Runnegar și Falconer, 1986; Eriksson și
colab., 1989; Hooser și colab., 1991, Drugă Bogdan, 2009). Tot microcistinele și nodularinele
determină degradarea filamentelor intermediare prin asamblarea în filamente a unor citokeratine.
Nodularinele pot cauza, pe lângă cele menționate, stres oxidativ și afectează acțiunea diverselor
enzime (Svirčev și colab., 2015).

În urma unor studii clinice realizate pe șoreci și șobolani s-a constatat că hepatotoxinele au
și efect cancerigen. Șoarecii au fost injectați intraperitoneal în doze subletale timp de 28 de
săptămâni cu microcistine. După un scurt timp, s-a observat apariția unor noduli în ficat, printre
care se numărau și câțiva noduli canceroși, care după oprirea injectării timp de 8 săptămâni au

6
scăzut ca și număr. Studii ulterioare au arătat faptul că aparent nodularina este mult mai
periculoasă decât microcistina, în ceea ce privește efectul cancerigen (Drugă Bogdan, 2009).

Contaminarea cu cilindrospermopsine nu prezintă un risc la fel de mare ca și în cazul

microcistinei sau a nodularinei. Acestea inhibă sinteza glutationului, duce la scăderea numărului
de enzime din celule și determină acumularea lipidelor în ficat și desprinderea ribosomiilor de pe
reticulul endoplasmic rugos (Runnegar și colab., 1995).

Anatoxinele sunt alcaloizi care împiedică degradarea mediatorului chimic acetilcolină.

Anatoxina-a este produsă de Anabaena și Oscillatoria. Aceasta are un rol similar acetilcolinei
(cel de neurotransmițător) dar nu poate fi degradată de acetilcolin-esterază ca și acetilcolina ci
rămâne în organism și produce stimularea excesivă a celulei musculare ducând la oboseală sau
paralizie. Anatoxina-s este un organofosfat natural care se leagă de acetilcolin-esterază și inhibă
acțiunea acesteia.

Saxitoxinele sunt neurotoxine care blochează transmitrea potențialelor de acțiune la nivelul

axonilor. Acestea se atașează de canalele ionice și astfel împiedică pătrunderea ionilor de sodiu
în axon. Astfel nu mai are loc depolarizarea membranei și impulsul nervos nu este transmis
(Carmichael, 1994; Drugă Bogdan, 2009).

Metode de identificare a cianotoxinelor

Există o multitudine de metode de identificare și analiză a cianotoxinelor în ape. Oamenii

și fauna din apă precum peștii sunt expuși la cianotoxine oral, prin băutul apei, dar și dermic.

În funcție de forma în care cianototxinele se prezintă există mai multe metode de

identificare și separare. Cianotoxinele pot avea o formă intracelulară (toxinele se află în celulele
cianobacteriene) sau extracelulară (toxinele sunt dizolvate în apă). În cazul formei intracelulare,
cianotoxinele pot fi îndepărtate prin procese precum coagulare, filtrare, sedimentare și floculare.
În cazul în care acestea prezintă o formă extracelulară ele pot fi separate folosind carbon activ
sau o membrană de filtrare.

Înainte de a identifica și distruge cianotoxinele trebuie însă sa se stabilească ce fel de

formă au acestea pentru se putea folosi metoda corespunzătoare. O metodă eficientă numită
UPLC-MS (Ultra Performance Liquid Chromatography- Mass Spectrometry) permite

7
identificarea și separarea cianotoxinelor. Această tehnică combină cromatografia (care realizează
separarea cianotoxinelor) cu spectrometria (care permite identificarea și analiza cianotoxinelor la
nivel molecular).

Această metodă este preferată deoarece prezintă o serie de avantaje și anume: permite
analiza a 22 de cianotoxine intra- și extracelulare în apă, rezultatele se obțin în aproximativ 3
ore, permite analiza unui volum mar de apă, face posibilă analiza simultană a mai multor tipuri
de cianotoxine și poate fi ușor realizată în orice laborator deoarece presupune proceduri de lucru
standardizate. UPLC-MS a fost pentru prima dată utilizată pentru a analiza apa dintr-un lac din
Suedia (Pekar și colab., 2016; Lawton și colab., 1995, Drugă Bogdan, 2009).

Altă metodă de identificare a cianotoxinelor, mai precis a microcistinelor este metoda

ELISA (Enzyme-Linked Immunosorbant Assay) care este bazată pe reacția antigen-anticorp.
Astfel s-au obținut anticorpi pentru microcistină, atât mono- cât și policlonali. Anticorpii
monoclonali s-au obținut din limfocite de șoarece și cei policlonali au fost izolați din ser de
origine animală. Anticorpii au fost obținuți prin legarea covalentă a toxinelor de proteine cărăuș
(albumină și ovalbumină) care apoi au fost administrate animalelor. Ulterior s-a colectat sânge
de la animalele injectate din care au fost izolați anticorpii care apoi au fost purificați și testați
(Drugă Bogdan, 2009).

Această tehnică de analiză poate fi clasificată în 2 categorii și anume metoda indirectă și

cea directă. Metoda indirectă de analiză presupune utilizarea a 2 anticorpi monoclonali în
identificarea microcistinelor sau a nodularinelor pe când metoda directă presupune folosirea unui
singur anticorp policlonal. La finalul analizei probele de apă care prezintă o culoare închisă
conțin o concentrație mică de cianotoxine pe când probele mai deschise la culoare prezintă o
concentrație mai mare de toxine (W. Carmichael, 2016).

Relația dintre cianotoxine și mediul înconjurător

Mulți oameni de știință și-au pus întrebarea dacă este posibil ca factorii de mediu să
influențeze concentrația de cianotoxine din apă. Un studiu efectuat de Wichs&Theil în Africa de
Sud timp de un an a arătat că iarna cianotoxinele analizate din apă se găseau în concentrații
foarte mici pe când vara acestea atingeau concentrații ridicate. Astfel cei doi au ajuns la

8
concluzia că pH-ul și temperatura apei cât și radiația solară și clorofila produsă pot afecta pozitiv
creștrea numărului de cianotoxine (Wichs și Theil, 1990; W. W. Carmichael, 1992).

Mai mult, s-a observat faptul că specii de cianobacterii precum M. Aeruginosa cresc și se
reproduc mult mai rapid odată cu creșterea intensității luminii (Utkilen și Gjolme, 1992, Boaru
Alina, 2006). Aceleași rezultate au fost confirmate și pentru Oscillatoria și Anabaena (Sivonen,
1990; Rapala și colab., 1997; Boaru Alina, 2006).

Ulterior au fost stabilite și temperaturiile optime pentru creșterea cianobacteriilor și

implicit a producerii cianotoxinelor. Acestea sunt 25 de grade pentru Oscillatoria și Anabaena și
20-24 de grade pentru Microcystis aeruginosa. În ceea ce privește factorii de mediu care pot
stopa producția de toxine s-a constatat faptul că concentrații mari de Zn și Fe pot opri instant
proliferarea cianobacteriilor și implicit porducerea de toxine (Lukac și Aererter, 1993; Utkilen și
Gjolme, 1993, Boaru Alina, 2009).

Concluzii

Cianotoxinele prezintă un risc major pentru animalele și oamenii care intră în contact cu
acestea. Dat fiind faptul că ele cauzează atât de multe afecțiuni ale organelor și țesuturilor
dezvoltarea unor tehnologii de epurare a apelor ce conțin concentrații mari de cianotoxine nu ar
fi o idee rea. Cu toate acestea țin să amintesc că cianotoxinele pot fi utilizate în diverse domenii
(precum cel militar sau cercetarea) și că acestea au și ele importanța lor în ecosistemul acvatic și
terestru chiar dacă efectele lor pot fi devastatoare. Drept urmare nu aș putea spune exact care ar
fi cea mai bună soluție: eliminarea acestora din ecosistem sau păstrarea acestora cu riscul de a
contiuna să afecteze organismele care intră în contact cu ele.

9
 Bibliografie

1. Boaru D. A., 2006, The cyanobacterial microcystins: effects at cellular and molecular
level. Cluj-Napoca; p. 5-13

2. Buratti, F. M., Manganelli, M., Vichi, S., Stefanelli, M., Scardala, S., Testai, E., &
Funari, E., 2017,  Cyanotoxins: producing organisms, occurrence, toxicity, mechanism of
action and human health toxicological risk evaluation. Archives of Toxicology, 91(3),
1049–1130. doi:10.1007/s00204-016-1913-6

3. Carmichael, W. W., 1992,  Cyanobacteria secondary metabolites-the cyanotoxins.

Journal of Applied Bacteriology, 72(6), 445–459. doi:10.1111/j.1365-
2672.1992.tb01858.x 

4. Carmichael, W. W., & An, J., 1999, Using an enzyme linked immunosorbent assay
(ELISA) and a protein phosphatase inhibition assay (PPIA) for the detection of
microcystins and nodularins. Natural Toxins, 7(6), 377–385.doi:10.1002/1522-
7189(199911/12)7:6<377::aid-nt80>3.0.co;2-8 

5. Drugă B., 2009, Markeri moleculari pentru identificarea tulpinilor producătoare de

cianotoxine din genul Microcystis. nr 197; Cluj-Napoca, p. 8-45

6. Pekar, H., Westerberg, E., Bruno, O., Lääne, A., Persson, K. M., Sundström, L. F., &
Thim, A.-M. ,2016, Fast, rugged and sensitive ultra high pressure liquid chromatography
tandem mass spectrometry method for analysis of cyanotoxins in raw water and drinking
water—First findings of anatoxins, cylindrospermopsins and microcystin variants in
10
 Swedish source waters and infiltration ponds. Journal of Chromatography A, 1429, 265–
276. doi:10.1016/j.chroma.2015.12.049 

7. Svirčev, Z., Lujić, J., Marinović, Z., Drobac, D., Tokodi, N., Stojiljković, B., &
Meriluoto, J., 2015, Toxicopathology Induced by Microcystins and Nodularin:
A Histopathological Review. Journal of Environmental Science and Health, Part C,
33(2), 125–167.doi:10.1080/10590501.2015.1003000

8. Van Apeldoorn, M. E., van Egmond, H. P., Speijers, G. J. A., & Bakker, G. J. I.,
2007, Toxins of cyanobacteria. Molecular Nutrition & Food Research, 51(1), 7–
60.doi:10.1002/mnfr.200600185 

11