1.

Riscul, factor estențial în adoptarea deciziei

Importanţa riscului pentru adoptarea deciziei este atestată de locul sau în cadrul teoriei
decizionale şi a ideologiei manageriale şi de interesul constant pentru evaluarea riscului în
management. Oricum, investigaţiile empirice asupra procesului de adoptare a deciziei nu au fost
îndreptate direct spre conceptul de risc şi asumarea riscului, promovat de manageri; deci,
investigaţiile empirice asupra riscului implicat de adoptarea deciziei nu au fost îndreptate spre
comportamentul managerial. Relaţiile dintre concepţiile teoretice decizionale de risc şi
concepţiile de risc promovate de manageri, rămân relativ marcante.
Pratt (1964), Arrow (1965), Ross (1981) au considerat că factorii de decizie individuali se
opun asumării riscului. Această înseamnă că atunci când au în faţă două alternative, una care
duce la un rezultat cert, iar cealaltă mai riscantă, dar care va conduce la acelaşi rezultat va fi
preferată prima alternativă. În acest fel, factorii de decizie ar trebui să aibă o compensaţie pentru
variaţia posibilelor rezultate, cum ar fi mărirea beneficiului preconizat pentru investiţia făcută
deşi investitorii sunt ostili modificării beneficiului. Nu este sigur dacă managerii cred că riscul şi
beneficiul sunt pozitiv corelate.
Atitudinile de asumare a riscului sunt, de obicei, descrise că atribute stabile ale fiecărui
individ, probabil legate de aspectul dezvoltării personalităţii sau culturii. S-a încercat asocierea
riscului preferenţial cu dimensiunile personalităţii, astfel încât să se obţină motivaţia. Diferenţele
globale dintre presupuşii indivizi care îşi asumă riscul şi alţii care sunt lipsiţi de cultură rămân,
oricum, insesizabile. Asumarea riscului, că atribut al antreprenorilor, a fost studiat la subiecţi
care au renunţat la sarcinile lor manageriale, devenind oameni de afaceri şi care au fost
comparaţi cu managerii obişnuiţi dar, în final, nu s-a găsit nici o diferenţa între preferinţă pentru
risc a acestora.
Este posibil că preferinţă pentru. risc să fie o parte stabilă a personalităţii individuale, dar
un număr de factori variabili cum ar fi starea sufletească, sentimentele şi modul în care
problemele sunt ridicate afectează perceperea riscului şi atitudinea de asumare a lui. În
particular, Kahneman şi Tversky (1979) au observat că atunci când se vine în contact cu o
alternativă de risc, ale cărei rezultate posibile sunt în general bune (rezultatele financiare bune),
subiecţii umani se opun riscului; dar dacă au de-a face cu o alternativă de risc a căror rezultate
posibile sunt în general modeste, subiecţii umani au tendinţa de a cerceta (studia) riscul
(Maynard, Smith, 1978; Kahneman şi Tversky, 1979; Lopes, 1986; March, 1988).
Oricum există probleme nerezolvate. Ideea asumării riscului în cazul unor probleme
financiare, cu siguranţă îşi găseşte o justificare, dar ideea că invenţiile importante şi schimbările
sunt produse de sărăcie nu este demonstrată de istorie.
2. Asumarea riscului managerial
Asumarea riscului managerial presupune învingerea opoziţiei individuale şi aceea a
contextului deciziei nefavorabile. Opoziţia managerilor la asumarea riscului se presupune că este
rezultatul experienţei fiecăruia în domeniu şi influenţei diferenţiate a unor factori motivationali
asociaţi riscului. Dintre aceştia se pare că sunt importanţi factorii intrinseci asociaţi riscului că o
parte a personalităţii fiecăruia şi cei ce rezultă din normative ale comportamentului managerial.
Se consideră că un manager care ezită să-şi asume riscuri n-ar trebui să activeze în afaceri
sau management. Când au fost întrebaţi dacă ar putea identifica predispoziţia spre risc şi
aversiunea faţă de risc, managerii de nivel mediu au spus că predispoziţia faţă de risc dispare la
indivizii care urcă pe scară ierarhică. Managerii cu calităţi manageriale consideră că cei ce sunt
pregătiţi în acest domeniu trebuie să fie obişnuiţi şi cu asumarea riscului. Atitudinile negative în
raport cu asumarea riscului sunt caracteristice managerilor care consideră riscul mai degrabă că
un pas spre o pierdere proiectată decât că o apreciere a profitului. Directorii executivi analizaţi au
explicat preferinţă pentru riscuri calculate având la baza trei motivaţii.
În primul rând, asumarea riscului este esenţială pentru adoptarea unei decizii de succes.
Peste 87% dintre ei au considerat că între risc şi beneficiu există o strânsă legătură.
În al doilea rând, aceşti manageri asociază asumarea riscului cu sarcinile de serviciu şi nu
cu calităţile personale. Ei consideră că asumarea riscului este o componentă esenţială a rolului de
manager. Un prim-vicepreşedinte al unei firme a spus: "Dacă nu-ţi place să rişti, caută-ţi altă
slujba!". Asumarea riscurilor este sinonimă cu adoptarea deciziei în condiţii de incertitudine.
În al treilea rând, aceşti manageri recunosc plăcerea emoţională a asumării riscului. Mulţi
dintre cei intervievaţi au afirmat că plăcerea succesului este argumentată de ameninţarea
insuccesului.
Aceste trei motivaţii stau şi la baza justificării rolului factorilor contextuali în asumarea
riscului. Managerii chestionaţi au afirmat că în anumite condiţii au anumite preferinţe în ceea ce
priveşte asumarea riscului. Ei cred că ar trebui să-şi asume mai puţine riscuri atunci când
lucrurile merg bine. Alegerile riscante se fac când firmele sunt falimentare.
Cei mai mulţi manageri par să creadă că asumarea riscului este mai justificată atunci când
există pericolul falimentului, decât atunci când realizarea obiectivelor este iminentă. În situaţiile
"rele" trebuie asumat riscul.
De asemenea, riscul este adoptat cu mai multă uşurinţă atunci când funcţia celui ce şi-1
asumă este în pericol.
Alţi manageri dintre cei intervievaţi (peste 90%) cred că nu ar riscă atunci când
falimentul ameninţă existenţa întreprinderii. Un intervievat a spus că: "În situaţia când un
concurent ameninţă poziţia firmei pe piaţă, trebuie acceptat unul din două riscuri: pe de o parte
prăbuşirea şi, pe de altă parte, adoptarea unei noi strategii ce reclamă risc".În general, o poziţie
solidă conduce la un comportament conservator, având însă în vedere importantă riscului şi
minimizând pericolul falimentului. În acelaşi timp, avantajele poziţiei faţă de scopul propus, face
că pericolul implicat de asumarea riscurilor să fie mai mic. "Personal îmi doresc mai multe
riscuri în raport cu posibilităţile pe care le am", se pronunţă nostalgic un manager de nivelul
mediu.
Studiile efectuate au arătat că managerii evita riscul mai repede decât să îl accepte şi
această aproape din reflex, utilizând reacţia inversă, de tip feed-back.
Alte studii arată că managerii evita acceptarea riscului, privindu-1 că pe un obiect ce
poate fi controlat. Ei nu acceptă ideea că riscurile pe care le au în faţă sunt inerente. Mai degrabă
cred că riscurile pot fi reduse prin utilizarea experienţei în domeniul controlului pericolului. Este
deja recunoscută existenţa managerilor care evita riscul, a celor ce-şi asumă riscul şi a celor care
produc riscuri. Ultimii, nu numai că-şi asumă riscuri, dar încearcă să le conducă şi să le schimbe,
considerând riscul controlabil; ei fac o distincţie netă între jocul de noroc (unde atuul are un
caracter exogen şi de controlat) şi asumarea riscului (unde experienţă şi informarea reduc
nesiguranţă).
 În cazurile în care o alternativă dată promite un beneficiu satisfăcător, dar implică şi un
pericol mare, managerii îşi îndreaptă atenţia spre căile de micşorare a pericolului. O cale sigură
este respingerea estimărilor.
Managerii se consideră persoane ce-şi asumă riscul, dar numai după ce acţionează asupra
pericolelor şi le modifică aşa încât să poată fi siguri de succes. La adoptarea deciziei ei caută, cu
prioritate, strategii de control ale riscului. Cei mai mulţi cred că-şi pot face treaba mai bine decât
s-ar crede, chiar şi după revizuirea estimărilor. Această tactică, denumită ajustare de către
MacCrimmon şi Wehrung (1986), este considerată că un răspuns standard la risc. Managerii
intervievaţi de Shapira au vorbit despre eliminarea necunoscutelor şi controlul riscului.
Aceste observaţii reclamă o tratare mai atentă de către management a riscului care, în
prezent, se abate de la simplul concept de risc.
3. Estimarea probabilistică a riscului
În general, managerii nu prea cred în estimările probabilistice, nu le prea înţeleg sau, pur
şi simplu, nu le utilizează prea mult. Rezultatele posibile, dar care au o probabilitate scăzută de
realizare, par să fie ignorate. Acolo unde prioritatea scăzută a probabilităţii este combinată cu
consecinţe importante (cazul dezastrelor neaşteptate sau a descoperirilor neanticipate), practică
excluderii, a neluării în consideraţie a evenimentelor cu probabilitate foarte scăzută de a se
produce, poate avea urmări nedorite. Într-o lume în care există numeroase evenimente cu
probabilităţi de producere foarte scăzute, dar cu consecinţe deosebit de importante este greu că,
într-un mod rezonabil, să poată fi luate toate în calcul. Practică ignorării probabilităţilor foarte
scăzute are însă că efect faptul că firmele sunt surprinse de către evenimentele cărora le sunt
caracteristice acest gen de probabilităţi. Cu toate acestea nu există o rezolvare confortabilă a
acestei dileme.
Insensibilitatea faţă de estimarea probabilistică depăşeşte cazul probabilităţilor foarte
scăzute; foarte frecvent, managerii preferă să considere că riscul este definit mai bine de către
amplitudinea valorii rezultatului decât de cea dată de probabilitate.
Insensibilitatea managerială faţă de probabilităţile estimate poate reflectă, în parte,
elasticitatea terminologiei utilizată de către cei ce se ocupă cu studiul riscului şi al deciziei-
inginereşti.
Estimarea rezultatelor probabile este dificilă, aşa cum este şi estimarea beneficiilor.
Informarea este compromisă de conflictul de interese dintre sursă de informaţii şi receptor.
Studiile asupra asumării riscului indică faptul că preferinţă pentru risc variază în funcţie
de context. Acceptarea unei alternative de risc depinde de relaţia dintre pericolele şi
oportunităţile reflectate de risc şi de cele câteva nivele critice ale aspiraţiei proprii factorului de
decizie.
Tendinţa evaluărilor manageriale a alternativelor de a-şi îndrepta atenţia numai asupra
câtorva aspecte cheie ale problemei, la un moment dat, este o tema recurentă în studiul rezolvării
problemelor umane; de exemplu, studiile despre "eliminarea aspectelor" de către factori de
decizie individuali (Tversky, 1972), analiză "atenţiei" în rezolvarea problemelor umane (Nisbett
şi . Ross, 1980)/ "atenţia secvenţială acordată scopurilor" de către grupuri de -factori de decizie
(Cert şi Mach, 1963).
 În câteva dintre aceste teorii există o singură valoare care focalizează atenţia şi anume,
nivelul aspiraţiei care desparte succesul subiectiv de eşecul subiectiv.
Aceste observaţii, respectând schimbarea concentrării atenţiei spre risc, par să confirme
mai degrabă importantă a două valori, şi anume: nivelul propus pentru performanţă şi nivelul de
supravieţuire.
Aceste două valori de referinţă se pot studia din punctul de vedere al succesului,
insuccesului şi al dezvoltării. Adăugarea unei valori focalizante, asociată cu o diminuare a
acesteia, schimbă oarecum interesul sau preferinţă pentru risc într-o funcţie a succesului.
Pericolul falimentului coboară ţintă asupra căreia este îndreptată atenţia, iar oportunitatea
riscului este mai scăzută. Această duce la o atitudine de adversitate faţă de risc a managerilor
care au succes.
Pentru managerii cu rezultate bune, atenţia faţă de oportunitatea şi, deci, asumarea
riscului, este stimulată doar când performanţele depăşesc ţintă propusă (nivelul propus).
Pentru factorii de decizie care se aşteaptă la rezultate a căror valori sunt sub cele
programate, dorinţa de a-şi atinge scopul propus îi conduce spre asumarea riscului. În acest caz,
oportunitatea riscului captează atenţia mai repede decât pericolul, exceptând cazul când
apropierea de punctul de supravieţuire captează atenţia la acelaşi nivel.
Dacă performanţă se opreşte la punctul de supravieţuire, evidenţierea variantelor este
moderată de frică faţă de pericolele ce s-ar putea ivi.
Managerii au o reacţie puternică la risc şi la asumarea riscului. Îşi fac probleme pentru
reputaţia lor în cazul asumării riscului şi sunt dornici să-şi exprime sentimentele de dezacord cu
cei care stimulează grupurile ce iau decizii inteligente, dar riscante. Pe de o parte, asumarea
riscului este evaluată şi tratată că fiind esenţială pentru inovaţii şi asigurarea succesului. În
acelaşi timp, asumarea riscului este diferenţiată de "judecarea atuului". Un bun manager "îşi
asumă un risc" nu "joacă un joc de noroc". Importantă acestei paralele a fost recunoscută de
factorii de decizie-ingineri, care au încercat, cu rezultate modeste, să câştige un criteriu de
evaluare a managerilor şi potrivit căruia se recompensează mai repede "deciziile bune" decât
"rezultatele bune", argumentând că determinarea unei alegeri proprii n-ar trebui să fie confundată
cu şansă conştientizării unor situaţii de risc.
Managerii fac deosebire între asumarea riscului şi jocul de noroc, în primul rând, pentru
că o face societatea care îi apreciază şi pentru că experienţă i-a învăţat că pot controla fatalitatea.
Societatea apreciază asumarea riscului, dar nu şi jocul de noroc prin care se înţelege asumarea
riscului care provoacă un rezultat negativ.
Din punctul de vedere al managerilor şi al societăţii dedicate managementului de calitate
se pune problema menţinerii şi creşterii reputaţiei manageriale de asumare a "riscurilor bune" şi
evitare a "riscurilor rele".
Situaţia a fost descrisă foarte bine de către un prim-vicepreşedinte intervievat de Shapira.
El a spus: "trebuie să fii un tip care îşi asumă riscul, dar trebuie mai mult să câştigi decât să
pierzi".
Reputaţia managerială de asumare a riscului este susţinută mai bine decât jocul de noroc,
de către procesele sociale obişnuite. În perspectiva istoriei, nu este greu să se facă distincţia
dintre cei care au fost adevăraţi manageri (şi-au asumat cu adevărat riscuri) şi cei care au fost
nişte nebuni (amatori de jocuri de noroc).
Istoria nu doar a clasificat factorii de decizie în câştigători şi învinşi, dar a şi interpretat
acele diferenţe care reflectă deosebirea dintre gândire şi abilitate. Experienţă managerilor buni i-
a învăţat că probabilităţile vieţii nu pot fi luate în calcul. Managerii cred, şi experienţă se pare că
le-a şi confirmat-o, că ei pot schimbă "atuurile", ceea ce înseamnă că un proces probabilistic
poate fi controlat. Rezultatul este că managerii devin mai predispuşi să-şi asume riscul, ceea ce
corespunde cu definiţiile sociale ale rolurilor manageriale. Managerii au rolul de a influenţă
mersul lucrurilor, de a lua decizii. Ideologia managerială prezintă managerii că iniţiatori ai
schimbărilor; dar, unii manageri au tendinţa de a dirija schimbările organizatorice iar alţii de a
aştepta să se întâmple acest lucru. De asemenea, ideologia managerială consideră că un bun
manager este numai cel ce-şi asumă riscuri.
Actul managerial include credinţă că în momentul deciziei se poate face clar diferenţa
între riscurile asociate rezultatelor bune şi cele asociate rezultatelor rele.