UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” I A ŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA

AFACERILOR
ŞCOALA DOCTORALĂ

STUDIU ASUPRA

CONCEPTULUI DE RAŢIONALITATE

COORDONATOR:
Prof. dr. ION POHOAŢĂ

ÎNTOCMIT:
Drd. TRĂILĂ MARILENA LUMINIŢA
 2006

CUPRINS

I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
RAŢIONALITATE SOCIALĂ ŞI RAŢIONALITATE ECONOMICĂ,
TIPURI DE DECIZII ……………………………………………….……. 3

II CORNELIU MUNTEANU – RAŢIONALITATE - TEORII ŞI

MODELE DECIZIONALE ………………………………………………. 5

III RAŢIONALITATE - POZIŢII CONSACRATE, ALTE APRECIERI ….10

IV OPINII PERSONALE …………………………………………………… 12

V BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………… 15

2
 I - CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

RAŢIONALITATE SOCIALĂ ŞI RAŢIONALITATE ECONOMICĂ;

TIPURI DE DECIZII

Orice cercetare în domeniul economic presupune un demers individualist

metodologic, elementul de bază fiind individul şi relaţiile sale cu ceilalţi. Punctul de
pornire este premisa că fiecare individ are propriile valori şi opţiuni, are un profil care îl
face distinct în peisajul social şi ca atare, motivaţiile şi acţiunile sale vor fi distincte.
Individul este cel care posedă valori şi cunoştinţe, face calcule de utilitate, decide şi, in
condiţii de libertate, acţionează în consecinţă (10). Cu alte cuvinte, pentru a înţelege
„cum iau oamenii deciziile” este necesară în prealabil o înţelegere a comportamentului
individual: de ce indivizii se comporta aşa cum o fac de fapt?
În general, a decide înseamnă a lua o hotărâre, a alege între mai multe alternative.
O decizie este o hotărâre luată în urma examinării unei probleme (situaţii), o soluţie
adoptată dintre mai multe soluţii posibile (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române).
Viaţa oricărui individ este un nesfârşit şir de decizii, simple sau decizii importante,
care necesită un timp de gândire mai îndelungat pentru identificarea alternativelor
posibile şi alegerea celei mai bune dintre acestea.
Luarea deciziilor reprezintă activitatea centrală a unui manager. Toate celelalte
activităţi sunt desfăşurate pentru a se asigura luarea de decizii corecte sau, dacă decizia
a fost deja adoptată, pentru implementarea şi monitorizarea eficienţei sale. Managerii
trebuie sa ia decizii pentru a soluţiona problemele care apar in cadrul organizaţiilor. Este
necesar să se ia o decizie atunci când există o discrepanţă între rezultatele dorite şi
situaţia actuală, decidentul este conştient de această discrepanţă, este motivat sa o
elimine şi dispune de resursele necesare pentru aceasta. Alegerea este făcută în urma
unui proces de examinare a posibilităţilor ei de soluţionare.
O contribuţie esenţială la dezvoltarea teoriei deciziei a avut-o Herbert A. Simon,
care a descris procesul de luare a deciziilor ca fiind format din următoarele etape:
determinarea situaţiilor care cer luarea deciziilor, construirea şi analiza evenimentelor
determinate de fiecare acţiune, selecţia unei acţiuni dintre cele posibile. H.A. Simon
distinge două clase de decizii: programate şi neprogramate (21).
Deciziile programate sunt decizii repetitive şi de rutină. În condiţiile frecvenţei
ridicate a apariţiei unei anumite situaţii, managerul îşi creează un obicei (o regulă, o
procedură) prin care va rezolva această situaţie. Organizaţiile au politici scrise şi nescrise
care au rolul de a simplifica luarea deciziilor, de a economisi timp şi de a permite
organizaţiilor să îşi coordoneze şi controleze activitatea. Un exemplu de decizie
programată îl reprezintă decizia de angajare luată de departamentul de resurse umane al
unei organizaţii.
Deciziile programate sunt cel mai uşor de luat, datorită faptului că managerii au la
dispoziţie o serie de reguli, proceduri şi politici. În luarea unei decizii managerul trebuie
să ţină însă cont de faptul că aceste planuri sunt aplicabile doar în anumite condiţii.
Deciziile de rutină nu sunt neapărat simple şi sunt importante pentru organizaţie. În
situaţia în care o problemă apare în mod repetat şi dacă elementele ei pot fi definite,

3
prevăzute şi analizate, atunci poate fi definită o decizie programată în legătură cu
problema respectivă.
Deciziile neprogramate sunt deciziile luate în condiţii nestabilite sau în situaţii
unice. Pentru rezolvarea acestor probleme nu există proceduri prestabilite, fie datorită
faptului că nu au mai fost întâlnite, fie pentru că sunt foarte importante şi complexe. Un
exemplu de decizie neprogramată îl constituie decizia de lansare a unei noi linii de
produse.
Pe măsură ce un manager urcă în ierarhia organizaţională, devine tot mai
importantă capacitatea lui de a lua decizii neprogramate, iar timpul alocat luării acestor
decizii creşte în detrimentul timpului alocat luării de decizii programate, care reprezintă
preocuparea principală a ocupanţilor nivelelor manageriale inferioare. Unele decizii
trebuie delegate pentru a le permite managerilor să îşi utilizeze timpul pentru rezolvarea
problemelor cele mai importante pentru realizarea obiectivelor organizaţionale.
Managerii trebuie să ia decizii în condiţii de mediu schimbătoare şi complexe, care
au o influenţă semnificativă asupra deciziilor, prin cantitatea informaţiilor disponibile,
obiectivele organizaţionale şi cele individuale ale decidentului, sistemul de valori al
managerului, cultura organizaţională precum şi o serie de alte condiţii de mediu intern
sau extern.
În mediul actual aflat în permanentă schimbare, procesul complex al luării de
decizii devine tot mai dificil. Cei care iau decizii sunt constrânşi de mediul în care
acţionează. Deşi luarea deciziilor reprezintă un proces dinamic şi în permanentă
dezvoltare, deciziile au câteva elemente comune. Fiecare decizie este luată în mediul
caracteristic unei organizaţii şi toate deciziile presupun parcurgerea câtorva paşi
elementari.
Managerii iau decizii într-un mare număr de situaţii. Tipul deciziilor variază în
funcţie de nivelul pe care îl ocupă managerul în cadrul organizaţiei, precum şi de natura
postului pe care îl deţine.
Unul dintre factorii de care sunt influenţaţi managerii în procesul de luare a
deciziilor îl reprezintă gradul de incertitudine al rezultatelor fiecărei alternative decizionale
formulate. În cadrul organizaţiilor, managerii iau decizii în condiţii de certitudine, risc sau
incertitudine.
Atunci când managerii ştiu cu siguranţă care sunt alternativele şi rezultatele
asociate fiecărei alternative, spunem că există condiţii de certitudine. În organizaţii, însă,
sunt puţine deciziile care sunt luate în condiţii de certitudine, datorită complexităţii şi
naturii schimbătoare a societăţii.
Un concept ideal, condiţia de certitudine, furnizează un cadru al evaluării condiţiilor
de risc în luarea deciziei. Gradul în care un manager are încredere într-o anumită decizie,
depinde de gradul de certitudine în care este luată decizia respectivă. Cu alte cuvinte, cu
cât un manager este mai sigur de rezultatele unei decizii, cu atât va avea mai multă
încredere luând acea decizie.
Se apreciază că există condiţii de risc atunci când trebuie luată o decizie pe baza
unor informaţii incomplete. Deşi informaţiile sunt incomplete, managerii au posibilitatea să
calculeze probabilităţile evenimentelor, precum şi ale rezultatelor şi costurilor acestora,
selectând apoi alternativa cea mai favorabilă. Probabilităţile pot fi determinate în mod
obiectiv din date statistice, sau în mod subiectiv, pe baza experienţei trecute sau a
intuiţiei. Luarea de decizii pe baza probabilităţilor reprezintă o caracteristică a
managementului actual.
În multe situaţii managerului îi lipsesc informaţiile, fiind nevoit să ia decizii în
condiţii de incertitudine, determinarea obiectivă a probabilităţilor cu privire la eventualele
rezultate devenind astfel dificilă. Datorită complexităţii lumii actuale, această situaţie este
des întâlnită de manageri, motiv pentru care baza luării deciziei o reprezintă intuiţia
acestora. Încrederea în reuşita deciziei luate în astfel de situaţii este mai mică, datorită
absenţei datelor istorice.

4
 Managerii suportă o mulţime de presiuni şi nu pot fi singurii răspunzători pentru
toate situaţiile-problemă. Majoritatea managerilor ştiu când să îi implice pe subordonaţi în
luarea deciziilor şi când să nu ia nici o atitudine. Pentru aceasta managerii trebuie să
răspundă următoarelor întrebări:
Problema este uşor de rezolvat? Unele probleme complexe sau dificile necesită
mai multă atenţie, însă majoritatea problemelor sunt mici şi mai puţin semnificative.
Managerii eficienţi evită să se implice în aceste din urmă probleme şi le atribuie altora.
Este important ca managerii să ştie să stabilească priorităţile deciziilor în care trebuie să
se implice.
Se poate ca problema să dispară de la sine? Uneori problemele mai simple sunt
lăsate ultimele, şi se întâmplă fie să se rezolve de la sine, fie să fie rezolvate de alţii.
Dacă problema respectivă devine mai serioasă, va primi o prioritate mai mare şi va fi
rezolvată.
Eu sunt cel care trebuie să ia această decizie? Deciziile care influenţează
organizaţia în ansamblu sau cele de importanţă strategică trebuie să fie luate de
managerii de pe nivelele superioare ale ierarhiei, în timp ce luarea celorlalte decizii
trebuie să fie delegată managerilor care se află cel mai aproape de problema care trebuie
să fie rezolvată.
Trebuie să iau decizia singur sau să îi implic şi pe alţii? Managerul trebuie să ştie
dacă deţine toate informaţiile de care are nevoie pentru a asigura calitatea deciziei. De
asemenea, trebuie să fie cunoscut gradul în care ataşamentul faţă de decizia respectivă
va influenţa implementarea acesteia, pentru a se stabili dacă trebuie implicaţi în luarea
deciziei oamenii a căror responsabilitate va fi punerea ei în practică. În plus, trebuie luat
în considerare şi aspectul legat de factorul timp ştiut fiind că o decizie de grup consumă
mai mult timp decât una individuală.
Deciziile organizaţionale sunt mai dificil de studiat deoarece presupun participarea
mai multor persoane, participanţii având percepţii diferite asupra importanţei problemei,
asupra căilor de rezolvare a acesteia, precum şi preferinţe diferite asupra rezultatului
final. Pentru punerea în aplicare a deciziei, persoanele implicate, fiind altele decât cele
care au hotărât, pot să o saboteze, nefiind convinse că decizia luată este cea mai bună.
În peisajul teoretizărilor întreprinse pană acum, am putea grupa abordările legate
de raţionalitate ca situându-se mai mult sau mai puţin pe unul dintre două curente:
economic sau sociologic. În cazul modelului economic, accentul se pune pe maximizarea
utilităţii în raport cu o preferinţă dată (a factorului uman). În schimb, în modelul sociologic
se foloseşte drept element explicativ cheie, influenţa contextului social. Dat fiind că ne
confruntăm cu doua modele care încearcă sa explice acţiunea umană în context
economico-social, ambele tratând indivizii ca persoane raţionale, dar din perspective
diferite.
Individul trebuie gândit si analizat atât dintr-o perspectivă internă, la nivelul căruia
se caută o a maximizare a utilităţii, cât şi dintr-o perspectivă externă, ca un element al
unui procesor de informaţii care este sistemul social.
Un model empiric, ce ar da o explicaţie mai plauzibilă acţiunii umane, este unul în
care sunt conjugate ipotezele care stau la baza modelului economic şi a celui sociologic.
Ştiinţa economică a dezvoltat în ultimul secol un instrument teoretic special dedicat
analizei comportamentului economic al indivizilor, anume teoria alegerii raţionale.
Procedeele utilizate şi rezultatele la care a ajuns teoria alegerii raţionale conduc la
înţelegerea conduitei indivizilor implicaţi în afaceri.

II - CORNELIU MUNTEANU – RAŢIONALITATE; TEORII ŞI

MODELE DECIZIONALE

5
 Cartea „MIRAJUL RAŢIONALITĂŢII ECONOMICE” scrisă de Corneliu Munteanu,
apărută sub Editura Sedcom Libris din Iaşi, în 2001, ţine de domeniul studierii teoriilor şi
modelelor decizionale. Atitudinea faţă de risc şi toleranţa faţă de ambiguitate, modele
clasice ale raţionalităţii, fisuri şi dezvoltări ale acestor modele, limitele raţionalităţii, teoria
perspectivei şi teoria regretului, abordări ale ambiguităţii şi orizonturi ale deciziilor
organizaţionale sunt concepte abordate în paginile lucrării.
C. Munteanu mărturiseşte că, în perioada care a precedat scrierea acestei cărţi, a
aflat de existenta conceptului de "aşteptare", şi de implicaţiile lui în procesul decizional.
„Cunoaşterea modului în care se formează şi funcţionează aşteptările, a avut un rol determinat în
studierea articolelor si a cărţilor care au marcat evoluţia teoriei deciziei, îndeosebi latura ei
normativă, raţională” (15).
Interesul nostru vizează cu prioritate partea introductivă, în care autorul, înainte de a
pătrunde în miezul teoriilor si modelelor decizionale, individuale sau organizaţionale, face o
scurtă prezentare a lucrării şi o succintă definire a bazei conceptuale cu care operează acest
vast domeniu ştiinţific.
Cuvinte cheie: Decizii, proces decizional, tipuri de decizii, decizii programate,
decizii neprogramate, decizii individuale şi decizii organizaţionale, raţionalitate şi
raţionalism, raţionalitate economică, raţionalitatea căilor sau raţionalitatea scopurilor,
opţiune raţională şi opţiune iraţională în termeni economici, statutul moral al opţiunii
greşite, procese decizionale în condiţii de certitudine, risc şi incertitudine, abordări ale
problematicii deciziilor în condiţii de ambiguitate. Formarea preferinţelor în adoptarea
deciziilor, relaţiile de cooperare si conflict, abordarea procesului decizional în funcţie de
complexitatea contextului, de gradul de incertitudine asupra importanţei problemei şi a
soluţiilor alternative ale acesteia, reprezintă direcţii de cercetare care pot fi subsumate
titlului de raţionalitate economică.
Pornind de la întrebarea „Cum iau oamenii deciziile?”, întrebare la care caută
răspunsuri numeroşi psihologi, matematicieni, sociologi sau economişti, Corneliu
Munteanu, în introducerea lucrării „Mirajul raţionalităţii economice” face o prezentare a
conceptelor de bază ale teoriei deciziei.
Prima separare a teoriilor decizionale care pornesc fie pe „calea descriptivă”
încercând să redea comportamentul real al indivizilor şi al organizaţiilor, fie pe „calea
prescriptivă” încercând să redea comportamentul unui individ ideal.
În prima parte sunt prezentate conceptele de baza ale teoriei deciziei. Se face, .astfel
deosebirea între deciziile luate în condiţii de certitudine, de risc, de incertitudine şi de
ambiguitate.
Certitudinea este caracterizată prin cunoaşterea exactă a fiecărei variante decizionale, a
consecinţelor posibile şi a preferinţelor pentru aceste consecinţe.
Riscul se caracterizează prin cunoaşterea variantelor, dar consecinţele se prezintă sub
formă de distribuţii probabiliste, nu mai sunt certe.
Apariţia elementelor exogene cu probabilităţi necunoscute, denumite "stări ale naturii", care
condiţionează distribuţia consecinţelor, este contextul caracteristic deciziilor în condiţii de
incertitudine.
Luând în considerare variabilitatea preferinţelor, în sensul că plăcerea sau neplăcerea faţă
de consecinţe variază din momentul luării deciziei până la constatarea lor, pot fi studiate deciziile
în condiţii de ambiguitate.
Spre finalul capitolului este definită raţionalitatea, sunt prezentate atât variantele raţionalităţii
de calcul - limitată, contextuală, procesuală si relaţională, cât si variantele raţionalităţii sistemice
adaptative.
Al doilea capitol al cărţii conţine un studiu al cărui scop este efectuarea unei analize
comparative privind reacţiile managerilor faţă de risc şi faţă de ambiguitate. Atitudinea faţă de risc
este dedusă din „preferinţele pe care oamenii le manifestă între un rezultat cert şi un pariu cu
aceeaşi valoare aşteptată. Cei care optează pentru rezultatul cert manifestându-şi, de fapt,

6
aversiunea faţă de risc, pe când cei care optează pentru pariu preferă riscul. Toleranţa la
ambiguitate depinde de măsura în care oamenii se simt confortabil în situaţii incerte” (15).
Studiul a fost realizat prin îmbinarea experimentului cu chestionarul, fiind supus
chestionării unui eşantion de 104 persoane.
Rezultatele studiului susţin că managerii sub 35 ani sunt mai înclinaţi spre asumarea riscului
şi mai toleranţi faţă de ambiguitate decât cei care au depăşit această vârstă. În schimb, nu există
aproape nici o diferenţă între bărbaţi şi femei cu privire la reacţiile faţă de aceşti doi factori.
De asemenea, nu există diferenţe mari între nivelurile ierarhice. Directorii generali sunt mai
înclinaţi spre asumarea riscului si spre tolerarea ambiguităţii, directorii adjuncţi şi şefii de
compartimente fiind separaţi de o marjă foarte mică .
Diferenţele între persoanele care lucrează în arii funcţionale diferite, cei din management-
marketing preferă mai mult riscul şi sunt mai toleranţi faţă de ambiguitate, în raport cu cei din
finanţe-contabilitate. Persoanele din domeniile tehnice se situează la un nivel intermediar pe
ambele variabile.
Capitolul al treilea este alocat prezentării teoriilor care modelează deciziile în condiţii de risc
(modelul von Neumann şi Morgenstern) şi deciziile în condiţii de incertitudine (modelul utilităţii
subjective aşteptate - Savage). În a doua parte a acestui capitol sunt analizate fisurile majore ale
teoriei normative. Punctele slabe se datorează faptului că modelele nu reuşesc să acopere
întreaga paletă a comportamentului uman astfel că în realitate pot fi observate abateri sistematice
de la comportamentul prescris de teorie.
Cel de-al patrulea capitol este o incursiune în teoriile cu privire la decizia şi acţiunea
organizaţională. Deciziile organizaţionale sunt mai dificil de studiat întrucât presupun
participarea mai multor persoane. Daca în cazul celor individuale, există o singură persoană
care decide, acţionează şi este influenţată de rezultatul hotărârii luate, În cazul organizaţiilor,
lucrurile sunt cu mult mai complexe, participanţii au percepţii diferite asupra importanţei
problemei, asupra căilor de rezolvare a acesteia, precum şi preferinţe distincte faţă de
rezultatul final. Când sunt implicate mai multe persoane, de regulă, altele decât cele care
hotărăsc, se poate ca executanţii să nu fie convinşi că decizia luată este bună şi din acest
motiv, vor încerca să protesteze sau să o saboteze.
Cele mai simple decizii organizaţionale sunt cele programate. Ele sunt luate în cazul
apariţiei unor probleme relativ simple, repetitive şi foarte bine cunoscute. De multe ori, ele fac
chiar obiectul unor prevederi explicite, fie sunt incluse în regulamente sau în fişele posturilor.
Numai că, situaţiile şi problemele concrete ale organizaţiilor nu sunt întotdeauna atât de simple
încât să poată fi rezolvate prin simpla consultare a regulamentelor. Şi atunci, vor trebui luate
aşa-zisele decizii neprogramate.
Deciziile neprogramate diferă şi ele semnificativ din punct de vedere al gradului de
incertitudine în ceea ce priveşte problema si soluţiile acesteia. Atunci când variabilele
problemei sunt certe iar soluţiile alternative pot fi ierarhizate, se recomandă parcurgerea unei
proceduri raţionale, logice, bazate pe calcul matematic.
În cadrul clarificărilor conceptuale, o primă noţiune ce se cere clarificată este chiar cea
de raţionalitate. Conform dicţionarului, raţional înseamnă: "conform cu principiile, cu cerinţele
raţiunii; corect conceput sub aspect logic; fondat numai pe raţiune; făcut cu judecată, cu
măsură, cu bun simţ; sistematic, metodic; măsurat, cumpătat" (24). În viziune economică,
raţionalitatea caracterizează comportamentul uman prin care se urmăreşte obţinerea utilităţii
maxime; oamenii raţionali sunt cei preocupaţi de alegerea celei mai bune variante de
combinare a factorilor, astfel încât să îşi maximizeze utilitatea (18).
În Economie, raţionalitatea a fost considerată „un adevăr evident, indiscutabil, o
tautologie, sau cel puţin o idealizare rezonabilă”(18).
C. Munteanu sesizează şi ne atrage atenţia asupra primei capcane căreia i-am putea cădea
pradă şi anume, aceea de a confunda raţionalitatea cu raţionalismul. Raţionalismul, ca şi curent
filozofic, a susţinut dezvoltarea raţionalităţii, însă cele două noţiuni sunt cât se poate de diferite.
7
 Curentul filosofic al raţionalismului a fost conturat de Rene Descartes (1596-1650), Honedict
de Spinoza (1632-1677) si Gottfried Leibnitz (1646-1716) susţine ideea că principala sursă de
cunoaştere o constituite gândirea, raţionamentul. Empirismul, conturat de Francis Bacon (1561-
1626), John Locke (1632-1704), David Hume (1711-1776) si John Stuart Mill (1806-1873),
susţine ideea folosirii experienţei şi observaţiei drept metode fundamentale pentru
dezvoltarea cunoştinţelor, a înţelegerii noastre asupra lumii. Cele două curente, deşi vin în
contradicţie, se completează.
Raţionalitatea are rădăcinile în filosofie. Pentru a înţelege rădăcinile filosofice ale
raţionalismului economic, C Munteanu face referire la filosofia clasică greacă si anume la Platon si
Aristotel, care au punctat trei componente ce trebuie îmbinate în viaţă:
1.Componenta teoretică este cea care pune accentul pe cultivarea virtuţilor necesare
dezvoltării raţiunii umane: înţelepciunea, înţelegerea şi ştiinţa;
2. Componenta practică este cea orientată spre dezvoltarea înţelepciunii practice, cea care
ne ajută să reacţionam rezonabil în faţa evenimentelor astfel încât să ne canalizăm inteligent
emoţiile şi pasiunile, dorinţele şi temerile. Pe această cale ne cultivăm cinstea, curajul, moderaţia
şi toate celelalte virtuţi morale;
3.Componenta productivă pune accentul pe importanţa meseriilor care produc bunurile
necesare satisfacerii cerinţelor materiale. Binele productiv se judecă prin prisma obiectelor
realizate.
Conceptul modem al raţionalităţii economice este atât de legat de productivitatea tehnică,
încât se poate pierde din vedere raţionalitatea din componenta teoretică si din cea practică. În
prezent există tendinţe de „a reduce ştiinţa la tehnică şi de a pune semnul egalităţii între
raţionalitate si calcul”(15). Dar ideea ca inteligenţa artificială şi computerele ar fi vârfurile de lance
ale raţionalităţii este falsă, întrucât raţionalitatea se regăseşte din plin şi în componenta teoretică,
si în cea practică.
Conform lui Platon, Aristotel şi, mai târziu, lui Thomas Aquinas, perseverenţa în strângerea
averilor doar de dragul bunăstării este dezumanizantă. Componenta productivă a vieţii, ca şi
comerţul de altfel, sunt bune numai în măsura în care asigură baza materială pentru satisfacerea
nevoilor materiale elementare. Referindu-se la distincţia pe care Aristotel o face între bunăstarea
naturală (mijloacele de subzistenţă) şi bunăstarea artificială (banii agonisiţi), Thomas Aquinas
(1952) arată că prima este întotdeauna limitata, adică putem sa consumăm doar în limitele
biologice ale organismului, pe când cea de-a doua este nelimitată, ca urmare a dorinţei bolnave …
care perverteşte mintea umană spre agoniseala materială.
Pe parcursul secolelor XIV-XV, "dorinţa bolnavă" câştigă din ce în ce mai mult teren prin
amplificarea apetitului instituţiilor ecleziaste si seculare pentru acumularea de avere. Vincent de
Beauvais sfătuieşte oamenii să muncească nu numai pentru a-şi asigura subzistenţa, ci şi de
dragul acumulării, care va conduce, prin multiplicare, la realizarea unor avuţii din ce în ce mai mari
(14).
Martin Luther critică preocupările permanente ale clerului pentru agoniseală. Calvin, pe de
alta parte, aduce critici severe prohibirii dobânzii, a împrumutului cu camată. Calvinismului i se
atribuie de altfel răsturnarea valorilor în ceea ce priveşte strângerea averilor; acumularea de bogăţii
pe calea antreprenorială devine "bună" atâta vreme cât nu conduce la o viaţă luxoasă sau
depravată (18).
Teoria lui John Locke privind drepturile indivizilor susţine ideea egalităţii între oameni,
concomitent cu recunoaşterea existenţei unei structuri sociale formate din două clase diferenţiate
prin nivelul lor de raţionalitate: 1) cea a oamenilor întreprinzători şi raţionali, care au proprietăţi si 2)
cea a oamenilor fără avere, care lucrează pentru a-şi asigura subzistenţa, fără a urmări
acumularea (9). Prin teoria asupra dreptului de formare a proprietăţii, Locke ridică orice barieră
morală din calea acumulării de avere; el consideră că valoarea indivizilor este dată tocmai de
volumul averii deţinute.

8
 Raţionalitatea empirica din secolul XVII aduce critici puternice valorilor religioase; criticile
respective au ca efect pe termen scurt eliberarea raţionalităţii economice din restricţiile la care era
supusă, iar pe termen lung conduc la întronarea valorilor materialiste, economice. Avertismentele
filosofilor clasici asupra "dorinţei bolnave" de a face avere doar de dragul averii sunt ignorate din ce
în ce mai mult.
Desigur, Adam Smith (1776) realizează cu Avuţia naţiunilor o deschidere majoră în
raţionalitatea empirică prin perspectiva pe care o lansează asupra modului de determinare a valorii
economice. Lucrarea sa se constituie într-o pledoarie în favoarea orientării şi dezvoltării producţiei
naţionale în conformitate cu "înclinaţia naturala" a indivizilor si cu "tendinţa naturală" a societăţilor.
Pornind de la prezumţia unui interes comun al indivizilor în creşterea producţiei, Smith
argumentează că o diviziune precisă a muncii conduce la crearea unei bogăţii şi a unei bunăstări
nelimitate. El construieşte homo economicus, ca fiind prototipul individului raţional, mai apt în a
produce bogăţie decât statul, orientat să obţină maximum de satisfacţie cu minimum de efort, în
condiţiile unor resurse date (23).
Plecând de la o astfel de viziune, au intrat în scenă matematicienii si economiştii secolului
XX. Primii au construit Teoria utilităţii aşteptate. Economiştii sunt cei care au aplicat si aprofundat
viziunea matematicienilor în domeniul comportamentului economic. Ei l-au proiectat pe homo
economicus, individualistul pur, cel care optează întotdeauna pentru varianta care este cea mai buna
pentru el.
Dialogul dintre Filosofie si Economie pe tema raţionalităţii se poartă şi pe alte coordonate: în
funcţie de care elemente trebuie analizată raţionalitatea comportamentului uman? În funcţie de
atingerea scopurilor sau în funcţie de alegerea căilor pentru atingerea scopurilor date?
(18)
Dacă scopurile către care aspiră indivizii sunt considerate ca fiind date, rămân în discuţie
doar căile pe care ar putea fi atinse. Problema alegerii căilor este domeniul în care s-a lansat
Economia.
Dacă, în schimb, considerăm ca fiind dat doar sistemul de valori morale prin care orientează
motivaţiile fiinţelor umane, atunci rămâne în discuţie alegerea scopurilor. Acesta este domeniul
dezvoltat de Filosofie. Conceptul filosofic al raţionalităţii descrie alegerea scopurilor. O opţiune este
raţională, în sensul filosofic, dacă scopul ales este consecvent cu judecata raţională.
Autorul face o succintă analiză asupra atentatului de la New York, din 11 septembrie.
Pentru a stabili dacă a fost o decizie raţională, trebuie clarificat ce analizăm; scopul urmărit sau
calea folosită pentru atingerea scopului.
„Din perspectiva sistemului de valori occidental şi a moralei creştine, a-ţi propune să
demolezi WTC si sa omori câteva mii de oameni este un scop, fără îndoială, iraţional, din
perspectiva moralei creştine. Să omori câteva mii de oameni, este o decizie înfiorătoare, lipsită de
orice raţiune.
Dar calea? Este apreciată de autor ca fiind „o bijuterie, un apogeu al excelentei raţionale, a
condus la atingerea scopului, excepţional de eficientă, costul fiind minim. Mii de morţi, gemenii
WTC demolaţi şi un sistem de securitate naţională zguduit din temelii” apreciază C. Munteanu.
Noţiunea economică, cea acceptată după David Hume, a comportamentului raţional
priveşte doar alegerea căilor folosite pentru a atinge finalităţile stabilite.
În termeni economici moderni, o opţiune iraţională, greşită este cea care nu conduce la
obţinerea efectului dorit. Implicit, individul care greşeşte în formularea acestor opţiuni va învăţa din
erori şi se va corecta în deciziile viitoare.
Diferenţa între cele două abordări (Filosofie versus Economie) devine cât se poate de
limpede atunci când abordăm statutul moral al opţiunii greşite. În tradiţia economică, greşelile
sunt greşeli ale faptei, fără consecinţe morale majore; sunt erori în alegerea căilor de atingere a
scopului. În schimb, din perspectiva tradiţiei filosofice, greşelile au implicaţii morale imense.

9
 De altfel, pentru a elimina echivocul de vocabular s-au propus şi noţiuni diferite, care să
desemneze cele doua direcţii. Noţiunea opţiune raţională este folosită pentru a desemna sensul
economic. Pentru a desemna sensul filosofic, se foloseşte noţiunea opţiune principială.
Comportamentul raţional este cel prin care se alege cea mai potrivită cale în raport cu scopul pre-
existent. Comportamentul principial se defineşte prin alegerea celor mai potrivite scopuri în raport
cu un set de reguli morale date.
Adepţii teoriei deciziei principiale sunt cei care văd decizia ca pe o luptă, o înfruntare între
principiile si impulsurile umane. Ei nu neagă existenţa, în viata obişnuită a opţiunilor neprincipiale;
în schimb, pun accentul pe importanţa învăţării indivizilor cum să se comporte, cum să se ferească
de greşeli în ceea ce îşi propun să realizeze, cum să stabilească priorităţile şi ceea ce este cu
adevărat esenţial.

III – RAŢIONALITATE - POZIŢII CONSACRATE, ALTE APRECIERI

Comportamentul indivizilor este un comportament raţional. Ceea ce face ca „un

comportament să merite numele de raţional este faptul că indivizii acţionează ghidaţi de
un scop”(10). În definitiv nu este vorba de un singur scop, ci de o succesiune de scopuri
îndreptate spre un ultim scop – schimbarea unei situaţii mai puţin bune cu una mai bună.
Scopurile indivizilor pot fi analizate din punct de vedere material, dar şi formal. Nu
fac obiectul teoriei economice scopurile materiale, aspectele concrete spre care poate
tinde un individ la un moment sau altul şi care se pot transforma în mijloace pentru noi
scopuri, sau care pot fi modificate în funcţie de dinamica mediului, putem vorbi în felul
acesta si de o dinamică a scopurilor.
Merită observate două aspecte legate de raţionalitate sau de forma de manifestare
a individului ca individ raţional. Unul dintre acestea ar fi cel volitiv: Individul este dotat cu
voinţă. „Acţiunea este manifestarea voinţei omului. (…) Voinţa nu înseamnă nimic altceva
decât facultatea de a alege între diferite stări de lucruri, de a le prefera pe unele, de a
renunţa la altele şi a te comporta conform deciziei” (12).
Cu alte cuvinte, individul, prin voinţa sa, este capabil să-şi aleagă o orientare, este
capabil să-si fixeze un scop (material) sau altul, voinţa este cea care stabileşte scopul
individului şi face posibilă o exprimare a interesului acestuia într-o alegere (adică,
obiectivează - la nivelul propriei conştiinte - ce este mai bine pentru el). Ceea ce ar mai
rămâne, pentru a vorbi până la capăt de un individ raţional, ar fi capacitatea acestuia de
a-şi calcula “drumul” sau “strategia” în atingerea obiectivului pentru care a optat. Iar
pentru aceasta, el este dotat cu capacitatea de cunoaştere. Individul acţionează raţional,
punând în joc cunoaşterea, în măsura în care alege acţiunea pe care o calculează corect
ca fiind cea mai folositoare pentru satisfacerea preferinţelor sale. Altfel spus, individul
raţional este capabil sa-şi calculeze costurile diverselor întreprinderi pe care le-ar putea
face în atingerea scopului şi să aleagă, ca atare, traseul de acţiune cu cele mai mici
costuri.
În termenii modelului economic, acţiunea individului raţional poate fi descrisă ca
„maximizatoare de utilitate în momentul în care alegerea alternativei se face cu cel mai
scăzut cost” (20).
Din cele de mai sus se poate vedea ca raţionalitatea economică reprezintă un tip
uman al cărui comportament este orientat de un principiu economic: a obţine rezultate
maxime cu minimum de efort.
Trebuie însa precizat faptul că acest principiu nu exclude şi nu este infirmat de
prezenţa erorii sau a greşelii. Altfel spus, agentul nu este mai puţin raţional daca greşeşte
în alegerea mijloacelor sale – daca totuşi nu alege acţiunea cu costurile cele mai reduse

10
sau aducătoare de utilitate maximă – deoarece nu se presupune că el are acces la toată
cunoaşterea, resursele sale informaţionale fiind limitate. Omul îşi reprezintă apriori, cel
puţin mintal, orice activitate ce urmează să o desfăşoare. Sinteza acestei concepţii este
făcută de Auguste Compte: „Savoir par prevoir pour pouvoir”.
Pretenţia de raţionalitate ca minimizatoare de costuri şi maximizatoare de utilitate
priveşte posibilitatea agentului de optimizare în câmpul unei cunoaşteri la un moment dat,
atât cât este ea relevantă pentru scopul ales de individul respectiv.
Pe de altă parte, aşa cum observa J. Buchanan, omul economic este ghidat de
„preferinţe sau gusturi şi de capacităţi”(1). Astfel, el intră ca agent în cadrul modelului
economic ca o “funcţie de utilitate, pe de o parte, şi printr-o funcţie de producţie, pe de
alta parte”. În felul acesta, eficacitatea unei structuri sociale analizate pe coordonatele
acestui model este dată de un calcul ale cărui variabile sunt eficacităţile indivizilor în
raport cu ei înşişi: calculul porneşte de la individ şi ţine cont, pe de o parte, de preferinţele
individului, adică de costurile pe care acesta e dispus să le suporte atunci când alege
între alternative. Buchanan, vorbeşte aici de individ ca fiind un intermediar între „intrări
(bunuri negative si pozitive) şi ieşiri sau produs (bunuri pozitive), adică de individ ca o
relaţie sau ca o funcţie de producţie”.
Teoria alegerii raţionale operează cu un sens tehnic al conceptului de
“raţionalitate”. Raţional semnifică acel tip de comportament care este motivat şi
coordonat numai de atingerea unui scop deja propus (10). Alegerea scopurilor nu intră în
scopul analizei teoriei alegerii raţionale, însă numai anumite tipuri de scopuri sunt luate în
discuţie: anume „scopurile egoiste”. Presupoziţia fundamentală a teoriei alegerii raţionale
este că „toate scopurile umane se pot reduce la sau interpreta în termeni de scopuri
egoiste” (20). În consecinţă, comportamentul raţional este cel care urmăreşte în mod
adecvat (adică în urma calculelor cost/beneficiu) şi continuu atingerea scopurilor egoiste.
Afacerile au în mod necesar drept scop în sine obţinerea de avantaje materiale,
fără însă ca acest lucru să excludă posibilitatea existenţei şi altor scopuri.
Într-o lucrare care a stârnit dezbateri aprinse, Milton Friedman susţine că
„urmărirea cu obstinaţie a profitului este şi o datorie morală (cu minima condiţie ca profitul
să fie realizat pe căi legale)”(11). Este o datorie morală atât pentru oamenii de afaceri,
cât şi pentru manageri. Friedman afirmă că „nesocotirea obţinerii de profit drept scop
principal al activităţii economice încalcă drepturile indivizilor, este inechitabilă şi
nedemocratică”.
E. Durkheim spune că “societatea nu este doar suma indivizilor, ci sistemul format
de asocierea lor, reprezintă o realitate specifică, cu caracteristici proprii”, marcând astfel
ideea că indivizii se află într-o reţea de constrângeri, de obligaţii moştenite sau apărute în
mod spontan în decursul vieţii lor, care nu mai pot fi explicate focalizând analiza teoretică
doar pe individ. Reuşita individului constă în capacitatea sa de adaptare la un mediu
social. Prin urmare, individul se află si în faţa unei probleme de integrare într-o societate.
Faptul ca indivizii sunt integraţi într-o lume cu instituţii, cu sisteme de reguli, cu valori deja
existente, le condiţionează ţelurile şi opţiunile(2).
Deşi condiţiile în care sunt luate deciziile sunt variate, există o serie de elemente
comune ale tuturor deciziilor manageriale. O decizie reprezintă alegerea unei variante
dintr-o serie de alternative. Procesul raţional de luare a deciziilor constă dintr-o serie de
paşi pe care managerii îi urmează, fie formal, fie pe baza intuiţiei, în alegerea alternativei
considerate optimă. Aceşti paşi sunt: identificarea problemei, generarea de soluţii
alternative, selectarea alternativei celei mai benefice, implementarea alternativei alese şi
obţinerea de feedback în vederea evaluării eficacităţii deciziei.
Managerii se confruntă cu multe sarcini şi responsabilităţi şi se întâmplă adesea să
nu le poată realiza pe toate. Pentru a atenua senzaţia că sunt depăşiţi de probleme,
managerii trebuie să stabilească priorităţi ridicate pentru acele sarcini care sunt cu
adevărat importante, ca şi celor care sunt urgente, dar mai puţin importante. Procesul
stabilirii de priorităţi este esenţial.

11
 O regulă utilă în acest sens este regula 20/80. Economistul Vilfredo Pareto a
descoperit în secolul XIX, că 20% din populaţie deţine 80% din avuţia naţională. Această
lege poate fi aplicată în foarte multe domenii:
· 20% dintre clienţi generează 80% din venituri;
· 20% dintre greşelile de producţie generează 80% din returnările produselor;
· 20% dintr-un ziar cuprinde 80% din noutăţi;
· în 20% din timpul unei şedinţe se iau 80% dintre decizii, etc.
În general, putem spune că 20% dintre eforturi (timpul consumat) generează 80%
dintre efecte (rezultate). Este deci foarte productiv să ne concentrăm asupra acelor
activităţi (20%) care generează cea mai mare parte a rezultatelor aşteptate (80%).
Orice teorie economică are un conţinut empiric în accepţiunea că nimic nu se
creează pe un teren gol, ci înglobează o experienţă anterioară.
N. Senior, E. Cairnes, J.S. Mill, alături de alţi economişti au conştientizat şi au
scris că în economia politică, la fel ca şi în alte ştiinţe sociale, nu se poate ajunge la
adevăr decât pe calea deducţiilor logice.
„Este zadarnică speranţa de a ajunge la adevăr în economia politică sau în altă
ştiinţă socială, examinând faptele în concret…nu ne rămâne decât metoda apriorică”
(12).
„Economia politică presupune o definiţie arbitrară a omului ca fiinţă care, invariabil,
face ceea ce-i permite să obţină cantitatea maximă de lucruri necesare, utile sau de lux,
cu cantitatea minimă de muncă şi abnegaţie fizică cu care acestea pot fi obţinute în
starea dată a cunoaşterii”(12).
Economiştii clasici, neoclasici sau contemporani au recurs la judecăţi de tip apriori
nu numai din imposibilitatea de a cerceta faptele în multitudinea şi complexitatea lor, dar
şi din convingerea că subiecţii economici sunt şi au un comportament raţional, nu
acţionează la voia întâmplării ci în funcţie de convingerile formate în urma confruntării
dorinţelor lor, cu limitele impuse de mediul economic. (Ion Pohoaţă, Paradigme de
gândire, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi,1994)
K. Popper, autor fundamental antitotalitarist, cunoscut pentru lucrările sale Logica
Cercetării Ştiinţifice, Conjectures and Refutations, The Grow of Scientific Knowledge,
recunoscut pentru contribuţia sa în domeniul epistemologiei, inclusiv celei economice,
lansează o serie de idei fundamentale, adevărate paradoxuri. Astfel reţinem că
„ansamblul cunoaşterii nu progresează decât prin rectificarea erorilor” şi că „erorile pot fi
instructive” (19).

IV – OPINII PERSONALE

Cred că oricine este pe deplin conştient de frontiera dintre teoria pură şi realitate,
de rolul întâmplării în atingerea scopului.
În general, managerii stabilesc o serie de obiective. Se creează apoi planuri de
acţiune şi politici pentru atingerea acestor obiective. Deşi acest proces este bine înţeles,
o serie de factori legaţi de procesul stabilirii de obiective pot impune limite organizaţionale
procesului decizional.
Un manager îndeplineşte mai multe roluri – el este şef, subordonat, părinte,
soţ/soţie, membru al unei comunităţi – şi are obiective corespunzătoare fiecăruia dintre
aceste roluri. Un conflict între obiectivele unui individ apare atunci când obiectivele sale
nu sunt în acord cu cele organizaţionale, individul pierzându-şi în final ataşamentul faţă
de unele dintre acestea. Un manager nu va fi ataşat faţă de obiective care intră în
contradicţie cu propriile sale interese.
Între obiectivele diferitelor unităţi (departamente, secţii etc.) ale aceleiaşi
organizaţii pot apărea de asemenea conflicte, care se vor constitui ca limite în luarea
deciziilor.

12
 Nivelul la care au fost stabilite diferitele obiective ale organizaţiei şi tipul acestora
creează provocări deosebite pentru manageri. Chiar dacă obiectivele generale ale
organizaţiei rămân nemodificate, obiectivele stabilite la nivel funcţional se schimbă în
timp.
Procesul decizional este influenţat de asemenea de valorile personale ale
managerului (idealuri abstracte care modelează modul de gândire şi comportamentul
individului).
Este importantă influenţa pe care o au diferenţele culturale în procesul decizional.
Procesul decizional este influenţat şi de o serie de factori de mediu intern sau
extern al organizaţiei.
Dintre factorii de mediu intern care influenţează în mod semnificativ procesul
decizional, locul central îl ocupă componenta umană a organizaţiei abilităţile tehnice şi
manageriale anterioare, gradul de implicare al membrilor şi ataşamentul lor faţă de
atingerea obiectivelor sistemului, stilul comportamental interpersonal, existenţa de forţă
de muncă utilizabilă în cadrul sistemului.
Componenta funcţională şi a grupurilor de lucru organizaţionale, caracteristicile
tehnice ale unităţilor organizaţiei, interdependenţa unităţilor organizaţionale în atingerea
obiectivelor, conflictele în cadrul unităţilor funcţionale şi al grupurilor de lucru sunt alţi
factorii de mediu intern care influenţează procesul decizional.
Managerii eficienţi sunt aceia care nu încearcă să rezolve toate problemele cu care
se confruntă, ci sunt capabili să delege altora responsabilitatea luării unor decizii,
rezolvând doar problemele care au o influenţă puternică asupra atingerii obiectivelor
organizaţionale. Este nevoie de un proces sistematizat de luare a deciziilor pentru
rezolvarea situaţiilor-problemă neprogramate, dificile sau complexe.
Ceea ce s-ar putea reproşa teoriilor raţionalităţii economice, ar fi o presupoziţie de
exagerată raţionalitate. Abordarea economică, prin idealizările si reducţiile pe care le
face, ridică o serie de întrebări şi de dificultăţi.
O prima observaţie legată de raţionalitate ar fi că individul nu este întotdeauna
ghidat în maniera presupusă de modelul economic. Individul, în baza profilului său
particular face o serie de alegeri, fixează o succesiune de scopuri. Obiecţia care se ridică
aici este aceea ca el nu îşi exprimă întotdeauna preferinţele în scopuri clare, nu ia act
întotdeauna de ceea ce îl interesează, ci, mai degrabă, aceste interese îl ghidează într-o
manieră implicita. Cu alte cuvinte, individul nu este mereu în postura de a face un calcul,
căci variabilele presupuse de acesta, nu îi stau la îndemână în mod explicit. Pe de altă
parte, preferinţele se află într-o anumită dinamică şi nu sunt conştientizate totdeauna sub
formă de scopuri clare.
Privind lucrurile şi dintr-o altă direcţie, a contextului relativ la care individul trebuie
să facă strategii (calcule) de optimizare a resurselor, de maximizare de utilitate, mediul
(fie sub aspect natural, fie social) se găseşte şi el într-o anumită dinamică, într-o anumită
schimbare. Ca atare, individul – pentru a satisface modelul economic – trebuie să fie
procesorul de optimizare a unor informaţii (luând în calcul atât ceea ce vine dinspre
mediu, cât şi ce vine dinspre lumea propriilor preferinţe), cu o mare putere de acoperire şi
de o viteză considerabilă. În realitate, de cele mai multe ori, date fiind limitele sale
naturale, individul ajunge să ignore o parte dintre informaţii, să păstreze în mod selectiv
numai ceea ce i se pare relevant sau, pur si simplu, să fie copleşit, să ramână în urma
evenimentelor pe care e dator sa le analizeze.
Evident, indivizii sunt fiinţe raţionale, dotaţi cu un aparat de alegere (voinţa) şi de
analiză (cunoaşterea), dar măsura în care acestea îi ghidează este una parţială,
rămânând de multe ori loc şi pentru hazard la nivelul deciziei de acţiune. Mai mult, am
putea crede că de multe ori, sub presiunea timpului sau a altor factori, indivizii aleg prima
strategie de acţiune găsită, renunţând la a mai calcula diferite variante, la a le mai
compara s.a.m.d. Resursele individului ne apar ca fiind prea limitate pentru a putea
explica toate acţiunile sale.

13
 Ceea ce constituie o notă dominantă cu privire la relaţiile care se stabilesc între
indivizi, atât în plan social cât şi economic, este aceea că ele sunt relaţii de negociere şi
cooperare, adică relaţii de schimb care se desfăşoară în condiţiile reciproce ale
intereselor fiecărui participant. Însa aceste relaţii nu pot exista decât pornind de la
premisele raţionalităţii.
Trebuie reţinut ca avem de-a face cu doua componente, individul raţional si
societatea, care interacţionează şi, astfel, capătă fiecare o anume specificitate. Prin
urmare, individul poartă răspunderea ieşirii din sine: trecerea de la un proiect care
cuprinde gusturile si preferinţele sale obiectivate în scopuri, informaţii de conjunctură,
calcule şi strategii de acţiune la realizarea efectivă, la acţiunea efectivă, presupune
interacţiunea cu ceilalţi. Astfel, individul raţional, este constrâns să stabilească relaţii cu
ceilalţi parteneri sociali, de asemenea raţionali, urmărind maximizarea utilităţii. Din
aceste strategii, confruntate cu strategiile potenţialilor parteneri, iau naştere
aranjamentele de negociere cu parteneri egali în scop – maximizarea de utilitate.
Pentru a fi eficace, managerii trebuie să fie capabili să renunţe la deciziile greşite
sau la activităţile care decurg din acestea.
Managerii cu experienţă ştiu că eficacitatea unei decizii este determinată de două
criterii: calitatea deciziei şi ataşamentul celor care trebuie să o implementeze. Calitatea
deciziei este determinată de modul în care este desfăşurat procesul de luare a deciziilor.
O decizie de calitate care nu este implementată potrivit, este însă ineficace.
Implementarea este determină de ataşament, motiv pentru care gradul de implicare a
celor care vor implementa decizia este vital pentru succesul procesului decizional.
Majoritatea managerilor sunt conştienţi că deciziile sunt luate pe baza unor
informaţii imperfecte despre evenimentele viitoare. Evenimentele neprevăzute pot
influenţa chiar şi rezultatele celor mai atent gândite decizii. Datorită faptului că ştiu că vor
fi evaluaţi de către superiori, parteneri şi subalterni în funcţie de eficienţa şi eficacitatea
deciziilor lor, managerii sunt de obicei tensionaţi în momentul luării deciziilor şi
implementării lor.
Omul nu este un calculator, care nu greşeşte niciodată. Raţionalitatea economică
nu înseamnă că, la modul absolut, indivizii sunt egoişti, infailibili, ci că pur şi simplu,
pornind de la resursele disponibile, printre care şi informaţia, ei caută să obţină maximum
de satisfacţie posibilă.
Raţionalitatea nu implică un comportament sistematic contabilicesc. Calculul
economic presupune timp, mijloace tehnice şi informaţii. Toate acestea au un cost care
nu este raţional a fi suportat decât dacă se găseşte o compensare prin avantajul aşteptat
ca urmare a deciziei luate. Deoarece indivizii raţionali nu utilizează decât o parte din
informaţiile disponibile, calculul general fiind prea laborios, ei se pot înşela.
„Raţionalitatea nu exclude eroarea, ea exclude eroarea sistematică, acea repetiţie care
n-ar putea fi niciodată corijată” (5).

14
 BIBLIOGRAFIE

1. Buchanan, James, Limitele libertatii. Intre anarhie si Leviathan, Institutul European,

Bucuresti, 1997.
2. Durkheim, Emile, Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, Bucuresti, 1974.
3. Elster, John, Nuts and Bolts for the Social Science, Cambridge University.
Press,1989.
4. Friedman, M., The Methodology of Positive Economics in Eassays Positive
Economics, Chicago, 1953.
5. Genereux, J., Economie Politique, 1.Introduction et micro-economie, Hachete,
Paris,1990, p.15-16.
6. Harsanyi, John C., Essays on Ethics, Social Behaviour, and Scientific Explanation,
D. Reider Publishing Company, Boston, 1990.
7. Hollis, Martin, The Philosophy of Social Science, Cambridge University Press, 1994.
8. Kirsner, Israel, Perspectiva economica, Ed. All, Bucuresti, 1996.
9. Laslett,P., Locke’s Two Treatises of, Govemment, 2-nd, Edition, Cambridge,1970.
10. McKenzie, Richard si Tullock, Gordon, 1981, The New World of Economics.
Explorations into the Human Experience, Richard D. Irwing, Inc., Illinois, 1981.
11. Milton, Friedman, Ethics for Modern Life,St. Martin`s Press, New York, 1991.
12. Mill, J.S. , lucr. cit, p.58.
13. Mises, Ludwig von, Human Action, Fox&Wilkes, San Francisco, 1941.
14. Mumford, L., The Condition of Man, Harcourt, New York, 1973
15. Munteanu, C., Mirajul Raţionalităţii Economice, Editura Sedcom Libris, Iaşi,2001.
16. Pareto, V., Manuale di economia Politica, Milano, 1906
17. Parsons, Talcott, “A functional Theory of Change” in Social Change, Ed. Amitai
Etzioni şi Eva Etzioni, Basic Books, Inc., Publishers, New York, London, 1961.
18. Pohoaţă, I., Paradigme de gândire, Introducere în epistemologia economică, Editura Universităţii
Al. I. Cuza, Iaşi,1994.
19. Popper, K., Logica Cercetării Ştiinţifice, lucr. citate., Conjectures and Refutations,
The Grow of Scientific Knowledge, Routledge and Kegal Paul; London, 1969.
20. Robins, L., The Nature and Significance of Economic Science aput I. Kirsner,
Perspectiva economica, 1996.
21. Simon, H. A. Raţionality as Process and as Product of Thought, in Bell,
D.E.,H. Raiffa şi Tversky, Decision Making, Cambridge University Press, 1988.
22. Simon, H. A., The New Sof Management Decizioncience, Pretince-Hall, Englewood
Ciffs, New Jersy,1977.
23. Smith, A. An Inquirz Into the Nature an Causes of the Wealth of Nations, Modern Library,
New York, 1965.
24. Şăineanu, L., Dicţionar Universal al Limbii Române, vol. IV, Mydo Center, Iaşi, 1996.
25. Weber, M., Economy and Society, 1922 aput M. Hollis, The Philosophy
of Social Science, 1994.
.
15
16