„LUCEAFĂRUL” de Mihai Eminescu

Un prim aspect ce pune în valoare particularitățile textului eminescian este apartenența

acestuia la curentul romantic, reliefat prin numeroasele trăsături specifice acestei mișcări
artistice.
Poemul considerat filosofic, mitic și alegoric, în egală măsură, are ca sursă principală de
inspirație folclorul, element al esteticii romantice. Prin urmare, sursele de inspiraţie sunt
esenţiale în justificarea apartenenţei la romantism. Apetenţa pentru filosofie este justificată de
preluarea imaginii geniului, privit ca dominat de inteligenţă, sacrificiu pentru „o oră de iubire”,
din opera lui Arthur Schopenhauer, „Lumea ca voinţă şi reprezentare”, dar şi prin conceptul
relativităţii lumilor preluat din „Critica raţiunii pure” a lui Immanuel Kant, dovadă a valorificării
acestei filosofii fiind replica Demiurgului: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem
moarte”. De asemenea, Eminescu ţine cont şi de un alt element crucial al esteticii romantice,
folclorul, transpunând în propria sa viziune asupra lumii concepte culese din basmul german
„Fata în grădina de aur” de Richard Kunisch. Aspectul mitic e redat de preluarea unor idei din
mitul Zburătorului, considerat de George Călinescu unul dintre cele patru mituri esențiale ale
culturii române. Mai mult, hibridizarea genurială completează sursele de inspirație de esență
romantică, întărind apartenența poemului eminescian la acest curent. Victor Hugo scria că în
noua literatură romantică „nu există reguli, nici modele”, ci doar „legile speciale, care pentru
fiecare compoziție în parte rezultă din caracteristicile proprii fiecărui subiect”. Astfel, în
„Luceafărul”, Eminescu elimină granițele dintre genurile literare, apelând la epic prin prezența
firului narativ și a personajelor, la liric datorită expresivității profunde ce domină textul, și chiar
și la dramatic, prin amplele secvențe dialogate și monologate. Se poate vorbi, prin urmare, de
prezența unui lirism al măștilor, dincolo de fiecare model uman ilustrat în lucrare ascunzându-se,
de fapt, eul liric.
Mai apoi, antiteza este principiul fundamental pe care Mihai Eminescu își construiește
discursul, atât la nivel ideatic, cât și la nivel stilistic, ceea ce dovedește apartenența operei sale la
romantism. Astfel, macrotextual, antiteza își face simțită prezența cu precădere în ceea ce
privește relația dintre fata de împărat și luceafăr, exponenții a două planuri antinomice:
universal-cosmic și uman-terestru („Căci eu sunt vie, tu ești mort”; „Cum că eu sunt nemuritor,/
Și tu ești muritoare?”). Mai mult, nivelul ideatic pune în valoare și opoziția dintre ipostazele
aceluiași eu – Luceafărul –, care apare atât în ipostaza de înger („Un înger se arată”), cât și în cea
de demon („Un demon se arată”). Astfel, prin Hyperion, Eminescu creează un adevărat mit
poetic, conturându-l în mod concomitent ca o întruchipare a geniului și daimon, entitate
mediatoare între planuri opuse; el este și titanul răzvrătit împotriva unei ordini imuabile, și spirit
pur din aceeași substanță cu Demiurgul. Totodată, la nivel microtextual, antiteza apare ca figură
de stil ce pune în valoare portretul Luceafărului („Un mort frumos cu ochii vii”), dar și statutul
Demiurgului („Căci tu izvor ești de vieți/ Și dătător de moarte”).
Un al doilea aspect esențial în reliefarea particularităților de construcție a poemului
„Luceafărul” de Mihai Eminescu este problematica. La rândul ei, aceasta demonstrează
apartenența textului la curentul romantic. Lucrarea emblematică pentru scriitura eminesciană
apare construită în jurul unui aspectul general: condiția geniului în lume și întru eternitate, care
dezvoltă, însă, arii tematice multiple. Dintre acestea se remarcă iubirea văzută în două ipostaze –
dragostea neîmplinită, apolinică, ce surprinde incompatibilitatea a două ființe ce aparțin unor
lumi antinomice, și dragostea împlinită, dionisiacă, între doi tineri ce împart același destin. În
egală măsură, poate fi identificată și tema cunoașterii prin eros („Dacă nu știi ți-aș arăta/ Din bob
în bob amorul”) sau prin logos („Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”),
tema cosmogoniei („Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine”), dar și a naturii care
vibrează la trăirile umane (pastelul terestru din partea a patra: „Răsare luna liniștit/ Și tremurând
din apă.// Și împle cu-ale ei scântei/ Cărările din crânguri.”).
O primă secvență care încorporează crezul filosofic eminescian conform căruia omul este
veșnicul prizonier al imposibilității depășirii propriei condiții apare valorificată încă din tabloul
întâi. Prin urmare, deși fata de împărat și Luceafărul se îndrăgostesc, comunicarea lor poate avea
loc doar indirect, prin oglindă ori vis („Ea îl privea cu un surâs,/ El tremură-n oglindă,/ Căci o
urmă adânc în vis/ De suflet să se prindă”), două motive romantice prin excelență. Pe de-o parte,
oglinda valorifică spațiul virtual în care tangența celestului și a terestrului devine posibilă. Pe de
altă parte, planul oniric constituie nu numai o modalitate a omului de geniu de a evada din
realitatea meschină cu care nu se poate identifica, ci și o modalitate de conjugare a celor două
planuri antitetice în vis, întrucât, fiind un exponent al absolutului, Luceafărul nu se poate
individualiza în universul comun al fetei de împărat fără a se detașa de principiile construcției
sale interioare. În egală măsură, cele două motive fundamentale susțin tema iubirii, deoarece
între cele două personaje se remarcă o formă înaltă de „coincidentia oppositorum” generată de
antinomia cosmic-terestru, de incompatibilitatea planurilor. Cu toate acestea, dragostea lor
rămâne una neîmplinită, putându-se realiza numai în oglindă, prin visare, transformând conceptul
de atracție fascinantă a contrariilor într-un aspect tragic.
O altă secvență relevantă în evidențierea temei și a viziunii despre lume în poemul
eminescian este reprezentată de tabloul al treilea, în cadrul căruia confruntarea dintre Hyperion și
Demiurg accentuează antiteza dintre lumea nemuririi și cea a risipei, dintre perenitate și
efemeritate. Călătoria lui Hyperion, metaforă a regresiei până la haosul primordial („Căci unde-
ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște”), plasează planul universal-cosmic în
atemporalitate („Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște”), potențând, astfel,
intensitatea sentimentelor și setea de iubire ca act al cunoașterii („Nu e nimic și totuși e/ O sete
care-l soarbe”). Mai mult decât atât, Demiurgul subliniază perisabilitatea, precum și nimicnicia
naturii umane („Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte”), făcându-l pe Hyperion să își
recupereze și să își accepte adevărata condiție, aceea de nemuritor („Iar tu, Hyperion, rămâi/
Oriunde ai apune…”), dar și să își recapete detașarea demiurgică, reintrând în sfera superiorității
reci.
Un al treilea aspect ce valorifică particularitățile de construcție a operei lui Mihai
Eminescu este reprezentat de elementele de conținut ce pun în lumină tema și viziunea despre
lume a autorului.
Dintre acestea se detașează, mai întâi, titlul. În poemul cu același nume, Mihai Eminescu
reușește să creeze un mit literar instituit încă din titlu: „Luceafărul”. În comparație cu denumirea
basmului popular, „Fata în grădina de aur”, se remarcă focalizarea viziunii poetice asupra
prezenței masculine și dispariția referentului spațial fabulos, care îl plasează pe luceafăr în
atemporalitate. Totodată, este înlăturat elementul spațial, deoarece Hyperion nu cunoaște nicio
limitare de acest gen: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte”. Substantivul-
titlu este reluat în poem ortografiat cu minusculă, ceea ce confirmă natura categorială a
protagonistului, care apare perceput de către oameni drept o stea aducătoare de noroc,
perspectivă care se află în antiteză cu personajul excepțional de basm, purtător al unor valori
morale, devenit o instanță esențial contemplativă și o entitate supraindividuală. Totuși, adevărata
sa identitate este revelată numai în planul universal și în relație cu Demiurgul, care îi rostește
numele – Hyperion – și cu care împarte aceeași condiție superioară.
Totodată, imaginarul poetic este un element esențial pentru evidențierea temei și a viziunii
despre lume în textul eminescian. Acesta se dezvoltă pe două planuri aflate în antiteză – uman-
terestru și universal-cosmic –, care tind să se apropie sau să se delimiteze, într-o compoziție de
un echilibru clasic, figurând un model sferic al operei. Dispus în patru unități compoziționale,
textul poetic se organizează ca o structură polifonică. Primul tablou dezvăluie cadrul romantic în
care fata de împărat îl invocă, în repetate rânduri, pe luceafăr, comunicarea lor fiind posibilă
numai la întrepătrunderea dintre tangibil și intangibil prin „oglinda visului”. Cele două făpturi
antitetice se îndrăgostesc și, deși aparțin unor lumi incompatibile, fata îi cere Luceafărului să
renunțe la condiția sa superioară în favoarea iubirii terestre. Prin urmare, în prima parte a
poemului, cele două planuri coexistă și se întrepătrund prin întrupările Luceafărului în visul fetei
de împărat. Ulterior, cel de-al doilea tablou se concentrează asupra planului uman, dezvoltând
idila pământeană dintre Cătălin și Cătălina, destinați unul celuilalt nu numai prin apartenența la
același plan și prin acceptarea propriilor limitări, ci și prin nume. Construit în registrul
antieroicului, Cătălin este un element contrastant în raport cu Luceafărul. Planul transcendentului
este prezent doar ca termen de referință în neasemuita elegie în care Cătălina dă glas celei mai
adânci nostalgii a ființei conștiente de neputința de a-și împlini visul de iubire. A treia secvență
surprinde în mod exclusiv universul cosmic, asociind poemul cosmogonic, meditația filosofică și
pastelul cosmic, prin prisma revelării călătoriei lui Hyperion către Demiurg și intrarea lui în sfera
Absolutului spațio-temporal, precum și a refuzului Demiurgului, motivat de absurditatea dorinței
lui Hyperion, care nu poate modifica legile firii. În cele din urmă, secvența finală dezvăluie
delimitarea irevocabilă a celor două planuri supuse unor rigori opuse. Cele două personaje se
intersectează pentru ultima oară, văzându-se din perspectiva propriei condiții, asumate definitiv.
Nu în ultimul rând, substanță a limbajului poetic, figurile semantice joacă un rol esențial în
transmiterea mesajului, dar și în construcția incipitului și a finalului, asigurând transpunerea
universului mitic și alegoric în conștiința lectorului. Incipitul poemului poartă însemnele
epicului, valorificând formula inițială a basmului: „A fost odată ca-n povești,/ A fost ca
niciodată”, care proiectează povestea „in illo tempore”. Următoarele versuri alcătuiesc portretul
fetei de împărat, care se remarcă între ceilalți muritori prin rang („Din rude mari împărătești”),
dar și prin frumusețe, sugerată prin superlativul absolut (epitetul în inversiune „o preafrumoasă
fată”), și mai ales prin puritate (comparația „Cum e fecioara între sfinți”). Utilizarea elementelor
cosmice în descrierea acesteia sugerează pe de-o parte unicitatea acesteia, iar pe de altă parte,
apropierea planului de care aparține Luceafărul („luna între stele”), ceea ce justifică armonia
acestora. De asemenea, finalul este constituit de ultima replică a Luceafărului, în care eroul își
asumă definitiv condiția, dar și imensa singurătate. Acum el nu mai răspunde la chemarea fetei
altfel decât prin câteva cuvinte aspre, în care subliniază limitarea acesteia. Metafora „chip de lut”
trimite la fragilitatea umană și chiar la perspectiva creștină asupra genezei. Motivul cercului,
încadrat într-un epitet („cercul vostru strâmt”), trimite la un spațiu închis, în care oamenii sunt
prizonierii propriului destin („norocul vă petrece”). Prin antiteză romantică se conturează
condiția ființelor superioare, a geniului ce privește detașat la zădărnicia lumii: „Ci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Nemurirea lui Hyperion ascunde însă și o adâncă durere, acesta
fiind condamnat la singurătate și rămânând incapabil de a cunoaște cu adevărat iubirea.
În concluzie, opera „Luceafărul” de Mihai Eminescu este un punct de referință nu numai
pentru perioada junimistă ori curentul romantic, ci pentru întreaga literatură română, aceasta
aducând în prim-plan o construcție amplă atât la nivel formal, cât și la nivel ideatic.