Lucrări practice Fiziologia aparatului cardio-vascular

LEGEA FRANK-STARLING
DE ADAPTARE A INIMII
PRIN MECANISM INTRINSEC

ASPECTE TEORETICE
Aparatul cardiovascular este supus continuu reglării prin mecanisme intrinseci şi
extrinseci, care acţionează atât la nivelul cordului cât şi la nivelul vaselor. Scopul
reglării este adaptarea debitului cardiac la activitatea complexă a organismului şi
redistribuirea sa moment cu moment la organe şi ţesuturi în funcţie de
necesităţile permanent variabile ale acestora. Cele două tipuri de mecanisme
acţionează intricat in vivo, astfel încât, efectele mecanismelor de reglare intrinseci nu
pot fi individualizate, identificate şi evaluate separat.
Mecanismele intrinseci de reglare cardiacă acţionează direct la nivelul cordului,
independent de sistemul neuro-endocrin. Cordul este reglat preponderent prin
mecanisme intrinseci doar în puţine situaţii şi acestea sunt patologice, ca de exempu:
 cordul denervat din transplantul cardiac;
 cordul în insuficienţă cardiacă cronică severă cu epuizarea mediatorilor din
terminaţiile simpatice din miocard.
Totuşi, şi în aceste situaţii acţionează mecanisme de reglare umorale, concomitent cu
mecanismele intinseci.
În condiţii fiziologice, reglarea cordului este reglată pe cale nervoasă, prin intervenţia
sistemului nervos vegetativ, simpatic şi parasimpatic şi pe cale umorală.
MECANISMELE INTRINSECI DE REGLARE A CORDULUI
Mecanismele intrinseci de reglare aale cordului sunt:
 mecanismul heterometric descis prin Legea Frank-Starling, care stabileşte
relaţia dintre forţa de contracţie şi lungimea iniţiala a sarcomerului;
 mecanismele homeometrice (adaptarea se realizează fără modificarea lungimii
fibrei miocardice). Acestea sunt:
 mecanismul Anrep – realizează adaptarea cordului prin modificarea
contractilităţii miocardice;
 mecanime care realizează adaptarea cordului prin modificarea frecvenţei
cardiace.
LEGEA FRANK- STARLING
Legea Frank-Starling se referă la unul dintre cele mai importante şi mai bine studiate
mecanisme de adaptare ale cordului, şi anume, la relaţia dintre variaţia lungimii de
repaus a fibrei miocardice şi forţa sa de contracţie.
Se cunoaşte faptul că un muşchi striat, scheletic, cu cât este mai întins, mai alungit în
repaus, înainte de contracţie, cu atât răspunsul său, contracţia , respectiv scurtarea sa
vor fi mai ample. Capacitatea de travaliu a muşchiului scheletic creşte paralel (în
anumite limite) cu creşterea sarcinii sale (demonstrat de O. Frank pe muşchiul
scheletic).
O. Frank şi apoi E. Starling au extins această relaţie fundamentală şi la studiul
performanţei cardiace. Această lege fiziologică fundamentală a fost demonstrată mai
întâi pe cord de broască de către Frank în 1895, apoi pe cord de mamifere de către
Paterrson, Piper şi Starling în 1914.

1
Fiziologia aparatului cardio-vascular Lucrări practice

Particularităţile anatomo-funcţionale ale miocardului ca muşchi care circumscrie o

cavitate, face dificilă transpunerea datelor fiziologiei muşchiului striat la miocard.
Din acest motiv, în experiment, Starling şi, ulterior alţi cecetători au utilizat echivalenţe
ale noţiunilor de lungime şi forţă. Aceste echivalenţe sunt:
 Volumul telediastolic sau enddiastolic (V.T.D) sau de umplere a cavităţilor
ventriculare şi presiunea telediastolică sunt parametri cardiaci care modifică
lungimea de repus a fibrei miocardice şi sunt folosiţi ca echivalenţe pentru
alungirea iniţială a fibrei musculare. Acesti parametri determină presarcina.
 Volumul sistolic de ejecţie (VS) sau presiunea sistolică sunt parametri cardiaci
echivalenţi cu forţa de contracţie a miocardului.
Rezistenţa periferică sau tensiunea dezvoltată în miocard reprezintă postsarcina.
o
 La cordul uman V.T.D. are o valoare de circa 130 ml. Din aceasta,
se evacuează 70 ml. (volumul sistolic), rămânând în cord o
cantitate de sânge (volum telesistolic – V.T.S. – sau endsistolic) de
aproximativ 50-70 ml. Acesta este alcătuit din volum sistolic de
rezervă şi din volum rezidual de cca.10 ml. care nu poate fi expulzat
de inimă, oricât ar creşte forţa de contracţie a miocardului.
 În efort fizic, stimularea sistemului nervos vegetativ simpatic,
eliberează mediatorii - adrenalina şi noradrenalina care acţionează
asupra cordului crescând forţa de contracţie, deci crescând volumul
sistolic (de la 70 la 120 ml). Acum, inima se contractă mai puternic,
evacuând o cantitate mai mare de sânge (pe seama volumului
sistolic de rezervă).

PREPARATUL EXPERIMENTAL CORD-PLAMÂN REALIZAT DE STARLING

Starling a studiat modalitatea de adaptate a lucrului mecanic al inimii, pe un preparat
cord-pulmon de câine. Inima şi plămânii, cu mica circulaţie rămân în funcţie.
Circulaţia sistemică este înlocuită, plecând din aortă printr-un sistem de tuburi care
permit realizarea unei rezistenţe la curgere, modificabilă de experimentator pentru
obţinerea de valori variabile ale presiunii arteriale. Din acest sistem de tuburi, sângele
oxigenat şi încălzit la 370 C, este recoltat într-un rezervor ce comunică cu una din
venele cave. Ridicând rezervorul faţă de atriu, se poate regla astfel afluxul venos.
Inima, în aceste condiţii îşi poate continua activitatea, datorită mecanismelor intrinseci
(lipsa de inervaţie înlătură orice fel de influenţă a sistemului nervos asupra cordului).
Modificând pe rând, fie afluxul venos la cord, fie rezistenţa la curgere a sângelui
se urmăreşte adaptarea cordului la noile condiţii de lucru:
 Dacă se creşte afluxul venos la cord (ridicând rezervorul, sau mărind numărul
de picături pe minut care intră prin vena cavă în cord) şi lăsând rezistenţa la
curgere nemodificată, se constată că volumul de umplere a cavităţilor
ventriculare – V.T.D. creşte, deci creşte presarcina, care va determina o alungire
a fibrei miocardice. În consecinţă va creşte forţa de contracţie în sistolă,
realizând un volum sistolic mai mare (proporţional cu creşterea afluxului
venos).
o În acest caz, cordul s-a adaptat la creştera presarcinii şi funcţionează în
regim staţionar atunci când debitul de sânge sau soluţie pompat este egal
cu debitul care intrară în vena cavă. Adaptarea implică, însă, un

2
Lucrări practice Fiziologia aparatului cardio-vascular

compromis, şi anume alungirea fibrei miocardice şi menţinerea alungirii în

condiţiile menţinerii presarcini crescute.
o Situaţiile patologice în care defectul nu dispare şi presarcina continuă să
crească solicită acest mecanism de adaptare până când alungirea
excesivă a fibrei miocardice nu mai permite creşterea forţei de contracţie.
Reducerea severă a forţei de contracţie concomitent cu dilatarea cordului
produc scăderea debitului cardiac şi intrarea ventriculului în stare de
insuficienţă.
 Dacă menţinem afluxul venos nemodificat, în schimb creştem rezistenţa
opusă evacuării sângelui din cord (deci creştem postsarcina), vom constata la
început, o scădere a volumului sistolic, urmată după câteva sistole de evacuarea
unui volum sistolic constant, egal cu cel dinaintea modificării rezistenţei la
curgere.
o iniţial, inima nu reuşeşte să evacueze în întregime volumul sistolic în faţa
acestei noi rezistenţe, şi va expulza o cantitate mai mică de sânge. Va
rămâne astfel în cord, după această primă sistolă, un volum de sâge, numit
volum telesistolic (V.T.S.) sau endsistolic, la care se va adăuga un volum
asemănător la a doua sistolă. În decurs de câteva cicluri cardiace creşterea
V.T.D. va alungi fibra miocardică. Drept consecinţă, forţa de contracţie va
creşte şi cordul va expulza aceeaşi cantitate de sânge ca şi înainte de
creşterea postsarcinii, dar împotriva unei rezistenţe la ejecţie mai mare;
o menţinerea defectului şi solicitarea excesivă a acestui mecanism de adaptare
poate conduce, ca şi în cazul anterior la instalarea insuficienţei venticulului ca
pompă.
Pe baza acestor experimente, Starling împreună cu Frank au enunţat “legea inimii” la
Cambridge, în 1915 şi anume: forţa de contracţie a miocardului este proporţională
cu gradul de umplere a cavităţilor cardiace, deci cu întinderea iniţială a fibrelor
miocardice.
Mecanismul Frank- Starling a fost demonstrat şi printr-un experiment efectuat pe inima
de broscuţă, prezentat în lucrarea practică.

LUCRAREA PRACTICĂ

Obiective
Se urmăreşte adaptarea inimii în condiţiile creşterii succesive a:
 afluxului venos (întoarcerii venoase - presarcina)
 rezistenţei periferice - postsarcina
NOTĂ! În paragrafele următoare este descris modelul experimental în care se foloseşte
inima de broască.
Materiale necesare: broască, ace de seringă,planşetă de lemn, aţă, foarfece, ace cu gămălie,
 pensă fină – anatomică, tăviţă de material plastic, hârtie de filtru; borcan cu soluţie Ringer 0,6%
la care se conectează un tub de plastic cu perfuzor şi la capul terminal o canulă de sticlă; canule
de sticlă pentru canulat aorta de broască; tub de sticlă cu ieşiri laterale
Tehnica de lucru
Se spinalizează o broască, se fixează pe planşetă (fig.1), se disecă tegumentele, muşchii abdominali, se
taie claviculele, se descoperă cordul. Se introduce un fir de aţă pe sub vena cavă care se va lega apoi pe
o canulă de sticlă introdusă în vena cavă printr-o incizie făcută cu foarfeca. Canula are distal o mică
umflătură, care împiedică ieşirea sa din venă, după ce s-a legat firul de aţă. Capul celălalt al canulei este
în legătură printr-un tub de plastic cu un borcan ce conţine soluţia Ringer, care va perfuza cordul de
broască. Una din crosele aortei se leagă, iar cealaltă se canulează cu o canulă de sticlă ce comunică
3
Fiziologia aparatului cardio-vascular Lucrări practice

printr-un tub de material plastic, cu un tub de sticlă vertical ce prezintă din loc în loc nişte căi laterale.
Astfel, obligatoriu ce intră în cord prin vena cavă, va ieşi pe această crosă aortică canulată – pe prima
ieşire laterală a tubului vertical. În acest experiment, numărul de picături (soluţie Ringer) de la perfuzor
este echivalent cu afluxul venos, iar tubulatura laterală pe unde va înainta lichidul pompat de cord,
reprezintă rezistenţa periferică.

Fig. 1. Schiţă reprezentând montajul

lucrării practice
legea Franck-Starling
Rezultate:
 creşterea numărului de picături de la perfuzor (deci creşterea afluxului venos)
este urmată de creşterea numărului de picături (respectiv creşte volumul
sistolic) pompate de cord pe prima ieşire laterală a tubului vertical de sticlă; inima
se va mări, datorită creşterii volumului de umplere ventricular.
 dacă lăsăm ritmul de perfuzie nemodificat, dar de această dată obturăm (cu o
bilă de sticlă sau punem o pensă) prima ieşire laterală a tubului de sticlă, vom
obliga inima să pompeze lichidul primit, pe o distanţă mai mare (până la a 2-a
ieşire laterală a tubului de sticlă), deoarece a crescut rezistenţa în faţa evacuării
cordului. În această situaţie, la început va scădea frecvenţa cardiacă şi debitul
pompat de inimă, inima se va mări şi în final, dacă se va adapta va reuşi să
evacueze atât cât a primit de la perfuzor, deci debitul sistolic va rămâne
constant.
Fenomenul descris de legea Frank-Starling este explicat prin schimbările structurale
produse ca urmare a alungirii sarcomerului, care induc modificări în mecanismul
contracției. În condiții fiziologice lungimea sarcomerului la miocard este de 2-2,2 μm,
aceasta fiind lungimea optimă pentru dezvoltarea forței de contracție eficiente,
corespunzătoare funcționării cordului în regim staționar. Modificarea lungimii va avea
următoarele efecte:
o scurtarea sarcomerului sub 2 μm produce suprapunerea excesivă a
miofilamentelor de actină și miozină cu reducerea numărului de punți formate
între cele două miofilamente și în consecință reducerea forței de contracție
dezvoltate;
o
4
Lucrări practice Fiziologia aparatului cardio-vascular

o alungirea la 2,4 μm este favorabilă formării unui număr mai mare de punți între
miofilamentele de actină și miozină, ceea ce va duce la dezvoltarea unei forțe
maxime de contracţie;
o alungirea, în continuare a sarcomerului dispune miofilamentele în poziții
îndepărtate care scad numărul punților dintre acestea. La o lungime de 2,6 μm,
forța de contracție scade, iar presiunea dezvoltată este mult redusă.
Notăm (vezi fig. 4) că distensibilitatea sarcomerului la fibra miocardică (1,8-2,6 μm) este
mult mai mică decât în cazul fibrei musculare striate (1,4-3 μm).
SEMNIFICAŢIEA FIZIOLOGICĂ A MECANISMULUI FRANK STARLING
Mecanismul heterometric Frank-Starlig intră în acţiune atunci când V.T.D. şi/sau
presiunea telediastolică sunt suficient de crescute încât să producă întinderea fibrei
musculare. Maximul forţei de contracţie este dezvoltat de miocard la presiunea
telediastolică de aproximativ 12 mmHg, iar la 15 mmHg mecanismul este ineficient.
În condiţii fiziologice, notăm că valorile presiunilor telediastolice sunt: pentru ventriculul
stâng 6 mmHg, iar pentru ventriculul drept 2,5 mmHg.
Reglarea prin mecanismul Frank-Starling se realizează la nivelul fiecărui ventricul,
independent de celălalt ventricul şi de sistemele nervos şi umoral, care influenţează
miocardul în întregul său.
În condiţii fiziologice, adaptarea prin mecanismului Frank-Starling realizează corelarea,
practic egalizarea debitelor celor doi ventriculi, rapid, în decursul câtorva cicluri
cardiace.
Explicaţie: ventriculii drept şi stâng funcţionează ca două pompe aşezate în serie, care,
pentru a menţine sistemul cardivascular în regim staţionar de funcţionare, trebuie să
pompeze sângele cu debite egale. Deoarece există diferenţe structurale şi
hemodinamice între cei doi ventriculi şi între marea şi mica circulaţie, parametrii
hemodinamici se modifică moment cu moment în condiţii fiziologice (alimentaţie,
activitate, efort fizic, modificări ale temperaturii mediului,somn, poziţia corpului, etc.).
Din aceste considerente debitele celor doi ventriculi sunt uşor şi rapid variabile.
FIZIOLOGIE INTEGRATIVĂ
Mecanismul Frank-Starling intervine în reglarea cordului, concomitent cu mecanismele
nervoase şi umorale în situaţii patologice în care creşte presarcina sau postsarcina.
Creşterea presarcinii supraîncărcarea prin volum ) se întâlneşte în:
 afecţiuni cardiace: insuficienţe valvulare, şunturi arterio- venoase;
 afecţiuni extracardiace: volemie crescută, întoarcere venoasă crescută şi /sau
rezistenţă periferică scăzută;
 alte situaţii:
 creşterea volemiei prin ingestie voluntară, excesivă de lichide sau în diabetul
insipid;
 trecerea din ortostatism în clinostatism: creşte întoarcerea venoasă la atriul
drept;
 trecerea din clinostatism în ortostatism: creşte întoarcerea venoasă din
teritoriul venei cave;
 perfuzie cu ritm rapid;
 expunerea la temperaturi scăzute;
 eforturi fizice intense, prelungite.
Creşterea postsarcinii (supraîncărcarea prin creşterea rezistenţei periferice) se
întâlneşte în:
5
Fiziologia aparatului cardio-vascular Lucrări practice

 afecţiuni cardiace: stenoze valvulare, cardiomiopatie obstructivă hipertrofică,

hipertensiune arterială etc.;
 afecţiuni extracardiace:
 hipertensiune arterială în mica şi marea circulaţie,
 hipervâscozitatea sângelui, tireotoxicoză, embolii pulmonare etc.
Reprezentarea grafică a mecanismului Frank-Starling
Mecanismul F. Starling, se poate reprezenta grafic cu următoarele coordonate:
 pe abscisă : lungimea fibrei miocardice – respectiv V.T.D. sau presiunea
telediastolică;
 pe ordonată : forţa de contracţie, respectiv tensiunea sau presiunea ventriculară
sau travaliul sistolic ( lucrul mecanic efectuat).
Pe graficele din figurile 2, 3 și 4 sunt reprezentate curbele de performanță ale fibrelor
miocardice și cordului în totalitate, în contracția din sistolă (starea activă) și în repaus
(stare pasivă).
Sarnoff şi Mitchell au arătat că în condiţii normale sau patologice, mecanismul F.
Starling se reprezintă mai corect printr-o serie de curbe funţionale şi nu printr-o singură
curbă. Deplasarea spre stânga a curbei, arată o creştere a contractilităţii cardiace (vezi
fig. 3 și fig. 4 C).

Fig. 2. Relaţia tensiune – lungime Fig. 3. Curba funcţei ventriculare

Curba punctată reprezintă creşteri presionale
corespunzătoare la fiecare creştere a volumului Un efect inotrop pozitiv deplasează curba în sus şi la
diastolic stânga; un efect inotrop negativ deplasează curba în
Curba plină reprezintă diferite niveluri presionale jos şi la dreapta (după Kleineman, 1986).
sistolice dezvoltate la fiecare valoare a umplerii
(după Pasteur, 1981)

6
Lucrări practice Fiziologia aparatului cardio-vascular

Procent din
valoarea
maximă a
tensiunii
active

Lungime sarcomer
(m)
A. Diagrama Lungime-Tensiune (izometrică)

Fig. 4. Graficele A, B și C reprezintă curbele corespunzătoare relației lungime-tensiune

pentru cordul uman (după W. Boron și E. L. Boulpaep, 2009)

7
Fiziologia aparatului cardio-vascular Lucrări practice

Studiu individual

1. Consultaţi un dicţionar medical, cursul de fizilogie şi materialele indicate în

bibliografie pentru a defini termenii: miocard, miofibrile, sarcomer, intrinsec,
extrinsec, heterometric, homeometric, in vivo, in vitro, volum telediastolic,
presiune telediastolică, presiune sistolică.
2. Revedeţi cursul Fiziologia muşchiului striat, din anul I.

FIŞĂ DE LUCRU ÎN LABORATOR

1. Enunţaţi legea elaborată de Frank şi Starling

............................................................................................................................................
2. Explicaţi termenii: presarcină şi postsarcină.

………………………………………………………………………………………………..........
3. Precizaţi care sunt echivalenţele noţiunilor de lungime şi forţă, utilizate de Starling în
experiment

............................................................................................................................................
4. Descrieţi pe scurt cele două etape de lucru ale experimentului Frank-Starling şi
indicaţi rezultatele.

………………………………………………………………………………………………..........
5. Notaţi valorile normale pentru: volumul telediastolic, volumul sistolic şi presiunea
telesistolică în ventriculul stâng şi în ventriculul drept.

............................................................................................................................................
6. Explicaţi modificările care apar prin alungirea sarcomerului.

8
Lucrări practice Fiziologia aparatului cardio-vascular

………………………………………………………………………………………………..........
7. Notaţi valoarea presiunii telediastolice şi lungimea sarcomerului la care forţa de
contracţie dezvoltată este maximă.

………………………………………………………………………………………………..........
8. Reprezentaţi grafic şi comentaţi relaţia lungimea sarcomerului-tensiune pentru
întregul cord.

............................................................................................................................................
9. Explicaţi reprezentarea grafică a curbelor de performanţă ale miocardului ca o familie
de curbe.

………………………………………………………………………………………………..........
10. Enumeraţi câteva situaţii fiziologice în care intervine mecanismul de reglare
intrinsec heterometric Frank-Starling.

………………………………………………………………………………………………..........
11. Enumeraţi şi explicaţi câteva situaţii patologice în care intervine mecanismul de
reglare intrinsec heterometric Frank-Starling.

………………………………………………………………………………………………..........
12. Comentaţi rolul mecanismului Frank-Starling în reglarea cordului.