Lumea subacvatică

Nu de puține ori ne-am putut da seama că viața bate filmul, cum se zice, și la fel
se poate afirma și că natura, cu viețuitoarele ei, întrece imaginația noastră. Ființe
mai mici sau mai mari, cu forme, culori și mediu de viață divers ne fascinează,
ne surprind și ne trezesc curiozitatea.
Una din frumusețile exotice incontestabile ale naturii este Bergia coerulescens,
un melc de apă fascinant ca înfățișare și coloristică. Acesta traiește în Oceanul
Atlantic, centrul și vestul Mării Mediterane, în apele din Caraibe și Jamaica.
Molusca în cauză face parte din Regnul – Animalia, Încrengătura – Mollusca,
Clasa – Gasteropoda, Ordinul – Nudibranchia, Familia – Aeolidiidae, Genul –
Berghia, Specia – Bergia coerulescens.
Melcul marin este destul de mic, în general exemplarele ajung până la maxim 7
cm. Identificarea lui se face destul de ușor, corpul este de culoare albă și
prezintă pe suprafață niște formațiuni asemănătoare unor “degete”, colorate în
bleu și cu vârful galben. Aceste formațiuni se numesc Cerata și au dublă
funcție, respiratorie și de apărare.
Bergia coerulescens se hrănește cu anemone. Ca majoritatea moluștelor din
aceeași familie, melcul colectează substanțele veninoase în vârful Cerate-lor,
devenind, la rândul lui, veninos.
Ca toți melcii din ordinal Nudibranchia și aceștia sunt hermafrodiți, au atât
aparat genital femel cât și mascul. În momentul împerecherii, ambii parteneri
încearcă să penetreze cu penisul corpul celuilalt pentru a depune materialul
seminal. Masculul victorios, care reușește penetrarea, este cel dominant. Ouăle
sunt depuse într-un substrat, unde se dezvoltă și eclozează, transformându-se în
larve, apoi în adult.
Datorită înfățișării splendide, melcii marini sunt crescuți și pe post de animale
de companie. Acvariile marine sunt populate cu aceștia, însa inconvenientul
major este faptul că au o durată de viață scurtă, doar de câteva luni.

Generalități despre melcii de apă din Genul Nudibranchia

Începând cu anul 1943, când Jacques-Yves Cousteau a folosit pentru prima dată
în istorie costumul autonom de scufundare, minunile din lumea subacvatică au
ieșit la suprafață, putând fi admirate de toată lumea. Pe lângă toate creaturile
fascinante care trăiesc sub apă, cele din genul Nudibranchia sunt unele dintre
cele mai uimitoare, datorită frumuseții lor, culorilor incredibile și formelor
exotice. Modul lor fascinant de deplasare a adus melcilor de mare și numele de
fluturi ai oceanelor.
În zilele noastre se cunosc peste 7500 de moluște care rezistă pe pământ de mai
bine de 600 milioane de ani.
Pe planetă există mai mult de 3000 de specii diferite de Nudibranchia.
Chiar dacă în stadiul larvar carapacea este prezentă, după metamorfoza în adult
aceasta dispare.
Numele Nudibranchia provine din latină, nudus = gol, dezbrăcat și brankia =
aparat respirator. Principalul aparat respirator nu este protejat de carapace, iar
cel secundar se numește Cerata.
În general, forma corpului este alungită și simetrică, iar dimensiunile sunt între 3
mm și 15 cm.
Durata de viață este destul de scurtă, de la câteva luni până la maxim 3 ani,
pentru unele specii.
Moluștele Nudibranchia se pot împărți în două grupe, în funcție de
morfologie: Dorids și Aeolids.
GRUP DORIDES
Cele din grupul Dorids prezintă o pereche de “antene”, rhinofore, pe cap și
organe de respirat, sub formă de coadă stufoasă, asemănătoare unor pene
grupate, pe spate. La nivelul acestor formațiuni are loc un intens schimb de gaze.
GRUP AEOLIDS
Cele din grupul Aeolids au rhinophore pe cap, însă corpul este îmbracat în multe
formațiuni digitiforme, numite Cerata, cu rol respirator, digestiv și de apărare.
Rinophorele (antenele) sunt prevăzute cu senzori pentru “miros” și “gust”, sunt
foarte sensibile și se pot retrage, pentru apărare.
Ochii sunt localizați la nivelul capului, în apropierea creierului, ei nu pot
percepe imagini clare, ci măsoară intensitatea luminoasă.
Aparatul bucal este prevăzut cu dinți chitinoși, care sunt situați deasupra sacului
care se numește radula și cu ajutorul căruia molusca se hrănește.
Molustele sunt carnivore, se hrănesc cu bureți, corali, anemone, câteodată cu
alge sau chiar cu alți melci marini. Au capacitatea de a ingera prada potențial
toxică, acumulează toxina extrasă și o folosesc în scop de apărare. Inamicii
moluștelor sunt unele specii de crab și unii pești.
Deși melcii de mare am văzut că sunt hermafrodiți, având atât aparat sexual
femel cât și mascul, totuși autofecundarea este rară. Copulația, de cele mai multe
ori, este reciprocă, ambii parteneri dau și primesc material seminal și ambii vor
depune ouă. Organele copulatoare sunt situate pe partea dreaptă a corpului,
moluștele pozitionându-se opus una lângă alta. În general, ouăle sunt în formă
de spirală și sunt depuse lângă prada din care se hrănesc. Ele au culoare albă sau
roz, portocalie sau roșie, fiind determinate de hrana pe care o consumă. În
funcție de temperature, dezvoltarea ouălelor poate dura între 5 și 50 de zile.
Ouăle se transformă în larve planctonice (veligera), apoi în adult.
Sistemul de apărare al melcilor de mare este cu adevărat uimitor. Dacă melcii cu
cochilie se pot retrage în aceasta pentru apărare, cei care nu au cochilie folosesc
alte metode, ingenioase și sofisticate. Pierderea cochiliei a putut face ca aceștia
din urmă să se poată dezvolta sub diferite forme uimitoare, să crească și să se
miște mai rapid. Deplasarea mai rapidă, prezența unor țepi calcaroși pe corp,
desprinderea unor părți din corp (autotomie), camuflajul, înseși culorile corpului
(colorație aposematică) și posibilitatea de a-și schimba coloritul, sunt câteva din
metodele lor de apărare contra prădătorilor. Pe lângă toate acestea, moluștele
dețin și un mecanism chimic de apărare. Au glande în care secretă compuși
toxici, gen acid sulfuric, folosiți în momentul în care sunt atacate,. Așa cum am
văzut, moluștele pot extrage și toxine din surse externe, devenind ele însele
otrăvitoare. Prădătorii vor ține minte, cu siguranță, să stea cât mai departe de
aceste moluște micuțe, dacă au încercat anterior să le atace.