SECOLUL XX - INTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM.

IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE IN ROMÂNIA ŞI IN EUROPA

a. IDEOLOGII DEMOCRATICE ŞI TOTALITARE ÎN EUROPA

In secolul al XX-lea are loc o confruntare intre regimurile democratice si cele totalitare. In timpul
primului razboi mondial principiile democratiei liberale au avut de suferit datorita interventiei puternice a
statului pentru obtinerea victoriei. Mai mult, dupa incheierea acestuia statul cauta să mentina controlul
pentru solutionarea maarilor probleme cu caracter economic sau social.
In cele mai importante state democratice - Marea Britanie, Franţa, S.U.A. - pentru rezolvarea
gravelor probleme cu care se confruntau după război, electoratul a adus la putere partidele de dreapta:
Partidul Conservator in Anglia, Blocul Naţional in Franţa, Partidul Republican in S.U.A. Acestea au
promovat o politica economica de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmulţirea
acţiunilor revendicative. Mai mult, in S.U.A. republicanii promovează o politica izolaţionistă in
plan extern, protecţionistă (pe plan economic) si puritană cu accente xenofobe pe plan intern). Aceste partide
au dominat scena politică până la marea criză economică din 1929-1933.
In Europa centrală si rasariteana prabusirea marilor imperii: german, austro-ungar si rus a fost
urmata de aparitia unor state cu regimuri politice liberal – democratice. Consolidarea sistemului democratic
depindea in aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrara si cea constitutională. Noile
state introduc, intre 1919-1921, legi care, cu mici diferente, prevăd desfiintarea marii proprietăţi in
schimbul despagubirilor si redistribuirea pămantului catre tărani. In acelasi timp guvernele elaborează
constitutii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambitiile
conducătorilor si lipsa de experienta a electoratului, au dus la deterioarea mecanismelor constitutionale şi la
concentrarea puterii in mainile executivului. In aceste conditii viitorul democratiei este tot mai mult legat de
personalitatea sefului statului: daca acesta respectă regulile constitutionale, regimul respectiv evoluează in
sens democratic, cum a fost in Cehoslovacia. In schimb in alte state, ca de exemplu Polonia, solutia a fost
spre autoritarism.
Marea criză din 1929-1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confruntă cu grave
probleme economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta, Olanda, Belgia,
Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau in Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravietuiesc, în
altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instalează regimuri autoritare.

Idei si regimuri totalitare. Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei
interbelice, reacţiile faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste ţi la
instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. In context îşi fac apariţia ideologiile
extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.

Fascismul a apărut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în
grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o
Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure
prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism si pe
promisiunile de restaurare a "onoarei naţionale". Ei considerau ca statul naţiune avea viaţa sa
proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-1 compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în
Italia de Benito Mussolini. Deceptionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de ample
mişcări sociale, provocate si susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea dictaturii
proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. In faţa
acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.
Fasciştii organizează „marşul asupra Romei”, determinându-l pe regele Victor Emanuel al
III-lea, care se temea de tulburări sociale, să demită guvernul si sa accepte numirea lui Mussolini ca
prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar în urma
alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputaţilor devine majoritar fascistă, asigurându-i lui

7
Mussolini toate pârghiile puterii.
Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a
fost redusa la tăcere, libertarea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă.
Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste "Ovra" si rigorile
Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor
politici.
Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere "statul corporatist" care asigura
prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor „Il Duce” a impus adoptarea unor
masuri si programe care s-au bucurat de susţinere populară: a încercat sa controleze marele capital, sa
stăvilească abuzurile si corupţia, a luat masuri împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abila fasciştii au
urmărit să redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei.
Antrenarea Italiei in agresiuni externe si in al doilea razboi mondial a determinat
scaderea popularităţii lui Mussolini si retragerea sprijinului popular. A fost înlaturat de la putere in
iulie 1943.

Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea “Mein Kampf”. La

baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul.
Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese
învinsă in primul razboi mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles.
Germanii considerau ca li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent pe nationalism si pe
promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice
si sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare. Singura soluţie pe care o sustinea Hitler
era dictatura unui singur partid condus de un lider providential care să supună naţiunea în numele
binelui general. El urmărea crearea unui imperiu (reich) care sa-i cuprinda pe toţi germanii. Justifica
expansiunea germana prin nevoia de "spaţiu vital" pentru rasa ariană, considerată superioară. Spre
deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism si in special din antisemitism, o componentă esenţială
a programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane si de aceea naziştii
susţineau eliminarea lor prin exterminare.
Preluarea puterii de către nazişti are loc in ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor
din 1932, preşedintele Hindenburg 1-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul
Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania. Având majoritatea in Parlament, Hitler a
obţinut puteri dictatoriale, in martie 1933. Acest fapt semnifica sfârşitul republicii de la Weimar si
instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici:
toate partidele au fost scoase in afara legii cu excepţia Partidului Naţional Socialist, mişcarea
sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. In anul 1934, după moartea
preşedintelui Hindenburg, a preluat si atribuţiile acestuia proclamându-se "Fuhrer ".
De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârşitul anului 1934
cei mai mulţi avocaţi, medici, profesori si funcţionari evrei si-au pierdut slujbele sau dreptul de a-si
practica meseriile. Prin Legile de la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile
in cadrul statului german.
Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui
devotament fanatic faţă de regim si înregimentat în organizaţii precum "tineretul hitlerist".
Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din
cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tau - care constituiau
contrariul valorilor promovate de naţional-socialişti.

Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamental teoria "luptei de clasă". El
susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va
prelua pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că
revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi îtr-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.
In concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia comunista
promitea oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei societati fara clase, in care

8
sa fie instaurate egalitatea si dreptatea. Teoria marxista sustinea ca in prima etapa, cea a construirii
socialismului, era necesara mentinerea statului, ca instrument al “dictaturi proletariatului”,
necesar reprimarii oricarei forme de rezistenta a dusmanilor clasei muncitoare.
Primul regim comunist s-a instalat in Rusia, in octombrie 1917, sub conducerea lui Lenin.
Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor si băncilor, naţionalizarea
pământului, proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Intre anii 1918-1921 s-a
desfăşurat un război civil între partizanii vechiului regim (albii) si susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai
multe state europene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice. Bolşevicii au dezlănţuit teroarea:
au înfiinţat poliţia secretă (CEKA) cu misiunea de a-i lichida pe toţi cei care se opuneau noului
regim, a fost suprimata libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta, a fost decretată munca
obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna si a fost
respinsa intervenţia străină. In 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).
Totalitarismul si teroarea s-au consolidat in timpul conducerii lui Stalin. Economia URSS a
inregistrat unele progrese mai ales in domeniile: energetic, metalurgic, constructiilor de masini. S-a lichidat
analfabetismul, au fost adoptate unele masuri de protectie sociala. Activitatea culturala a fost insa treptat
subordonata slăvirii lui Stalin, intr-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite.
După al doilea război mondial, comunismul s-a aflat in ascensiune devenind mondial, dar in
ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prăbuşit, iar statele respective au optat pentru democraţie.

b. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA

După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică

fundamentată pe introducerea votului universal în 1918 si pe adoptarea în 1923 a noii Constituţii. In
articolul 5 erau prevazute drepturile si libertăţile cetăţeneşti specifice unui stat democratic.
Constituţia din 1923 la articolul 33 prevedea: "Toate puterile statului emană de la naţiune,
care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune si după principiile si regulile aşezate de
Constituţiunea de faţă". Ea avea la baza principiul separării puterilor in stat: puterea legislativa,
puterea executiva si puterea judecatoreasca.
Prevederile Constituţiei din 1923 au constituit baza democraţiei româneşti interbelice, dar
funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin aceasta s-a dovedit a fi dificilă. Lipsa de experienta a
electoratului, rivalitatea dintre partide, ambitia conducatorilor, gravitatea problemelor ce urmau a fi
rezolvate au dus la o deteriorare a mecanismelor constitutionale si la concentrarea puterilor in mainile
executivului si ale sefului statului.
In sistemul politic din Romania interbelica partidele politice aveau un rol esential, dar Constitutia
din 1923 nu continea nici un cuvant despre acestea. Totusi legea fundamentală prevedea anumite drepturi si
libertati care pentru a putea fi exercitate, presupunea existenta partidelor politice.
Se înregistrează, intre anii 1918-1921, o maxima proliferare a partidelor politice "unele intitulându-
se agrariene" sau "ţărăniste " cu scopul de a atrage electoratul din mediul rural, majoritar, altele naţionaliste
care urmarea atragerea celor sensibili la ideea de patriotism.
Scena politica interbelica a fost dominata de doua partide: Partidul National Liberal si Partidul
National Taranesc care au guvernat tara in cea mai mare parte a perioadei interbelice.

Liberalismul punea in centru societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul
razboi mondial. Dupa razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul care pune
accentul pe interventia statului, apreciind ca interesul general prima asupra celui individual. Aceasta
conceptie a fost dezvoltata de personalitati de marca, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă
Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante contributii la teoria si practica industrializarii,
punctul esential al doctrinei neoliberale. Viitorul era, in conceptia lui St. Zeletin - cel mai de seama
teoretician al neoliberalismului - in industrializare si urbanizare. Ei au accentual rolul industriei si au
întrevăzut o strânsă legatura intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice.
Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind ,,protecţionismul”, concretizată

9
in formula "prin noi înşine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor naţionale, in
primul rând prin forţe proprii. Deviza "prin noi înşine" nu trebuie interpretată ca o atitudine exclusivistă,
de înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta in condiţii mai avantajoase ca până atunci.
Pentru Ştefan Zeletin, Constituţia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de nastere
a neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic si se întemeia pe separaţia
puterilor in stat. El aprecia: „Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de
vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor
individuale ca "funcţii sociale”.
Democraţia, idee de baza a gândirii liberate de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan teoretic,
de atenţia ideologilor liberali, cu deosebire în perioada interbelică, in care aceasta era virulent
combătută de grupările extremiste de dreapta.

Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit in societatea

românească. Aceasta concepţie a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion
Mihalache, Gh. Zane ş.a. Ei susţin că România - ca si celelalte state agrare - evolua pe o cale
necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Spre deosebire de poziţia pro-
industrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera
problema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul război
mondial - Partidul Ţărănesc si, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită
gospodăriei ţărăneşti şi agriculturii.
Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogena si independentă, cu un rol
deosebit in evolutia ulterioara a societatii romanesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei taraniste si
apoi a "statului ţărănesc” - ca cea mai autentica expresie a democratiei - se putea realiza gospodaria
taraneasca trainica, bazata pe "proprietatea de munca". Taranistii sustineau cresterea rolului
statului in economie, considerand-o chiar o necesitate. Pornind de la conceptia ca Romania trebuie
sa ramana un stat preponderent agrar, reprezentantii taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor
ramuri industriale, in mod special a celor care valorificau produsele agricole si bogatiile subsolului.
In schimb ei se impotriveau protectionismului vamal ridicat, sustinut de liberali.
Reprezentanţii ţărănismului apreciau ca România nu dispunea de suficient capital pentru
susţinerea dezvoltării economiei si se pronunţau pentru politica "porţilor deschise" faţă de capitalul
străin.
Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia in 1920 ca statul român nu poate fi decât un
stat ţărănesc, pentru ca poporul român este un popor de ţărani si pentru ca munca ţărănească condiţiona
toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut "lupta de clasă" a ţărănimii
si muncitorimii împotriva "burgheziei oligarhice", apoi (după 1924), au preconizat "apărarea de
clasă" împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din partea burgheziei. In moţiunea adoptată in
1935 la Congresul Partidului Naţional Ţărănesc se insista pe o colaborare a tuturor forţelor sociale
in cadrul statului naţional-ţărănesc pe baza unei reale democraţii.
Mecanismul democratic stabilit de Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus
in aplicare. Dificultatea a fost data in primul rand de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut vechea
practica, instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma dizolvarea corpurilor
leguitoare si organizarea de alegeri. Astfel ca nu legislativul desemna executivul ci invers. In perioada
interbelica s-a inregistrat o mare instabilitate guvernamentala; in cei 20 de ani ai perioadei interbelice
s-au perindat la cârma ţării 30 de guverne si au avut loc 10 alegeri generale.
Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând in aplicare
politica "prin noi înşine" au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării si emanciparea
economiei ţării de sub dependenţa capitalului străin. A fost adoptată noua Constituţie în 1923; au fost
adoptate legi privind comercializarea si controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea
energiei (1924) legea pentru organizarea si exploatarea căilor ferate (1925) etc.
Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărăniştilor si
liberalilor. Taranistii au guvernat in intervalele 1928-1931 si 1932-1933 punând in practică politica
economica a "portilor deschise". Reveniti la guveraare, in 1933, liberalii au promovat măsuri de

10
incurajare a industriei nationale si de creştere a rolului statului in economie. Datorită unui complex
de factori interni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă,
regimul democratic stabilit prin Constitutia din 1923 a început sa funcţioneze tot mai defectuos şi a
eşuat in urma alegerilor parlamentare din 1937.

Extremismul. Alături de cele două concepţii - liberalismul si ţărănismul - in perioada interbelica

au apărut si curente extremiste de dreapta si de stânga. Cea mai importanta grupare extremistă de
dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu care, in 1927, se desprinde din Liga Apărării
Naţionale Creştine şi întemeiază Legiunea Arhanghelul Mihail, iar in 1930 îşi constituie o secţie
politică numită Garda de Fier.
Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit sa sublinieze atât
orientarea antisemită, cât si condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice
acuzaţi de materialism, de lipsă de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin
moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa si apologia morţii. In viziunea lor
democraţia parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita vinovata de scindarea natiunii prin
lupta dintre partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea populatiei, lipsa de moralitate, facilitarea
acapararii avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea Romaniei marii finanţe internationale
evreieşti. In locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii sustineau teoria
elitelor. In planul politicii externe mişcarea legionara a acţionat pentru alianţa României cu Germania
si Italia afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca soarele
de pe cer". Legionarii au ajuns la putere in septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial,
au promovat o politica profund antidemocratica, de teroare.

Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat in 1921 care a
aderat la Internaţionala a III-a comunistă. Concepţia comunista (marxist-leninistă) aprecia că
orânduirea capitalistă e perimată din punct de vedere istoric si trebuia lichidată pe calea revoluţiei.
Esenţa doctrinei comuniste se afla in documentele Partidului Comunist, care apreciau ca România era
o "veriga slabă a lanţului imperialist" şi că de aceea trebuia pregătită revoluţia in vederea înlăturării de la
putere a burgheziei si moşierimii, instaurării puterii proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace
de producţie in scopul edificării societăţii socialiste.
In anul 1923 comuniştii români au adoptat si susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor
la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată "stat
multinaţional", creaţie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrată. Orientarea antinaţională a
P.C.R. a dus la scoaterea lui în afara legii, in anul 1924. In august 1944, în condiţiile înlăturării
regimului antonescian, PCR participa la guvernare şi treptat reuşeşete să preia întreaga putere.

11