Petcu Cătălin Emil

AMG 2A

Medicina între arta și știinta

„Cititul nu te poate face niciodată medic. Medicina este o artă şi ea necesită practică.
Dacă ar fi de ajuns să vorbim latina, greaca şi ebraica pentru a deveni un medic bun, atunci
oricine ar putea să-l citească pe Livius pentru a ajunge un mare comandant de oşti”.–Franz
Hartmann „Paracelsus – Viaţa şi învăţătura”

Dezbaterea asupra statutului medicinei ca artă sau știință este considerată ca fiind
nesfarșită în context filosofic însa în context practic, un medic de succes trebuie să fie un
artist înarmat cu suficiente cunoștințe științifice în medicină.

Din vremuri imemoriale, omul s-a străduit să controleze bolile și până în urmă cu
câteva sute de ani, boala fizică a fost înțeleasă în mare măsură din punct de vedere religios sau
spiritual. Artefactele din perioada preistorica din Egipt (6000-5000 î.Hr.), indică faptul că
bolile mintale și fizice nu au fost distinse una față de alta, iar ambele au fost considerate a fi
cauzate de spirite rele, posedări demonice sau alte forțe spirituale. Medicina mesopotamiană
între 3200-1025 î.Hr. implica un amestec de paradigme supranaturaliste și naturaliste, cu
tratamentele aplicate, uneori, prin practici spirituale și în alte momente prin metode naturale,
care implicau frunze de plante, rădăcini și amestecuri de părți din animale. În civilizația
hindusă (2300-1700 î.Hr.), brahmanul (preotul hindus) efectua ritualuri de dans, recitatări de
incantații și utiliza amulete în scopul vindecării bolnavului. Plante aromatice, poțiuni lichide
și produsele provenite de la vacă au fost, de asemenea, administrate ca și substanțe
medicamentoase vindecătoare. În Grecia antică, medicina era relaționată de religie, fiind sub
patronajul zeului Asklepios (Esculap în versiunea romanilor). Dar acesta era „theios aner”, un
zeu-om, ce putea conversa atât în limbajul uman, cât și în cel divin, ce putea empatiza cu
condiția umană, vindeca și salva. Din acest motiv, în primele secole creștine Asklepios era
principalul antagonist al lui Hristos, iar medicii îl utilizau ca prototip al iubirii și preocupării
față de ființele umane. Fie în mod direct sau indirect, intervenția lui Asklepios în problemele
oamenilor abundă in literatura greacă și latină antică. Homer(Iliada,4.193 si 204) îl prezinta
ca pe un „medic fara greseala”, dar nu ca zeitate. Pindar (Pythice,3) menționează că aceasta a
fost încredințat centaurului Chiron pentru a fi salvat de tatăl ucigaș, instruindu-l în arta
vînatorii si în medicina, devenind astfel apt a realiza vindecari miraculoase, inclusiv învieri de

1
morți. De teama de a nu-i învăța pe oameni această practică, Zeus îl omoară, dar este așezat în
cer, printre stele, devenind constelatia șerparului, și prin urmare venerat ca zeitate. În alte
surse, el ar fi fost fiul zeului Apollo, de unde preluarea simbolurilor acestuia (câinele si
sarpele), exprimând reînnoirea, legatura cu pamîntul și cunoscătorul plantelor medicinale. În
lumea latină, cultul sau este menționst de Titus Livius, în Metamorfoze si Ovidiu, în Fastele.
De-a lungul antichității, societatea greacă a recunoscut nevoia de îngrijire divină a
infirmităților omenești. Persoana în nevoie de vindecare lua inițiativa de a recurge la
Asklepios și ai săi preoți-medici (Asklepiadai) pentru vindecarea bolilor. Cultul său a devenit
foarte popular în lumea greco-romană antică, înainte și după era creștină, al cărui scop
declarat era de a realiza înnoirea în ființa umană și renașterea prin însănătoșire. Câțiva termeni
medicali moderni, ca „igienă”, „clinic”, „panaceu” sau „cicatrizare” își au rădăcina în teoriile
și practicile cultului asklepian. Primul principiu al metodei sale era așezarea pacientului pe un
pat („kline”) în templul său. Termenul de „clinică” derivă astfel de la „kataklinein”,
însemnând așezarea, alungirea pacientului pe un pat.
În timpul nopții, Asklepios ar fi apărut în fața pacienților, arătând ca un bărbat înalt, cu
barbă și o haină alba („chiton”) și cu un șarpe ca personal ajutător (emblema modernă a
medicilor). Era adesea însoțit de soția sa, Hygieia (însemnând „sănătate”, de unde și termenul
de igienă), și fiicele sale Panakeia (de unde și termenul de panaceu- medicament pentru boli)
și Iaso (procesul sau condiția de însănătoșire). De fiecare dată, vindecarea era considerată ca
un mister, iar ritualurile și metodele care duceau la însănătoșire reamintesc de practicile din
tradiția creștină.
Natura era considerată medicul bolii. Dar când corpul fizic slăbea și niciun medic nu
putea vindeca, pacientul nu-și pierdea speranța: recurgea la metafizic, dincolo de fizic, la
Dumnezeu sau divinitate. Asklepios, zeul medicinilor, vindeca fie direct, fie prin intermediul
medicilor. Pacientul se ruga lui Asklepios și medicul își împrumuta mâna acestuia. Se credea
chiar că Asklepios practica chirurgia prin vis.
Medicina a avansat odată cu progresul științei, microbiologul american Rene Dubos
considera ca medicina antică este mama tuturor științelor și a jucat un rol important în
integrarea culturii timpurii, creând un spațiu de lagatura între civilizații diferite de pe tot
globul care s-au unit căutând o modalitate de comunicare pentru a învinge un inamic comun,
boala.
Mulți oameni cred că medicina este o știință, alții cred că este o artă, un alt grup este
de părere că medicina este atât o artă, cât și o știință, fără discuţie, medicina este domeniul în
care dezbaterile, divergenţele de opinii şi conflictele sunt la cel mai înalt nivel . Dar discuţia

2
cu privire la felul în care trebuie înţeleasă medicina – ştiinţă, artă sau ambele – depăşeşte orice
limită şi ea se desfăşoară de secole şi continuă până în zilele noastre.
Armand Trousseau, în a doua jumătate a secolului 19, spunea că nu există ceva mai
nereuşit în viaţă decât un savant care nu e artist şi un artist care nu posedă o bază ştiinţifică în
tot ce întreprinde. În cunoscutul manual al lui Cecil (ediţia 2004), medicina e definită ca o
profesie ce incorporează metodele ştiinţifice cu arta de a fi medic. În acelaşi timp, un cunoscut
medic american se exprima în felul următor: „Ca pacient, dacă aş fi doritor de artă, aş vizita
un muzeu. Dar, cum sunt foarte interesat în a fi tratat, drumul meu mă conduce spre cabinetul
unui medic!“.
Apariţia ghidurilor şi a protocoalelor, aparţinând celei de a doua jumătăţi a secolului
trecut, se datorează aproape în întregime principiului medicinii bazate pe fapte, pe dovezi.
Folosirea ubicuitară a ghidurilor şi a recomandărilor din literatură transformă tratarea
pacientului în ceva foarte apropiat de ştiinţă, bazat pe utilizarea unor date precise şi verificate;
odată puse la punct, acestea au menirea de a rezolva marea majoritate a cazurilor care se
încadrează în grupa respectivă de indicaţii.
Deşi simplă, fraza alăturată deschide o poartă îndeajuns de largă pentru acele opinii
care accentuează importanţa artei în procesul de vindecare a pacientului. Pentru că, din
moment ce un ghid sau un protocol, oricât de bine pus la punct şi oricât de mult bazat pe date
ştiinţifice irefutabile, nu poate rezolva toate cazurile, ci doar cea mai mare parte a lor, atunci
ce se întâmplă cu restul pacienţilor, cei cărora recomandările ghidului nu li se potrivesc sau la
care aplicarea indicaţiilor din protocol nu reuşeşte să producă măcar o ameliorare clinică?
Medicina e o profesiune care se bazează pe studii ştiinţifice obiective şi corect executate, dar
aplicarea lor e de fapt o artă. Această concluzie permite unor comentatori în problemă să
definească medicina ca o artă bazată pe ştiinţă.
Interesantă este şi analiza argumentelor pe care se bazează susţinătorii aspectului de
artă din medicina ca profesiune. Primul argument adus e cel cunoscut de noi toţi, şi anume că
o bună parte din ce ştim azi se dovedeşte a fi incorect peste câţiva ani, iar această realitate
devine serioasă pentru că noi nu putem şti care parte din ce aplicăm azi devine depăşită
mâine. Stricta aplicare – aş zice oarbă – a principiilor de tratament, chiar bazate pe date
ştiinţifice, poate duce la eşecuri, în care victima e pacientul aflat în îngrijire. Şi aici intervine
cel de-al doilea argument în favoarea principiului după care medicina e o ştiinţă aplicată sub
formă de artă: niciun pacient nu seamănă cu celălalt. Cum lucrurile aşa stau, mi se pare
normal să ne asociem celor care declară că îngrijirea unui pacient nu necesită numai o
perfectă cunoaştere a literaturii şi o corectă aplicare a datelor ştiinţifice, ci şi o bună doză de

3
fler, de depistare a caracteristicilor fiecărui pacient şi o putere de discernământ care să permită
aplicarea recomandărilor din literatură sub o formă lipsită de orice manierism şi rigiditate.
Aici intervine rolul experienţei acumulate de-a lungul anilor. Pentru unii, experienţa e definită
ca aceeaşi greşeală efectuată 20 de ani mai târziu. Dar pentru alţii ea face parte din
componenta de artă a medicinii, care permite medicului să aleagă tratamentul cel mai potrivit
pentru pacientul său, alegere bazată şi pe individualitatea pacientului. Iar individualizarea
pacientului necesită experienţă, multă experienţă. Ce altceva defineşte discernământul clinic
dacă nu aplicarea datelor ştiinţifice sub o formă oarecum empirică, dar nu mai puţin corectă?
Pe vremuri, cu mult înaintea erei principiului irefutabilităţii probelor ştiinţifice, regula
policelui – aşa-numita rule of thumb – fusese acceptată de întreaga comunitate medicală ca un
principiu după care aplicarea unui tratament nu se bazează în modul cel mai strict pe
acurateţea datelor sau completa lor veridicitate. Dar tehnologia modernă îl obligă pe
clinicianul de astăzi să se supună probelor ştiinţifice rigide. De aceea literatura din ultimii ani
vorbeşte despre procesul de dispariţie a „artei“ din practica medicală.
Oricum am încerca să interpretăm disputa privind dualitatea medicinii ca profesie,
anumite aspecte ale meseriei noastre nu pot fi anulate şi nici minimalizate. Relaţia medic–
pacient e una umană, bazată pe înţelegere, respect reciproc şi încredere. Aplicarea unui
protocol trebuie executată având în minte diversitatea naturii umane şi organismul care o
găzduieşte. Rigiditatea în gândire şi aplicare a normelor terapeutice reprezintă poate inamicul
cel mai periculos al practicii medicale din prezent.
Profesorul Nino Stocchetti, un eminent medic şi cercetător în domeniul sistemului
nervos central şi al patologiei cerebrale, ne previne, în citatul „Ghidurile corect aplicate pot
reprezenta o alternativă reuşită a greşelilor potenţiale.“ , asupra pericolului ignorării datelor
ştiinţifice pe care se bazează orice ghid practic şi orice protocol. Dreptatea îi aparţine:
aplicarea corectă a recomandărilor are darul de a preveni (în marea majoritate a cazurilor)
comiterea unei erori de diagnostic sau tratament. Dar precauţia provenită din imensa
diversitate a pacienţilor aflaţi în tratamentul unui medic nu poate fi subapreciată. A aplica
rigid datele ştiinţifice în tratamentul unui pacient se aseamănă cu acţiunea unui calculator care
produce simfonii în stilul lui Mozart: rezultatul e corect, dar lipsit de suflu artistic.
Idiscutabil, medicina este atât o artă cât și o știință. Medicina privită ca artă dar și
privită ca știința sunt interdependente dar și inseparabile precum ambele fețe ale unei monede.
Arta în medicină intervine deorece avem de-a face cu o ființă umană, cu corpul, cu mintea cu
sufletul său. Pentru a fi un bun medic trebuie sa devii un bun artist cu suficiente cunoștiințe
științifice.

4
Bibliografie

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3190445/
https://www.viata-medicala.ro/na/arta-medicinii-stiintifice-9024
https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_medicinei