www.referat.

ro

UNIVERSITSTEA DE VEST DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA
AFACERILOR
ANUL I SERIA 2 GRUPA 4

ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE

ESEU
REALIZAT DE:
 -2010-
CUPRINS
pag.

1. INTRODUCERE
………………………………………………………………………...3

2.CARACTERISTICILE STATULUI
.......................................................................5

2.1.Relaţia stat-individ
................................................................................................5

2.2. Opinii cu privire la rolul statului in economie

.................................................6

2.3.Istoricul rolului statului

.........................................................................................7

2.4. Diferenţa dintre stat si celelalte organizaţii ale

societăţii ........................10

3.FUNCŢIILE STATULUI
........................................................................................10

3.1.Funcţia de alocare
.............................................................................................. 11
.

3.2.Funcţia de strangere de fonduri

...................................................................... .11

3.3.Funcţia de redistribuire
......................................................................................12

3.4.Funcţia de stabilizare
........................................................................................13

4. CONCEPŢII GRESITE CU PRIVIRE LA ROLUL STATULUI

...................13
5.CONCLUZII ......................................................................................................
........14

6.BIBLIOGRAFIE ...............................................................................................
........16

1. INTRODUCERE

Lucrarea de faţă are ca scop prezentarea şi exemplificarea rolului statului în

economie. Un termen atât de complex şi de discutat, necesită o atentă studiere şi cere
o dezbatere mai amplă cu privire la nuanţele pe care noţiunea le impune. Lucrarea îşi
propune observarea subiectului din mai multe unghiuri: din punct de vedere istoric, al
evoluţiei termenului, din punct de vedere al teoriilor şi opiniilor emise de-a lungul
timpului, prezintă situaţia actuală şi încearcă să prevadă anumite direcţii care vor fi
urmate de statele lumii în perioada următoare.
Subiectul este unul mai actual ca oricând . Orice formaţiune statală, indiferent
de gradul său de avuţie, de istorie sau populaţie, îşi influenţează economia proprie
prin mijloacele conferite de statutul său unic. Apar astfel întrebări de genul: “Este
acţiunea statului în economie una necesară ?” “Este aceasta una pozitivă?”“Este statul
corect cu toţi cetăţenii săi şi cu celelalte state ?”. Ori proiectul de faţă tocmai doreşte
să ofere răspunsul la aceste întrebări.
Prima parte a eseului îşi propune prezentarea opiniilor şi teoriilor care au
aruncat lumină asupra dezvoltării noţiunii de-a lungul anilor . Tot în această parte
ne-am propus să dezbatem diferenţele care există între stat şi celelalte organizaţii ale
societăţii. în partea a doua a lucrării sunt descrise succint principalele funcţii ale
statului: funcţia de alocare, de strângere a fondurilor, cea de redistribuire şi cea de
stabilizare.
În ultima parte a lucrării sunt prezentate câteva concepţii eronate ale
individului în relaţia sa cu statul. Exemplele elocvente şi prezenţa argumentelor for or
against ajută la o mai bună întelegere a fenomenului. La final se găsesc concluziile
proiectului care sintetizează conceptul, oferindu-i totodata câteva direcţii de evoluţie.

Statul reprezintă organizaţia politică ce deţine pe un anumit teritoriu monopolul

impozitării şi al legislaţiei pe calea utilizării puterii politicii prin organisme specializate în
acest sens, cum ar fi poliţia şi armata. Statul este organizaţia politică ce are drept
caracteristică esenţială puterea de constrângere. Analiza sectorului public, precum şi a
implicaţiillor sistemului politic asupra avuţiei naţiunilor porneşte de la explicarea acţiunii
guvernului în societate. Odată implicat statul în economie trebuie să tindă în mod
constant să fie un actor ca oricare altul în jocul liber al pieţei. Eliminarea reală a
birocraţiei nu se poate face decât prin supunerea unităţilor economice controlate de stat la
regulile de concurenţă specifice ale economiei de piaţă. Rolul alocativ reflectă modul de
alocare a resurselor fiecărui an bugetar. Statul se poate manifesta ca agent economic, fie
prin dezvoltarea unor activităţi industriale şi comerciale proprii, fie participând la
finanţarea unor activităţi în sectorul privat. Existenţa lor ca bugete anexe se justifică: prin
caracterul industrial sau comercial al activităţii statului şi prin scopul finanţării şi natura
beneficiarului resurselor, atunci când se acordă subvenţii sau se finanţează acţiuni
sociale. Rolul alocativ implică resurse financiare pe care statul şi le procura prin vânzarea
anumitor prestaţii, prin fiscalitate şi, dacă aceste resurse nu sunt suficiente, prin
împrumut.
Analiza sectorului public, precum şi a implicaţiillor sistemului politic asupra
avuţiei naţiunilor porneşte de la explicarea acţiunii guvernului în societate. Rolul alocativ
al guvernului vizează utilizarea resurselor pentru producerea şi distribuirea de bunuri şi
servicii publice. Alocarea efectivă a resurselor între sectorul public şi cel privat determină
o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta ca alocarea resurselor este optimă
daca cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la maxim prin intermediul sectorului public
şi celui privat. Producţia de bunuri şi servicii publice e finanţată din resurse bugetare
adică în principal din impozitele şi taxele plătite de toţi contribuabilii.
În cadrul diferitelor doctrine şi şcoli economice, în relaţie cu doctrinele politice si
sociale, abordările privind intervenţia statului în economie cuprind un evantai larg de
orientări şi nuanţe având ca extreme, pe de o parte absolutizarea puterii de reglare a
pieţelor - statul minimal, iar pe de altă parte ignorarea acestora în economiile centralizate.
Abordarea problematicii rolului Statului în economie nu se reduce la alegerea
între intervenţia guvernului sau respingerea oricărei intervenţii guvernamentale ci mai
ales realizarea distincţiei clare între:
-intervenţia necesară şi benefică din punct de vedere economic şi social;
-intervenţia arbitrară într-un sistem în dezechilibru care aduce mai multă pagubă decât
câştig într-o economie natională.
Din acest punct de vedere, funcţii majore recunoscute ale statului în societaţile
democratice moderne cu economie de piaţă sunt:
-crearea cadrului legal al activităţii economice: (elaborarea legilor şi organizarea
judecătorească, asigurarea informaţiilor necesare funcţionării economiei, crearea
sistemului monetar, definirea şi apărarea dreptului de proprietate).
-menţinerea şi dezvoltarea competiţiei (legislaţia privind concurenţa, condiţiile acordării
ajutorului statului, preţurile supravegheate, reglementarea monopolurilor naturale etc.)
-furnizarea bunurilor şi serviciilor publice (producerea de bunuri şi servicii publice pe
care piaţa nu poate, sau nu este interesată să le asigure)
-redistribuirea veniturilor (colectarea de taxe şi impozite pentru asigurarea protecţiei
sociale, ocrotirea copiilor şi a altor categorii sociale aflate în dificultate, asistenţa
medicală etc.)
-corectarea externalităţilor (taxe pentru reducerea efectele negative ale activităţilor
economice, precum poluarea, acordarea de subvenţii pentru amplificarea efectelor
pozitive, precum educaţia, formarea profesională, cercetarea ştiinţifică etc.)
-stabilizarea şi menţinerea echilibrului economic (folosirea bugetului de stat şi a masei
economice pentru a sprijini cresterea economică, pentru a controla inflaţia şi a reduce
şomajul).
Scopul lucrării este de a răspunde la întrebarea “Ce rol trebuie să joace statul în
economie?” este o problemă de bază, care nu se pune doar la nivelul teoriei economice.
Susţinătorii conceptului statului minimal cred că rolul statului în economie ar trebui să fie
drastic limitat. Se consideră că, prin intervenţia statului, libertatea economică şi politică
sunt subminate fiind pusă la îndoială capacitatea statului de a rezolva problemele
economice sau sociale. Aceştia vor să ştie care sunt activităţile eficiente desfăşurate de
stat şi subliniaza modul deficitar de funcţionare a birocraţiei, dificultatea de a controla
organizaţiile guvernamentale uriaşe, problemele de ordin politic care pot să apară si
dificultatea de a aprecia dacă un program guvernamental a fost eficient sau nu.
De cealaltă parte, adepţii intervenţiei statului în economie pun la îndoială capacitatea
pieţei de a rezolva problemele economice şi sociale cu care se confruntă societatea,
scoţând în evidenţă disfuncţionalităţile pieţei, aşteptând ca intervenţia statului să le
corecteze inclusiv prin intervenţia în sectorul privat, chiar dacă această intervenţie poate
afecta libertăţile personale ale individului.
În mod uzual statul intervine în viaţa economică fie printr-un comportament obişnuit unui
agent economic, fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei. În prima situaţie,
statul poate fi producător, consumator, partener în operaţii de schimb. În cea de-a doua
situaţie, statul este titular unic de emisiune monetară, este principalul realizator al
protecţiei sociale, este responsabil al executării bugetului.
Statul se implică în economie atât la nivelul microeconomic, cât şi
macroeconomic. Măsurile adoptate în vederea reglementării activităţii unor agenţi
economici vizează domeniul microeconomiei şi include: administrarea unor preţuri,
fixarea salariului minim şi mediu, gestionarea şi administrarea proprietăţii publice,
acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte de muncă, acordarea de ajutoare etc.
La nivel macroeconomic, implicarea statului vizează măsurile adoptate în vederea
eliminării sau înlăturării unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi şomajul şi capătă forma
politicilor macroeconomice cum ar fi politica fiscală, a cheltuielilor publice, monetară,
bugetară etc.

2. CARACTERISTICILE STATULUI

2.1. Istoricul rolului statului

Rolul statului în economie s-a schimbat major odată cu Marea Criză Economică
din 1927-1933. Scăderea veniturilor provoacă o reducere a consumului. Supraproducţia
agricolă provoacă prăbuşirea cursului mărfurilor alimentare determinând ruinarea
fermierilor. Încrederea in virtuţile economiei liberale dispare. Regimul liberal primeşte o
dublă lovitură: politică, deoarece una dintre marile democraţii este destabilizată, şi
economică, prin confruntarea liberalismului economic cu o profundă criză. în ansamblu,
din 1929 pană în 1932 venitul naţional al SUA scade, de la 87 la 39 de miliarde de dolari.
Criza economică loveşte toate categoriile sociale. Semnul cel mai vizibil al crizei sociale:
1,5 milioane de şomeri în 1929 şi 12 milioane în 1932, adică un sfert din populaţia activă.
Agricultorii sunt cel mai greu loviţi. Ei sunt constrânşi să-şi vândă pământurile la preţuri
foarte mici pentru a-si achita datoriile. Mulţi dintre ei migrează în vest, mai ales spre
California, în căutare de lucru. Saracirea afectează şi funcţionării, membrii profesiunilor
liberale, capitaliştii ruinaţi.Pauperizarea se extinde în întreaga ţară, care descoperă
foamea, grija zilei de mâine şi începe să se îndoiască de valorile în care America crezuse
până atunci: progresul, reuşita, confortul, încrederea în viitor. Din cauza importanţei
economice mondiale a Statelor Unite, criza se propagă rapid . Global, criza a distrus
definitiv ideea conform căreia aplicarea principiilor liberalismului  economic ar putea
duce la bunăstarea şi fericirea tuturor. Pentru a lupta împotriva crizei, Franklin Roosevelt
a anunţat în perioada campaniei electorale un New Deal, o nouă cale sau Noul Curs.
În linii mari, New Deal a urmarit amplificarea rolului statului în economia
americană, susţinerea de către stat a categoriilor sociale defavorizate, protejarea acelor
bănci care erau considerate sănătoase, deci viabile din punct de vedere financiar,
refacerea creditului, relansarea productiei. Toate aceste obiective erau îndreptate spre
ştergerea efectelor crizei declanşate în 1929 şi revenirea S.U.A. în plan economic.
Implicarea statului în economie se poate observa prin procentul cheltuielilor publice în
PIB. Astfel, dacă în 1930 SUA avea un procent al cheltuielilor publice de 10%, în 1980
acestea au înregistrat un procent de peste 30%.
După al doilea război mondial, mai multe ţari occidentale şi-au bazat politica
economică pe teoriile lui Keynes, reuşind să întârzie declanşarea unor crize, să combată
şomajul şi să ducă la creşterea economică. Conform teoriilor lui Keynes, statului îi revine
un rol foarte important în activitatea economică. Este cunoscut îndeobşte pentru pledoaria
sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste, prin care guvernul a folosit
măsuri fiscale şi monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor
economice, crizelor economice şi boom-urilor economice. Este considerat de mulţi drept
fondatorul macroeconomiei moderne şi al keynesianismului.
Richard Musgrave, în studiul său : “The Theory of Public Finance” distingea între
3 roluri ale statului: acela de stabilizator în economie(gândindu-se la ocuparea întregii
forţe de muncă), rolul de a oferi alocaţii şi cel de redistribuire a veniturilor .
Axându-ne pe ultimele dintre ele, putem distinge între cheltuieli guvernamentale
privind redistribuirea veniturilor şi cumpărării directe de bunuri şi servicii. La randul lor ,
cele din urmă se impart în “bunuri publice pure” (care sunt în sine publice, cum ar fi
apărarea ) şi “bunuri private oferite în mod public” (spre exemplu sănătatea şi
invăţământul).
Raportându-ne la graficul cheltuielilor publice în SUA pentru anii 1930 – 1980 se
pot observa două lucruri interesante. Primul este faptul că implicarea statului era aproape
inexistentă înainte de 1930. Se observă apoi o creştere vertiginoasă în jurul anului 1940,
creştere datorată cheltuielilor pentru apărare, cheltuieli care ajunseseră la 40% din PIB
faţă de doar 2% în 1930. După încheierea războiului cheltuielile pentru apărare scad şi în
schimb cresc cele cu caracter non-defensiv.
Al doilea lucru interesant este creşterea constantă a cheltuielilor publice în PIB
de-a lungul anilor 1950-1980. Mulţi dintre analişti au sugerat că indivizii tind să consume
mai multe bunuri publice cu cât devin mai bogaţi, aceste bunuri publice comportându-se
ca şi produse de lux .
în 1980 a avut loc o scădere a rolului statului în economie. în majoritatea ţărilor,
candidaţii care aveau ca platformă o mai restrânsă implicare a statului în economie au
fost aleşi. Asta s-a reflectat şi în faptul că în SUA cheltuielile publice au început să
rămână la un nivel constant şi să se axeze mai mult pe oferirea de asigurări sociale celor
în vârstă. Tot în aceeaşi direcţie , preşedintele Reagan a luat hotărârea de a înfiinţa o
Comisie a Privatizării care să scoată de sub tutela statului cele mai mari companii . Acest
lucru s-a întâmplat şi în celelalte state. Spre deosebire de acestea,în SUA, majoritatea
companiilor importante se aflau deja sub control privat. S-a urmărit slăbirea rolului
statului şi astfel au avut loc mari tulburări în domenii diverse: linii aeriene, transporturi şi
distribuţie de gaze naturale. Au avut loc schimbări şi în ceea ce priveşte politicile statelor.
Astfel , George Stigler profesor la universitatea din Chicago , a primit Premiul Nobel
parţial pentru teoria sa conform căreia comisiile desemnate de stat pentru a administra
situaţiile de monopol tind să fie absobite de domeniile asupra cărora fac reglementări.
Dar această politică nu a dat rezultatele scontate. Astfel, în ceea ce priveşte piaţa
companiilor aeriene, la început a avut loc o creştere a numarului acestora, dar în cele din
urmă , industria a început să fie una de tip oligopol, numărul companiilor s-a stabilizat,
iar preţurile practicate au fost caracterizate ca foarte mari. Asta contrazice oarecum teoria
liberei concurenţe care susţine că atunci cand există concurenţă , costurile tind să scadă.
Din această cauză perioada care a urmat a înregistrat o creştere a implicării statului în
economie.

2.2. Relaţia stat-individ

Funcţionarea oricărei economii se bazează pe o anumită arhitectură instituţională

care este în mare parte acţiunea guvernului în societate. Viaţa individului în societate este
rezultatul general al unui anumit sistem de reguli la originea cărora se gaseşte statul, prin
intermediul deciziilor politice. Este vorba atât de instituţiile politice externe (Constituţia,
Principiul separării puterilor în stat, etc.) cât şi de cele economice, legale şi juridice
(legislaţia, codurile comerciale) care stabilesc limitele acţiunii umane în societate.
Sectorul public desemnează acea parte a economiei în care se manifestă pe de o
parte proprietatea de stat li pe de altă parte cea publică. Subiecţii acestor categorii de
proprietate sunt ministerele şi organismele guvernamentale, precum şi toate societaţile şi
întreprinderile (publice şi de stat) care produc diverse bunuri, fie ele de natura publică fie
privată.

2.3. Opinii cu privire la rolul statului in economie

Viziunea liberală despre stat

Ideea generală a liberalismului din care decurge întreaga sa argumentare
împotriva implicării statului în binele concret este libertatea individuală. Liberalismul
susţine că fiecare individ este capabil să-şi urmărească propriul scop în viaţă şi să
acţioneze în funcţie de resursele de care dispune pentru a-şi îndeplini dorinţele. Statul nu
trebuie să-şi propună asigurarea fericirii tuturor cetăţenilor şi, de altfel, nici nu ar putea să
ducă la îndeplinire acest deziderat, spun liberalii. Ceea ce poate asigura statul este un
climat bazat pe reguli formale (instituţionale), iar în acest climat individul trebuie să aibă
posibilitatea să-şi ducă la îndeplinire propriile dorinţe şi proiecţii asupra viitorului său, în
funcţie de capacităţile şi resursele deţinute.Cadrul formal amintit are o reprezentare în
planul economic prin economia de piaţă. Conform viziunii liberalismului acest gen de
economie este singurul capabil să ofere libertatea individului, necesară urmării interesului
personal. În această ecuaţie, statul trebuie să se implice doar pentru a asigura anumite
reguli ale jocului, care să fie identice pentru toţi cei care formează societatea. Din acest
motiv pentru liberalism statul este un arbitru care veghează la respectarea regulilor
jocului, iar dacă aceste reguli nu sunt respectate să apeleze la constrângeri pentru a
impune respectarea legilor. În viziunea liberală aceste premise au ca rezultat pentru
individ libertatea, utilă în urmărirea propriului scop. Singura îngrădire a libertăţii
individului apare atunci când individul recurge la încălcarea libertăţii celorlalţi pentru
satisfacerea propriilor nevoi. În acest sens, J. S. Mill afirmă că este autorizată
subordonarea spontaneităţii individuale unui factor extern, cum este statul, numai atunci
când acţiunile unui individ aduc atingere celorlalţi. Respingerea implicării statului în
problemele concrete ale societăţii este susţinută şi prin rezultatele pe care le-ar putea avea
o astfel de acţiune. Bunăoară, Friedrich Hayek, în Drumul către servitute, analizează
această problemă şi ajunge la concluzia că, dacă statul imaginează şi impune tot felul de
legi care să prevadă cazuri particulare şi concrete, rezultatul este unul singur: abuzuri
sistematice. Prin urmare, spune Hayek, statul trebuie să formuleze reguli şi legi suficient
de generale (opuse ordinelor speciale), astfel încât să funcţioneze în împrejurimi care să
nu poată fi prevăzute în detaliu. Dacă printr-o anumită lege imaginată de stat pot fi făcute
previziuni detaliate asupra efectelor acesteia, respectiva lege se transformă într-un
instrument prin care statul obligă indivizii să se îndrepte spre obiectivele fixate de acesta.
Aşa cum Richard Musgrave spunea, formularea unei teorii economice despre
sectorul public poate fi abordată în două feluri. Una poate adopta o perspectivă normativă
şi caută să definească ce funcţii economice ar trebui să îndeplinească guvernul şi a
descrie politici adecvate pentru îndeplinirea acestor funcţii. Se mai poate pleca de la un
punct de vedere pozitivist ce caută să explice de ce actualele politici sunt adoptate şi să
prezică ce politici vor fi adoptate în viitor.
Margaret Thatcher scria în cartea “The Dawning Steet Years” : “O politică
economică corectă depinde, în mod crucial, de o apreciere corectă a activităţilor ce cad în
sfera statului şi a celor ce cad în sarcina populaţiei”. Multe probleme apar în cazul
determinării rolului guvernului în sistemul economic. Acestea includ mărimea şi scopul
activităţii guvernamentale, însă , este clar că o cale de mijloc ar fi cea mai potrivită pentru
“administrarea” unei economii naţionale. Starea a fost poate cel mai bine descrisă cu mult
inainte de apariţia interventionismului sau a Marii Crize de către marele poet francez Paul
Valery: “dacă statul este prea puternic, ne va strivi; dacă este slab, atunci va muri ”. De
asemenea includ şi problemele proprietăţii private, baza de distribuire a avuţiei prin
intermediul politicilor de venituri şi cheltuieli, prestarea de servicii publice precum şi cele
mai bune metode economice de prestare a acestora.
 Problema centrală este nivelul implicării statului în activitatea economică.
Aceasta apare atunci când statul se implică prea mult . De exemplu, economiile care s-au
dezvoltat în interiorul sistemelor comuniste apărute după cel de-al Doilea Război
Mondial, economii planificate şi susţinute integral de stat, s-au dovedit a fi un eşec sigur.
Cazul Chinei, ţară incă sub regim comunist, este unul special. Boom-ul economic
înregistrat în această ţară în ultimii ani cu creşteri economice ce ating 10% pe an este
rezultatul unei politici speciale a statului care a permis în anumite zone aplicarea unui
regim economic diferenţiat, cu fiscalitate redusă şi libertate deplină pentru intreprinzătorii
particulari, fapt ce a facut ca numeroşi investitori să aleagă această ţară ca destinaţie,
multumită şi unui cost foarte redus al resurselor umane. Sistemul comunist chinez a
descoperit că lăsând o economie liberă va avea mai multe de caştigat şi că vremurile în
care statul decidea totul au apus. Astfel următorul pas pe care îl va face China va fi
liberalizarea pieţei financiare şi bancare, lucru care deja a atras un număr ridicat de
potenţiali investitori.
James Tobin expune conflictul dintre egalitatea economică şi valorile
democratice astfel: “Capitalismul de piaţa generează mai degrabă inegalitate decât
armonie, sursele acestei inegalităti nu pot fi remediate fără sacrificarea flexibilităţii şi
eficienţei economiei capitaliste. Astfel, redistribuirea prin intermediul fiscalităţii devine
necesară”.
Implicarea sectorului public în activitatea economică ajută la
derularea eficientă şi echitabilă a fluxurilor economice. Omniprezenţa statului în
viaţa economică şi socială se manifestă sub dublu aspect: pe de o parte el
furnizează colectivităţii nenumărate prestaţii, adesea foarte costisitoare, în
domenii foarte variate precum: securitate, apărare, asigurări medicale, educaţie,
cercetare, protecţia mediului etc. Pe de altă parte el intervine, în mod continuu,
asupra funcţionării economiei de piaţă prin intermediul unor măsuri de
reglementare sau financiare pentru a fixa regulile jocului şi pentru a corecta
deficienţele acestuia. Această activitate intensă a guvernului joacă un rol
considerabil. Statul recurge din plin la resurse economice limitate, la factori de
producţie cât şi la bunuri şi servicii produse de sectorul privat. Insă el operează
şi importante transferuri de venituri către diferitele grupe ale populaţiei. în plus
activitatea lui legislativă are repercursiuni considerabile în domeniul economico-
social, chiar dacă adesea ele sunt mai puţin vizibile.
Statul intervine în viaţa economică fie printr-un comportament
obişnuit unui agent economic, fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al
pieţei. în prima situaţie, statul poate fi producător, consumator sau partener în
operaţii de schimb. în cea de-a doua situaţie, statul este titular unic de emisiune
monetară, este principalul realizator al protecţiei sociale, este responsabil al
executării bugetului. De asemenea statul se implică în economie atât la nivelul
microeconomic cât şi macroeconomic. Măsurile adoptate în vederea
reglementării activităţii unor agenţi economici vizează domeniul microeconomiei
şi includ: stabilirea unor preţuri, fixarea unor limite minime sau maxime de preţ,
determinarea salariului minim şi mediu, gestionarea şi administrarea proprietăţii
publice, acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte de muncă, acordarea
de ajutoare etc. La nivel macroeconomic, implicarea statului vizează măsurile
adoptate în vederea eliminării sau înlăturării unor dezechilibre cum ar fi inflaţia
şi şomajul şi capătă forma politicilor macroeconomice cum ar fi politica fiscală,
a cheltuielilor publice, monetară, bugetară etc. Desigur, implicarea statului la
aceste două nivele este forţat delimitată. ţn realitate, nivelul microeconomic se
află în strânsă corelaţie cu cel macroeconomic şi la fel, şi acţiunile publice se
află în interdependenţă. De exemplu, chiar dacă un conflict de muncă este
aparent un aspect microeconomic, implicarea statului în medierea acestuia nu se
face decât în situaţia în care menţinerea lui ar genera extinderea problemelor de
muncă în economie şi ar afecta un sector sau ramura economică; dacă conflictul
de muncă nu reprezintă decât o lipsă de comunicare între patronat şi sindicat care
nu pare o ameninţare la desfăşurarea întregii activităţi economice, implicarea
statului nu se justifică. De asemenea, în fixarea unor limite de preţ, implicarea
publică şi apariţia de preţuri administrate este o necesitate numai dacă piaţa
produsului, respectiv legea cererii şi ofertei nu asigură un nivel de pret,
considerat satisfăcător atât de producător cât şi de consumator. Intervenţia
statului are însă un caracter limitat acest lucru fiind impus de autonomia
organelor administrative de stat dar şi de libera initiativă a agenţilor economici
care este o trăsătură generală într-o economie de piaţa şi este aplicabilă tuturor în
mod egal.

Dinamica economică (nu neapărat echilibrul economic care este, în general, o

stare privilegiată, improbabilă şi instabilă a procesului economic) este efectul conjugat, la
nivel cauzal şi condiţional, a doi factori cruciali: mecanismul de piaţă liberă şi
mecanismul instituţional de reglementare publică. Fiecare dintre cele două componente
ale „jocului economic” are propria sa logică, iar combinarea consistentă a acestor logici
este, de fapt, cheia unei dinamici economice convergente cu scopul social general.
Fiecare dintre cei doi actori social – piaţa, respectiv statul – este pasibil de erori, dacă
sunt consideraţi separat. Astfel, se poate vorbi despre eşecul pieţei, în sensul incapacităţii
structurale a pieţei de a asigura bunurile publice, pe de o parte şi în sensul necesităţii de
producere a externalităţilor negative, pe de altă parte. În acelaşi timp, se poate vorbi
despre eşecul reglementării (despre eşecul guvernului), atunci când optimul economic
natural este deformat de intervenţia factorului public.
Criza capitalismului liberal a început cu primul război mondial, care pregăteşte
declinul Europei în economia mondială. După primul război mondial şi după criza din
1929, se înregistrează în toate ţările o intervenţie din ce în ce mai puternică a statului în
plan economic. Organizarea producţiei în interiorul fiecărei ţări încetează să mai fie
încredinţată numai iniţiativei private.
După încheierea războiului, refacerea infrastructurii şi a economiei, ca şi creearea
premiselor pentru reluarea ascensiunii economice şi sociale au fost asumate ca sarcini ce
reveneau autorităţilor statale. În acest context, statul s-a implicat pregnant şi prin decizii
menite să susţină reglarea şi dezvoltarea economiei, ceea ce a imprimat acţiunilor sale un
caracter interventionist.
Momentul culminant care a determinat naşterea doctrinei intervenţioniste este
considerat cel al declanşării crizei economice mondiale din 1929 – 1933, când statul a
trebuit să abandoneze unele dintre tezele liberale de nonintervenţie în viaţa economică şi
socială şi să se implice mult mai profound în redistribuirea, alocarea şi folosirea
resurselor. Aflat în faţa unor fenomene economice noi, statul şi-a extins activitatea,
incluzând în sfera acţiunilor sale şi masuri de contracarare a factorilor perturbatori. Pe
lânga sarcinile tradiţionale asumate anterior de stat, s-au conturat şi altele noi, care aveau
în vedere, în special, contracararea factorilor destabilizatori sau corectarea impactului
negativ al dereglării vieţii economice şi sociale. Această criză profundă a dărâmat
postulatele clasice şi a năruit mitul şi “pretenţiile” doctrinei “laissez-faire”; aceeaşi criză
a reclamat necesitatea intervenţiei statului în viaţa economică, făcând să crească rolul
masurilor de politică economică, inclusiv financiară.
Funcţia de finanţare reprezintă cea mai importantă funcţie a statului, presupunând
colectarea pe diferite canale, căi a resurselor pentru acoperirea cheltuielilor
publice(impozite, taxe, accize, etc.).
Considerat cheia invenţiilor sociale, statul nu poate fi prezentat, din punct de
vedere al evoluţiei sale, decât în contextul schimbărilor sociale. Statul a determinat modul
de organizare a societăţilor de-a lungul istoriei, dar în acelaşi timp a fost continuu
remodelat, reconstituit, în funcţie de evoluţia societăţii omeneşti.

2.4. Diferenţa dintre stat si celelalte organizaţii ale societăţii

Stiglitz susţine că există două mari diferenţe între stat şi celelalte organizaţii ale
societăţii. În primul rand statul oferă un drept universal de apartenenţă şi în al doilea
rând, statul are puteri legale de obligaţie pe care nici o altă organizaţie nu le deţine.
Într-adevăr, individul poate să aleagă să facă parte dintr-un club, să lucreze pentru
o firmă sau pentru alta, dar nu poate să îşi aleagă statul, sau cel puţin asta e percepţia sa.
În timp ce toate activităţile pe care le realizează se bazează pe voinţă proprie, pe
voluntariat, în relaţiile cu statul, voluntariatul dispare.
Mai general, toate tranzacţiile dintre părţi (altele decât statul şi alte tranzacţii
decât cele pricinuite de un furt sau de un accident) sunt voluntare. Acest lucru nu este
valabil în tranzacţiile dintre guvern şi orice individ. Situaţiile în care statul face uz de
puterea sa de a obliga legal abundă. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este
reprezentat de impozite. Indivizii nu iau ei de bună voie decizia de a plăti statului
impozite, iar în schimbul acestora nu li se oferă o contraprestaţie, un serviciu direct .
O altă diferenţă majoră între stat şi restul organizaţiilor este legată de modul în
care sunt aleşi conducătorii. Daca într-o organizaţie fiecare membru (acţionar în cazul
unei firme pe acţiuni) ştie că votul său contează atunci cand vine vorba de bunăstarea
firmei, în cazul statului electorii nu cred în puterea votului lor şi datorita faptului că exista
un numar mare de alegători. În procesul de votare fiecare îşi urmăreşte interesul personal
şi nu de fiecare dată cel care castigă alegerile reprezintă interesele tuturor. Dar aici
intervine teoria lui Adam Smith care era de părere că este de preferat de a ne baza pe
interesul propriu pentru a atinge bunăstarea generala .

3. Funcţiile statului

Chiar dacă nu suntem întotdeauna conştienţi de implicarea statului în viaţa

economică şi socială, această implicare există şi se manifestă permanent, continuu şi sub
aspect dublu. Pe de o parte, statul asigură furnizarea unor prestaţii foarte importante
pentru societate (securitate, apărare, asigurări medicale, educaţie, cercetare), iar pe de altă
parte, intervine în reglarea şi corectarea funcţionării economiei de piaţă (prin intermediul
unor metode financiare sau de reglementare).
Problema centrală a economiei rezultă din doua constatări: resursele
productive sunt rare iar nevoile omului sunt continue şi nelimitate. Pentru a-şi
maximiza bunăstarea, orice comunitate trebuie să incerce să exploateze la maxim
resursele productive de care dispune la un moment dat, adică să le utilizeze în
mod optim şi eficace. Imperativul eficacităţii economice impune adaptarea
optimă a ofertei la cererea de bunuri şi servicii şi producţia în condiţii optime a
acestor bunuri şi servicii cu ajutorul resurselor disponibile.
Alocarea resurselor prezintă o mare importanţă pentru sectorul
public din două motive: orice activitate guvernamentală exercită o influenţă
asupra afectării resurselor iar cel de-al doilea este că statul are un rol
instituţional de garant al interesului general, lui îi revine sarcina de a acţiona şi
de a interveni în mod direct la ameliorarea alocării resurselor în cadrul sectorului
privat.
 O alta problemă ce se pune atunci când se vorbeşte de intervenţia
statului este distribuirea echivalentă a bunăstarii. Este universal valabil ca
venitul naţional este mai mult sau mai putin inegal distribuit între persoane.
Chiar dacă această inegalitate îi satisface pe unii, alţii consideră că o mai mare
egalitate între indivizi ar fi mai justă. în realitate distribuţia pe care o observam
la un moment dat într-o ţară nu e numai rezultatul unui mecanism socio-
economic spontan, ci e influenţată printr-o politică deliberată a organizaţiilor
private şi ale statului, care incearcă să reducă această inegalitate şi să ajute
persoanele defavorizate. Respectarea atât a optimului de producţie cât şi a
optimului de consum reprezintă o condiţie necesară dar nu suficientă a optimului
social. Problema distribuţiei echitabile a bunăstarii este omniprezenta în toate
deciziile politice din doua motive: orice masură referitoare la alocarea resurselor
are în mod obligatoriu un efect de redistribuţie şi de asemenea o parte foarte
importantă a programului de cheltuieli şi a intervenţiilor publice urmăreşte cu
prioritate un efect de redistribuire.
Sectorul public indeplineşte câteva funcţii majore cum ar fi funcţia de alocare, funcţia de
strângere de fonduri, funcţia de distribuţie a veniturilor şi funcţia de stabilizare.

3.1. Funcţia de alocare

Funcţia de alocare se referă la implicarea statului în mecanismul pieţei în

vederea determinării tipului şi calităţii unui serviciu public şi la posibilităţile de
creştere a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare creşterii acestuia.
Desigur, atunci când piaţa asigură o utilizare eficientă a resurselor, implicarea
statului este minoră şi constă în acţiuni menite să încurajeze concurenţa şi libera
intrare pe piaţa. Dimpotrivă, atunci cand nu existã o competiţie eficientă şi se
manifestă o situaţie de monopol sau externalităţi, implicarea publică este
necesară pentru reglementarea activităţii economice. Aceasta se face fie prin
productie publică directă, fie prin sprijinirea firmelor private in adoptarea
deciziilor privind tipul, cantitatea şi calitatea producţiei. în acest sens, se face
distincţia între producţia directă de stat în care intreaga activitate de realizare a
unui bun este asigurată de sectorul public şi producţia publică indirectă în care
bunul se realizează de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu,
echipamentele militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi
la firme private.

3.2. Funcţia de strângere de fonduri

Funcţia de strângere de fonduri se realizează prin impozite şi prin

alte surse de venituri neprovenite din impozite. Impozitul este impunerea de taxe
sau contribuţii mandatare faţă de guvern, în primul rând pentru obţinerea de
resurse reale pentru activităţile guvernamentale. Pentru a finanţa cheltuielile
guvernul trebuie sa obţină un venit necesar din sectorul privat al economiei, de la
indivizi, firme şi corporaţii. Un impozit are menirea de a indepărta resursele de
folosirea lor privată, politică de impozite cautând să obţină această îndepărtare
prin costuri economice şi sociale cât mai mici. Veniturile realizate din impozite
reprezintă 90% sau mai mult din totalul veniturilor guvernamentale. Sistemul de
impozitare poate promova politicile guvernamentale de stabilizare si
redistribuire.
Principiile impozitării pot fi definite drept păreri sau idei sistematice şi
cuprinzătoare referitoare la impozite. în lucrarea “Wealth of Nations” Adam
Smith propunea patru principii de urmat în impozitare. Primul dintre acestea
spune că supuşii fiecărui stat trebuie să contribuie la sprijinirea guvernului, pe
cât se poate, în conformitate cu capacităţile lor, adică de venitul de care se
bucură sub obladuirea statului. Al doilea principiu este acela că impozitul pe care
trebuie să-l plăteasca fiecare individ trebuie sa fie sigur, nu arbitrar. Timpul de
plătire, modul de plata şi suma trebuie sa fie clare pentru contribuabil şi pentru
oricare altă persoană. De asemenea fiecare impozit trebuie să fie incasat în
timpul sau modul cel mai favorabil pentru contribuabil. Nu în ultimul rând
fiecare impozit trebuie proporţionat astfel incât să ia şi să lase oamenilor cât mai
puţin posibil, dar mai mult decat aduce el în visteria statului.
Unul dintre cele mai cunoscute impozite este impozitul pe profitul societăţii.
Acesta este discutat aprins de muţti experţi. Există păreri potrivit cărora acest impozit nu
are nicio justificare economică.Din punct de vedere economic pot fi precizate
următoarele neajunsuri: societăţile nu au capitaluri speciale de impozit şi impozitarea
veniturilor personale este suficientă, societatea deplasează impozitul asupra altor plătitori,
nu este neutru deoarece “venitul impozabil” este greu de definit, apare problema dublei
impozitări.
Se stie că impozitul pe venit personal nu este nici perfect echitabil
nici autocuprinzător şi că plătitorii, deseori, nu-şi declară toate veniturile. De
aceea impozitul pe profitul societăţii poate fi considerat un impozit aditional
acestuia. Impozitul pe profit nu trebuie plătit în totalitate de către proprietari
deoarece poate fi deplasat înainte, în preţuri sau înapoi asupra angajaţilor.
Ambele deplasări au un impact mai mare asupra oamenilor săraci deci sunt
regresive. în ciuda acestor aspecte are anumite calităţi şi indeplineşte unele
funcţii importante. De aceea el nu a fost anulat in ţările OECD. Iată câteva
argumente importante: societatea plăteşte pentru folosirea serviciilor publice,
impozitul este impus asupra profiturilor care s-ar putea extrage de la plată, poate
fi folosit ca instrument de politică macroeconomică.

3.3. Funcţia de redistribuire

O altă funcţie a guvernului este funcţia de redistribuire a veniturilor.

Redistribuirea veniturilor se referă la implicarea statului pe piaţă prin procesul
de ajustare a veniturilor si avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi
analiza economică nu oferă indicii in ceea ce priveşte corectitudinea acestei
repartiţii, principiile de echitate socială şi justa reglementare a avuţiei stau la
baza politicilor fiscale şi a cheltuielilor publice. Cheltuielile reprezintă unul
dintre cele mai importante instrumente guvernamentale pentru implementarea
scopurilor de alocare şi redistribuire. De asemenea reprezintă una din metodele
importante de egalizare a capacităţilor fiscale a unităţilor de guvernare în cadrul
sistemelor politice. Creşterea cheltuielilor bugetare se află la un punct de cotitură
din cauza efectelor deficitelor bugetare, ale privatizării, dereglementării şi
descentralizarii care au obligat guvernele să-şi schimbe deciziile referitoare la
cheltuieli şi metodele de furnizare a serviciilor. Prin cheltuieli guvernul
influenţează scopul şi activitatea sectorului public, dimensiunea sectoarelor
public şi privat ca parte din PIB, comportamentul indivizilor care suportă
schimbările survenite în dimensiunea venitului propriu precum şi înlocuirea unor
anumite bunuri şi servicii cu altele.
 Statul poate să acţioneze asupra distribuţiei venitului fie furnizând
prestaţii în natură, care ar trebui în principiu să favorizeze, în mod particular,
clasele cu venituri modeste, fie transferând putere de cumpărare anumitor
categorii de persoane.
Transferurile măresc veniturile cetăţenilor şi le îngăduie să cumpere şi să
consume mai mult. Astfel ele pot fi considerate ca un mod de redistribuire a
dreptului de a consuma. Nu servesc direct la achiziţionarea de bunuri sau servicii
obişnuite, fiind efective în consumul privat şi în investiţiile private. Guvernul
trebuie să ţină seamă nu numai de cheltuielile făcute nu numai pentru
achiziţionarea de bunuri sau servicii dar şi de transferuri. Transferurile nu sunt în
mod necesar distribuite persoanelor care au nevoie de ele. Anumite subvenţii pot
fi acordate întreprinzătorilor care angajează cu precădere tineri care şi-au
terminat studiile.
De asemenea evaluarea atentă a programului de cheltuieli
reprezintă un instrument foarte eficient în scopul opririi risipei de resurse
publice, rare şi costisitor de obţinut. Metodele de analiză a cheltuielilor sunt
benefice, deoarece ajută guvernele ţărilor dezvoltate şi a celor aflate în tranziţie
să poată folosi resursele într-un mod eficient, pe baza unei atente evaluări a
scopurilor şi a folosirii resurselor publice.
Stiglitz propune un plan în opt părţi pentru analizarea cheltuielilor
publice ce poate fi simplificat în urmatoarele patru etape: 1) definirea clară a
scopului programului; 2) definirea clară a nevoii căreia i se adresează programul;
3) căutarea, totală sau partială, a alternativelor practice de atingere a scopurilor
propuse ale programului; 4) evaluarea ştiinţifică a alternativelor pe baza
metodelor obiective şi subiective existente în cadrul analizei cantitative şi
calitative.

3.4. Funcţia de stabilizare

Nu în ultimul rând statul efectueaza şi funcţia de stabilizare. Stabilizarea

reprezintã o funcţie a sectorului public care vizeazã crearea cadrului legal ce asigurã şi
protejeazã tranzacţiile economice publice şi private. Obiective precum creşterea ocupãrii
forţei de muncã, stabilitatea preţurilor, creşterea economicã se aflã în centrul politicilor
macroeconomice.
Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi
stabilizare trebuiau sã vizeze corelarea permanentã a deciziilor şi acţiunilor publice.
Aceasta, deoarece uneori pot sã aparã contradicţii între obiectivele publice. Impozitarea
progresivã poate conduce la scãderea incitaţiei la muncã şi chiar ineficienţã, funcţia de
distribuţie fiind astfel, în relaţie conflictualã cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcţie
esenţialã a sectorului public se poate concretiza ea însãşi în prevederi conflictuale de
legislaţie, ştiut fiind faptul cã legile sunt interpretabile, mai ales dacã normele
metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul intrãrii în vigoare. Astfel,
stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenţi economici sau chiar o încãlcare a
principiului distribuţiei, dacã sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte cuvinte,
implicarea statului în economie nu asigurã automat eficienţa economicã şi echitatea
socialã. Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publicã se realizeazã în contextul în
care alte imperfecţiuni se menţin. Dar aceasta nu înseamnã cã trebuie ignorat rolul
sectorului public în viaţa economicã.

4. Concepţii greşite cu privire la rolul statului

în societate se pot observa anumite inadvertenţe între ce parere au oamenii despre

rolul statului în economie şi asteptările pe care le au aceştia. Spre exemplu, atunci când
vorbesc despre guvern şi stat nu par să aibă o parere foarte bună despre acestea. în
schimb, atunci cand văd ceva care li se pare in neregulă cu societatea spun: “Guvernul ar
trebui să ia nişte măsuri în privinţa asta!”. Această contradicţie este oarecum explicabilă
prin faptul că ea reflectă optimismul că ceva se poate face în privinţa problemelor sociale
şi reprezintă o recunoaştere a faptului că pieţele descentralizate câteodata duc la rezultate
neatractive.
Un alt exemplu în acest sens este faptul că indivizii se plâng în legatură cu rolul
grupurilor de interese, dar în acelaşi timp uită că la rândul lor incearcă să exercite o cât
mai mare influenţă asupra politicii guvernului prin intermediul grupurilor de interese din
care fac parte. în acelaşi sens cu contradicţiile sesizate mai sus vin alte “credinţe false
”ale individului .
Prima dintre ele este faptul că individul este de părere că industria naţionalizată
lucreză numai în interesul public. Ideea că firmele private, maximizatoare de profit nu
acţioneaza într-o direcţie comună cu interesul public şi că această discrepanţă este
răspândită mai ales în sectoarele centrale ale economiei, cum ar fi industria grea,
instituţiile financiare, transporturile, a reprezentat un punct forte în ideologia socialistă.
Dar s-a dovedit că acest lucru este fals. în plus, ambiguitatea obiectivelor furnizează
managerilor ocazia de a-şi urmări propriile interese. în sectorul privat există un singur
obiectiv primordial: profitul. în sectorul public pot exista o multitudiune de obiective:
economice (cum ar fi evitarea somajul ) sau non-economice (cum ar fi securitatea
natională ). Astfel managerii companiilor de stat pot ascunde oricând incapacitatea de a
administra corect firma sub scuza că au urmărit alte scopuri adiacente activităţii.
Cea de-a doua spune că : guvernul este peste tot şi este întotdeuna ineficient.
Există o larg-răspândită idee că firmele private sunt eficiente în timp ce firmele din
proprietatea statului sunt ineficiente. Acele firme publice care sunt în pragul falimentului,
dar pe planurile lor de achiziţie se pot citi: ciocane la 400$ bucata sau capace de toaletă la
1000$ bucata sunt un bun exemplu că această afirmaţie este şi adevarată. Pe de altă parte,
în Franţa spre exemplu, câteva firme de sub tutela statului au reputaţia de a avea aceeaşi
productivitate ca şi corespondentele lor din mediul privat. Un exemplu care însă susţine
afirmaţia de mai sus este cazul instituţiilor financiare din România. Banca Comerciala
Română, proaspăt supusă procesului de privatizare, a fost vândută cu suma de
aproximativ 3,5 mld Euro către Erste Bank (Austria). Mulţi au fost de părere că acest preţ
nu este unul just. Insă un amănunt important este că productivitatea în această bancă
administrată până de curând de stat era de 3,5 ori mai scăzută decât productivitatea intr-o
altă bancă de pe piaţa românească, Banca Română pentru Dezvoltare, banca cu capital
privat.
O a treia “credinţă falsă” a indivizilor este aceea că statul controlează şi planifică
totul in avans. Pe termen scurt această afirmaţie poate fi parţial adevarată. Dar această
opinie vie din vagul sentiment de securitate oferit de ideea că cineva se află la conducere
şi că lucrurile sunt sub control, ca atunci cand va izbucni o criză energetică statul îi va
putea face faţă şi că eşecul pieţelor se produce pentru ca nimeni nu se află în fruntea lor.
Toate aceste viziuni sunt false. Spre exemplu, nu există dovezi că statul American ar fi
prognozat criza energetică din 1970 sau că vreo altă autoritate privată ar fi făcut-o.
O altă convingere falsă a individului este aceea că persoanele se pot aduna în mod
voluntar să rezolve orice deficienţă, fără intervenţia guvernului .
Dacă unii critică faptul că statul intervine şi se implică prea mult în viaţa
economică, cert este că această implicare este necesară şi benefică, totodată. Acest lucru
se vede în faptul că la nivel macroeconomic, incepând cu 2001 numărul şomerilor şi rata
şomajului a scăzut şi de asemenea, în faptul că incepând cu 1996, România beneficiază
de asistenţă financiară prin intermediul unor programe comunitare („Leonardo DaVinci”,
„Socrates”, etc.). în ceea ce priveşte cealaltă parte, criticile aduse la adresa statului pentru
fiscalitatea prea mare, sunt bazate pe faptul că impozitele au o pondere tot mai mare în
veniturile totale ale statului.

5. Concluzii

Astăzi, în ceea ce priveşte intervenţia statului în economie, se doreşte o

redimensionare a rolului acestuia, adică, mai exact, o restructurare a relaţiilor de
proprietate. Cele două obiective ale redimensionării rolului statului sunt reducerea
ponderii sale ca agent economic şi diversificarea funcţiilor acestuia, ca stat de drept,
garant al bunei funcţionări a pieţelor şi a liberei competiţii.
Se observă, aşadar, că redimensionarea rolului statului nu trebuie identificată,în
mod simplist, cu restrângerea rolului său economic. Se poate vorbi de reducerea rolului
statului atunci când ne referim la implicarea sa directă ca proprietar şi administrator al
unor active. Trebuie făcut, însa, distincţie între rolul statului de proprietar şi administrator
şi rolul de reglator, legislator şi principal strateg al construcţiei instituţionale, ceea ce face
parte din domeniul funcţiilor statului.
Această tendinţă de redimensionare a rolului statului, nu are în vedere ignorarea
funcţiilor statului deoarece statul va continua să aibă mereu o funcţie economică, în
calitate de actor al pieţei. Important e faptul că firmele de stat trebuie să actioneze într-un
mediu economic de piaţă. Ele sunt cele care se supun regulilor pieţei şi nu piaţa este cea
care se supune capriciilor statului. Indiferent de implicarea sa în economie, statul trebuie
să rămână garantul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Nicăieri ca în mediul
economic exerciţiul libertăţii individuale nu se întrepătrunde mai adânc cu respectul
pentru libertatea celorlalţi. Primul care trebuie să respecte această regulă trebuie să fie
insuşi statul. Acţiunea sa pe piaţă trebuie să se faca fără a îngrădi libertatea celorlalţi
actori ai pieţei. Astfel că redimensionarea rolului statului trebuie sa ţină cont de faptul că
statul trebuie să fie un stat de drept şi statul trebuie să fie un stat minimal. Aceasta se
referă, pe de o parte, la aria atribuţiilor sale dar şi la modul în care aceste atribuţii sunt
îndeplinite.
Toate acestea presupun şi o redefinire a rolului statului. Restrângerea rolului
statului ca agent economic nu înseamnă o restrângere a funcţiilor sale. Deoarece în
perioada de tranziţie au apărut funcţii noi pe care statul comunist nu le-a deţinut (un
exemplu elocvent fiind pieţele financiare), această redimensionare nu se referă numai la
funcţiunile economice, ci are în vedere o construcţie economică şi socială gestionată de
statul de drept. Funcţia statului de garant al democraţiei, al egalitaţii de şanse, exercitate
prin instituţiile abilitate, sunt noi şi ele arată cu câtă precauţie trebuie abordată chestiunea
restrângerii rolului statului.
Oricare ar fi evoluţia statelor în economie aceasta va trebui să se schimbe, odată
cu noile descoperiri tehnologice şi odată cu apariţia unor economii mai puternice, mai
dezvoltate. În general, pieţele sunt destul de eficiente cand trebuie să producă bunăstare,
dar problema apare atunci când trebuie să se faca o redistribuire a veniturilor, a
bunăstării. De aceea rolul guvernelor în redistribuirea veniturilor nu va dispărea, deşi este
unul foarte complicat. în schimb, vor trebui să realizeze această funcţie în mod diferit
decât au făcut-o în trecut. Vor trebui să inveţe cum să facă politicile de redistribuire
eficiente şi concentrate şi vor trebui să nu uite un lucru: creşterea economică este cel mai
bun tratament împotriva sărăciei şi în vederea producerii de noi slujbe.
În concluzie, putem afirma că sectorul public este o necesitate pentru orice
economie. Funcţionarea sa este impusă de imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu înseamnă
că implicarea sa este întotdeauna optimă. Interesele agenţilor economici diferă, ceea ce
înseamnă că niciodată nu vor fi satisfacuţi deplin toţi participanţii la viaţa economică. În
plus, sentimentul discriminării este o caracteristică umană care face ca de cele mai multe
ori individul să se considere dezavantajat sau defavorizat de o situaţie pe care este obligat
să o accepte. Funcţionarea sectorului public nu este perfectă, ea însăşi înregistrând
eşecuri, pe care societatea le poate ameliora fie printr-o schimbare de intervenţie publică,
fie printr-o intervenţie privată sau mixtă.
 6. Bibliografie

1.Vacarel I. - Finanţe publice, Editura Didactica şi Pedagogica R.A 2006 , Editia a V-a

2.Nemec J. - Wrigh G. - Finanţe publice – Teorie şi practică, Editura Ars Longa ,

Bucuresti 1997

3.Profiroiu A. - Economia sectorului public, Editura Economică , Bucureşti 1999

Platis M. - Economia sectorului public , Editura Universitară , Bucureşti 2002

4.Anghelache G., Belean P. - Finanţele publice ale Romaniei, ed. Economică, Bucureşti
2003

5. Hoanta N. - Economie şi finanţe publice, ed Polirom, Iaşi 2000

6. www.mfinante.ro

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate