Sunteți pe pagina 1din 5

Metodele de colectare a datelor folosite pentru cercetarea în administraţia publică sunt 

împrumutate din arsenalul cercetării din ştiinţele sociale. Există o dezbatere serioasă legată de 
metodele care intră sau nu la acest capitol. Propunerea noastră de enumerare a acestor metode 
este: 
• Observaţia; 
• Experimentul; 
• Analiza documentelor; 
• Interviul (individual sau de grup); 
• Sondajul de opinie; 
• Studiul de caz. 
Autorii de cărţi din domeniul metodelor calitative folosesc deseori o clasificare 
diferită, din care lipsesc sondajul de opinie şi experimentul (metode cantitative) şi apar noi 
metode. Metodele propuse de Silverman (2010)
sunt: 
- Interviul; 
- Metodele etnografice; 
- Analiza textului; 
- Analiza documentelor video şi audio; 
- Metode multiple (o combinaţie a celor de mai de sus). 
În acest material aspectele legate de etnografie vor fi regăsite în cadrul observaţiei, 
analizele de text şi documente audio-video vor fi incluse în analiza
documentelor. 
Din punct de vedere al denumirii şi delimitării metodelor pot exista suficiente motive de 
confuzie. În multe lucrări sondajul de opinie (sau sondajul – survey) este privit ca o formă a 
interviului, sau este desemnat sub numele instrumentului folosit în acest tip de cercetare, anume 
chestionarul, sau ca o sub-specie a anchetei sociologice. Am optat pentru termenul de sondaj de 
opinie (mult mai bine cunoscut decât cel de anchetă sociologică) pentru că sugerează mai clar 
anumite caracteristici ale metodei: ne bazăm pe un eşantion (în majoritatea cazurilor acesta este 
reprezentativ – ceea ce nu se întâmplă decât rareori în metoda interviului) şi se referă la 
probleme ce suscită un larg interes public (distincţie importantă pentru domeniul administraţiei 
publice). Nu trebuie să supralicităm nici centrarea pe aspectul opinional, pe ceea ce cred, 

76 
gândesc, apreciază sau intenţionează oamenii. Într-un sondaj de opinie putem include şi întrebări 
legate de fapte şi cunoştinţe. Diferenţa dintre sondaj şi interviu este legată de abordare (sondajul 
este cantitativ, interviul calitativ), structurare, reprezentativitate, posibilitatea de a utiliza 
proceduri statistice de analiză a
datelor. 
Studiul de caz nu este recunoscut decât uneori ca o metodă validă de cercetare, mai ales 
având în vedere că în celelalte metode studiază mult mai multe cazuri (în cazul sondajului de 
opinie pot să fie mii). În plus, în realizarea unui studiu de caz putem folosi multe dintre
metodele 
enumerate mai sus. Dintr-un alt punct de vedere se consideră că (Stake, 1994:236) „studiul de 
caz nu este o alegere metodologică, ci o alegere a obiectului de studiu. Comşa (2008) consideră 
studiul de caz ca un tip de design. Totuşi, am optat pentru includerea studiului de caz pe lista 
metodelor de colectare a datelor datorită faptului că ne poate oferi alte date despre un fenomen 
sau un obiect şi într-un alt mod decât celelalte
metode. 
Deseori o singură metodă nu este suficientă pentru a înţelege fenomenul studiat sau ne 
poate fi util să privim problema din unghiuri diferite. De aceea, dar şi pentru a îmbogăţi calitatea 
rezultatelor se pot folosi mai multe metode în cadrul aceleiaşi cercetări. Această tactică se 
numeşte
triangulaţie. 

4.1 Observaţia 

Observaţia este cea mai veche metodă ştiinţifică. Observaţia este folosită încă din 
perioadele pre-istorice. Egiptenii şi babilonienii sunt primii care au lăsat surse scrise asupra 
observaţiilor realizate, în special în domeniul astronomiei. Mai târziu, în Evul Mediu ştiinţele 
erau clasificate în ştiinţe experimentale şi în ştiinţe ale observaţiei, acestea din urmă fiind 
astrologia, agricultura şi navigaţia (Daston şi Lunbeck,
2011). 
În ştiinţele sociale observaţia a început să fie folosită încă din momentul dezvoltării 
acestora, mai ales în ceea ce priveşte diferitele obiceiuri ale
societăţii. 
Termenul observaţie provine din latinescul observare - un cuvânt compus din ob (la, 
către) + servare : a fi atent, a
privi. 
În realizarea unei observaţii trebuie să ne folosim nu doar privirea, dar şi celelalte 
simţuri: auzul, mirosul, gustul sau pipăitul. O observaţie realizată într-un restaurant nu poate 
exclude gustul şi mirosul (elemente care ne ajută să înţelegem cât mai mult despre calitatea 

77 
mâncării preparate acolo). Pipăitul poate fi şi el folosit într-o serie de observaţii, de exemplu 
pentru a afla mai multe despre textura unui
material. 
Principalele caracteristici ale observaţiei
sunt: 
• Este directă; 
• Se desfăşoară cel mai des în mediul natural al subiecţilor; 
• Permite studierea unor subiecţi care nu pot sau nu vor să se exprime; 
• Permite compararea raportărilor verbale cu comportamentul efectiv; 
• Se poate analiza şi contextul în care se desfăşoară comportamentul studiat. 
Tehnicile de
observare 
Observaţia se poate desfăşura în mai multe feluri (sau tehnici). O primă distincţie se face 
între
observaţii: 
• Non-participative, în care observatorul este exterior fenomenului (de exemplu dacă 
observăm traficul de pe stradă de la geamul ferestrei). Este mai obiectiv, dar nu 
permite o cunoaştere mai intimă a respectivului
fenomen; 
• Participative, în care observatorul este integrat în mediu – înţelegem mai mult despre 
o anumită activitate dacă participăm la ea, despre un anumit grup dacă participăm la 
activităţile desfăşurate de către acesta, dar în acelaşi timp prin participare putem să 
dezvoltăm anumite ataşamente (sau dimpotrivă) faţă de membrii grupului sau faţă de 
o anumită
activitate; 
O a doua distincţie se face între
observaţii: 
• Deschise, în care observatorul îşi declară calitatea. Apare aici problema unei posibile 
modificări de comportament din partea celor studiaţi (reactivitate), tocmai datorită 
faptului că se ştiu
observaţi; 
• Ascunse, în care observatorul nu-şi declară calitatea. În acest caz nu există probleme 
referitoare la schimbări de comportament din partea subiecţilor, fiind posibile mai 
degrabă din partea observatorului, care poate ajunge să se identifice cu subiecţii. Pot 
exista şi probleme de natură etică, începând cu încălcarea vieţii private şi terminând 
cu posibilitatea unui comportament ne-etic din partea observatorului. În ultimul caz, 
să ne închipuim un cercetător care vrea să studieze viaţa unor bande de infractori şi 
care ar trebui să se integreze în viaţa
bandei. 

78 
Există posibilitatea unor situaţii intermediare, în care observatorul se integrează în mediu, 
dar fără a fi un participant propriu-zis. 
Din combinarea celor două criterii obţinem 4 situaţii distincte (Kohn, Negre, 1991): 
Gradul de participare 
Slab<------------>Puternic Cercetător -„spion” Cercetător – „actor social” Observator „nedeclarat” Observator „neutru” 
Gradul de recunoaştere a statutului de cercetător 
Slab<----------------------------------------->Puternic 
Tabelul 4-1 Tehnici participative şi non-participative de observaţie 
În funcţie de specificul cercetării putem alege o tehnică sau alta. 
Observaţia este o metodă care poate fi folosită atât calitativ cât şi cantitativ. Prima 
variantă este numită observaţie naturală (sau etnografie), iar a doua observaţie sistematică. 
Observaţia naturală se referă la observarea tuturor evenimentelor, comportamentelor şi 
artefactelor dintr-un anumit mediu. Observaţia se desfăşoară în mediul natural al celor observaţi. 
În varianta în care scopul cercetării noastre este înţelegerea activităţii unui grup avem de 
a face cu o formă de observaţie naturală numită etnografie. Etnografia a fost folosită prima dată 
în antropologie, încă de la începutul secolului XX. Iniţial a fost folosită pentru studierea unor 
triburi primitive, dar aria de studiu s-a extins la orice grup existent. Putem studia o comunitate 
rurală, un grup de funcţionari publici dintr-un anumit serviciu, o bandă de cartier sau oamenii 
străzii. Etnografia poate include şi culegerea de date prin punerea de întrebări (ceea ce ne-ar
duce 
cu gândul la un interviu), dar discuţiile acestea trebuie să fie desfăşurate într-un mod cât mai 
apropiat de discuţiile naturale, fără a asuma rolul de intervievator. 
Observaţia sistematică începe prin a stabili cât mai precis scopul cercetării noastre. Odată 
stabilit acest scop vom încerca să delimităm cât mai clar comportamentele pe care dorim să le 
observăm şi modul în care dorim să le notăm. 
Observaţia sistematică este foarte potrivită pentru studiul unor comportamente 
nonverbale sau spaţiale. Ea ne cere să construim un sistem de clasificare explicită, exhaustivă şi 
79