Teoria Administratiei Publice - Suport Cu

Teoria Administraţiei publice
- suport curs -
Magdalena Platis
Bucureşti 2005
Introducere
Teoria administraţiei publice reprezintă o disciplină esenţială pentru domeniul

ştiinţelor administrative, specializarea administraţie publică.
Obiectivele cursului se concretizează în asigurarea unor competenţe cu caracter
general, interpersonal şi sistemic şi anume:
 capacitatea de a analiza şi sintetiza fenomenul administrativ;
 capacitatea de organizare şi planificare în administraţia publică, centrală şi locală;
 asigurarea de cunoştinţe de bază necesare profesiei de funcţionar public;
 deprinderea unui limbaj economic, juridic şi administrativ;
 capacitatea de înţelegere a mecanismelor de funcţionare a aparatului administrativ;
 capacitatea de a avea un comportament etic.
Suportul de curs este destinat studenţilor de la învăţământul la distanţă, fiind axat
pe explicarea principalelor aspecte ale domeniului administraţiei publice, respectiv
principiile de funcţionare ale sistemului administrativ, structura acestuia, fenomenele şi
procesele vieţii administrative care evident, se află la baza unei culturi de specialitate în
sfera ştiinţelor administrative.
Cursul este structurat în zece teme, având referiri bibliografice corespunzătoare.
Însuşirea temeinică a cunoştinţelor la disciplina “Teoria administraţiei publice”
presupune în primul rând un studiu individual serios al bibliografiei recomandate şi, în al
doilea rând un efort de corelare a informaţiei şi aplicare a noţiunilor prin grilele şi
exerciţiile de aprofundare a conţinutului.
Evaluarea cunoştinţelor studenţilor are loc în mod permanent cu prilejul
întâlnirilor cu studenţii şi prin intermediul lucrărilor programate prin calendarul disciplinei.
Evaluarea finală la disciplina Teoria administraţiei publice se face prin examen, la
sfârşitul semestrului; examenul se desfăşoară în formă scrisă. Notarea se face de la 1 la 10.
Studentul care nu obţine minim nota 5 la examenul final, nu promovează.
Calcularea notei finale se face în proporţiile următoare:
 70% răspunsurile la examen;
 10% participarea la activităţile în cadrul întâlnirilor tutoriale;
 20% răspunsurile la teste şi temele de control.
Examenul constă în:
I. Două subiecte teoretice de tratat
2
II. Zece teste grilă
III. Zece exerciţii tip DA/NU
IV. Un exerciţiu de creaţie tip studiu de caz cu oferirea unei soluţii într-o ipostază dată a
subiectului
Exemplu de calcul al notei finale a unui student care:
 a obţinut nota 8 la examen;
 nu are nici o participare la întâlnirile tutoriale;
 a obţinut o notă de 10 la o temă de control:
8 x 0,7 + 0 x 0,1 + 10 x 0,2 = 7,6  8 (opt)
3
Bibliografie
A. Obligatorie
 Profiroiu Alina, Popescu Irina, Bazele administraţiei publice, Editia a treia, Editura
Economică, Bucureşti 2005;
 Iftimioaie, Cristian, Vedinas, Verginia, Sandu, Teodora-Gabriela, Urziceanu,
Carmen, Administraţia publică locală în România în perspectiva integrării europene,
Editura Economică, Bucureşti 2005;
 Costea, Margareta, Introducere în administraţia publică, Editura Economică,
Bucureşti 2000;
 Ioncică, Maria, Pădurean, Mihaela, Şchiopu, Andreea, Tală, Mădălina, Economia
serviciilor, Editura Economică, Bucureşti 2005;
 Platis, Magdalena, Economia Sectorului Public, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti 2005;
B. Facultativă
 Iftimioaie, Cristian, Relaţiile externe ale administraţiei publice locale, Editura
 Profiroiu, Marius, Managementul strategic al Colectivităţilor locale, Editura
Economică, Bucureşti, 1999;
 Profiroiu, Alina, Pilotajul serviciilor publice, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
 Profiroiu, Marius, Parlagi, Anton, Crai, Eugen, Etică şi corupţie în administraţia
publică, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
 Matei, Lucica, Popescu, Ion, Dincă, Dragoş, Instituţiile administraţiei publice,
Editura Economică, Bucureşti, 2002;
 Shafritz, Jay, Hyde, Albert, Classics of Public Administration, Second Edition, The
Dorsey Press, Chicago, Illinois, 1987;
 ***, Revista Administraţiei şi Management public, Editura ASE;
 ***, Legea nr. 188/8.12.1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în
M.O. nr. 600/8.12.1999;
 ***, Legea nr. 78/8.05.2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
de corupţie, publicată în M.O. nr. 219/18.05.2000;
 ***, Legea nr. 90/26.03.2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor, publicată în M.O. nr. 164/2.04.2001;
4
 ***, Legea nr. 124/3.04.2001 privind aprobarea OUG nr. 1/2001 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 47/1994 privind organizarea şi funcţionarea Preşedinţiei
României, publicată în M.O. nr. 170/4.04.2001;
 ***, Legea nr. 215/23.04.2001 privind administraţia publică locală, publicată în
M.O. nr. 204/23.04.2001;
 ***, Legea nr. 544/12.10.2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,
publicată în M.O. nr. 663/23.10.2001;
 ***, Legea nr. 326/28.06.2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală,
publicată în M.O. nr. 359/04.07.2001;
 ***, Legea nr. 52/21.01.2003 privind transparenţa decizională în administraţia
publică, publicată în M.O. nr. 70/3.02.2003.
5
Capitolul I. Administraţia şi Ştiinţa Administrativă
1. Conceptul de administraţie, caracteristicile şi funcţiile sale
Noţiunea de „administraţie” cunoaşte două accepţiuni:

 maniera de rezolvare a problemelor curente cu caracter public, respectiv mijloacele
de gestionare a domeniului sectorului public;
 ansamblul autorităţilor care se înfiinţează pentru îndeplinirea sarcinilor
administrative.
Potrivit primei accepţiuni, administraţia are sensul de funcţiune, respectiv
activitate care urmăreşte satisfacerea interesului general. Desigur, este vorba despre
activitatea celor puţini sau acţiunea unor oameni, în raport cu cei mulţi, respectiv
administratori-administraţii, activitate care se desfăşoară în scopul organizării executării şi
execuţiei în concret a legii. Prin activitatea administrativă se asigură reglementările şi
serviciile necesare societăţii în ansamblul său sau unor segmente ale acesteia.
Potrivit celei de-a doua accepţiuni, administraţia desemnează organele sau
ansamblul instituţiilor, respectiv:
 organele administraţiei publice care deservesc colectivităţi teritoriale şi au
competenţe teritoriale precum administraţia centrală şi teritorială şi administraţia
locală (comună, oraş, municipiu, judeţ);
 instituţiile publice care sunt organisme cu autonomie şi organizare tehnică specifică.
Administraţia poate fi:
 executivă (activă);
 consultativă;
 deliberativă.
De asemenea, administraţia poate fi publică sau privată. În România, potrivit
Constituţiei există administraţie publică de stat şi administraţie publică nestatală, a
colectivităţilor locale. Acestea au ca funcţie principală prestarea de servicii nemarfare
pentru colectivităţi şi redistribuirea veniturilor. Cu alte cuvinte, administraţia publică
(statul, ministerele, primăriile, prefecturile, armata, poliţia, învăţământul public, instituţiile
de securitate socială, sănătate, cultură, artă etc.) satisfac nevoi ale colectivităţilor şi asigură
redistribuirea avuţiei din taxele percepute sub formă de impozite, contribuţii la asigurări
sociale, contribuţii la ajutorul de şomaj etc.
Administraţia privată cuprinde organizaţii fără scop lucrativ de tipul asociaţiilor
şi fundaţiilor şi obţin resurse prin cotizaţii sau contribuţii voluntare: organizaţii religioase,
sindicate, partide politice, uniuni, fundaţii, asociaţii culturale şi sportive etc.
6
Se poate spune că atât administraţia publică cât şi cea privată realizează producţie
necomercială pentru populaţie, dar numai prima asigură redistribuirea veniturilor între
agenţii economici.
Caracteristicile administraţiei publice:
a) Administraţia publică este subordonată. Administraţia publică este subordonată
legii şi desfăşoară activităţi în baza a două categorii de sarcini, de execuţie şi de
elaborare (vezi fig. nr. 1).
Sarcinile Administraţiei
de elaborare de execuţie
 pregătirea textelor ce devin obligatorii  interpretarea textelor;

pentru administraţie;  coordonarea activităţii;
 definirea politicii administrative;  adaptarea mijloacelor la conjunctură;
 repartizarea activităţilor de execuţie pe  identificarea mijloacelor de acţiune.
ansamblul organelor administraţiei;
 formularea obligaţiilor.
Figura nr. 1: Sarcinile Administraţiei

b) Administraţia publică este ierarhizată şi ordonată. Ierarhia administrativă
decurge din cea militară şi este în măsură să asigure disciplina administrativă care
permite reglementarea puterii de comandă şi control (administrativ şi juridic).
Controlul administrativ poate fi:
 din interiorul administraţiei;
 din exteriorul administraţiei.
Controlul juridic presupune verificarea legalităţii deciziilor, prin tribunale.
c) Administraţia publică este remunerată, civilă şi egalitară în sensul în care
personalul care lucrează în sistemul administraţiei publice este remunerat potrivit
legii, slujeşte cetăţeanul şi nu are caracter militar, susţinând egalitatea între oameni,
prin aplicarea nediscriminatorie a legii.
d) Administraţia publică este formalizată, scrisă şi birotică. Administraţia publică
desfăşoară activităţi pe baza unor proceduri dinainte stabilite. Există un
tradiţionalism administrativ care presupune rutină în activitate, în condiţiile în care
toate acţiunile (documente, fapte, decizii) sunt consemnate şi înregistrate.
e) Administraţia publică are caracter de continuitate. Este vorba despre existenţa
funcţionarilor publici temporari şi permanenţi care îşi menţin, în cea mai mare
măsură poziţiile, în ciuda schimbărilor din vârfurile administrative. Explicaţia are la
7
bază necesitatea unor cunoştinţe de specialitate, care nu pot fi dobândite cu prilejul
unor schimbări bruşte şi de experienţa funcţionarilor publici ce se câştigă în timp.
f) Administraţia publică este structurată vertical şi orizontal. Administraţia
publică este concepută strucutrat sub forma unor servicii şi grupe de servicii ce se
derulează vertical de exemplu la nivel ministerial – departamental – de direcţii – de
servicii – de birouri, dar şi orizontal sub forma relaţiilor de comunicare, cooperare şi
coordonare între diverse organisme.
Funcţiile administraţiei publice sunt:
1. execuţie;
2. considerare a valorilor societăţii;
3. organizare şi coordonare a activităţilor.
2. Statul şi administraţia
Statul este un aparat de comandă, un agent economic care întreprinde servicii

pentru populaţie (apărare naţională, justiţie, securitate etc.).
Relaţia stat – administraţie poate fi surprinsă în figura nr. 2.
se pot regăsi
Statul în aceeaşi autoritate Administraţia
guvernează; administrează;
exercită funcţii de ordin politic. conduce conform legii.
Figura nr. 2: Relaţia Stat - Administraţie

Administraţia ocupă o poziţie de intermediar între Guvern şi public; administraţia:
 acţionează pentru Guvern;
 dispune de o anumită autonomie;
 influenţează Guvernul;
 este controlată de Guvern.
Statul cunoaşte mai multe interpretări (vezi figura nr. 3) şi abordări (vezi figura
nr. 4).
8
Statul din punct de vedere
juridic politic social economic
grupare a oamenilor supuşi

ansamblul
aceloraşi
serviciilor
regulipolitice,
de dreptorganizaţie
instrumentsocială
de echilibru
a conducătorilor
între nevoile personale şi
Figura nr. 3: Concepţii cu privire la stat
Statul
de drept minimal social tehnic bunăstării
sistem de norme juridice redistribuirea

care asigură:raţională a venitului naţional în favoarea păturilor sociale defavori
legalitatea instituţiilor politice;
nesubordonarea politică a justiţiei;
supremaţia legii.
soluţii tehnice la nivel macroeconomic
model
sistemul
de statdrepturilor
contemporan de în
proprietate
care nu există diferenţe între sistemul de valori sociale şi instituţiile ca
Figura nr. 4: Categorii de stat
3. Apariţia ştiinţei administrative
Studierea faptelor administrative a fost şi este obiectul ştiinţelor juridice. Dar

ştiinţa administrativă nu se confundă cu dreptul administrativ, care abordează drepturile şi
obligaţiile administraţiei şi ale celor administraţi. Ştiinţa administrativă se referă la:
 aspectele tehnice de reglementare a administraţiei;
 cunoştinţele auxiliare care conduc la formarea unui administrator;
 cunoştinţele de drept administrativ1.
Ştiinţa administrativă s-a născut la începutul secolului al XIX-lea, odată cu
demersurile manageriale ale lui H. Fayol şi juridice ale lui Lafervier şi se află într-un
amplu proces de dezvoltare datorită rolului administraţiei în evoluţia societăţilor umane.
1
Costea, Margareta, Introducere în Administraţia Publică, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 9.
9
Ştiinţa administrativă studiază colectivităţile umane situate pe un anumit
teritoriu şi supuse unei autorităţi suverane.
Bibliografie

Bucureşti 2000;
Bucureşti 2005;
Economică, Bucureşti 2005.
Întrebări şi teste
A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

1. Ce înseamnă criza statului bunăstării?
2. Care sunt principalele modele de bunăstare?
3. De ce în prezent ştiinţa administrativă se află într-un amplu proces de
dezvoltare?
4. Care sunt principalele metode utilizate în ştiinţa administrativă?
5. Ce este faptul administrativ?
6. Care sunt principalele puteri în stat?
7. Ce înseamnă administraţia informaţională?
8. Ce este administraţia tehnică?
9. Ce înseamnă caracterul unipersonal al administraţiei?
10. Când s-a manifestat criza statului bunăstării?
B. Teste pentru evaluarea cunoştinţelor
B.1 DA/NU:
1. În economia românească nu există administraţii private.
2. Organul suprem al administraţiei publice este Parlamentul.
3. Administraţia publică din România are caracter militar.
4. Administraţia politică se referă la aparatul de stat prin care se realizează decizii
politice.
5. Din punct de vedere politic, statul desemnează un ansamblu de indivizi supuşi
aceloraşi reguli de drept.
10
B.2 Grile:
1. Ştiinţa administrativă:
a) se confundă cu dreptul administrativ;
b) se include în dreptul administrativ;
c) nu este o ştiinţă relativ recentă;
d) a apărut la începutul secolului al XIX-lea.
2. Administraţia publică nu este:
a) subordonată;
b) remunerată;
c) discontinuă;
d) formalizată.
3. Statul care asigură egalitatea şanselor indivizilor se numeşte:
a) social;
b) minimal;
c) de drept;
d) al bunăstării.
4. Administraţia publică:
a) asigură servicii comerciale pentru populaţie;
b) redistribuie veniturile între agenţii economici;
c) este subordonată Preşedintelui şi Parlamentului;
d) are caracter nebirocratic.
5. Administraţia publică se bazează pe proceduri dinainte stabilite, ceea ce
înseamnă că este:
a) ierarhizată;
b) continuă;
c) birocratică;
d) formalizată.
11
Capitolul II. Instituţiile Administraţiei Publice
1. Sistemul administraţiei publice
Sistemul administraţiei publice cuprinde:

a) administraţia centrală şi administraţia teritorială;
b) administraţia de stat şi administraţia locală;
c) administraţia generală şi administraţia specializată.
Administraţia centrală are la bază desconcentrarea administrativă care
presupune transferul unor atribuţii ce revin organelor centrale unor organe din subordine
care funcţionează în teritoriu (vezi figura nr. 5).
Administraţia centrală
Administraţia ministerială
autorităţile puterii executive
administraţia de specialitate
Administraţia extraministerială de specialitate
Preşedintele
Guvernul Autorităţile administraţiei
Autorităţile
autonomeadministraţiei subordonate Guvernului
Figura nr. 5: Administraţia centrală
Administraţia teritorială cuprinde autorităţile desconcentrate ale administraţiei

centrale în unităţi administrativ teritoriale (serviciile teritoriale, inclusiv prefectul).
Administraţia de stat exprimă ansamblul instituţiilor care asigură activitatea
executivă a guvernului (se suprapune cu administraţia centrală).
Administraţia locală reprezintă administraţia publică existentă la nivelul
unităţilor administrativ teritoriale ale unui stat. Nu reprezintă o administraţie de stat ci o
structură administrativă proprie sub controlul autorităţii statale. În această structură se
regăsesc instituţiile judeţene (consiliile judeţene, instituţiile comunale şi orăşeneşti,
consiliile locale, primării şi alte servicii publice). Sistemul administraţiei publice locale
cuprinde autorităţi deliberative şi executive.
Administraţia generală cuprinde administraţia de stat şi administraţia locală
având rolul de a interveni în domeniile de competenţele Guvernului, Prefectului,
Primarului respectiv vizează autorităţi cu competenţe generale în spaţiile teritoriale ale
ţării.
Administraţia specializată cuprinde ministerele şi serviciile specializate ale
administraţiei locale, autorităţile având atribuţii doar într-un anumit domeniu.
12
Potrivit Constituţiei României, sunt considerate autorităţi publice şi autorităţi
administrative autonome următoarele organisme:
A. Autorităţi publice:
 Parlamentul;
 Preşedintele României;
 Guvernul;
 Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate (ministere, alte organe de
specialitate din subordinea Guvernului, autorităţile administrative autonome);
 Autorităţile administraţiei publice locale (Consiliile locale, judeţene şi primării);
 Autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti, ministerul public, Consiliul
Superior al Magistraturii).
B. Autorităţi administrative autonome:
 cu statut constituţional:
 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
 Curtea de Conturi;
 Avocatul Poporului;
 Consiliul Legislativ.
 cu statut legal:
 Serviciul României de Informaţii;
 Banca Naţională a României;
 Consiliul Naţional al Audio-vizualului;
 Consiliul Concurenţei;
 Comisia Naţională de Valori Mobiliare;
 Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică;
 Consiliul Economic şi Social;
 Academia Română etc.
Termenul de Autorităţi publice nu se confundă cu cel de instituţie publică. În sens
restrâns, instituţia publică se referă la persoanele juridice înfiinţate prin acte de putere sau
de dispoziţie ale autorităţilor adminsitraţiei publice centrale sau locale urmărind
desfăşurarea de activităţi necomerciale sau prestarea unor servicii publice.
Trăsăturile unei instituţii publice sunt1:
1
Matei, Lucica, Popescu, Ion, Duică, Dragoş, Instituţiile Administraţiei Publice, Editura Economică,
Bucureşti, 2002, p. 14.
13
 se înfiinţează, reorganizează şi desfiinţează prin lege sau potrivit legii de către
Parlament, Guvern, ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale şi consiliile judeţene şi locale;
 urmăresc satisfacerea unor interese generale cu caracter social-cultural ale societăţii;
 desfăşoară activităţi finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, dar pot
avea şi venituri proprii;
 funcţionează în regim gratuit sau cu taxă;
 utilizează personal specializat în domeniul de activitate;
 pot emite acte administrative;
 desfăşoară activitate continuă.
Însens larg, instituţia publică cuprinde şi ansamblul autorităţilor publice.
În concluzie, organizarea politică şi administrativă în România se manifestă prin
structura următoare:
a) Parlamentul
 Parlamentul deţine puterea legislativă şi este compus din două Camere –
Senatul şi Camera Deputaţilor.
b) Organele supreme ale administraţiei de stat:
 Preşedintele şi administraţia prezidenţială;
 Guvernul şi aparatul său de lucru.
c) Administraţia centrală de specialitate:
 ministerele;
 autorităţile subordonate ministerelor;
 autorităţile autonome.
d) Administraţia teritorială de stat:
 prefectul;
 comisia judeţeană consultativă;
 comitetul operativ – consultativ;
 serviciile deconcentrate ale administraţiei publice centrale în teritoriu.
e) Administraţia judeţeană:
 consiliul judeţean;
 preşedintele consiliului judeţean;
 secretarul general al judeţului.
f) Administraţia locală:
 consiliul local;
14
 primarul;
 secretarul;
 aparatul propriu de specialitate;
 serviciile publice locale.
2. Principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice
Administraţia publică are la bază următoarele principii:

a) Principiul legalităţii. Este vorba despre obligaţia tuturor instituţiilor publice de
conformare faţă de lege în condiţiile în care se manifestă şi iniţiativa pentru
asigurarea aplicării legislaţiei.
b) Principiul permanenţei şi continuităţii. Acest principiu stipulează necesitatea
echilibrului în societate prin menţinerea unor reguli de conduită socială şi
instituţională, inclusiv a funcţionarilor publici care au devenit specialişti în domeniul
pe care îl gestionează.
c) Principiul subsidiarităţii. Acest principiu exprimă necesitatea desfăşurării
proceselor decizionale la nivelul comunităţii cel mai apropiate de nivelul de aplicare
a deciziei, prin participare cetăţenească.
d) Principiul centralizării. Acest principiu desemnează concentrarea activităţilor
administrative din teritoriul naţional la nivel statal prin îndeplinirea sarcinilor de
către o administraţie ierarhizată şi unificată; cu alte cuvinte, administraţia publică
centrală ia decizii, iar administraţia publică locală raportează şi execută deciziile. În
plus, autorităţile publice de specialitate şi locale sunt numite de autorităţile publice
centrale şi subordonate acestora.
e) Principiul desconcentrării. Principiul desconcentrării presupune transferul unor
atribuţii ale instituţiilor centrale unor instituţii teritoriale, aflate în subordinea
acestora; instituţiile administrative desconcentrate capătă competenţă proprie de
decizie şi răspund faţă de administraţia centrală de stat.
f) Principiul descentralizării. Descentralizarea presupune autonomia autorităţilor
locale din unităţile administrativ teritoriale şi transferul limitat al puterii de decizie
de la nivelul central la cel local; autonomia locală exprimă dreptul şi capacitatea
autorităţilor admininistraţiei publice locale de a rezolva şi gestiona în nume propriu
şi sub responsabilitate proprie problemele administrative.
15
3. Principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice în
unităţile administrativ-teritoriale din România
a) Principiul autonomiei locale;

b) Principiul descentralizării serviciilor publice;
c) Principiul legalităţii;
d) Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
e) Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.
4. Activităţile administraţiei publice
Activităţile administraţiei publice pot fi:

a) executive cu caracter de dispoziţie prin care:
 se organizează executarea legii;
 se stabileşte comportamentul necesar diferitelor persoane fizice şi juridice;
 se definesc limitele permisive şi restrictive ale persoanelor fizice/juridice;
 se intervine cu sancţiuni precise.
b) executive cu caracter de prestaţie prin care:
 se asigură calitatea vieţii în cadrul colectivităţilor locale;
 se oferă servicii publice la dispoziţia publicului (salubritate, furnizarea de gaze,
curent electric, radio, televiziune, asistenţă medicală etc.).
Bibliografie

Bucureşti 2000;

1. Care sunt autorităţile deliberative şi executive la nivel local?
16
2. Ce autorităţi publice cuprinde subsistemul administraţiei publice locale
autonome?
3. Ce sunt actele administrative?
4. Care sunt principalele acte administrative?
5. Ce cuprinde administraţia publică centrală de specialitate?
6. Care sunt cei doi şefi ai executivului?
7. Ce înseamnă administraţia extraministerială de specialitate?
8. Ce componente ale administraţiei publice cuprinde administraţia
guvernamentală?
9. Ce avantaje prezintă descentralizarea administrativă?
10. Cum se manifestă principiul descentralizării în administraţia publică?
B.1 DA/NU:
1. Administraţia publică este condusă de Guvern.
2. Consiliul municipal este o autoritate locală deliberativă.
3. Primarul nu este o autoritate locală executivă.
4. Eligibilitatea presupune necesitatea recunoaşterii autorităţilor alese la nivel
local de către stat.
5. Instituţiile publice prestează servicii pentru populaţie numai cu titlu gratuit.
B.2 Grile:
1. Transferul unor atribuţii de la nivelul central la cel local al administraţiei
publice se numeşte:
a) descentralizare;
b) autonomie;
c) desconcentrare;
d) concentrare.
2. Alegeţi varianta falsă:
a) toate instituţiile publice emit acte administrative;
b) instituţiile publice se înfiinţează prin lege;
c) consiliul orăşenesc nu este autoritate locală executivă;
d) prefectul este reprezentantul Guvernului în judeţe.
3. Este o autoritate deliberativă la nivel de judeţ:
a) primarul de oraş;
b) preşedintele consiliului local;
c) Consiliul judeţean;
17
d) Consiliul comunal.
4. Menţinerea echilibrului şi ordinii publice este asigurată de către principiul:
a) legalităţii;
b) subsidiarităţii;
c) permanenţei şi continuităţii;
d) centralizării.
5. Administraţia publică cuprinde administraţia:
a) centrală şi de stat;
b) generală şi teritorială;
c) de stat şi specializată;
d) de stat şi locală.
18
Capitolul III. Administraţia Publică şi Politică
1. Regimurile administrative
Regimul administrativ reprezintă un ansamblu de relaţii ce se stabilesc între stat,

colectivităţi locale şi intermediari în legătură cu ansamblul instituţiilor publice şi modul de
rezolvare a problemelor curente cu caracter public.
Din punctul de vedere al relaţiilor administrative dintr-un stat, există patru tipuri
de regimuri administrative, caracteristicile lor stabilind diverse raporturi între autoritate şi
libertate:
1. Regimul bazat pe centralizare administrativă;
2. Regimul bazat pe descentralizare administrativă;
3. Regimul bazat pe desconcentrare;
4. Regimul bazat pe autonomia locală.
Trăsăturile acestor regimuri administrative sunt prezentate în figura nr. 6.
Centralizare administrativăDescentralizare administrativă
Regimuri administrative
Desconcentrarea Autonomie locală
Figura nr. 6: Tipuri de regimuri administrative
Caracteristicile centralizării administrative:

 cetăţenii au aceleaşi interese şi nevoi;
 toate interesele cetăţenilor sunt considerate a fi satisfăcute prin dispoziţii legale şi
reglementări uniforme;
 administraţia centrală numeşte organele administraţiei locale;
 administraţia centrală decide asupra resurselor necesare diverselor probleme.
Caracteristicile descentralizării administrative:
 nu există identitatea nevoilor cetăţenilor în teritoriu;
 fiecare organism din ierarhia administrativă dispune de personalitate juridică;
 colectivităţile teritoriale dispun de un patrimoniu propriu;
 colectivităţile teritoriale dispun de independenţă şi mijloacele financiare necesare
activităţilor proprii.
Caracteristicile desconcentrării:
19
 are la bază atât centralizarea cât şi descentralizarea;
 o autoritate locală sau specializată capătă dreptul de a lua anumite decizii.
Caracteristicile autonomiei locale:
 există o organizare atât administrativă, cât şi politică;
 subdiviziunile statului dispun de competenţe extinse la aspecte de ordin politic.
2. Administraţia publică şi sistemul de partide
Literatura de specialitate identifică, în legătură cu relaţia dintre administraţia

publică şi sistemul de partide, următoarele situaţii:
 partidul unic;
 pluralism de partide şi administraţie politizată;
 pluralism de partide şi administraţie neutră.
Desigur, administraţia publică şi puterea politică se află într-o relaţie directă, de
întrepătrundere. Pe de o parte, viaţa politică influenţează administraţia care apare ca un
mijloc de exercitare a puterii politice. Pe de altă parte, administraţia influenţează puterea
politică prin contribuţia acesteia la elaborarea proiectelor de legi. De asemenea, omul
politic este ales, în timp ce funcţionarul public este numit de către acesta.
3. Relaţia administraţie centrală – administraţie locală
Structura statală exprimă modul în care sunt divizate şi repartizate competenţele

statului şi influenţează structura administraţiei. Competenţele la nivelul guvernului central
decurg din funcţiile statului şi se sprijină pe raţionamente economice.
Desigur, există deosebiri între statele federale şi cele unitare în ceea ce priveşte
relaţia cu administraţia; în cazul unui stat federal sarcinile fundamentale sunt repartizate
între statul federal şi statele componente.
În cadrul regimurilor democratice, administraţia se află sub autoritatea directă a
Guvernului, iar Parlamentul influenţează administraţia atât în regimul parlamentar, cât şi în
regimul prezidenţial. În plus, administraţia este supusă şi supravegherii presei. În schimb,
se manifestă o implicare prea mare a politicii în problemele administraţiei.
În cadrul regimurilor autoritare, administraţia nu mai este imparţială, formalităţile
de proceduri sunt simplificate şi se înregistrează un control exterior slab în condiţiile unui
control intern instensificat.
Bibliografie
20
Bucureşti 2000;
Bucureşti 2005;

1. Care sunt principiile care delimitează tipurile de regimuri administrative?
2. Cum se poate caracteriza administraţia centralizată?
3. Ce înseamnă autonomia imperfectă?
4. Ce presupune autonomia perfectă?
5. Ce înseamnă structura statală?
6. Ce deosebiri există între statul federal şi cel unitar?
7. Ce înseamnă politizarea administraţiei?
8. Cum explicaţi neutralitatea funcţiei publice?
9. Ce presupune regimul administrativ bazat pe desconcentrare?
10. Care este regimul administrativ caracterizat prin autoadministrare şi
autoguvernare?
B.1 DA/NU:
1. Statul nu a fost o formă de organizare durabilă de la început.
2. În regimul de descentralizare administrativă nu există identitate de nevoi pentru
toţi cetăţenii.
3. Guvernarea presupune şi drepturi de putere publică.
4. Autonomia locală nu presupune un sistem de organizare politică, ci numai
administrativă.
5. Mediul politic nu poate influenţa administraţia.
B.2 Grile:
1. Alegeţi varianta adevărată:
a) administraţia nu poate fi supusă supravegherii presei în nici un regim
parlamentar;
21
b) politica nu se poate implica în administraţie;
c) în regimul prezidenţial, miniştrii răspund în faţa preşedintelui;
d) administraţia este imparţială în regimul autoritar.
2. Într-un stat unitar simplu:
a) există un singur organ legiuitor şi mai multe organe judecătoreşti supreme;
b) autorităţile locale pot avea unele componente decizionale proprii distincte de
cele ale autorităţii centrale;
c) există mai multe organe legiuitoare;
d) nu pot exista sisteme descentralizate.
3. Nu este stat federal unional:
a) Australia;
b) Mexic;
c) Canada;
d) Suedia.
4. Nu caracterizează statul federal:
a) dedublarea administraţiei;
b) eterogenitatea administraţiei;
c) existenţa unui singur rând de organe centrale de stat;
d) apariţia unor dificultăţi în recrutarea funcţionarilor federali.
5. Structura statală exprimă:
a) modul în care sunt divizate şi repartizate competenţele statului;
b) sistemul partidelor politice şi a relaţiilor dintre acestea;
c) funcţiile statului;
d) sistemul de organizare administrativă.
22
Capitolul IV. Reforma administrativă
1. Principiile care stau la baza reformei administrative
Reforma în administraţia publică din România a început să fie implementată în

spiritul Constituţiei din 1991 prin măsuri menite să genereze schimbări în sensul
descentralizării, autonomiei locale şi desconcentrării serviciilor publice. Schimbările
urmărite au avut în vedere corelarea scopurilor urmărite cu procedurile alese, identificarea
beneficiarilor şi ofertanţilor de servicii publice şi asigurarea legăturilor între cadrul
legislativ şi cel instituţional.
Principiile reformei în administraţia publică sunt:
 separarea funcţiei publice de cele administrative;
 crearea unei serviciu public de carieră, profesional şi neutru din punct de vedere
politic;
 definirea clară a rolului şi responsabilităţilor şi relaţiilor între instituţii;
 descentralizarea administrativă;
 autonomia decizională;
 transparenţa actelor de guvernare şi administrative;
 simplificarea procedurilor şi actelor normative;
 instaurarea respectului faţă de cetăţean.
Pe această bază, au fost definite priorităţi pe termen scurt 1999-2000 şi priorităţi
pe termen mediu.
Priorităţile pe termen scurt ale reformei identifică:
 separarea nivelelor politice pe paliere administrative în structura Guvernului,
ministerelor şi altor organe de specialitate ale administraţiei publice;
 definirea rolului, responsabilităţilor şi relaţiilor dintre instituţii;
 instituirea unui serviciu public profesional şi neutru, sub aspect politic;
 constituirea unei unităţi centrale pentru crearea şi dezvoltarea corpului funcţionarilor
publici;
 crearea structurilor instituţionale şi a mecanismelor administrative şi financiare în
vederea implementării programelor de dezvoltare regională şi susţinerea zonelor;
 descentralizarea administrativă şi întărirea autonomiei locale, precum şi
desconcentrarea serviciilor ministeriale;
 reglementarea regimului general al autonomiei locale;
23
 delimitarea şi stabilirea resurselor financiare ale comunităţilor locale faţă de bugetul
de stat, precum şi descentralizarea deciziilor privind gestiunea resurselor financiare şi
patrimoniale;
 delimitarea şi gestionarea patrimoniului public şi privat;
 descentralizarea deciziei şi participarea cetăţenilor în procesul decizional prin
referendum;
 dezvoltarea administraţiei publice locale.
Priorităţile pe termen mediu ale reformei vizează:
 asigurarea transparenţei actelor de guvernare şi optimizarea comunicării;
 îmbunătăţirea relaţiilor dintre administraţie şi beneficiarii de servicii publice prin
descentralizarea deciziilor;
 creşterea capacităţii de luare a deciziilor la nivel guvernamental;
 dezvoltarea sistemului de servicii publice locale aflate sub autoritatea Consiliilor
judeţene sau locale, precum şi transformarea regiilor autonome de interes local în
societăţi comerciale privatizabile.
În anul 2001 a fost adoptată “Strategia Guvernului privind accelerarea reformei
administraţiei publice”. Principalele obiective ale acestei strategii sunt:
 restructurarea profundă a administraţiei publice centrale şi locale;
 schimbarea raportului administraţie-cetăţean;
 descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale administrative
şi financiare;
 creşterea eficienţei în administraţia publică;
 profesionalizarea funcţiei publice.
2. Descentralizarea şi reforma administrativă
Descentralizarea reprezintă un principiu şi sistem administrativ în baza căruia

administrarea intereselor locale, comunale, orăşeneşti şi judeţene se face de către
autorităţile colectivităţilor respective liber alese.
Principalele avantaje ale descentralizării:
 interesele locale se identifică în mod direct;
 spiritul de iniţiativă este dezvoltat;
 sistemul de libertăţi locale se generează în mod evident.
24
Principiul descentralizării se manifestă în mod profund în domeniul financiar; în
această direcţie reforma administrativă se caracterizează prin trei etape distincte:
a) 1991-1994, perioadă în care s-au iniţiat importante modificări în structura şi
finanţarea autorităţilor publice locale, inclusiv introducerea sistemului de taxe şi
impozite locale;
b) 1998-2000, perioadă în care legea finanţelor publice locale a introdus elemente noi,
în sensul creşterii cotei destinate bugetelor locale din PIB şi a cotei cheltuielilor
locale din totalul cheltuielilor publice;
c) 2001-prezent, perioadă în care au fost introduse noi reguli pentru autorităţile publice
locale, mai ales vizând serviciile publice.
Strategia de reformă a administraţiei publice cuprinde următoarele obiective:
 crearea unui cadru adecvat al descentralizării şi desconcentrării serviciilor publice;
 clarificarea competenţelor la diferite niveluri şi structuri ale administraţiei publice;
 întărirea autonomiei financiare a autorităţilor publice locale;
 redefinirea competenţelor la nivel de prefecturi;
 creşterea capacităţilor administraţiei publice locale necesare implementării strategiei
de descentralizare şi pregătirea pentru gestionarea fondurilor structurale.
3. Administraţia publică electronică
Informatizarea administraţiei publice în România este un proces de importanţă

recunoscută de toţi factorii de decizie. Cadrul legislativ a fost creat în acest sens prin
reglementări multiple vizând încasarea prin mijloace electronice a impozitelor şi taxelor
locale, transparenţa decizională în administraţia publică, liberul acces la informaţiile de
interes public, semnătura electronică, transparenţa în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei etc.
Informatizarea administraţiei publice a realizat avantaje substanţiale în sistemul
licitaţiilor şi achiziţiilor publice, asigurându-se dezvoltarea pieţei electronice.
Obiective principale ale e-market sunt:
 demonstrarea avantajelor tehnologiei moderne;
 dezvoltarea unei pieţe virtuale ce facilitează comunicarea între vânzători şi
cumpărători şi negocierea tranzacţiilor comerciale;
 furnizarea informaţiilor privind cheltuirea banului public prin asigurarea accesului la
informaţie;
 optimizarea preţurilor de achiziţie;
25
 reducerea costurilor de marketing şi distribuţie;
 asigurarea accesului rapid la informaţia economică în zona achiziţiilor publice.
Bibliografie
 Legea nr. 291/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 24/2002 privind
încasarea prin mijloace electronice a impozitelor şi taxelor locale;
 Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia
publică;
 Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes
public;
 Legea nr 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică;
 Legea nr. 161 din 19 aplilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

1. Care sunt principiile avantaje ale e-administraţiei?
2. Ce înseamnă descentralizare financiară în sistemul administraţiei?
3. Care sunt obiectivele specifice ale strategiei de reformă a adminsitraţiei
publice?
4. Care sunt premisele descentralizării?
5. Care sunt principalele etape parcurse de domeniul financiar în spiritul reformei
administrative?
6. Ce este descentralizarea?
7. Care sunt principalele avantaje ale descentralizării?
8. Ce limite poate înregistra sistemul descentralizării?
9. Care sunt priorităţile reformei în administraţia publică?
10. Cum se observă practic îndeplinirea obiectivelor reformei în administraţia
publică?
B.1 DA/NU:
26
1. Autonomia locală este o formă modernă a descentralizării.
2. În sistemul descentralizat, colectivităţile locale dipsun de autorităţi
administrative autonome faţă de stat.
3. În sistemul descentralizat, autorităţile puterii executive nu supraveghează
activitatea colectivităţilor locale.
4. În primul ciclu de reformă au fost realizate schimbări în finanţarea autorităţilor
publice locale.
5. Întârzierea autonomiei financiare a autorităţilor centrale reprezintă un obiectiv
specific al strategiei de reformă a administraţiei publice.
B.2 Grile:
1. Nu reprezintă un avantaj al descentralizării:
a) îngrădirea acţiunilor haotice impuse de obiective generale ale administraţiei
centrale;
b) dezvoltarea spirtului de iniţiativă;
c) autonomia organelor administraţiei locale;
d) îngrădirea intereselor locale.
2. Introducerea sistemului de taxe şi impozite locale s-a realizat în etapa de
politică de reformă:
a) a doua;
b) a treia;
c) prima;
d) a patra.
3. Nu reprezintă un obiectiv specific al strategiei de reformă a administraţiei
publice:
a) redefinirea competenţelor miniştrilor;
b) întărirea autonomiei financiare a autorităţilor publice locale;
c) clarificarea competenţelor la diferite niveluri ale administraţiei publice;
d) crearea unui cadru specific descentralizării serviciilor publice.
4. Creşterea autonomiei financiare a autorităţilor publice locale nu presupune:
a) creşterea ponderii veniturilor proprii la nivelul administraţiilor locale;
b) proceduri permisive şi flexibile în derularea finanţărilor pentru investiţii;
c) dezvoltarea sistemului distribuţiei resurselor;
d) ameliorarea managementului bugetului.
5. Este o prioritate pe termen mediu a politicii de reformă:
a) separarea nivelurilor politice pe paliere administrative;
27
b) îmbunătăţirea relaţiilor dintre administraţie şi beneficiarii serviciilor publice;
c) descentralizarea deciziei de participare a cetăţenilor la procesul deciziei;
d) instituirea unui serviciu public profesional şi neutru politic.
28
Capitolul V. Bugetul activităţilor publice
1. Principiile contabilităţii publice
Bugetul este un document ce asigură gestionarea şi organizarea activităţii

financiare a statului.
Formele principale ale bugetului sunt prezentate în figura nr. 7.
Buget
incremental public social
se bazează pe bugetele din anii anteriori; Poate fi: ia în considerare şi plata unor servicii sociale;
se corectează pe baza inflaţiei; naţional sau se
local;
întocmeşte în ţările social-democrate
se stabileşte pentru o perioadă de cel puţin 5 ani
pe obiective
Figura nr. 7: Formele bugetului
Funcţiile bugetului sunt:

 controlul cheltuielilor, execuţia bugetului fiind supravegheată de autorităţi;
 gestionarea eficientă a activităţilor publice, urmărind utilizarea eficientă a resurselor
financiare şi umane;
 planificarea acţiunilor statului, fiind formulate obiective şi programe alternative.
Constituirea bugetului are la bază următoarele principii:
 creditul de plată – presupune asigurarea resurselor necesare în cursul anului, acestea
neputând fi depăşite fără credite suplimentare;
 creditul de angajament – se manifestă în cazul construcţiilor şi achiziţiilor de
materiale şi admite realizarea cheltuielilor pe mai mulţi ani, dar într-o anumită sumă;
 gestiunii (de casă) – admite contabilizarea operaţiilor cu ocazia mişcărilor de
trezorerie;
 echilibrul anual al bugetului – presupune eliminarea dezechilibrelor bugetare printr-o
politică bugetară activă;
 nonafectării resurselor – stabileşte ca un venit să nu fie niciodată rezervat finanţării
unor cheltuieli precise.
2. Clasificarea cheltuielilor bugetare
29
Din punct de vedere contabil şi juridic, cheltuielile bugetare pot fi abordate sub
aspectul organic şi administrativ, precum şi în mod specific (vezi figura nr. 8).
Cheltuieli bugetare
Clasificarea organică şi administrativă Clasificarea specifică
cheltuieli pentru ministere cheltuieli de personal

cheltuieli pentru departamente subvenţii
cheltuieli pentru servicii dobânzi
cheltuieli pentru construcţii
Figura nr. 8: Clasificarea contabilă şi juridică a cheltuielilor bugetare
Din punct de vedere economic, cheltuielile bugetare pot fi cuprinse într-o

clasificare funcţională şi alta economică (vezi figura nr. 9).
Cheltuieli bugetare Cheltuieli pentru

autorităţi
Clasificarea funcţională justiţie
poliţie
Clasificarea economică apărarea naţională
învăţământ şi cercetare
cultură şi sport
Cheltuieli
sănătate
cu bunuri şi servicii
protecţia mediului
de transfer la terţi
industria artizanală şi comerţ
telecomunicaţii
agricultură şi alimentaţie, etc.
Figura nr. 9: Clasificarea economică a cheltuielilor bugetare
3. Etapele elaborării bugetului
Bugetul se elaborează printr-o procedură complexă care presupune raţionalizarea

alegerii variantei bugetare prin strategia care se bazează pe tehnici de analiză, calcule şi
previziuni.
Strategia se sprijină pe un elaborios studiu comparativ al alternativelor bugetare,
după care urmează decizia, execuţia şi controlul acestuia. Studiul alternativelor bugetare
30
porneşte de la identificarea problemelor concrete adică, descrierea realităţii, analiza
obiectivelor urmărite şi a mijloacelor posibile pentru conceperea programelor alternative
pentru acţiuni concrete. Evaluarea acestor programe se face pe baza mai multor tehnici,
între care:
 analiza cost-beneficiu;
 analiza dezavantaje-avantaje;
 analiza cost-eficacitate;
 analiza multifactorială.
4. Controlul financiar
Controlul din punct de vedere economic se poate realiza atât la nivel

microeconomic, cât şi macroeconomic, în funcţie de interesele principale economico
financiare ale:
 agenţilor economici: obţinerea profitului;
 terţilor agenţilor economici;
 statului.
Controlul financiar urmăreşte:
 relaţiile, fenomenele şi procesele financiare;
 administrarea şi gestiunea patrimoniului;
 rezultatele activităţilor economico-sociale.
Controlul financiar poate îmbrăca mai multe forme (figura nr. 10).
După momentul realizării După interesul urmărit

Control financiar
anticipat (preventiv); al statului;

concomitent (operaţional-curent); al ministerului;
post-operativ (ulterior) al departamentelor;
al organelor centrale de stat
Figura nr. 10: Formele controlului financiar
Curtea de Conturi reprezintă organul suprem de control financiar asupra

formării, administrării şi utilizării resurselor statului.
Caracteristicile Curţii de Conturi:
 a fost înfiinţată prin Constituţia României din 1991, prin lege organică;
 urmăreşte dacă averea publică este administrată conform legii;
31
 are ca atribuţii:
o analiza formării, administrării şi utilizării resurselor financiare ale sectorului
public;
o controlul gestiunii resurselor publice;
 prezintă annual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului
public naţional din exerciţiul bugetar încheiat;
 semnalează în raportul annual neajunsurile constatate;
 mandatul membrilor săi este de nouă ani, aceştia fiind independenţi în exercitarea
mandatului;
 dispune de consilieri care se schimbă (parţial) din trei în trei ani.
Bibliografie
 Tatiana Moşteanu, Finanţe publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

1. Care sunt principiile specifice de constituire a bugetului?
2. Care sunt deficienţele procedurii de elaborare a bugetului?
3. Care sunt etapele controlului financiar?
4. Ce forme îmbracă bugetul?
5. Care sunt funcţiile bugetului?
6. Care sunt etapele elaborării bugetului?
7. Ce tehnici se utilizează în analiza programelor alternative?
8. Ce rol are Curtea de Conturi?
9. Care sunt avantajele controlului preventiv?
10. Care sunt avantajele şi dezavantajele controlului ulterior?
B.1 DA/NU:
1. Bugetul este examinat şi votat de Parlament.
2. Bugetul este executat de către Parlament, execuţia fiind controlată pe baza
conturilor de către Guvern.
3. Bugetul nu poate fi stabilit pe baze anuale.
32
4. Analiza cost-beneficiu este unica metodă de evaluare a programelor alternative
bugetare.
5. Analiza cost-beneficiu de evaluare a programelor alternative în elaborarea
bugetului se mai numeşte cost-eficacitate.
B.2 Grile:
1. Nu este principiu de constituire a bugetului:
a) necompensarea;
b) proporţionalitatea;
c) compararea în timp şi spaţiu;
d) universalitatea.
2. Este o funcţie a bugetului:
a) planificarea acţiunilor agenţilor economici;
b) gestiunea eficace a activităţilor publice şi private;
c) diminuarea costurilor publice;
d) controlul cheltuielilor publice.
3. Principiul bugetar conform căruia operaţiile sunt contabilizate cu ocazia
mişcărilor de trezorerie se numeşte principiul:
a) de casă;
b) creditului de angajament;
c) echilibrului anual;
d) nonafectării resurselor.
4. Cheltuielile bugetare se pot constitui:
a) numai la nivel ministerial;
b) şi la nivel departamental;
c) din punct de vedere organic, pe baza regulilor economice;
d) numai pe criterii funcţionale.
5. Controlul financiar:
a) nu poate fi microeconomic;
b) este doar macroeconomic;
c) poate fi concomitent;
d) se mai numeşte anticipat.
33
Capitolul VI. Dezvoltarea durabilă şi administraţia publică
1. Conceptul de dezvoltare durabilă şi caracteristicile sale
Dezvoltarea durabilă presupune creşterea economică în consonanţă cu cerinţele

echilibrului ecologic şi cu dezvoltarea umană în ansamblul său. Este vorba despre
progresul relaţiei om-societate-natură-cultură-ştiinţă-civilizaţii.
Esenţa dezvoltării durabile este un nou mod tehnic de producţie bazat pe
biotehnologie, ceea ce înseamnă extinderea tehnologiilor noi, nepoluante sau mai puţin
poluante şi restrângerea celor mecanizate, poluante.
Elementele definitorii ale dezvoltării durabile sunt:
 dezvoltarea unei noi relaţii între mediul natural şi cel creat de om;
 asigurarea egalităţii şanselor generaţiilor ce se succed;
 definirea coordonatelor prezentului prin prisma viitorului;
 asigurarea bunăstării generale;
 redefinirea direcţiilor de acţiune;
 subordonarea dezvoltării economice dezvoltării natural-ecologice a omului.
Principalele obiective ale dezvoltării durabile sunt:
 definirea creşterii demografice;
 reducerea dependenţei de petrol;
 promovarea resurselor regenerabile de energie;
 conservarea solului;
 protejarea sistemelor biologice ale pământului;
 reciclarea materialelor.
2. Rolul administraţiei publice în procesul de dezvoltare durabilă
Dezvoltarea durabilă exprimă o creştere economică bazată nu doar pe dimensiuni

ecologice, tehnico-ştiinţifice, culturale, demografice, militare şi interdependenţa acestor
dimensiuni, dar şi pe strategii coerente de soluţionare. În acest context, rolul administraţiei
publice în consonanţă cu acest proces este indiscutabil.
Implicarea administraţiei publice în procesul de dezvoltare durabilă are la bază
câteva aspecte:
 prevenirea poluării mediului înconjurător necesită acţiuni economice, juridice,
administrative şi educaţionale;
34
 cheltuielile de dezvoltare durabilă sunt suportate de către bugetele publice
municipale, judeţene şi centrale;
 sistemul de impozite şi amenzi este dezvoltat în spiritul măsurilor antipoluare;
 sunt definite mai multe căi de prevenire a poluării în aşa fel încât să fie antrenaţi
agenţii economici atât publici cât şi privaţi în procesul de combatere a poluării;
 cheltuielile militare ale ţărilor, atât bogate cât şi sărace se diminuează annual în
favoarea dividendelor păcii care constituie principala resursă a procesului de
dezvoltare durabilă;
 sistemul de ajutor public pentru dezvoltare este reformat în sens progresist, previzibil
şi echitabil.
De altfel, dezvoltarea durabilă înseamnă introducerea unor schimbări esenţiale în
calitatea proceselor; este vorba despre anumite obiective urmărite cu implicarea
administraţiei publice din fiecare ţară:
 redimensionarea creşterii economice în sensul conservării resurselor naturale;
 modificarea proceselor de creştere;
 satisfacerea nevoilor esenţiale pentru muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi asistenţă
sindicală pentru toţi locuitorii;
 restructurarea tehnologiilor şi controlul riscului;
 conservarea bazei de resurse;
 asigrarea unei creşteri substenabile a populaţiei;
 integrarea într-un proces unic a dezvoltării privind economia şi mediul înconjurător.
Alte concepte generate de procesul general de dezvoltare durabilă sunt:
 dezvoltarea industrială ecologic durabilă;
 practicarea forestieră durabilă;
 energia durabilă;
 comerţul durabil.
În acest cadru dezvoltarea administraţiei publice durabile ar fi în măsură să
corespundă sistemelor industriale şi economice din societate.
Administraţia publică durabilă reprezintă ansamblul instituţiilor publice
capabile să apeleze la o manieră de rezolvare a problemelor cu caracter public punând
accent pe:
 protejarea biosferei;
 utilizarea eficientă a capitalului uman şi material;
 promovarea echităţii:
35
Administraţia publică durabilă se caracterizează prin câteva aspecte:
 depolitizarea masivă a organelor administraţiei publice şi reprezentanţilor săi, astfel
încât obiectivul suprem al funcţionării sale să fie bunăstarea generală a indivizilor
într-un mediu natural sănătos;
 diminuarea până la eliminare a corupţiei în administraţia publică şi în toate domeniile
prin stabilirea nu atât a unor măsuri coercitive şi de control, cât a unor mecanisme de
implicare a cetăţenilor corecţi în sistemul de lucru general şi curent;
 definirea unor forme eficiente de parteneriat public-privat capabile să dezvolte
sistemul de asigurări sociale în spiritul echităţii;
 respectarea cu stricteţe a cadrului legislativ privind protecţia mediului natural şi
anularea autorizaţiilor eliberate haotic sau fără analize privind consecinţele la nivelul
natural;
 asigurarea stabilităii măsurilor prin programe solide de dezvoltare industrială şi
economică, indiferent de continuitatea reprezentanţilor sau funcţionarilor
administraţiei publice;
 implementarea acquis-ului comunitar pentru mediu ceea ce înseamnă eliminarea
întreprinderilor necompetitive;
 dezvoltarea activităţii ministerului Mediului şi implicarea întregii administraţii
publice în suportarea costurilor asociate implementării legislaţiei europene de mediu
în România – costuri iniţiale, de capital şi de operare;
 definirea unor indicatori de performanţă pentru serviciile publice precum:
 volumul şi calitatea prestaţiei;
 eficienţa economică;
 rentabilitatea economică;
 eficacitatea.
Principalele elemente de evaluare a performanţelor în domeniul serviciilor publice
sunt prezentate în figura nr. 11.
36
Identificarea corectă a nevoilor clienţilor
Asigurarea celei mai bune productivităţi şi a celui mai mic tarifDeterminarea obiectivelor şi programelor
Criterii de evaluare a performanţei serviciilor publice
Realizarea unei calităţi a prestaţiei apropiate de nevoile cetăţenilor
Figura nr. 11: Evaluarea performanţei serviciilor publice
Bibliografie
 Maria Ioncică, Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti, 2003.

 Viorel, Cornescu (coord.), Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

1. Ce este dezvoltarea sustenabilă?
2. Care sunt resursele dezvoltării durabile?
3. Care sunt obiectivele dezvoltării durabile?
4. Ce înseamnă internalizarea costurilor cu protecţia mediului?
5. Care sunt elementele definitorii ale dezvoltării durabile?
6. Ce presupune administraţia publică durabilă?
7. Ce schimbări de ordin calitativ impune dezvoltarea durabilă?
8. Ce este autorizarea IPPC (Integrated Pollution Prevention and Control)?
9. Ce indicatori de performanţă pentru serviciile publice puteţi defini?
10. Care sunt principalele elemente de evaluare a performanţei în domeniul
serviciilor publice?
B.1 DA/NU:
1. În domeniul serviciilor publice eficienţa economică se numeşte eficacitate.
2. Dezvoltarea durabilă prespune progresul uman pentru un viitor îndelungat.
3. Dezvoltarea sustenabilă nu înseamnă creşterea zero.
4. Fundamentul dezvoltării durabile este un nou mod tehnic de producţie.
5. Administraţia publică durabilă admite numai depolitizarea acesteia.
37
B.2 Grile:
1. Nu caracterizează procesul de dezvoltare durabilă:
a) dimensiunea ecologică;
b) orientarea resurselor din domeniul cultural spre protecţia mediului;
c) dimensiunea demografică;
d) strategii coerente de soluţionare.
2. Biotehnologiile nu înseamnă:
a) numai tehnologii noi;
b) restructurarea industriilor mecanizate;
c) restructurarea industriilor chimizate;
d) un nou mod tehnic de producţie.
3. Internalizarea costurilor cu protecţia mediului înseamnă:
a) suportarea cheltuielilor cu protecţia mediului de către administraţia publică
centrală;
b) diminuarea costurilor de protecţie a mediului;
c) limitarea cheltuielilor de protecţie naturală la investiţiile sectorului privat;
d) calea economică de luptă cu efectele negative ale vechiului tip de creştere
economică asupra mediului natural.
4. Principalele resurse financiare pentru susţinerea dezvoltării durabile sunt:
a) investiţiile private;
b) alocaţile administraţiei locale;
c) dividendele păcii;
d) ajutoarele sociale.
5. Nu reprezintă un indicator de performanţă pentru serviciile publice:
a) durata de existenţă a serviciului;
b) calitatea prestaţiei;
c) rentabilitatea economică;
d) eficacitatea.
38
Capitolul VII. Corupţia în administraţia publică
1. Conceptul de corupţie
Corupţia în administraţia publică exprimă o ameninţare serioasă la adresa

valorilor fundamentale, drepturilor omului şi statului de drept.
Corupţia în administraţia publică constă în folosirea în mod abuziv a puterii
publice în scopul obţinerii de foloase necuvenite.
Desigur, funcţionarii publici au numeroase obligaţii – scrise şi nescrise – cu
caracter moral pe care trebuie să le respecte pe toată durata exercitării funcţiei publice;
aceste detalii morale se numesc deontologie, unele dintre ele devenind obligaţii
profesionale:
 probitatea  corectitudinea de care dă dovadă un funcţionar public în procesul
exercitării obligaţiilor de serviciu;
 demnitatea  prestigiul sau autoritatea morală a funcţionarului public prin care
adoptă un comportament contrar cu cererea de avantaje materiale (plătite);
 interdicţia cumului  imposibilitatea exercitării unei alte funcţii în paralel cu cea
publică, cu excepţia unor activităţi de creaţie ştiinţifică, literară, artistică, de
consultanţă specializată şi a exploatării brevetelor de invenţii;
 imparţialitatea  obligaţia funcţionarilor publici de a executa decizii politice fără a
participa la activitatea partidelor, cel puţin pentru anumite categorii de funcţionari
publici (magistraţi, militari, poliţişti etc.);
 subordonarea  obligaţia de a executa ordinele şi dreptul de a refuza aceasta in
situaţii de ilegalitate sau prejudicii ale persoanei;
 fidelitatea  exercitarea atribuţiilor de serviciu în interesul instituţiei şi cu discreţia
necesară;
 respectul faţă de funcţie  obligaţia îndeplinirii atribuţiilor de serviciu conform fişei
postului.
Factorii corupţiei sunt numeroşi: politici, economici şi sociali, între aceştia
remarcându-se următoarele grupe de factori:
 nivelul de dezvoltare economică;
 moştenirea de ordin politic şi instituţional;
 caracteristicile naturale şi sociale;
 alternativele de natură politică şi instituţională;
 competiţia politică.
39
Alături de aceste grupe, pot fi identificaţi drept factori generatori ai corupţiei:
 imoralitatea funcţionarilor;
 dorinţa de îmbogăţire;
 birocraţia;
 nivelul salariilor;
 neajunsurile de ordin legislativ;
 încălcarea legii;
 nivelul educaţiei;
 comportamentul colectiv din instituţie.
2. Formele corupţiei
A. După nivelul şi implicaţiile pe care le are, corupţia poate fi:

 mică;
 medie;
 mare.
Corupţia “mică” se manifestă la nivelul funcţionarilor publici care desfăşoară
activităţi directe cu cetăţenii şi beneficiază de foloase necuvenite pentru exercitarea unor
atribuţii pentru care sunt plătiţi şi pe care le vor executa oricum; este vorba despre
urgentarea unor autorizaţii, despre obţinerea de informaţii privind factorii implicaţi în
anumite decizii, de promovarea unui dialog amabil etc.
Corupţia „medie” este asociată funcţiilor de nivel mai ridicat şi se referă la
interpretarea legii în propriul beneficiu, sau cu alte cuvinte exercitarea atribuţiilor prin
încălcarea legii sau la limita legii cu fapte grave de fraudă, delapidări etc.
Corupţia „mare” se manifestă prin implicarea demnitarilor în elaborarea de acte
normative în folos propriu, ceea ce aparent le-ar conferi siguranţa legalităţii.
B. După natura corupţiei, aceasta poate cuprinde:

 abuzul de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
 frauda;
 utilizarea unor fonduri ilicite pentru finanţarea partidelor politice;
 favoritismul;
 abuzul de putere în domeniul privatizării;
 orientarea pe criterii subiective a deciziei privind achiziţiile publice;
40
 conflictul de interese.
C. După domeniile de manifestare, corupţia poate fi:

 administrativă;
 economică;
 politică.
Corupţia administrativă se manifestă în activitatea administraţiei publice locale
şi centrale, în domeniul sănătăţii şi asistenţei sociale, culturii şi învăţământului, apărării şi
ordinii publice, siguranţei naţionale şi justiţie etc.
Corupţia economică constă în manifestarea unor abuzuri şi nereguli în domeniul
financiar-bancar, agricol, industrial, comercial etc.
Corupţia politică se referă la abuzul de putere din domeniul activităţii
parlamentare şi a partidelor politice precum imunitatea parlamentară, influenţarea
iniţiativelor legislative, finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale etc.
D. După natura activităţilor infracţionale la nivel european, corupţia poate îmbrăca

următoarele forme:
 activitatea antreprizelor;
 contrabanda cu ţigări fabricate în străinătate;
 evaziunea fiscală;
 spălarea banilor;
 comercializarea ilegală a alcoolului;
 falsificarea cărţilor de credit;
 transferurile frauduloase de bani prin mijloace electronice;
 traficul de deşeuri şi infracţiunile asupra mediului înconjurător;
 traficul de arme, materiale nucleare, droguri sau fiinţe umane;
 deturnarea şi schimbarea destinaţiilor subvenţiilor.
3. Mecanismele corupţiei
Mecanismele corupţiei reprezintă succesiunea de etape prin care se manifestă

corupţia din momentul declanşării tentaţiei de corupţie şi până la manifestarea efectivă a
acesteia.
41
Mecanismele corupţiei sunt analizate în general prin prisma a trei ipoteze1:
I. deturnarea de fonduri bugetare în interes personal;
II. corupţia politică;
III. selecţia angajaţilor din administraţie pe criterii subiective.
Ipoteza I
Deturnarea fondurilor bugetare în interes personal
Această formă de corupţie se derulează prin etapele următoare:
 ordonatorul principal de credite care poate fi un ministru sau primar propune
defalcarea cheltuielilor bugetare pe capitole (regii autonome, societăţi comerciale cu
capital de stat, instituţii publice subordonate);
 instituţia publică intră în relaţii contractuale cu agentul economic specializat în
realizarea anumitor lucrări (concesiune, asociere, executare lucrări). Acesta poate fi
impus de şeful administraţiei.
 agentul economic specializat încheie un contract de subantrepriză cu persoane fizice
sau juridice pe anumite domenii de activitate.
Ipoteza II
Corupţia politică
Etapele acestei forme de corupţie sunt legate de controlul unei instituţii
subordonate, astfel:
 şeful unei instituţii de control declanşează activitatea de control la o anumită direcţie;
 conducătorul instituţiei controlate solicită şefului politic pe linie de partid sprijin;
 şeful administraţiei publice în calitate de şef politic intervine pe lângă agentul de
control.
Ipoteza III
Selecţia angajaţilor din administraţie pe criterii subiective
Această formă de corupţie se manifestă atât ascendent prin “cumprarea” şefilor cât
şi descendent pentru numirea unor persoane şi include o serie de atenţii, favoritisme,
seducţie, hărţuire a persoanelor etc.
Bibliografie
1
Profiroiu, Marius, Parlagi, Anton, Crai, Eugen, Etică şi corupţie în administraţia publică, Editura
Economică, Bucureşti, 1999
42
 www.pna.ro

1. Care sunt principalele acte normative în România pentru sancţionarea faptelor
de corupţie?
2. Ce exemple cunoaşteţi pentru „marea” corupţie?
3. Ce înseamnă corupţie medie?
4. Cum se manifestă corupţia „mică”?
5. Care sunt principalele mecanisme ale corupţiei?
6. Ce este probitatea?
7. Ce înseamnă deontologie?
8. Care sunt factorii corupţiei în România?
9. Ce este corupţia politică?
10. Cum se manifestă deturnarea de fonduri în interes personal?
B.1 DA/NU:
1. Luarea de mită a unui funcţionar public pentru influenţarea obţinerii unei
autorizaţii de construcţie este corupţie medie.
2. Corupţia economică poate fi şi administrativă.
3. Corupţia politică este legată de activitatea parlamentară.
4. Corupţia contemporană afectează toate domeniile sociale.
5. Fidelitatea exprimă obligaţia de a executa ordinele cu exactitate de către un
funcţionar public.
B.2 Grile:
1. Nu este o formă a corupţiei:
a) traficul de deşeuri;
b) respectarea normelor legislative care îngrădesc anumite activităţi;
c) traficul de arme;
d) comercializarea ilegală a alcoolului.
2. Obligaţia de a executa ordinele înseamnă:
43
a) imparţialitate;
b) probitate;
c) fidelitate;
d) subordonare.
3. Corupţia economică nu vizează în mod direct domeniul:
a) culturii;
b) financiar;
c) agricol;
d) valutar.
a) corupţia economică nu poate fi şi politică;
b) corupţia mică este cel mai puţin periculoasă;
c) evaziunea fiscală nu se manifestă obligatoriu odată cu spălarea banilor;
d) falsificarea cărţilor de credit este o formă de corupţie.
5. Corupţia nu poate exprima o ameninţare serioasă la adresa:
a) drepturilor omului;
b) valorilor fundamentale;
c) statului de drept;
d) valorilor patrimoniale private.
44
Capitolul VIII. Combaterea corupţiei
1. Infracţiuni de corupţie
Principalele infracţiuni de corupţie sunt:

 luarea/darea de mită;
 primirea de foloase necuvenite;
 traficul de influenţă.
La acestea, unii analişti ai fenomenului corupţiei adaugă:
 abuzul în serviciu;
 infracţiunile de folos;
 deturnarea de fonduri.
Din punctul de vedere al actelor legislative care prevăd infracţiunile de corupţie,
acestea pot fi:
 prevăzute de codul penal;
a) specifice corupţiei (luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite,
traficul de influenţă);
b) conexe corupţiei (abuzul în serviciu, căutarea intereselor persoanei sau interesul
public, în formă calificată sau neglijenţa în serviciu, purtare abuzivă, neglijenţa în
prestarea serviciilor de stat etc.).
 prevăzute de alte legi speciale (privind statutul funcţionarilor publici, finanţele
publice, patrimoniul public etc.).
Caracterizarea infracţiunii:
 obiect (juridic şi material);
 subiect;
 aspecte obiective şi subiectve.
2. Măsuri de combatere a corupţiei
Combaterea corupţiei are la bază următaorele direcţii de acţiune:

a) îmbunătăţirea conducerii muncii în administraţie prin schimbări la nivelul mediului
de muncă şi a politicii de salarizare;
b) restructurarea relaţiilor politico-administrative;
c) stabilirea unor noi elemente de control şi acordare de stimulente pentru funcţionarii
publici;
45
d) identificarea unei noi atitudini a reprezentanţilor politici faţă de funcţionarii publici
prin conlucrare directă;
e) redarea încrederii cetăţenilor faţă de serviciile publice.
Din punct de vedere al reglementărilor juridice se deosebesc măsurile de
prevenire a corupţiei de cele de combatere.
La nivel european au fost definite mai multe grupe de măsuri pentru combaterea
corupţiei, un rol important avândul măsurile adoptate de Consiliul Europei. Între acestea
se află Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 24/97 care cuprinde 20
de principii şi anume:
1. luarea măsurilor celor mai eficiente pentru prevenirea corupţiei şi contribuţia la
educaţia publică şi la promovarea bnei conduite (etice);
2. asigurarea în legislaţia naţională a codificării cazurilor de criminalitate în ţară şi în
străinătate;
3. asigurarea ca toţi cei responsabili de prevenirea, investigarea, urmărirea şi
adjudecarea cazurilor de corupţie să se bucure de gradul necesar de autonomie şi
independenţă, pentru a-şi putea îndeplini funcţiile lor corespunzătoare;
4. asigurarea mijloacelor potrivite pentru identificarea şi sancţionarea oricăror
contravenţii administrative, calificate drept corupţie;
5. asigurarea măsurilor adecvate pentru prevenirea utilizării persoanelor juridice în
scopul acoperirii contravenţiilor legate de corupţie;
6. limitarea imunităţii în cazul investigaţiilor iniţiate, urmăririi ori adjudecării
contravenţiilor legate de corupţie până la nivelul considerat a fi drept minim pentru o
societate democratică;
7. promovarea specializării persoanelor sau a organelor responsabile de lupta împotriva
corupţiei şi asigurarea cu mijloace adecvate şi instruire corespunzătoare, pentru a-şi
îndeplini sarcinile statutare;
8. asigurarea ca legislaţia fiscală şi autorităţile responsabile de implementarea acesteia
să contribuie la combaterea corupţiei într-un mod cât mai eficient şi coordonat, în
special prin neacordarea facilităţilor fiscale, prin legi sau practici administrative, care
ar putea fi utilizate pentru extragerea de mită şi alte avantaje neloiale şi
contravenţionale;
9. asigurarea ca organizarea, funcţionarea şi procesul de luare a deciziilor în
administraţia publică, să ţină cont de necesitatea stringentă a combaterii corupţiei, în
special prin stabilirea unei cât mai mari transparenţe consistente cu nevoia de a
asigura mai multă eficienţă instituţională;
46
10. asigurarea ca reglementările care privesc drepturile şi responsabilităţile oficialilor
publici să se inspire şi să ia în considerare cerinţele generale cunoscute pentru lupta
împotriva corupţiei, asigurând o serie de măsuri disciplinare adecvate, promovarea
dezvoltării încadrărilor juridice foarte specifice în ceea ce priveşte comportamentul
care se aşteaptă din partea oficialilor publici prin mijloacele cele mai potrivite, după
cum ar fi Codurile de conduită;
11. asigurarea folosirii pe scară largă a procedurilor corespunzătoare de audit, aplicabile
tuturor activităţilor din domeniul administraţiei publice şi al sectorului public;
12. susţinerea rolului esenţial pe care îl au procedurile de audit în ceea ce priveşte
prevenirea şi depistarea corupţiei în afara organelor administraţiei publice;
13. asigurarea sistemului răspunderii publice sau de responsabilitate a funcţionarilor
publici în a ţine cont de consecinţele comportamentului corupt al oficialilor publici;
14. adoptarea procedurilor cele mai potrivite pentru asigurarea transparenţe procedurilor
la achiziţiile publice, necesare să asigure o concurenţă cât mai cinstită şi prevenirea
tentaţiei pentru corupţie;
15. încurajarea adoptării de către reprezentanţii aleşi a diferitelor coduri de conduită şi
promovarea regulilor stricte pentru finanţarea partidelor politice şi de organizare a
campaniilor electorale, care să prevină corupţia;
16. asigurarea libertăţii presei de a obţine şi de a difuza informaţie relevantă asupra
chestiunilor legate de corupţia în societate, fiind pasibilă de anumite restricţii sau
limitări numai în cazurile care sunt acceptabile pentru o societate democratică;
17. asigurarea ca legislaţia civilă să ia în considerare necesitatea luptei împotriva
corupţiei şi oferirea de remedii eficiente pentru a proteja drepturile şi interesele care
sunt afectate de corupţie;
18. încurajarea cercetării fenomenului de corupţie;
19. luarea în considerare a oricărei conexiuni posibile cu crima organizată şi spălarea de
bani;
20. dezvoltarea cooperării internaţionale în toate domeniile care au tangenţă cu
obiectivele de luptă împotriva corupţiei.
3. Strategii de combatere a corupţiei în România
În România au fost adoptate mai multe măsuri de combatere a corupţiei în diverse

documente legislative, cum ar fi:
47
 HG nr. 667/1991 privind asigurarea prestigiului social al funcţionarului public;
 Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale;
 Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului;
 HG nr. 473/1992 privind obligativitatea funcţionarilor publici de a-şi declara averea
în 10 zile de la numire;
 HG nr. 29/1993 privind constituirea unei comisii de anchetă la nivel parlamentar
privind actele de corupţie sesizate de mass-media;
 Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale;
 Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici;
 Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie;
 Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, etc.
În acest moment în România sunt implicate mai multe organisme în combaterea
corupţiei şi anume:
 agenţii de monitorizare;
 justiţie;
 parlamentul;
 societatea civilă;
 presa;
 administraţia publică;
 agenţii economici.
Bibliografie

 www.pna.ro

1. Care sunt principalele acte normative privind combaterea corupţiei în
România?
2. Care sunt prevederile Codului Penal privind infracţiunile de corupţie?
48
3. Ce rol are Parlamentul în combaterea corupţiei?
4. Ce înseamnă reforma în justiţia românească?
5. Care este rolul publicului în combaterea corupţiei?
6. Ce deosebiri există între reglementările naţionale şi cele europene de
combatere a corupţiei?
7. Care sunt direcţiile principale de combatere a corupţiei?
8. Ce presupune statutul funcţionarilor publici sub aspectul infracţiunilor de
corupţie?
9. Ce rol îndeplineşte administraţia publică în combaterea corupţiei?
10. Care sunt organismele implicate în combaterea corupţiei?
B.1 DA/NU:
1. Corupţia nu poate fi eliminată în societatea modernă.
2. Parlamentul contribuie la combaterea corupţiei şi prin asigurarea
responsabilităţii şi transparenţei operaţiunilor financiare din sectorul public.
3. Responsabilitatea pentru menţinerea standardelor şi minimizarea corupţiei
revine administraţiei publice.
4. Sistemul de achiziţii publice poate fi concurenţial, confidenţial şi închis în
anumite situaţii.
5. Descurajarea corupţilor şi corupătorilor este primul pas pentru combaterea
acesteia.
B.2 Grile:
1. Este implicată în combaterea corupţiei:
a) numai administraţia publică;
b) numai justiţia;
c) atât administraţia cât şi justiţia;
d) Parlamentul, ca unic organ de combatere a corupţiei la nivel naţional.
a) codul de etică profesională a funcţiei publice nu poate contribui la combaterea
corupţiei;
b) administraţia poate conlucra cu reprezentanţii aleşi;
c) presa contribuie la combaterea corupţiei;
d) există agenţii de monitorizare a corupţiei.
3. Corupţia nu poate fi:
a) diminuată;
49
b) eliminată paralel în toate domeniile;
c) împrumutată;
d) extinsă la alte domenii.
4. Sunt condiţii favorizante ale corupţiei în România:
a) mentalităţile îngăduitoare ale tuturor românilor faţă de corupţie;
b) reformarea statului şi privatizarea;
c) dorinţele tuturor românilor de înavuţire;
d) privatizările tuturor întreprinderilor de stat.
5. Legea privind combaterea evaziunii fiscale este adoptată în anul:
a) 1991;
b) 1994;
c) 2002;
d) 1993.
50
Capitolul IX. Serviciile şi piaţa publică
1. Tipuri de servicii publice
Serviciul public exprimă o activitate desfăşurată de o autoritate administrativă

sau agent privat în vederea satisfacerii unui interes general.
Serviciul public este considerat un organism administrativ creat de stat, judeţ sau
comună cu o competenţă şi puteri determinate şi cu mijloace financiare procurate din
patrimoniul general al administraţiei creatoare, pus la dispoziţia publicului.
Tipuri de servicii publice:
a) După aria de interes există servicii:
 naţionale;
 locale;
 comunale;
 orăşeneşti;
 judeţene.
b) După obiectul serviciilor publice, acestea pot fi (vezi figura nr. 12):
 administrative;
 industrial comerciale:
 de drept public;
 de drept privat.
c) După regulile juridice de la baza funcţionării serviciilor publice se identifică servicii:
 în regim administrativ;
 în regim mixt.
d) După natura organizării există servicii la nivel de:
 autoritate administrativă;
 regii;
 asociaţii şi fundaţii;
 servicii publice concesionate iniţiativei private.
e) După destinaţia serviciilor, există servicii:
 pentru întreprindere;
 pentru populaţie.
51
administrative Servicii publice industrial comerciale
protecţia civilă; salubritate, distribuţia apei, canalizare;

autoritatea tutelară; furnizarea energiei, distribuţia energiei electrice, a gazului;
starea civilă; comunicaţii, transporturi publice interne şi interurbane
urbanism;
licenţierea transporturilor;
educaţie;
cultură;
sport;
asistenţă şi ajutor social
Figura nr. 12: Servicii publice administrative şi industrial-comerciale
2. Caracteristicile pieţei serviciilor
Piaţa serviciilor se apropie de piaţa mărfurilor în ceea ce priveşte fluxurile

activităţii economice. Totuşi, există câteva trăsături specifice şi anume:
 piaţa serviciilor nu include în totalitate sfera serviciilor, existând şi servicii non-
marfă sau non-market;
 sistemul de indicatori ai performanţei pieţei serviciilor este mult mai complex
datorită varietăţii serviciilor;
 există atât elemente cantitative, cât şi calitative de evaluare a prestaţiei;
 concurenţa are forme specifice de manifestare;
 diferenţierea serviciilor este foarte puternică;
 cheltuielile de acces la piaţă sunt ridicate.
3. Gestionarea serviciilor publice
Gestiunea serviciilor publice exprimă modalitatea prin care este asigurată prestaţia
în folosul colectivităţii din punct de vedere real şi financiar.
În procesul de gestionare a serviciilor publice potrivit Constituţiei României, se
delimitează:
 autorităţile statului care prestează servicii publice de interes naţional;
 autorităţi publice din cadrul judeţelor, comunelor, oraşelor care asigură servicii
publice locale dar şi servicii ministeriale desconcentrate.
52
Desconcentrarea serviciilor publice nu înseamnă descentralizare (vezi figura nr.
13).
Desconcentrare ≠ Descentralizare
numirea conducerii serviciului public

dreptul
se face
autorităţii
printr-un
administraţiei
ordin al ministerului;
publice locale de a organiza serviciul p
delegarea unor atribuţii concentrate
conducerea
la nivel ministerial
serviciuluicătre
public
alte
este
persoane
numită de către autoritatea deliberat
Figura nr. 13: Deosebirea desconcentrare-descentralizare
Principalele modalităţi de gestiune a serviciilor publice sunt:

 gestiunea directă;
 gestiunea delegată;
 gestiunea semidirectă.
Gestiunea directă este o formă de prestare a serviciului public în care
colectivitatea locală asigură serviciul public sau îl transferă unei instituţii publice din
subordinea sa.
Poate fi:
 regie directă;
 regie depersonalizată;
 regie autonomă.
Gestiunea delegată constă în încredinţarea serviciului public de către autoritatea
administrativă locală unei întreprinderi exterioare, de regulă de natură particulară.
Poate fi sub formă de:
 concesiune;
 arendare;
 regie interesată.
Gestiunea semidirectă presupune exploatarea serviciului public în regie directă
în condiţiile în care o parte a prestaţiei este asigurată de o întreprindere exterioară, fiind o
gestiune mixtă.
4. Principiile de organizare a serviciilor publice
a) continuităţii;
53
b) adaptabilităţii;
c) neutralităţii;
d) egalităţii;
e) cuantificarea;
f) preţul scăzut.
Bibliografie

1. Ce este regia interesată?
2. Ce înseamnă gestiunea indirectă?
3. Ce înseamnă desfiinţarea serviciilor publice pe principiul actului contrar?
4. Cum se manifestă principiul neutralităţii?
5. Ce presupune continuitatea serviciilor publice?
6. Ce deosebiri există între concesionare şi arendare?
7. Cum se caracterizează serviciile desconcentrate?
8. Ce este gestiunea directă?
9. Ce exemple cunoaşteţi pentru tipurile de servicii publice identificate?
10. Ce înseamnă adaptabilitatea serviciilor publice?
B.1 DA/NU:
1. Autoritatea tutelară poate acţiona direct pentru a împiedica administraţia unui
oraş de a se angaja într-o politică ambiţioasă.
2. Aleşii locali sunt în totalitate liberi să instituie noi taxe pentru finanţarea
programelor de utilitate economică, socială, culturală.
3. Colectivitatea locală poate transfera un spaţiu unei instituţii publice aflate în
subordinea sa.
4. Serviciul public poate fi dotat cu autonomie financiară.
54
5. Concesiunea este o formă de gestiune interesată.
B.2 Grile:
1. Arendarea:
a) este o gestiune directă a spaţiului;
b) este permisă în România în orice domeniu de spaţiu;
c) presupune ca o întreprindere exterioară să exploateze cu răspundere un
echipament;
d) presupune ca o întreprindere exterioară să asigure funcţionarea serviciului fără
responsabilităţi financiare.
2. Serviciile publice locale:
a) trebuie să fie centralizate în vederea asigurării standardizării lor;
b) trebuie să aibă o conducere dirijată spre structurile de bază ale administraţiei
publice;
c) nu admit dependenţa colectivelor locale faţă de stat;
d) pot fi desfiinţate oricând de autorităţile publice locale.
3. Principiul adaptabilităţii serviciilor publice presupune:
a) dezvoltarea serviciilor publice în sensul exigenţelor de interes general;
b) adaptarea serviciului public la nivelul exigenţelor conducerii administraţiei
publice centrale;
c) crearea serviciilor publice ca instrumente de creare a unor avantaje individuale
sau de grup;
d) permanenţa serviciilor publice.
4. Existenţa scopului unic al serviciilor publice de satisfacere a interesului general
exprimă principiul:
a) continuităţii;
b) neutralităţii;
c) egalităţii;
d) cuantificării.
5. Reprezintă un serviciu public industrial şi comercial:
a) protecţia civilă;
b) starea civilă;
c) salubritatea;
d) educaţia publică.
55
Capitolul X. Serviciile pentru populaţie
1. Tipologia serviciilor pentru populaţie
Rolul serviciilor destinate populaţiei este de a satisface multitudinea nevoilor

oamenilor prin stimularea personalităţii lor; se manifestă în procesul consumului,
distribuţiei şi chiar producţiei.
Clasificarea serviciilor pentru populaţie:
a) în funcţie de natura relaţiilor economice şi juridice există:
 servicii de piaţă (plătite de populaţie şi obţinute în urma procesului de vânzare-
cumpărare);
 servicii ne-marfă (se oferă cu titlu gratuit sau aproape gratuit).
b) în funcţie de caracteristicile beneficiarilor se deosebesc:
 servicii personale (cetăţenii apelează direct, consumul fiind individualizat);
 servicii colective (utilităţi publice):
 personalizate (individualizate);
 destinate colectivităţii în ansamblul său.
c) în funcţie de relaţiile cu alte bunuri, serviciile pot fi:
 independente (în relaţie de indiferenţă sau substituţie cu bunurile materiale);
 asociate bunurilor (generează utilităţi noi).
d) în funcţie de natura activităţi, serviciile pentru populaţie cuprind servicii:
 cu caracter industrial;
 cu caracter neindustrial.
e) în funcţie de nivelul de dezvoltare, serviciile pot fi:
 organizate ca ramuri distincte ale economiei;
 organizate ca activităţi separate în interesul unor sectoare.
2. Serviciile de piaţă pentru populaţie
Serviciile de piaţă pentru populaţie cuprind prestaţiile furnizate populaţiei prin

vânzare-cumpărare.
Pe activităţi, structura serviciilor de piaţă pentru populaţie cuprinde:
 hoteluri şi restaurante; alte feluri de cazare;
 restaurante, cafenele, baruri, cantine şi alte unităţi de preparare a hranei;
 agenţii de turism şi asistenţă turistică;
56
 activităţi fotografice, traduceri, secretariat, multiplicări; producţia, distribuţia şi
proiecţia de filme cinematografice şi video;
 activităţi de radio şi televiziune;
 activităţi de artă şi spectacole, ale agenţiilor de presă, bibliotecilr, muzeelor etc.;
 activităţi sportive şi alte activităţi recreative;
 închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti;
 alte activităţi de servicii.
Bibliografie

1. Ce sunt serviciile pentru populaţie?
2. În ce domenii se manifestă serviciile pentru populaţie?
3. Ce deosebiri există între serviciile non-market şi cele de piaţă?
4. Ce exemple cunoaşteţi pentru utilităţile publice?
5. Ce înseamnă servicii personalizate?
6. Ce presupun serviciile de piaţă pentru populaţie?
7. Ce indicatori puteţi identifica pentru serviciile culturale?
8. Ce relaţie există între serviciile pentru populaţie şi serviciile de piaţă pentru
populaţie?
9. Ce tendinţe se intrevăd în structura serviciilor pentru populaţie?
10. Cum vedeţi ameliorarea prestaţiei serviciilor pentru populaţie?
B.1 DA/NU:
1. Utilităţile publice se mai numesc monopoluri.
2. Serviciile colective pentru populaţie sunt non-rivale şi cu non-excludere.
3. Serviciile destinate colectivităţii pot fi personalizate.
57
4. Serviciile din sfera consumului pot adăuga utilităţi noi.
5. Serviciile de piaţă se mai numesc nemarfă.
B.2 Grile:
1. Nu reprezintă un serviciu personal serviciul de:
a) transport în comun;
b) închirierea de locuinţe;
c) reparaţii autoturisme;
d) curăţătorie ecologică.
2. Serviciile colective:
a) se mai numesc utilităţi publice;
b) sunt rivale şi bazate pe non-excludere;
c) sunt în ansamblul său, personalizate;
d) nu pot fi personalizate.
3. Serviciile de piaţă pentru populaţie:
a) nu pot fi gratuite;
b) se mai numesc non-market;
c) se manifestă şi în sfera distribuţiei;
d) nu pot fi individualizate.
4. Serviciile de închiriere de locuinţe sunt servicii:
a) colective personalizate;
b) personale;
c) colective nepersonalizate;
d) asociate bunurilor.
5. După natura relaţiilor economice şi financiare, serviciile pentru populaţie pot
fi:
a) personale şi colective;
b) independente şi asociate bunurilor;
c) industriale şi neindustriale;
d) de piaţă şi non-market.
58
Teme pentru referate
1. Descentralizarea şi rolul său în administraţia publică.

2. Managementul resurselor umane în administraţia publică.
3. Birocraţia şi administraţia publică.
4. Calitatea serviciilor la nivelul unui teritoriu.
5. Ameliorarea imaginii unei instituţii publice.
Recenzii
 Ioncică, Maria, Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti 2003;

 Iftimioaie, Cristian, Vedinas, Verginia, Sandu, Teodora-Gabriela, Urziceanu,
Carmen, Administraţia publică locală în România în perspectiva integrării europene,
Editura Economică, Bucureşti, 2003;
59
Teste generale pentru verificarea cunoştinţelor
TEST I
Grile (1 răspuns corect)

Controlul în administraţie nu poate fi:
a. legat direct de puterea ierarhică; b. juridic; c. întotdeauna de tip feed-back,
corector; d. administrativ.
Faptul că adminstraţia este egalitară înseamnă că:
a. asigură în mod egal; b. este laică; c. în general, nu are caracter militar; d. este
identică în toate ţările cu aceeaşi orientare politică.
Alegeţi varianta falsă:
a. administraţia este un corp intermediar între guvern şi public; b. subordonarea
administraţiei faţă de guvern poate depăşi limita democraţiei; c. a guverna înseamnă
a administra; d. administraţia este structurată şi vertical.
Adminstraţia înseamnă:
a. gruparea oamenilor supuşi aceloraşi reguli de drept; b. persoanlitatea juridică a
naţiunii; c. sistemul de organizare a indivizilor şi grupurilor sociale; d. ansamblul
autorităţilor şi agenţilor care se implică în probleme cu caracter public.
Administraţia cuprinde sarcini de:
a. execuţie şi elaborare; b. execuţie şi conducere microeconomică; c. management
de ramură; d. conducere a firmelor.
DA/NU
1. Ierarhizarea administrativă decurge din ierarhia militară.
2. Administraţia tehnică cuprinde aparatul de stat prin care se realizează deciziile
politice.
3. Administraţia exercită funcţii de ordin politic.
4. Statul îndeplineşte funcţii de conducere conform directivelor.
5. Din punct de vedere social-economic statul desemnează ansamblul serviciilor
publice.
6. Din punct de vedere juridic, statul exprimă gruparea oamenilor supuşi aceloraşi
reguli de drept.
7. Statul bunăstării urmăreşte distribuirea raţională a venitului naţional.
8. Administraţia executivă se mai numeşte activă.
9. Administraţia informaţională se mai numeşte tehnică.
10. Toate instituţiile publice deservesc colectivităţi teritoriale.
11. Din punct de vedere juridic, administraţia are caracter subordonat.
12. Ierarhizarea administraţiei asigură disciplina administraţiei.
13. Controlul administrativ se face numai din exteriorul administraţiei.
14. Controlul juridic în administraţie presupune verificarea legalităţii deciziilor.
15. Administraţia nu poate fi consultativă.
60
TEST II

Ştiinţa administraţiei:
a. sesizează fenomenele aşa cum ar trebui să se manifeste; b. are caracter pozitiv şi
descriptiv; c. se include în dreptul administraţiei; d. studiază tehnica de
reglementare a administraţiei.
Ideea potrivit căreia statul se implică în mod nefiresc aparţine ideologiei:
a. dirijiste; b. keynesiste; c. individualismului economic; d. intervenţionismului
statal.
Modelul american al statului bunăstării presupune:
a. solidaritatea socială; b. asigurarea securităţii naţionale; c. obligaţia statală de
asigurare a stabilizării economice; d. asigurarea de beneficii minime pentru
populaţia cu venituri mici.
H. Fayol este reprezentantul:
a. şcolii clasice de management; b. managementului ştiinţific; c. şcolii
psihologice; d. gândirii empirice de management.
Ştiinţa administrativă nu:
a. descrie datele reale; b. permite utilizarea informaţiilor descrise; c. foloseşte
metode de lucru specifice ştiinţelor sociale; d. permite folosirea doar a studiilor
monografice parţiale în analiza administraţiei publice globale.
DA/NU
1. Din punct de vedere politic statul nu este un organism politic.
2. Din punct de vedere social statul este un instrument de echilibrare a intereselor
personale, de grup şi social.
3. Statul minimal admite asigurarea egalităţii şanselor tuturor indivizilor.
4. Criza statului bunăstării a început odată cu Marea Criză de Supraproducţie.
5. Ştiinţa administrativă se include în Dreptul administrativ.
6. H. Fayol a susţinut necesitatea subordonării intereselor individuale, intereselor
generale.
7. Activităţile administrative sunt omogene.
8. Principiile manageriale au fost formulate pentru prima dată de întemeietorii
managementului ştiinţific.
9. Obiectivele unice ale statului sunt creşterea economică şi controlul inflaţiei.
10. În timp, rolul statului a fost regândit.
11. Statul nu intervine în procesul ocupării depline.
12. Modelul statului bunăstării de tip social democrat este modelul suedez.
13. Procesele verbale ale Instituţiei Administraţiei Publice nu pot fi folosite în tehnicile
de investigare a Administraţiei Publice.
14. Conflictele între funcţionarii publici pot fi obiect al unor anchete.
15. Administrarea personalului reflectă specializarea pe ramuri ale Administraţiei
Publice.
61
TEST III

Administraţia ministerială:
a. nu aparţine administraţiei centrale; b. este o administraţie de specialitate; c.
desfăşoare şi activităţi extraministeriale; d. aparţine administraţiei publice locale.
Administraţia publică locală:
a. cuprinde şi societăţi comerciale constituite pentru asigurarea unor lucrări de
interes local; b. este administraţia de stat; c. nu este o structură administrativă
proprie; d. nu este sub controlul autorităţii statale.
Actul administrativ poate fi:
a. un contract; b. o hotărâre judecătorească; c. o lege; d. un act juridic.
Nu este principiu de organizare şi funcţionare a administraţiei publice principiul:
a. delegării de autoritate; b. subsidiarităţii; c. legalităţii; d. permanenţei.
Sistemul administraţiei publice nu cuprinde:
a. administraţiile private constituite la nivelul unităţilor administrativ teritoriale; b.
administraţia locală; c. administraţia specializată; d. instituţiile publice centrale.
DA/NU
1. Administraţia teritorială cuprinde autorităţi desconcentrate ale administraţiei
centrale.
2. Instituţiile comunale sunt administraţii centrale specializate.
3. Desconcentrarea administrativă înseamnă transferul unor atribuţii ale organelor
centrale.
4. Administraţia publică poate utiliza mijloace de constrângere statală.
5. Administraţia publică reprezintă un corp profesional destinat realizării unor servicii
publice.
6. Administraţia centrală poate fi de stat şi locală.
7. Toate instituţiile publice au mijloacele financiare asigurate integral din bugetul
statului.
8. Activităţile instituţiilor publice pot fi gratuite.
9. Unele instituţii publice emit acte administrative.
10. Activitatea instituţiilor publice trebuie să fie continuă.
11. Nu toate instituţiile publice au ca obiective satisfacerea unor nevoi social-culturale.
12. Unele autorităţi statale sunt considerate organe ale administraţiei publice.
13. Decretul este un act administrativ.
14. Ordinele ministerelor sunt acte juridice dar nu şi administrative.
15. Dispoziţiile primarilor nu sunt acte adminstrative în totalitate.
62
TEST IV
DA/NU
1. Ierarhizarea administrativă decurge din ierarhia militară.
2. Administraţia tehnică cuprinde aparatul de stat prin care se realizează deciziile
politice.
3. Administraţia exercită funcţii de ordin politic.
4. Statul îndeplineşte funcţii de conducere conform directivelor.
5. Din punct de vedere social-economic statul desemnează ansamblul serviciilor
publice.
6. Din punct de vedere juridic, statul exprimă gruparea oamenilor supuşi aceloraşi
reguli de drept.
7. Statul bunăstării urmăreşte distribuirea raţională a venitului naţional.
8. Administraţia executivă se mai numeşte activă.
9. Administraţia informaţională se mai numeşte tehnică.
10. Toate instituţiile publice deservesc colectivităţi teritoriale.
11. Din punct de vedere politic statul nu este un organism politic.
12. Din punct de vedere social statul este un instrument de echilibrare a intereselor
personale, de grup şi social.
13. Statul minimal admite asigurarea egalităţii şanselor tuturor indivizilor.
14. Criza statului bunăstării a început odată cu Marea Criză de Supraproducţie.
15. Ştiinţa administrativă se include în Dreptul administrativ.
16. Administraţia teritorială cuprinde autorităţi desconcentrate ale administraţiei
centrale.
17. Instituţiile comunale sunt administraţii centrale specializate.
18. Desconcentrarea administrativă înseamnă transferul unor atribuţii ale organelor
centrale.
19. Administraţia publică poate utiliza mijloace de constrângere statală.
20. Administraţia publică reprezintă un corp profesional destinat realizării unor servicii
publice.
63

Teoria Administratiei Publice - Suport Cu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Administratiei Publice - Suport Cu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Administraţiei publice

Teoria administraţiei publice reprezintă o disciplină esenţială pentru domeniul

Noţiunea de „administraţie” cunoaşte două accepţiuni:

 pregătirea textelor ce devin obligatorii  interpretarea textelor;

Figura nr. 1: Sarcinile Administraţiei

Statul este un aparat de comandă, un agent economic care întreprinde servicii

Figura nr. 2: Relaţia Stat - Administraţie

juridic politic social economic

grupare a oamenilor supuşi

Figura nr. 3: Concepţii cu privire la stat

de drept minimal social tehnic bunăstării

sistem de norme juridice redistribuirea

Figura nr. 4: Categorii de stat

3. Apariţia ştiinţei administrative

Studierea faptelor administrative a fost şi este obiectul ştiinţelor juridice. Dar

 Costea, Margareta, Introducere în administraţia publică, Editura Economică,

A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

Sistemul administraţiei publice cuprinde:

Figura nr. 5: Administraţia centrală

Administraţia teritorială cuprinde autorităţile desconcentrate ale administraţiei

2. Principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice

Administraţia publică are la bază următoarele principii:

a) Principiul autonomiei locale;

4. Activităţile administraţiei publice

Activităţile administraţiei publice pot fi:

 Costea, Margareta, Introducere în administraţia publică, Editura Economică,

A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

Regimul administrativ reprezintă un ansamblu de relaţii ce se stabilesc între stat,

Centralizare administrativăDescentralizare administrativă

Desconcentrarea Autonomie locală

Figura nr. 6: Tipuri de regimuri administrative

Caracteristicile centralizării administrative:

2. Administraţia publică şi sistemul de partide

Literatura de specialitate identifică, în legătură cu relaţia dintre administraţia

3. Relaţia administraţie centrală – administraţie locală

Structura statală exprimă modul în care sunt divizate şi repartizate competenţele

A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

Reforma în administraţia publică din România a început să fie implementată în

2. Descentralizarea şi reforma administrativă

Descentralizarea reprezintă un principiu şi sistem administrativ în baza căruia

3. Administraţia publică electronică

Informatizarea administraţiei publice în România este un proces de importanţă

A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

Bugetul este un document ce asigură gestionarea şi organizarea activităţii

incremental public social

Figura nr. 7: Formele bugetului

Funcţiile bugetului sunt:

2. Clasificarea cheltuielilor bugetare

Clasificarea organică şi administrativă Clasificarea specifică

cheltuieli pentru ministere cheltuieli de personal

Figura nr. 8: Clasificarea contabilă şi juridică a cheltuielilor bugetare

Din punct de vedere economic, cheltuielile bugetare pot fi cuprinse într-o

Cheltuieli bugetare Cheltuieli pentru

Figura nr. 9: Clasificarea economică a cheltuielilor bugetare

3. Etapele elaborării bugetului

Bugetul se elaborează printr-o procedură complexă care presupune raţionalizarea

Controlul din punct de vedere economic se poate realiza atât la nivel

După momentul realizării După interesul urmărit

anticipat (preventiv); al statului;

Figura nr. 10: Formele controlului financiar

Curtea de Conturi reprezintă organul suprem de control financiar asupra

 Tatiana Moşteanu, Finanţe publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii: