Etica Cercetarii PDF

șef de lucrări dr.
Tudor-Ștefan ROTARU
Etica cercetării medicale

Șef de lucrări Dr. Tudor-Ștefan ROTARU
Știm că, pentru a trata și a asigura supraviețuirea, avem nevoie de

tehnologii medicale și măsuri concrete de sănătate publică. Dar, pentru a produce și
aplica aceste tehnologii, avem nevoie de cunoștințe generalizabile. Pentru a avea
acces la cunoștințe generalizabile, este vital să facem cercetare, fie ea pe oameni sau
pe animale. Ca să facem cercetare, trebuie să fim lăsați să conducem cele mai
ingenioase proiecte, folosind acele design-uri și metodologii care să asigure cât mai
puține erori și o contribuție cât mai mare la cunoașterea științifică. Acest raționament
pare ușor de înțeles și suntem tentați să considerăm orice recurs la principii de etică a
cercetării ca pe o pierdere de timp și resurse. Dacă cercetarea este atât de
importantă, nu este o exagerare să vorbim despre principii morale? În fond, ce ar fi
mai important decât să salvăm vieți?
Însă lucrurile nu sunt atât de simple, iar comisiile de etică a cercetării
nu reprezintă o simplă birocrație suplimentară, menită să facă din experiența de
cercetare ceva și mai stufos decât este deja. În primul rând, merită amintit faptul că o
comisie de etică a cercetării are scopul, printre altele, să protejeze instituția unde își
desfășoară activitatea de eventuale încălcări ale legii în proiectele de cercetare. De
exemplu, un pacient se poate plânge că nu a înțeles exact în ce va fi implicat, ori că a
fost nevoit să facă multe cheltuieli suplimentare pentru transportul între casă și spital,
în vederea unor analize care nu aveau legătură cu planul său de tratament, ci doar cu
Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

- Etica cercetării 1
șef de lucrări dr. Tudor-Ștefan ROTARU
studiul la care a fost supus. Poate exista un dezechilibru major între eventuale
beneficii directe pe care pacientul le primește din participarea în studiu și riscurile la
care este supus. În fine, cineva poate reclama că animalele de laborator participante
la un studiu sunt chinuite nepermis de mult pentru o cantitate prea mică, sau
irelevantă, de informații.
Etica cercetării este o ramură aplicată a eticii, iar etica, la rândul său, o
disciplină a filosofiei. Așadar, pentru a lămuri ce este etica cercetării, putem folosi
următorul raționament: știm că acumularea de cunoaștere științifică are impact
asupra indivizilor și societății ca întreg. De pildă, invenția computerului tomograf ori a
testării genetice ne afectează pe toți. Pe de altă parte, felul în care conducem
cercetarea solicită din partea noastră alegeri morale. Ne putem gândi la felul în care
ne raportăm la cercetarea pe embrioni umani, descoperirea energiei atomice sau
consimțământul pacientului care participă la un experiment cu placebo. Mai putem
argumenta că știința este o activitate socială: solicită colaborarea mai multor
persoane, resurse sociale și, în unele cazuri, participare din partea membrilor
publicului. Cunoașterea științifică, prin urmare, nu este, de drept, proprietatea cuiva,
ci este un bun social. Reiese că oamenilor de știință li se acordă drepturi și
responsabilități puternice, iar deciziile omului de știință nu ar trebui făcute pe baza
unei moralități proprii, ci pe baza moralității stabilite de profesie. Asistentul medical
înrolat într-un grant de cercetare nu face excepție. Prin urmare, etica cercetării este
acea ramură de etică aplicată care se ocupă cu aspecte precum: buna conduită în
cercetare, autonomia subiecților umani în cercetare, proprietatea intelectuală și etica
cercetării pe animale.

Cuprins
1. Elemente de metodologie
2. Principii în etica cercetării
3. Cazul Tuskegee
4. Consimțământul informat în cercetare
5. Expectanța terapeutică a participantului la cercetare
6. Confidențialitatea datelor și probelor
7. Tentația excesivă
8. Cercetările pe copii
9. Folosirea animalelor în cercetare

- Introducere 2
1
Elemente de metodologie
Știință vs. practică medicală, metode de cercetare

Știință vs. practică medicală
Obiectivul
Obiectivul practicii
științei: medicale:
producerea îmbunătățirea
de cunoștințe stării unui
generalizabile pacient
individual
Etica cercetării pe subiecți umani reprezintă un domeniu vast. Prezentarea tuturor

problemelor de etică atunci când oamenii sunt implicați ca subiecți de cercetare ar
putea, cu ușurință, să umple câteva volume. Motivele pentru această complicată
stare de fapt rezidă în diversele interese care intră în conflict. Pe de-o parte, există
interese pentru subiectul care participă la cercetare, de regulă un pacient sau un
voluntar sănătos. Apoi, avem de-a face cu interesele societății care își dorește ca
știința să avanseze, iar tehnologiile rezultate să salveze cât mai mulți ani de viață trăiți
confortabil. Intră în joc și interese ale investigatorului, cel care are nevoie de
cercetare pentru a-și promova cariera academică. Interesele finanțatorului nu sunt
de neglijat, de pildă cele ale unei companii farmaceutice care cercetează o moleculă
cu totul nouă și dorește să facă, din acest lucru, un proiect care nu doar să acopere
costurile de cercetare și producție, ci și să genereze profit. Există, fără putință de
tăgadă, și interese ale comunității unde colectarea datelor se întâmplă, comunitate
care și-ar dori, probabil, și acces la medicamentul care este pe cale de a fi descoperit.

Tipuri de cercetare
Cercetare
Cantitativă Calitativă
Cercetarea cantitativă, fie ea descriptivă sau bazată pe ipoteză, caută

adevărul din lucruri, încearcă într-o manieră sistematică să scape de erori, să ajungă
la ”adevărata natură” a obiectelor și fenomenelor. Ceea ce se întâmplă cu un singur
subiect de cercetare este mai puțin important, iar cele mai însemnate devin
variabilele care se manifestă la fel la cât mai mulți oameni, astfel încât să se poată
interveni asupra lor. Este tipul de gândire care a dominat ultimele secole în știință și
societate și, din multe puncte de vedere, a fost foarte productiv. De exemplu, dacă
aspirina are, într-adevăr, un rol preventiv în manifestarea unor probleme
cardiovasculare, este o descoperire datorată faptului că s-au făcut cercetări pe
grupuri mari de oameni, observându-se ce s-a întâmplat, de-a lungul timpului, cu cei
mai mulți dintre ei. Vorbim, în cercetarea cantitativă, de cercetări valide sau invalide
din punct de vedere statistic și metodologic și deseori de puterea lor statistică de a
descoperi un efect.
În cercetarea calitativă, în schimb, contează mult ceea ce un subiect
are de spus, pentru că observându-l și ascultându-l, ne dăm seama de cum se
construiesc înțelesurile lui în relație cu lumea și cu ceilalți oameni. Nu ne interesează
adevărul absolut ci adevărul cuiva. De pildă, dacă vrem să înțelegem cu adevărat cum
se construiește încrederea între medic și pacient, ar fi contraproductiv să punem noi,
ca cercetători, în fața pacienților, un chestionar cu întrebările gândite de noi, despre

experiența pe care au avut-o ei în ce privește încrederea. E ca și cum am reconfirma,

pur și simplu, propriile noastre păreri, sau, în cel mai bun caz, n-am descoperi nimic.
În cercetarea calitativă nu vorbim de validitate, dar vorbim despre încredere în
rezultate, și nici de putere statistică ci de punct de saturație, momentul când datele
nou-culese nu ne mai aduc un mare plus de noutate.
În practică, cele două forme de cercetare sunt complementare.
Cercetarea calitativă are puterea de a genera teorii noi. Aceste teorii noi pot fi,
ulterior, testate cantitativ, pentru a observa dacă rezistă testării. Uneori, generarea de
teorie pornind direct de la cercetare cantitativă riscă să producă artefacte, cu alte
cuvinte niște rezultate false sau incomplete datorate faptului că noi am creat deja
piesele puzzle-ului pe care subiecții de cercetare sunt forțați să le așeze așa cum le-
am gândit noi. În schimb, dacă pornim ”de la zero” cu o cercetare calitativă, culegem
o bogăție de date care sunt, prin modalitatea în care au fost culese, mai autentice.
Mai mult, cercetarea calitativă este mai capabilă să genereze ipoteze despre procese
și interacțiuni care ar fi dificil dacă nu chiar imposibil de identificat direct prin
cercetare cantitativă.
T.-Ștefan Rotaru, C. Gavrilovici, Cercetarea biomedicală și etica cercetării, in: L. Oprea,

D.L. Botezat, C. Gavrilovici (Eds.), Instituții Și Sist. În Sănătate, Pro Universitaria,
București, 2015: pp. 142–167

Metode de cercetare cantitativă

1. Studiul de caz
2. Seriile de cazuri
3. Studii transversale
4. Studii caz-martor
5. Studii de cohortă
6. Trial-uri clinice randomizate
7. Meta-analize
În ceea ce privește cercetarea cantitativă care încă reprezintă curentul

principal de gândire în medicină, s-au generat mai multe clasificări ale tipurilor de
studii. Unele clasificări separă tipurile de studii în funcție de scop, altele în funcție de
momentul măsurării variabilei dependente, metode, design, subiecții de cercetare
sau de etapa convențională în care se află implementarea unei soluții noi.
În funcție de design, principalele tipuri de studii din medicină sunt:
1.Trial-urile randomizate (eng: RCT ori randomized controlled trial) în care cel puțin
două grupuri, în care subiecții au fost distribuiți aleatoriu, primesc intervenții diferite
(ex: medicament anti-hipertensiv vs. placebo), apoi se compară în funcție de variabila
dependentă/rezultat (ex: valoarea tensiunii arteriale sistolice);
2.Studiile de cohortă separă cel puțin două grupuri în funcție de o variabilă
independentă de interes (ex: fumatul) apoi grupurile sunt urmărite pentru o perioadă
de timp (ex: zece ani) iar la final se compară o măsură dependentă între cele două.
Este un studiu prospectiv adică pornește din prezent și măsoară dependenta în viitor.
Unele studii de cohortă permit calcularea incidenței definibilă ca numărul de cazuri
noi în populație, într-o perioadă de timp.
3. Studiile de caz martor separă cel puțin două grupuri în funcție de un rezultat care
deja s-a întâmplat, dar care sunt echivalente în celelalte privințe (ex: oameni cu

cancer de plămân și oameni fără cancer de plămân dar echivalenți ca sexe, vârste,
status socio-economic, etc.). Apoi, se caută în trecut informații presupuse la
presupusa cauză (ex: istoric de fumat). Este un studiu retrospectiv, deoarece pornește
în prezent, dar variabila dependentă a studiului este luată în considerare din trecut.
4.Studiile transversale (eng: cross-sectional) au în primul rând un scop descriptiv. Ele
presupun cuantificarea unui număr de cazuri dintr-o populație țintă (ex: cancer de
plămân vs. oameni fără cancer pulmonar) și/sau cuantificarea prezenței ori absenței
unor factori de risc ori factori protectivi (ex: fumători vs. nefumători). În final, se
poate stabili o relație descriptivă între factorul de risc și prezența ori absența bolii
respective, exprimată ca o probabilitate (eng: odds ratio ori OR) și nu ca o relație
certă de tip cauză-efect („este de n ori mai probabil pentru un fumător să dezvolte un
cancer pulmonar decât pentru un nefumător„). Culegerea de date se face ”aici și
acum”, deci reprezintă o ”fotografie” a situației prezente în ceea ce privește cazurile și
factorii cătuați. Acest tip de studiu permite considerarea prevalenței unei boli,
definită ca numărul de cazuri din numărul total de oameni din populație la un
moment.
5.Seriile de cazuri iau în considerare mai multe persoane care au în comun o variabilă
de interes, cum ar fi o boală (ex: pacienți internați pentru astm bronșic) și se observă
evoluția acestora.
6.Studiul de caz este și el o metodă onorabilă, deși nu are aceeași putere de
extrapolare ca alte studii. Un singur caz, de regulă foarte interesant din punct de
vedere patologic și/sau terapeutic, este prezentat în amănunt (ex: o complicație
aparte în ortodonție abordată diferit față de cazurile tipice). Evident, ca și alte forme
de cercetare, acest caz poate servi, mai târziu, ca bază pentru ipoteze testabile prin
cohorte ori trial-uri randomizate.
7.Meta-analizele reprezintă niște ”studii ale studiilor” și sunt considerate demersuri
care încununează cercetarea cantitativă deoarece sunt capabile să pună împreună
rezultatul mai multor studii care au design similar. Meta-analizele au virtutea de a
aduce într-un singur loc rezultatele independente din mai multe echipe de cercetare
aflate în diverse părți ale globului, ceea ce, în viziune pozitivistă, apropie de ”adevăr”.
În fapt, ele se redactează și se construiesc doar prin documentare, analiză
metodologică atentă și prelucrare statistică de înaltă calitate, fără a fi nevoie de
derularea unui experiment nou.
În ceea ce privește etapizarea implementării unei soluții medicale noi, pașii parcurși
sunt următorii:
1.În etapa preclinică intră studiul pe animale sau studiile in vitro pe culturi de celule
sau țesuturi. Se obțin informații despre eficacitatea produslui, toxicitatea și
descompunerea substanțelor administrate. Această etapă determină dacă investigația
merită continuată sau nu.
2.În studiile de fază zero, sau de microdozaj se folosesc maxim 10 – 15 subiecți umani
cărora li se administrează doze subterapeutice. Se obțin mai multe informații despre

farmacokineză și timpul de înjumătățire a substanței.

3.În studiile de fază unu, substanța este administrată la mai multe persoane, de
regulă voluntari sănătoși, eventual prin creșterea treptată a dozei în situația în care nu
apar efecte nedorite semnificative.
4.În studiile de fază doi, mai mulți voluntari care suferă de afecțiunea de interes sunt
incluși în studiu. Se caută identificarea efectelor pe termen scurt.
5.În studiile de fază trei, medicamentul sau tratamentul este dat unor grupe mari de
pacienți (de ordinul miilor) pentru a-i confirma eficacitatea, a monitoriza efectele
secundare, a-l compara cu tratamentele utilizate în mod obișnuit sau cu placebo și
pentru a colecta informații care să permită utilizarea în siguranță a medicamentului.
6.În fine, în faza a patra a studiului, se culeg date după ce medicamentul sau
tratamentul a fost scos pe piață. Se află mai multe despre efectele generale ale
tratamentului, funcționarea sa pe categorii mari de persoane, dar și efectele
secundare consecutive administrării pe termen lung.

București, 2015: pp. 142–167

Metode de cercetare calitativă
1. Interviuri în profunzime
2. Observație participativă
3. Focus-grup
4. Studiul produselor multimedia
Deși multora dintre noi nu le este foarte limpede ce înseamnă de fapt

cercetarea calitativă, acest demers se află, de regulă, la rădăcina unora dintre cele
mai importante teorii și modele. Ca orice act științific, cercetarea calitativă caută
răspunsul la o întrebare de cercetare, folosind un set predefinit de proceduri,
colectează date și produce descoperiri utile și noi. Mai mult, ea este capabilă să
lucreze pe contextul cultural specific al unei populații. Cercetarea calitativă este
preocupată în special de întrebările Ce? De ce? și Cum? în chestiuni sociale. Ea este
gândită să surprindă felul în care indivizii văd și experimentează lumea. Această formă
de abordare înseamnă să explorezi chestiuni, să înțelegi fenomene, să formulezi
ipoteze și chiar răspunsuri bazându-te pe date nestructurate. Prin urmare, în
cercetarea calitativă nu vom avea, cel mai probabil, baze de date în care variabile
foarte precis formulate sunt exprimate numeric astfel încât să putem construi
corelații, teste de semnificație statistică ori predicții.
Cercetarea calitativă lucrează cu o bogăție de date cum ar fi
transcrierea de interviuri, notițe ale observatorului, fotografii, înregistrări video etc.
Ea este capabilă să extragă informații din experiența trăită a persoanelor sau a
grupurilor de persoane, practic ”ascultă” povestea celor care au ceva de spus:
pacienți, medici ori
alți membri ai publicului. De exemplu, dacă doresc să studiez felul în care se

construiește încrederea reciprocă între medic și pacient, este puțin probabil că voi
surprinde tot evantaiul de interacțiuni între medic și pacient printr-un simplu șir de
întrebări închise. Într-un chestionar, oricât de standardizat ar fi el, oamenii sunt
forțați să răspundă la întrebările predefinite de către cercetător. În schimb, pe
parcursul unui interviu de cercetare calitativă, pacienții ar putea povesti lucruri
despre încrederea lor în medici la care nu ne-am gândit inițial (ex: faptul că pacienții
ajung să se cunoască mai bine pe ei înșiși din punct de vedere psihologic cu prilejul
interacțiunii dintre ei și medicul de familie). Cu alte cuvinte, prin cercetare calitativă
ne întoarcem la sursă, acolo unde se nasc primele idei și chiar ipoteze despre felul în
care fenomenele se petrec. În plus, chestionarul, oricât de bine ar fi el gândit, s-ar
putea să nu surprindă procese complete de interacțiune (ex: în cazul unui pacient
bine informat, un medic care își blamează colegii trezește suspiciune, dar nu și în
cazul unui pacient cu nivel scăzut de informare). Ar fi nevoie de multe studii
observaționale pentru ca un cercetător să ajungă la o asemenea ipoteză pe care,
ulterior, s-o sprijine sau să o respingă. În schimb, povestea pacienților s-ar putea să
ofere această interacțiune într-o manieră clară și unitară, fie și cu titlu de ipoteză.
Spre deosebire de cercetarea cantitativă, frecvent în cercetarea
calitativă culegem date pe măsură ce ne formăm o idee despre ele. De pildă, dacă
cercetez cum se construiește încrederea reciprocă între medic și pacient, pot observa
că un anumit tip de interacțiune se repetă (ex: informarea pacientului despre
intestinul iritabil duce la liniștirea anxietăților acestuia). Prin urmare, pot schimba
ghidul de interviu, astfel încât să întreb într-o manieră explicită dar ne-
constrângătoare despre
acest fenomen (ex: Ce gândeați că ar putea însemna simptomele dvs. înainte să
ajungeți la medic? Ce ați simțit când ați aflat diagnosticul de intestin iritabil?). Uneori,
ideile descoperite de noi apar în suficient de multe povești, astfel încât putem
constata că la un moment dat noile interviuri nu ne mai aduc multe informații pe care
să nu le mai fi întâlnit. În cercetarea calitativă, acest moment este numit punct de
saturație și este semnul că ne putem opri cu culegerea datelor și că ne putem
definitiva categoriile, ideile sau chiar ipotezele.
Bineînțeles, și în cercetarea calitativă trebuie să avem suficientă
încredere în felul în care datele au fost culese și interpretate. Dacă în cercetarea
cantitativă vorbim de validitate în cercetarea calitativă vorbim despre încrederea în
date (data’s trustworthiness). Cele două concepte nu sunt suprapuse. Validitatea
presupune că descoperirea noastră are un grad rezonabil de generalizabilitate la
populația de unde ne-am extras datele. Încrederea în date din cercetarea calitativă
spune, pur și simplu, că am fost fideli față de date (am interpretat ceea ce am văzut în
date, nu am inventat idei fără niciun suport în acestea) și că am cules date de la
persoane variate (ex: și pacienți tineri, și mai în vârstă).
Prin urmare, cele mai robuste planuri de cercetare presupun un
demers calitativ care se continuă cu unul cantitativ. De pildă, în ideea mai sus
amintită privind încrederea medic-pacient pot genera, bazându-mă pe ceea ce mi-au

povestit pacienții și medicii, un chestionar care să cuprindă multe dintre aceste

aspecte. N-am fi putut cuprinde o bogăție așa de mare de experiențe dacă am fi
”importat” un chestionar prin traducere din limba engleză, pentru simplu fapt că în
alte spații culturale s-ar putea să existe alte tipuri de experiențe. Prin baze de date de
tip cantitativ, analiză factorială și validare, pot observa ulterior dacă sunt constructe
(variabile prezente la oameni) care rezistă validării pe grupuri mari de oameni din țara
noastră. De exemplu, pot observa dacă atitudinea de a avea mai mare încredere în
medic din cauză că face mai multe investigații folosind aparate, apare la grupuri mari
de oameni sau a fost doar o întâmplare în povestea câtorva pacienți.
Există mai multe metode de cercetare calitativă. Printre cele mai
utilizate se numără:
1. Interviul în profunzime (in-depth interview) este o metodă capabilă să culeagă o

cantitate generoasă din experiența trăită a subiectului de cercetare. De regulă,
interviurile sunt conduse după un ghid, apoi transcrise. Pe baza transcrierii,
cercetătorul încearcă să desprindă idei folosind coduri. Codurile reprezintă părți din
transcriere care, deși prezente la mai multe persoane, par a vorbi despre o aceeași
experiență. Combinația și co-ocurența codurilor poate conduce la sistematizări și
chiar ipoteze valoroase.
2. Observația participativă presupune ca cercetătorul să se afle în cadrul pe care îl
studiază și să-și noteze toate aceste observații. De pildă, un cercetător poate sta în
sala de așteptare a unei clinici, notându-și observațiile sale cu privire la ceea ce fac ori
spun pacienții. Datele culese vor fi ulterior sistematizate. Este metoda cea mai
întâlnită a abordării etnografice, mai precis a studiului culturii unui grup întreg de
persoane (ex: populația unui sat, personalul unei organizații etc.)
3. Focus-group-ul presupune un demers în care mai mulți participanți, având un
numitor comun (ex: participarea la o aceeași activitate) explorează un subiect într-o
discuție dirijată de moderator. Discuția se poate înregistra, ori informațiile cele mai
relevante pot fi notate de către o persoană special desemnată care nu participă la
discuție. De pildă, dacă dorim să aflăm mai multe despre experiența specialiștilor care
lucrează cu pacienți care trec de la stadiul curativ la cel paliativ în îngrijirea
oncologică, vom organiza o discuție cu oncologi, psihologi, radiologi, medici de
familie, specialiști în medicină paliativă, chirurgi și chiar îndrumători spirituali.
4. Studiul produselor multimedia presupune adunarea de materiale care au luat
naștere în cadrul aspectului analizat: pagini de jurnal, eseuri, fotografii etc. De pildă,
în analiza experienței unor pacienți cu cancerul, putem studia aspecte precum
jurnalele acestora, fotografiile făcute din momentul instalării bolii dar și produse ale
mass-mediei care tratează acest subiect.
Cercetarea calitativă este un domeniu vast, iar importanța sa este din ce în ce mai
recunoscută. Nu întâmplător, oamenii de știință au început să combine metode
cantitative și calitative, pentru concluzii mai complete și mai robuste. Orice cercetare

din domeniul medical care presupune studiul aspectelor cu componentă socială (ex:
marketing-ul măsurilor de sănătate publică, atitudinea față de sistemul de sănătate,
comportamentele de automonitorizare, încrederea în medici și instituții, etc.)
necesită, prin natura lor, un început calitativ. Doar astfel se poate asigura o bogăție de
date și o analiză profundă a fenomenelor, nu doar o cuantificare
superficială și aparent completă a datelor.

București, 2015: pp. 142–167

2
Principii în etica cercetării
Cadrele normative folosite în etica cercetării

Principii
• alegere liberă și conștientă
Autonomia • asumarea riscurilor
• riscuri mici în comparație cu beneficiile

Non-vătămarea potențiale pentru individ
• beneficii potențiale pentru pacientul însuși

Beneficiul • a nu se confunda cu compensațiile
Dreptatea • șanse egale de a participa într-un studiu

3
Cazul Tuskegee
Din istoria cercetării pe subiecți umani
Când vine vorba de cercetare, nu este ușor să împaci atât de multe interese, unele
dintre ele aflate în competiție. Cu toate acestea, etica cercetării a apărut mai curând
ca reacție la câteva momente istorice decisive care au schimbat felul în care privim
cercetarea pe oameni. Printre ele se numără odioasele experimente ale lui Josef
Mengele și ale altor naziști în lagărele de concentrare de la Dachau ori Auschwitz-
Birkenau, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Un alt moment care a provocat
numeroase controverse este cazul Tuskegee (Alabama, Statele Unite), un studiu
condus între 1932 și 1972, unde bărbaților de culoare le era ascuns tratamentul
pentru sifilis, păcăliți că sunt tratați pentru «sânge-rău» și erau lăsați să moară cu
scopul de a observa evoluția naturală a bolii. Lista momentelor din istorie care au
îngrozit opinia publică nu se oprește aici. Numeroase abateri de la ceea ce
considerăm, intuitiv, un drept al oamenilor, s-au înregistrat de-a lungul istoriei. Astfel
s-a conturat tot mai clar atât necesitatea unor reguli, cât și formularea tot mai clară a
fundamentelor pe care aceste reguli se construiesc.

Cazul Tuskegee
• 1932-1972
• evoluția naturală a sifilisului
• bărbați de culoare, fără
educație
• la momentul începerii
studiului nu era cunoscută
penicilina
• în timpul studiului, penicilina
s-a răspândit dar tratamentul
By National Archives Atlanta, GA (U.S. government) - [1], originally from National
Archives, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=9774274 a fost ascuns participanților
• radiografii și puncții rahidiene
Cu sprijinul Serviciului de Sănătate Publică al Statelor Unite, fundația

Rosenwald şi-a propus tratarea cu Neosalvarsan (neoarsfenamină, medicamentul de
elecţie pentru sifilis în acea perioadă) a persoanelor bolnave de sifilis din Tuskegee,
Alabama (stat american în care această boală a atins peste 20% din întreaga
populație). Ulterior, Serviciul de Sănătate Publică al Statelor Unite a considerat drept
o oportunitate excelentă studierea evoluției naturale a sifilisului la pacienții afro-
americani de sex masculin. În anul 1932 acest serviciu a testat 4400 de adulți de
culoare aflați în stadiul precoce latent al sifilisului non-infecțios, cu o evoluție de 3, 6
și 9 ani, cu vârste cuprinse între 25 și 60 de ani. Studiul consta în examinarea fizică a
subiecților, efectuarea de radiografii și puncții rahidiene. La vremea când a fost inițiat,
nu era cunoscută penicilina, terapia de elecţie a sifilisului. În plus, subiecții incluși în
studiu au fost recrutați dintre bolnavii care nu primiseră niciun fel de tratament
anterior pentru sifilis, urmând ca ei să fie doar observați și nu tratați. Nici pe parcursul
studiului subiecții nu au primit niciun tratament. Puncțiile rahidiene efectuate
periodic au fost prezentate subiecților ca metode eficiente de tratament pentru
„sânge rău” (bad blood), acesta fiind numele bolii de care au fost informați că suferă.
Subiecții erau reticenți în a se supune acestei manevre medicale, în mare parte
pentru că trebuiau să-şi părăsească fermele în condițiile în care considerau că nu au o
problemă medicală stringentă. Pentru a-i încuraja să accepte efectuarea puncțiilor,

medicii le-au asigurat transportul, examinări medicale și înmormântări gratuite. În

anul 1943 a fost descoperită penicilina, recunoscut ca tratament de elecţie al
sifilisului. Subiecții înrolați în studiu nu au primit niciodată acest tratament deși se
folosea pe scară largă în SUA. Mai mult, s-au luat toate măsurile pentru ca subiecții să
nu aibă acces la tratament cu penicilină. În anul 1966 Peter Buxtun, un tânăr
cercetător în boli venerice, angajat al Serviciului de Sănătate Publică al Statelor Unite,
a aflat de studiul care se desfășura deja de mai mult de 30 de ani în Tuskegee,
Alabama și a criticat oficialitățile care conduceau această cercetare.
Studiul a fost reevaluat în 1969 de către o comisie a guvernului federal
al Statelor Unite care însă a decis că trebuie continuat, ba mai mult, a acceptat să nu
trateze cu penicilină pe niciunul dintre subiecți. Peter Buxtun a făcut din nou presiuni
asupra Centrului de Control al Bolilor Infecțioase timp de 2 ani pentru terminarea,
studiului, însă fără succes. În final, în iulie 1972, a apelat la ajutorul presei care a
descris cu amănunte studiul din Tuskegee, Alabama, unde bărbaţi negri săraci și
needucați erau folosiți drept ”cobai”. Ca răspuns, directorul Centrului de Control al
Bolilor Infecțioase a pretins că studiul „nu a fost niciodată clandestin”, indicând în
acest sens 15 rapoarte medicale științifice şi, în plus, a susținut că subiecții au fost
informați asupra faptului că puteau primi tratament medical pentru
boala lor oricând doreau, arătând că „pacienților nu li s-au refuzat medicamentele, ci
mai curând acestea nu le-au fost oferite”. De asemenea, el a subliniat faptul că studiul
a început atunci când atitudinile față de experimentarea pe subiecți umani erau mult
diferite. Participanții la studiu au deschis o acțiune judecătorească, dar, în final,
guvernul federal a stabilit o înțelegere cu aceștia prin plata unor compensații
materiale.

București, 2015: pp. 142–167.

Cazul Tuskegee
• asistenta medicală Eunice
Verdell Rivers Laurie a avut un
rol esențial în studiul Tuskegee
• «Nurse Rivers» a participat la
înrolarea a 400 dintre
participanți
• singura persoană angajată de
la un capăt la celălalt al
proiectului
• imoralitate deliberată?
obediență dusă la extrem?

4
Consimțământul informat în cercetare
Obligație legală și morală
Consimțământul informat este cea mai populară temă de etica

cercetării în rândul investigatorilor, și acest lucru din două motive. În primul rând,
formularul de consimțământ este obligatoriu din punct de vedere legal pentru
includerea unei persoane umane într-o cercetare, oricât de banală ar fi ea. În al doilea
rând, cele mai multe probleme și chiar scandaluri din această sferă derivă din vicii de
consimțământ (fie consimțământul este absent, fie subiecții au fost, de fapt, păcăliți
să accepte ceva ce, dacă ar fi posedat toate cunoștințele necesare, nu ar fi făcut-o).
Temeiul filosofic pentru consimțământ nu este dificil de înțeles: interesul nostru
pentru a rămâne autonomi.
Respectul pentru autonomie nu este singurul temei al
consimțământului informat. Un alt argument stă în faptul că oamenii sunt, chiar dacă
nu întotdeauna, cei mai buni în a decide conform interesului lor. În al doilea rând,
suportul public pentru cercetare rezidă pe credința că cercetările se conduc într-o
manieră etică. Dacă ne dorim ca publicul și guvernele pe care acesta le instituie să
sprijine cercetarea, ne dorim să conducem cercetările din punct de vedere etic. În alt
treilea rând, procesul de consimțământ informat încurajează luarea rațională de
decizii de către subiecții la cercetare și, în secundar, o bună autoanaliză din partea
investigatorilor, atunci când concep design-ul și protecțiile incluse în metodologia
studiului.

Pilonii consimțământului informat

Informația
potrivită
C.I. în
cercetare
competența
aspectul
celui care
voluntar
decide
Un consimțământ informat este validat de trei piloni: informația

potrivită, aspectul voluntar și competența celui care decide. În ce privește detaliile
celei dintâi categorii, s-au avansat trei standarde: investigatorul ar trebui să includă
informația pe care majoritatea celorlalți profesioniști din domeniul său ar face-o în
împrejurări similare, ori pe cea pe care o persoană rezonabilă ar dori să o știe pentru
a lua decizia în cauză și, nu în ultimul rând, informația pe care persoana în cauză și-ar
dori să o știe pentru a lua decizia. Trebuie menționat, de asemenea, că proiectul de
cercetare nu este terapie și că scopul său primar este de a obține informații, nu de a
trata. În ce privește aspectul voluntar, este limpede că un proces de consimțământ
este invalidat dacă persoana este constrânsă într-un fel să semneze (de pildă, prin
condiționarea unui tratament standard de participarea la proiectul de cercetare). De
asemenea, orice tip de manipulare și ascundere de informații invalidează
consimțământul. În fine, în ce privește competența, ne asigurăm că persoana are
capacitatea de a înțelege și de a comunica, precum și capacitatea de a raționa și de a
delibera asupra deciziei sale. Cumva similar abordării medico-legale, competența se
poate evalua. În cazul celor cu autonomie restrânsă, o altă persoană care reprezintă
în mod legal interesele subiectului la cercetare își va da consimțământul.

Elementele minime ale unui formular includ:

1. informarea clară că persoana se poate retrage oricând
fără consecințe pentru îngrijirea medicală la care are
dreptul
2. o explicație a modului în care implicarea în cercetare este
diferită de îngrijirea medicală de rutină
3. riscurile și inconvenientele asociate participării la studiu,
inclusiv cele care fac referire la cheltuieli suplimentare;
4. dreptul participantului de a pune întrebări și de a primi
răspunsuri înainte de a lua o decizie privind participarea
la studiu;
Se recomandă ca foaia de informare a participantului și foaia de

autorizare propriu-zisă să fie două documente separate, iar persoana să aibă timp să
parcurgă informațiile prezentate. Pe scurt, elementele minime care trebuie să fie
prezente într-un formular de consimțământ informat sunt: (a) informarea clară că
participarea la cercetare este voluntară și că persoana se poate retrage oricând
(inclusiv datele și produsele biologice aferente), fără consecințe pentru îngrijirea
medicală la care are dreptul; (b) informarea clară că este într-o activitate de cercetare
cu scopul de a produce cunoștințe științifice însoțită de o explicație a modului în care
implicarea în cercetare este diferită de îngrijirea medicală de rutină (mai ales în
contextul în care medicul curant este și investigator); (c) durata studiului și durata
participării subiectului în studiu; (d) procedurile la care va fi supus; (e) riscurile și
inconvenientele asociate participării la studiu, inclusiv cele care fac referire la
cheltuieli suplimentare; (f) care sunt potențialele beneficii directe pentru participant,
iar dacă acestea nu există, este imperativă specificarea clară a acestui lucru; (g) care
sunt măsurile luate pentru a preveni ori trata eventualele efecte adverse din parcursul
studiului; (h) dreptul participantului de a pune întrebări și de a primi răspunsuri
înainte de a lua o decizie privind participarea la studiu; (i) dacă și cum va fi compensat
participantul pentru timpul acordat participării la studiu ori pentru alte cheltuieli
asociate (de exemplu, cheltuielile legate de transport); (j) cum vor fi utilizate ori

reutilizate produsele biologice; (k) felul în care vor fi utilizate datele personale și cum
acestea vor fi securizate, cine va avea acces la ele; ce se va întâmpla cu datele
personale la finalul cercetării; (l) orice interes comercial care decurge din studiu; (m)
oricărui minor implicat, pentru care părinții și-au dat consimțământul, i se va cere să
consimtă din nou, odată ce a împlinit vârsta de 18 ani.

București, 2015: pp. 142–167.

5
Expectanța terapeutică a participantului
Therapeutic misconception

Ce este expectanța terapeutică?

1. o credință greșită că nevoile participantului la cercetare
vor determina distribuirea lui în lotul experimental (grupul
care primește tratamentul activ) și că asta va determina
schimbarea regimului său de tratament.
2. o evaluare nerezonabilă a probabilității ca participantul să

obțină anumite beneficii pe plan medical, evaluare
datorată slabei înțelegeri a ceea ce înseamnă, de fapt,
cercetarea.
Expectanța terapeutică a subiectului de cercetare (în engleză therapeutic

misconception) reprezintă o credință greșită că nevoile participantului la cercetare vor
determina distribuirea lui în lotul experimental (grupul care primește tratamentul
activ) și că asta va determina schimbarea regimului său de tratament. De asemenea,
expectanța terapeutică poate fi înțeleasă drept o evaluare nerezonabilă a
probabilității ca participantul să obțină anumite beneficii pe plan medical, evaluare
datorată slabei înțelegeri a ceea ce înseamnă, de fapt, cercetarea.

De ce este evitată expectanța terapeutică?

• restrânge autonomia pacientului în luarea unei decizii
corecte privind înrolarea
• pacientul subevaluează riscurile participării la cercetare
• pacientul ignoră faptul că participarea s-ar putea dovedi, la

final, dezavantajoasă
• stimulată de situațiile în care medicul curant este și

investigator
Expectanța terapeutică a participantului la cercetare îi restrânge acestuia autonomia

în luarea unei decizii corecte privind înrolarea: aceste așteptări distorsionează
percepția participantului și îl fac să subevalueze riscurile participării la cercetare,
precum și faptul că s-ar putea ca includerea să se dovedească, la final,
dezavantajoasă. Printre factorii care îi determină pe participanții la cercetare să aibă
această expectanță terapeutică se numără credința pacientului că medicul său îi
recomandă ce consideră el sau ea că este mai bine pentru pacient ori faptul că
deseori medicul curant este și investigator în studiu

6
Confidențialitatea datelor și probelor
Protecția informațiilor provenite din cercetare

Ce intră sub confidențialitate în cercetare?
• datele personale și medicale

• probele biologice, mostrele de orice tip
• fotografii ale pacienților (chiar cu scop didactic)
• folosirea tuturor acestor date trebuie reglementată de
consimțământ
Confidențialitatea datelor și mostrelor care reies din cercetare

reprezintă un alt aspect important. Dacă este încălcată confidențialitatea, pacienții
sau voluntarii sănătoși ar putea evita să participe în studii pe viitor, distrugând
încrederea pe care oamenii o au în instituțiile de cercetare pe de-o parte, și medici,
pe de cealaltă parte. De asemenea, încălcări ale confidențialității pot să dăuneze în
mod direct participanților la cercetare (de exemplu, dezvăluirea orientării sexuale a
unei persoane fără consimțământul acesteia, ori a prezenței unei boli cronice). Deși,
în teorie, ne este simplu să înțelegem argumentele pentru care trebuie să păstrăm
confidențialitatea, în practică este mai dificil. Odată colectate datele și probele de la
pacienți, riscul ca ele să ajungă pe mâinile cui nu trebuie este destul de mare. Chiar și
când ne gândim la fotografii ale pacienților, simpla acoperire a ochilor nu ne dă
dreptul să folosim fotografia, cu scop didactic sau de cercetare, fără consimțământ.
Tot în sfera intimității unei persoane intră și felul în care anumite probe biologice pot
fi prelevate, cu consimțământ, pentru un studiu, dar ulterior să fie folosite în
numeroase alte studii despre care persoana nu mai știe nimic. Adevăratul respect
pentru demnitatea persoanei include respectul pentru confidențialitatea și
intimitatea acesteia.

7
Tentația excesivă
Undue inducement

Ce este tentația excesivă?
• o recompensă (mascată de regulă sub o compensație

financiare) care este excesivă în raport cu ceea ce
compensează și în raport cu starea actuală a participantului
• compensația este atât de mare încât întunecă judecata

participantului care trebuie să ia o decizie în deplină
cunoștință de cauză în ceea ce privește riscurile cercetării
Tentația excesivă (engl. undue inducement) reprezintă o situație de o

importanță deosebită. Ea este o recompensă (mascată de regulă sub forma unei
compensații financiare) care este excesivă în raport cu ceea ce compensează și în
raport cu starea actuală a participantului. Prin acest termen, dorim să arătăm că o
anumită compensație financiară este atât de mare, încât ea întunecă judecata
participantului care trebuie să ia o decizie corectă și în deplină cunoștință de cauză în
ceea ce privește riscurile și beneficiile cercetării. Să dăm un exemplu: să presupunem
că dorim să testăm un nou medicament pentru bolnavii de TBC. Există șansa ca
medicamentul să se dovedească semnificativ mai bun decât standardul curent de
tratament, dar există și șansa unor efecte adverse foarte importante. De asemenea,
este posibil ca noul tratament să nu funcționeze deloc la unele persoane, ceea ce le
supune la riscul unei reveniri în forță a bolii. Să presupunem că o bună parte din
persoanele care pot fi înrolate în studiu și doresc să facă asta sunt foarte sărace, din
satele foarte dezavantajate ale Moldovei. Drept compensație pentru transport și
timpul petrecut, compania farmaceutică oferă fiecărui participant o sumă de două mii
de lei, sumă care depășește cu mult cantitatea de resurse necesare deplasării la
institutul aflat în oraș și înapoi. Considerăm, în această situație, că suma reprezintă o
tentație excesivă: persoana săracă ar fi tentată să accepte participarea la studiu mai
curând pentru a obține suma consistentă de bani, și mai puțin ca rezultat al unei

atente cântăriri și înțelegeri a condițiilor studiului, a riscurilor și beneficiilor acestora.

Situații de tentație excesivă au fost raportate deseori în studiile din țările sărace
africane, unde remunerații mici pentru orice occidental reprezentau atracții
irezistibile pentru localnici și determinau înrolarea acestora fără a face o alegere pe
deplin conștientă și liberă.

8
Cercetările pe copii
Populație în mod deosebit vulnerabilă

Cercetările pe copii
• esențiale pentru descoperirea de tratamente eficiente

pentru copii
• copiii sunt incapabili din punct de vedere legal și
mental să-și dea consimțământul
• un reprezentant legal consimte pentru copil
• în multe țări, se cere și acordul copilului însuși
• se acordă o atenție specială raportului riscuri-beneficii
în cazul copiilor
Cercetările pe copii atrag în mod deosebit atenția, deoarece copiii sunt

priviți, pe bună dreptate, ca un grup deosebit de vulnerabil. Cu toate acestea,
cercetările pe copii sunt esențiale, deoarece multe medicamente au fost testate pe
adulți și sunt în prezent folosite pe copii fără să fi existat un studiu care să urmărească
eventuale efecte diferite asupra fiziologiei particulare a copiilor. În al doilea rând,
multe medicamente trebuie testate pe copii ca să fie folosite pe copii. De exemplu, ne
putem gândi la boli care sunt doar ale copilăriei, sau forme de cancer specifice pentru
aceste vârste. Desigur, acest pas solicită toate precauțiile necesare, și toate etapele
anterioare trebuie parcurse în mod corect. Totuși, din punctul de vedere al
autonomiei, copiii sunt incapabili (în mod practic și legal) să-și apere interesele. Deși
un reprezentant legal este cel care dă, de regulă, consimțământul în locul copilului, în
multe țări se solicită, pe deasupra, și acordul copilului însuși, chiar la vârste destul de
mici. Acordul copilului (engl. assent) reprezintă un proces oarecum analog procesului
de consimțământ informat la adulți, dar cu informații selectate și adaptate pentru
vârsta copilului. Nu se confundă cu simpla lipsă a obiecției din partea copilului! Ne-ar
putea surprinde, dar această practică include ca refuzul copilului să fie respectat ca
atare. Singura situație în care se poate ocoli acordul copilului este situația în care
există beneficii majore directe pentru sănătatea copilului care nu pot fi obținute altfel
decât într-un context de cercetare. Aceste măsuri reprezintă o protecție

suplimentară, alături de alte protecții pe care comisiile de etică le pot cere prin
balansul risc-beneficiu la nivelul metodelor de cercetare. În principiu, se caută ca
povara pusă pe copiii participanți la cercetare să fie minimă și să existe un beneficiu
direct, acolo unde este posibil, pentru participanți.
O situație particulară o reprezintă descoperirea anumitor informații
despre minori (ex: începerea activității sexuale, boli cu transmitere sexuală etc.) care
ar putea produce neplăceri dacă ar fi aflate de către părinte sau reprezentatul legal.
Prin urmare, acordul minorului trebuie să includă și asemenea situații, dacă design-ul
cercetării și tipul de date culese pot conduce spre un asemenea rezultat. O altă
situație cu risc crescut este dată de tentațiile excesive acordate părinților drept
compensație pentru participarea copiilor la cercetare. Prin urmare, se obișnuiește ca
orice fel de compensație financiară acordată părinților să fie strict calculată și să nu
depășească cheltuielile de deplasare. În caz contrar, copiii pot fi exploatați de părinți
și pot fi înrolați în studii, cu scopul unor beneficii financiare.

9
Folosirea animalelor în cercetare
Consecințe, drepturi, obligații

Cercetarea pe subiecți animali

• absolut necesară pentru avansul medicinei
• cadrul normativ al celor trei «R»
• Reduction (Reducerea numărului de animale folosit)
• Replacement (Înlocuirea cu alte tipuri de cercetare, unde este cu
putință)
• Refinement (Rafinarea metodelor folosite pentru a minimiza
suferința animalelor)
• dezbaterea dacă există sau nu drepturi ale animalelor
• noi investim animalul cu semnificație (ex: șoarecele ca
animal de companie, dăunător, mâncare pentru pisici sau
subiect de cercetare)
Experimentele pe animale sunt absolut necesare, iar argumentele în

sprijinul acestei teze sunt ușor de înțeles. În primul rând, avem nevoie să avansăm în
informațiile științifice pe care le deținem, să dezvoltăm soluții la problemele medicale
și să protejăm siguranța oamenilor, a altor animale și a întregului mediu. Deseori, este
necesar să studiem aspecte pe un întreg organism viu, deoarece avem nevoie să
observăm cum interacționează celulele și organele întregi, cum genele controlează
comportamentul celulelor, cum mediul și experiența schimbă organismul sau cum
microorganismele care trăiesc în noi interacționează cu biologia noastră. În multe
cazuri nu putem folosi, pentru a atinge scopurile mai sus menționate, metode care să
nu folosească animale, precum subiecți umani sau culturi de celule ori țesuturi. Un alt
argument este că cercetarea pe animale a jucat un rol crucial în înțelegerea propriului
nostru organism și dezvoltarea de noi terapii: este suficient să ne imaginăm doar
segmentul istoric care începe în 1881 cu Teoria Bolii cauzate de Germeni și se termină
în 2008 cu primul transplant al unui organ întreg conceput prin inginerie a țesuturilor.
În majoritatea realizărilor cuprinse în acest segment animalele au jucat un rol decisiv.
În al treilea rând, știm că biologia corpului uman și cea a altor mamifere are
similarități remarcabile. Adăugând la acest raționament faptul că niciunul din noi nu
ar putea fi obligat să se ofere voluntar la studii de mare risc și faptul că, în cazurile
voluntarilor umani, nu putem să creăm condițiile strict controlate în care putem ține

subiecții animali, este de la sine înțeles de ce experimentele pe model animal sunt

importante. Desigur, există încă dezbateri deschise pe marginea întrebării dacă
animalele au, într-adevăr, un statut moral diferit de al nostru și dacă se cade să
aplicăm acest tratament diferit[8].
În etica cercetării pe subiecți animali, unul din cele mai populare cadre
de referință este regula celor trei «R»: Replacement (Înlocuire), Reduction
(Reducere), Refinement (Rafinare). Prin înlocuire, se înțelege efortul de a înlocui,
acolo unde este cu putință, animalele de laborator cu alte metode, cum ar fi culturile
de celule sau țesuturile. Prin reducere, se înțelege încercarea oamenilor de știință să
obțină informațiile complete de care au nevoie pe un număr mai mic de animale, sau
să obțină un maxim de informații cu un același număr de animale. În fine, prin
rafinare se încearcă uzul metodelor care minimizează durerea potențială sau suferința
și care măresc, atât cât este cu putință, bunăstarea animalelor folosite în cercetare[9].
Observăm că lucrarea citată include un termen surprinzător: humane. Acesta ar putea
fi tradus cu dificultate prin termeni precum omenos sau compătimitor. Având în
vedere că, în lucrarea lor, cei doi autori pun în opoziție humane și inhumane și includ
în această a doua categorie stări mentale cum ar fi suferința, frica, durerea, unii autori
sunt de părere că prin «abordare neomenoasă» înțelegem, mai curând, o abordare
care provoacă suferință în sens general, nu doar durere, ci și stări de frică sau
stres[10].
Desigur, dezbaterea filosofică pe marginea ideii de «drepturi ale
animalelor» nu a încetat niciodată, și, ca orice problemă majoră în filosofie, nu pare
să-și găsească în curând un răspuns satisfăcător și unanim acceptat. Când folosim
ghilimele pentru sintagma «drepturi ale animalelor», nu facem un gest de ironie sau
superficialitate. De exemplu, un articol clasic și foarte cunoscut al lui Carl Cohen
argumentează că, atunci când condamnăm folosirea animalelor în cercetare, ne
bazăm pe două temeiuri: prin experimentare am viola drepturile animalelor pe de-o
parte, și, pe de altă parte, le supunem la o suferință care ar putea fi evitată. Autorul
consideră că niciunul din cele două temeiuri nu are consistență: termenul drepturi,
arată Cohen, nu se aplică la animale, pentru că nu sunt autonome din punct de
vedere moral. Pe de altă parte, argumentul din suferință provine dintr-o logică
utilitaristă; or, conform aceleiași logici, cantitatea de fericire obținută pe scară largă în
urma experimentelor pe animale este cu mult mai mare decât cantitatea de suferință
provocată prin acele experimente. Și acest argument ar fi, prin urmare, ușor de
respins, consideră autorul[11].
Nu de aceeași părere ar fi Peter Singer, unul din cei mai aprigi apărători
ai protejării animalelor. În lucrările sale, filosoful propune o distincție clară între două
întrebări centrale în etica suferinței animalelor: Oare animalele suferă la fel de mult
ca oamenii? și Presupunând că animalele suferă la fel de mult ca oamenii, oare
suferința animalelor contează la fel de mult ca suferința oamenilor? Autorul respinge
discriminarea la nivel de specie și argumentează că animalele ne sunt egale în
suferință. Chiar dacă pentru unele persoane, pare jignitor să se compare suferințele

oamenilor cu cele ale animalelor, o examinare mai atentă ar putea să avanseze

contraexemplul în care prețuim suferința persoanelor cu probleme mintale grave la
fel de mult ca suferința noastră. Prin întemeieri pricepute, autorul arată că este greu
de conceput un argument cu adevărat valid prin care să tratăm suferința animalelor
total diferit decât tratăm suferința noastră. Construind un argument monumental
pentru vegetarianism și protecția animalelor și a mediului, Peter Singer propune
sintagma de altruism eficient, o abordare extins utilitaristă care intenționează să facă
din lume un loc mai bun, din considerente ce încearcă să fie pur raționale.
Putem observa că dezbaterea pe marginea folosirii animalelor în
cercetare aduce atingere unor probleme filosofice importante privitoare la ce
înseamnă autonomia sau statutul moral al unei ființe vii. Chiar dacă nu există,
aparent, nicio legătură între comportamentul nostru alimentar și etica cercetării pe
subiecți animali, ne este relativ ușor să ne dăm seama de ce atât consumul de carne,
cât și folosirea animalelor în scop de cercetare se conectează la aceeași problemă
esențială: importanța unei ființe vii. Totuși, o analogie a unui foarte cunoscut
psiholog, cercetător în domeniul interacțiunii omului cu alte specii, ne dă de gândit.
Conform autorului, un șoarece poate fi considerat, pe rând, în mai multe feluri: în
primul rând, îl putem privi ca pe un dăunător pe care căutăm să-l otrăvim sau să-l
prindem cu capcane. În al doilea rând, el poate fi un animal de casă pe care îl îngrijim
într-o cușcă special amenajată și în care animalul poate fi distrat. În al treilea rând,
șoarecele poate reprezenta hrana unui alt animal precum pisica. În fine, șoarecele
poate fi un subiect de cercetare. Observăm că noi suntem cei care investim aceste
semnificații și că folosirea șoarecelui ca subiect de cercetare nu este decât unul din
multiplele feluri în care putem privi un același animal.

Vă mulțumesc!
Șef de lucrări Dr. Tudor-Ștefan ROTARU

Disciplina de Bioetică
t_rotaru@yahoo.com


Etica Cercetarii PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Etica Cercetarii PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

șef de lucrări dr.

Etica cercetării medicale

Știm că, pentru a trata și a asigura supraviețuirea, avem nevoie de

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Știință vs. practică medicală

Etica cercetării pe subiecți umani reprezintă un domeniu vast. Prezentarea tuturor

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Cercetarea cantitativă, fie ea descriptivă sau bazată pe ipoteză, caută

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

experiența pe care au avut-o ei în ce privește încrederea. E ca și cum am reconfirma,

T.-Ștefan Rotaru, C. Gavrilovici, Cercetarea biomedicală și etica cercetării, in: L. Oprea,

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Metode de cercetare cantitativă

În ceea ce privește cercetarea cantitativă care încă reprezintă curentul

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

farmacokineză și timpul de înjumătățire a substanței.

T.-Ștefan Rotaru, C. Gavrilovici, Cercetarea biomedicală și etica cercetării, in: L. Oprea,

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Metode de cercetare calitativă

Deși multora dintre noi nu le este foarte limpede ce înseamnă de fapt

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

povestit pacienții și medicii, un chestionar care să cuprindă multe dintre aceste

1. Interviul în profunzime (in-depth interview) este o metodă capabilă să culeagă o

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

T.-Ștefan Rotaru, C. Gavrilovici, Cercetarea biomedicală și etica cercetării, in: L. Oprea,

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

• riscuri mici în comparație cu beneficiile

• beneficii potențiale pentru pacientul însuși

Dreptatea • șanse egale de a participa într-un studiu

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Cu sprijinul Serviciului de Sănătate Publică al Statelor Unite, fundația

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

medicii le-au asigurat transportul, examinări medicale și înmormântări gratuite. În

T.-Ștefan Rotaru, C. Gavrilovici, Cercetarea biomedicală și etica cercetării, in: L. Oprea,

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Consimțământul informat este cea mai populară temă de etica

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Pilonii consimțământului informat

Un consimțământ informat este validat de trei piloni: informația

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Elementele minime ale unui formular includ:

Se recomandă ca foaia de informare a participantului și foaia de

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

T.-Ștefan Rotaru, C. Gavrilovici, Cercetarea biomedicală și etica cercetării, in: L. Oprea,

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

Ce este expectanța terapeutică?

2. o evaluare nerezonabilă a probabilității ca participantul să

Expectanța terapeutică a subiectului de cercetare (în engleză therapeutic

Bioetică pentru Asistenți Medicali Generaliști

De ce este evitată expectanța terapeutică?

• pacientul subevaluează riscurile participării la cercetare

• pacientul ignoră faptul că participarea s-ar putea dovedi, la

• stimulată de situațiile în care medicul curant este și

Expectanța terapeutică a participantului la cercetare îi restrânge acestuia autonomia