CURS AN II AMG

Principiile cercetării ştiinţifice

Ştim, încă de la vechii greci, că cele două izvoare ale învăţării sunt studiul
(mathesis) şi experienţa (empeiria). Lucrul acesta apare ca evident atunci când eşti un
cercetător activând într-unul dintre domeniile ştiinţei: înveţi din cercetările altora, după
cum înveţi (într-o măsura, poate, mult mai mică) din cercetările / pe parcursul cercetărilor
proprii. Este vorba, în primul rând, de cunoştinţele referitoare la realitatea investigată. Ceea
ce nu se prea învaţă, însă, de obicei, este atitudinea în ştiinţă, altfel spus, cum trebuie să se
facă ştiinţă. Aceasta se deprinde prin contactul cu marile personalităţi ştiinţifice, cu
adevăratele modele.
0. Cele cinci principii ale cercetarii stiintifice sunt:
a) Principiul obiectivitătii absolute (sau al realismului)',
b) Principiul umanismului (sau al „ştiinţei” originare - în lingvistică, este principiul
vorbitorului);
c) Principiul tradiţiei',
d) Principiul antidogmatismului',
e) Principiul responsabilităţii sociale (sau al binelui public).
Cu excepţia celui de-al doilea, specific doar disciplinelor umaniste, principiile sunt valabile
pentru orice ştiinţă. Le redăm, pe rând, în cele ce urmează:
[a] Principiul obiectivităţii absolute (sau al realismului) este fundamental în ştiinţă şi poate fi
întâlnit încă de la Platon, care îl precizează în dialogul Sophistes prin cuvintele: xa ovTa cos loTiv
ÂsyEiv („să spui lucrurile aşa cum sunt”). Este principiul cel mai greu de aplicat, deoarece este dificil
să priveşti obiectul din toate perspectivele posibile, lăsându-1 să apară în lumina sa. Chiar dacă adesea
nu reuşim să spunem lucrurile aşa cum sunt, datoria noastră (imperativul categoric), ca oameni de
ştiinţă, este să ne propunem să spunem lucrurile aşa cum sunt. Aceasta era condiţia, la Platon, pentru
logosul adevărat, în opoziţie cu logosul neadevărat sau fals, care spune lucrurile cum nu sunt ori cum
sunt doar în parte. De obicei, avem tendinţa să parţializăm, să prezentăm lucrurile dintr-un singur punct
de vedere, dar, dacă procedăm astfel, trebuie să menţionăm din ce poziţie examinăm obiectul, să
recunoaştem că nu-i singura perspectivă posibilă şi să precizăm ce anume am lăsat deoparte (adică ce
am pus între paranteze). In momentul în care declarăm că doar perspectiva noastră este cea corectă sau
cea adevărată, atunci ne paşte pericolul dogmatismului.
[b] Principiul umanismului (sau al „ştiinţei” originare) este valabil numai pentru ştiinţele
culturii / umaniste. în sfera culturii intră arta, religia şi mitologia, ştiinţa şi filozofia, la baza tuturor
stând, de fapt, limbajul1. Spre deosebire de ştiinţele naturii, unde se lucrează cu ipoteze (ce se pot
confirma sau nu), în cazul disciplinelor umaniste pornim întotdeauna de la nişte intuiţii sigure. Toţi
ştim, la modul intuitiv măcar, ce este arta, ce este religia sau limbajul, pentru că noi, ca oameni, le
producem, suntem subiectele respectivelor activităţi. Din acest motiv, se susţine că disciplinele
umaniste sunt, în realitate, mai exacte decât disciplinele naturii. Această intuiţie sigură a fost numită de
Husserl „ştiinţă” originară (das ursprüngliche Wissen). Un alt filozof, italian, Giambattista Vico,
afirma: „criteriul de a avea ştiinţă sigură despre un lucru este să-l faci”. Aşadar, atunci când cercetăm
aceste obiecte create de om, ceea ce trebuie să facem este să trecem de la bekannt la erkannt (cum
spune Hegel), adică de la ceva ştiut la ceva cunoscut în mod reflexiv.
[c] Principiul tradiţiei este deosebit de important în ştiinţă, întrucât aici (ca, de altfel, în cultură
în general) nu există progres în afara tradiţiei. Orice inovaţie se face în cadrul tradiţiei şi prin tradiţie.

1
Coşeriu obişnuia să spună că cine crede că spune numai lucruri originale, acela nu spune, în realitate,
nimic original. Trebuie să ne raportăm în permanenţă la ceea ce au spus înaintaşii noştri. Dacă oamenii
au fost dintotdeauna inteligenţi, atunci este foarte probabil ca şi în antichitate, de pildă, să fi existat
intuiţii ori reflecţii remarcabile cu privire la obiectul care ne interesează. Antonino Pagliaro, un mare
lingvist italian, trimitea mereu la cei vechi (Platon, Aristotel, Sf. Augustin etc.), fiind de părere că
aceştia vedeau lucrurile mai limpede şi mai direct decât le putem vedea noi astăzi când deasupra lor s-a
aşezat atâta „zgură” speculativă.
[d] Principiul antidogmatismului cere să manifestăm generozitate faţă de părerile celorlalţi,
chiar dacă observăm că în teoriile lor se produc devieri de la principiul realismului. Pe toţi trebuie să-i
socotim oameni de bună credinţă, care au văzut anumite lucruri bune referitoare la obiectul cercetat,
dar să arătăm totodată vinde se produc acele devieri. Nicio greşeală nu e doar greşeală {ningún error
es solo error, spunea Coşeriu), de aceea trebuie să căutăm sâmburele de adevăr din respectivele teorii
(să vedem în ce sens au dreptate), să nu le respingem în bloc, ci să încercăm să le înţelegem din
interiorul lor (ceea ce nu este, adesea, prea uşor), păstrând ce este viabil.
[e] Principiul responsabilităţii sociale (sau al binelui public) Aici Coşeriu amintea cuvintele
lui Leibniz: Scientia, quo magis theorica, magis practica („Ştiinţa, cu cât este mai teoretică, cu atât
este mai practică”). Aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la nivel, simplificând lucrurile, pentru
că ar însemna să ofensăm cititorul (să-l subapreciem); ştiinţa (ca şi cultura in genere) trebuie să rămână
serioasă. în consecinţă, cercetătorul se va interesa de tot ce îl preocupă şi pe omul de rând. De exemplu,
cu privire la studiul limbajului, dacă pe vorbitor îl interesează problemele traducerii sau ale politicii
lingvistice ori ale învăţării limbilor străine, lingvistul este dator să se ocupe şi de ele, neconsiderându-
le chestiuni „minore” (pe motiv că ar reprezenta probleme de lingvistică aplicată). In lingvistică,
vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor, iar lingvistul nu trebuie să uite că limbajul există şi
funcţionează prin şi pentru vorbitori, nu prin şi pentru lingvişti.

1. Pentru Anton Dumitriu (ca, de altfel, şi pentru Coşeriu), cel mai important principiu în ştiinţă
este cel al tradiţiei. Iată câteva citate grăitoare în această privinţă:

• „Ştiinţa nu poate, prin definiţie, să se oprească vreodată; ea nu vieţuieşte decât atâta timp cât
este susceptibilă de perfecţionare.”2;

• „Un om de ştiinţă nu poate face abstracţie de cercetările celorlalţi oameni de ştiinţă de până la
3
el.” ;

• „Ştiinţa are, aşadar, un caracter tradiţional: ea nu poate trece peste ce s-a făcut în trecut. [...]
Ştiinţa îşi creează viitorul pe fundamentul trecutului.”4

3
4

2
 Principii de baza ale cercetarii

Secolul XXI este caracterizat de o lume aflată în continue şi profunde

schimbări,marcată de tensiuni, conflicte şi agresiunea distructivă a
tehnologiei moderne asupra mediuluiînconjurător.L u m e a e s t e î n
mişcare, schimbările sociale sunt accelerate, viaţa
s o c i a l ă s e globalizează. Relaţiile individului cu societatea se
modifi că şi ele. Pentru a înţelege cadrul cultural în care trăim, cu
multipla sa diversitate, pentru a putea discerne modul de funcţionareal
instituţiilor sociale şi posibilităţile libertăţii umane trebuie să apelăm la
principiile de bază ale cercetării. Zilnic observăm şi
interpretăm realitatea şi lansăm speculaţii cu privire la cauzele
şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor sociale în care suntem
antrenaţi şi care ne infl uenţează viaţa. Aceleaşi fenomene
generează semnifi caţii deosebite. Procesele sociale complexe,
ce se derulează în prezent, au o dinamică proprie ce solicită
specialişti pentru cunoaşterea şi înţelegerea lor.
Nevoia de sociologie apare la două nivele:
-- al individuluiinstruit şi educat ce trăieşte în societate şi are nevoie
să înţeleagă mecanismele de organizaresocială pentru a acţiona
conştient şi responsabil şi să-şi formeze deprinderi de
convieţuiresocială şi comportare civilizată;
--al societăţii ( nivelul decizional) unde cel ce guvernează,
formulează legi, imperative,sentinţe morale trebuie să
stăpânească şi cunoştinţe referitoare la realităţile sociale
pecare doreşte să le influenţeze prin acţiunea sa.
Perspectivele individuale sunt, inevitabil, parţiale
ş i i n c o m p l e t e . E x i s t ă o t i p o l o g i e a indivizilor umani,
corespunzătoare celor trei tipuri de societăţi:
1.individul conservatorcare se conduce după preceptele tradiţiei; acest
tip caracterizeazăsocietăţile tradiţionale, marcate de schimbări lente;
2.individul autonom care, trăind într-o societate caracterizată
prin schimbări rapide, seconduce după propria conştiinţă – aparţine
civilizaţiei moderne;
3.individul heteronom care se conduce după aşteptările celorlalţi de la
el, acţiunea sa fiindrezultanta variabilei situaţionale a acţiunii altor
indivizi

Simţul comun , d e p r i m ă m â n ă , s e m n i fi c ă a n s a m b l u l
cunoştinţelor spontane fondate peexperienţa directă a
agenţilor cunoscători. Simţul comun, de mâna a doua,
r e p r e z i n t ă ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice, transformate în
imagini şi folosite în practică.

Caracteristicile cunoaşterii comune(spontane)

3
1.Caracterul iluzoriu al cunoaşterii comune este influenţat de:
-enculturaţie – transmiterea culturii de la o generaţie la alta; are efecte
limitativeasupra cunoaşterii; limba (ca element al culturii), prin
îmbogăţirea vocabularuluişi prin sintaxă, condiţionează modul de
a judeca al oamenilor; percepţia lumii înconjurătoare este
condiţionată de caracteristicile gramaticale şi semantice alelimbii
subiectului cunoscător;
-socializare – procesul de formare a personalităţii în acord cu normele
şi valorile s o c i e t ă ţ i i î n c a r e i n d i v i d u l s e n a ş t e ş i t r ă i e ş t e ;
socializarea primară are rol  primordial în formarea
personalităţii pentru şi, într-o anumită cultură; rolul
determinant îl joacă părinţii; socializarea secundară se
realizează în instituţiile specializate, prin transmiterea de cunoştinţe,
formarea de atitudini, deprinderi şi convingeri; socializarea se
realizează diferit de la un individ la altul ( în cadrulaceleiaşi culturi
indivizii îşi formează abilităţile de cunoaştere spontană
foartediferenţiat); socializarea permanentă are loc pe tot parcursul
vieţii individului întoate contextele în care acesta trăieşte;
-implicarea subiectivă a oamenilor în viaţa socială
este diferită în funcţie descopurile şi interesele lor particulare( ceea
ce îi face să se autoînşele adesea);
2.Caracterul pasional
Pe parcursul vieţii şi activităţii, fi ecare om are interese,
scopuri, concepţii, convingeri,  prejudecăţi. De obicei, oamenii
nu se mulţumesc să constate doar ce se petrece în jurul lor, ci
judecă, interpretează, apreciază realitatea, uneori denaturând-o,
falsificând-o. Pentrua - ş i f o r m a o i m a g i n e o b i e c t i v ă a
realităţii, oamenii trebuie să dispună de o
p r e g ă t i r e specială, să facă apel la un continuu examen, exerciţiu
critic.
3. Caracterul contradictoriu
Permanent, indivizii oscilează între sentimentul liberului
arbitru şi al fatalităţii – acestmecanism prosocial de fluctuaţie
permanentă, la nivel individual, nu este acceptabil într-un demers
ştiinţific.
4. Caracterul limitat
Indivizii au experienţe de viaţă care se circumscriu mediilor
sociale în care trăiesc; afl ăo c a z i o n a l s a u n u c u n o s c n i m i c
despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri,
s o c i e t ă ţ i , culturi→ceea ce nu le este cunoscut, familiar, adeseori le
apare ca anormal, scandalos.Cunoaşterea comună nu ne oferă o
cunoaştere adecvată a realităţii sociale; a rămâne la nivelul
simţului comun în cunoaşterea realităţii înseamnă a-i acorda acesteia o
autoritate pe care nu o mai are de multă vreme.

Cunoaşterea ştiinţifică

4
Sociologia – ca studiu explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în
totalitatea ei oferă răspunsuri la problemele care ne procupă,
avându-şi temeiul în datele şi faptele strânse  printr-o cercetare
sistematică, directă, date analizate şi interpretate în
conformitate cuanumite cerinţe, riguros determinate.
Ştiinţa foloseşte metode sistematice de investigare
e m p i r i c ă , d e a n a l i z a r e a d a t e l o r , gândirea teoretică şi
exprimarea logică a argumentelor pentru a forma un ansamblu
de cunoştinţe despre un subiect anume.Ştiinţa este un proces, o
acţiune socială prin care se urmăreşte cunoaşterea realităţii
aşacum este ea, nu cum ne-o imaginăm;Ştiinţa este un produs pentru
că este constituită din construcţii gnoseologice faţă de
carecomunitatea ştiinţifică a ajuns la un acord.Ş t i i n ţ a e s t e o
p a r a d i g m ă e t i c ă p e n t r u c ă m o d u l ş t i i n ţ i fi c d e
determinare a adevărului îmbină preocuparea pentru
aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu observarea
riguroasă a fenomenelor→pe baza observaţiei obiective,
utilizând metode adecvate, se obţin enunţuri empirice cu valoare
de adevăr.
Cunoaşterea ştiinţifică se fondează pe câteva postulate, al căror
adevăr este acceptat d majoritatea cercetătorilor din ştiinţele sociale şi
comportamentale.
Ştiinţele au apărut în diverse etape specifice de dezvoltare a societăţii umane şi s-au
dezvoltat ca urmare a acumularii de cunoştinţe despre realitatea înconjuratoare şi despre
o realitate virtuală.
Fiecare ştiinţă reprezintă un continuu proces al cunoaşterii ce utilizează metode şi
tehnici de observare şi experimente, metodologii şi tehnologii într-o continuă
perfecţionare, metode proprii de cercetare, informaţii proprii despre obiectele investigate,
un limbaj ştiinţific propriu. Prin apariţia calculatorului şi a noilor tehnologii de
prelucrare a informaţiilor şi cunoştinţelor, ştiintele au realizat salturi mari în acumularea
de noi cunoştinţe şi noi descoperiri .
Prin urmare, ştiinţa este un generator de cunoştinţe obţinute prin activitatea
oamenilor de ştiinţă ce adaugă de fiecare dată la fondul comun al ştiinţei, cunoştinţe
noi, descoperiri noi, revizuiri ale unor cunoştinţe vechi, realizând astfel o dezvoltare
permanentă a ştiinţei.
„Cunoaşterea este dependentă de procesul de învăţare. Dezvoltarea
societăţii omeneşti se realizează prin cunoaştere şi învăţare
Factorul limitativ în dezvoltare va fi legat din ce în ce mai mult de cunoaştere şi
învăţare, de capacitatea omului de asimilare şi dezvoltare a noilor tehnologii, de
utilizare a acestora în noi domenii de activitate, pentru noi produse şi servicii. Pentru a
înţelege în profunzime conceptul de societate bazată pe cunoaştere
(knowledge society) se poate afirma că evoluţia în epoca actuala este în bună
măsură condiţionată de ştiinţă, deoarece ea stă la baza progresului tehnologic, iar
importanţa ştiinţei devine covârşitoare într-o societate bazată pe cunoaştere. Vom
atrage atenţia asupra faptului că tehnologiile societăţii informaţionale au un
profund impact asupra dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice în general. Aceste tehnologii

5
permit modelarea şi simularea unor fenomene complexe, precum şi prelucrarea avansată
a datelor experimentale ceea ce poate
contribui esenţial la înţelegerea şi utilizarea unor fenomene, la progresul ştiinţei şi
tehnologiei.

2. Limbajele cunoaşterii, metode şi mijloace cognitive

“Ideile noastre, după ce le naştem, mai aşteaptă să şi murim pentru
ele” Lucian Blaga
Larga răspândire a utilizăriii tehnologiilor informatice şi rezultatele rezolvării
problemelor în cele mai diverse domenii de activitate ale omului, demonstrează
capacitatea omului de modelare, reprezentare şi rezolvare a unor clase diverse
de probleme. Acest lucru a fost posibil prin reconsiderarea şi utilizarea conceptului de
limbaj nu numai pentru comunicare, ci mai ales pentru cunoaştere (acelaşi lucru
s-a întâmplat şi cu conceptul de algoritm utilizat de Informatică în programarea
calculatoarelor; evoluţia dinamică a noţiunii de algoritm a determinat apariţia
gândirii algoritmice în rezolvarea problemelor cu ajutorul calculatorului; mai mult,
limbajele de programare moderne oferă o gândire obiectuală în rezolvarea
problemelor). Complexitatea şi multitudinea de limbaje arată de fapt că aceste eforturi,
experimente şi cercetări sunt realizate în scopul procesării informaţiilor şi
cunoştinţelor. Calculatorul şi tehnologiile informatice demonstrează rolul primordial
al limbajelor în procesul cunoaşterii.
Astăzi, limbajele (limbajele naturale, limbajele
ştiinţifice/tehnice/economice şi limbajele
artificiale din domeniul calculatoarelor) sunt utilizate nu numai pentru
comunicare, ci mai ales pentru exprimarea de idei, pentru a reprezenta cunoştinţe, pentru
a explora şi prelucra cunoştinţele reprezentate şi gestionate. Limitele limbajelor privind
modul de reprezentare a cunoştinţelor, comunicarea şi explorarea cunoştinţelor,
prelucrarea şi gestionarea cunoştinţelor sunt condiţionate de caracteristicile fiecărui
limbaj: alfabet, sintaxă, semantică, construcţii lexicale, concepte şi termeni, structuri
etc. În actul de procesare un limbaj foloseşte termenul de “entitate” prin intermediul
căruia se realizează procesarea şi cunoaştere.
Mijloace cognitive
• Limbaj ştiinţific – lexic specific, semantică, termeni şi concepte;
• Matematizarea ştiinţei – modele matematice în chimie, fizică, biologie,
economie,
sociologie, medicină, lingvistică, istorie etc.;
• Concepte logico-filosofice – teorii şi modele logice sau filosofice;
• Noi tehnologii şi tehnici experimentale – modelarea şi simularea unor
fenomene complexe, prelucrarea avansată a datelor experimentale, produse software si
calcul computerizat etc.;
• Limbaje formalizate, sisteme semantice – modele, structuri şi reprezentări

Legile sau principiile logice ale gândirii

• Legea identităţii – păstrarea sensului expresiei pe parcursul procesului de gândire
şi
fiecare noţiune este folosită pe acest parcurs cu unul şi acelaşi sens;

6
• Legea contradicţiei – dintre două enunţuri contradictorii numai unul expus în
acelaşi
timp şi raport poate fi adevărat;
• Legea terţiului exclus – din două judecăţi contradictorii expuse una este
adevărată, una
este falsă, a treia nu poate să existe sive-sive, terţio non datum;
• Legea raţiunii suficiente – întemeierea suficientă a oricărui enunţ adevărat.
O nouă orientare a investigaţiilor ştiinţifice apare în epoca modernă prin studiile şi
cercetările următorilor filosofi şi oameni de ştiinţă: Fr. Bacon, Descartes, Newton,
Leibniz, Kant, Hegel, etc.
3. Conceperea şi elaborarea lucrarilor stiintifice
Literatura ştiinţifică este modalitatea de stocare a rezultatelor cercetării ştiinţifice în
vederea regăsirii, utilizării şi prelucrării eficiente a cunoştinţelor de-a lungul timpului.
Astăzi, această literatură ştiinţifică este stocată prin forma tiparită (print), forma Web
(On-line), biblioteci digitale, medii de stocare magnetică sau optică etc.
“Literatura ştiinţifică este compusă în esenţă din cărţi (în special
tratate şi monografii), articole publicate în reviste, rapoarte de
cercetare, memoriile unor conferinţe ştiinţifice (proceedings), teze de
doctorat, brevete de invenţie, granturi de cercetare (rapoartele
ştiinţifice aferente) etc.
O lucrare ştiinţifică trebuie să satisfacă criteriile unei lucrări academice: cercetare,
studiu,
analiză, produs software, ce abordează un subiect sau o temă şi care reprezintă o
investigaţie originală, comparativă sau o implementare a unor metode, tehnici în vederea
obţinerii unor rezultate sau a unor concluzii în domeniul cunoaşterii.
Definiţie. Lucrare - Studiu scris asupra unui anumit subiect; scriere, operă artistică
sau ştiinţifică. (DEX)
Definiţie. Tipuri de lucrări ştiinţifice (redactate în forma finală - full paper):
• ARTICOL ORIGINAL (publicat în revistă de specialitate sau în Proceedings al unei
Conferinţe)
• ARTICOL DIDACTIC (publicat în revistă de specialitate sau în Proceedings al unei
Conferinţe)
• STUDIU DE SPECIALITATE (publicat în revistă de specialitate sau în Proceedings al
unei Conferinţe)
• REVISTĂ DE SPECIALITATE (publicaţie de articole ştiinţifice de specialitate sau
lucrări ale unei Conferinţe)
• REVISTA DE POPULARIZARE (publicaţie de articole de popularizare a
informaţiilor şi cercetărilor ştiinţifice)
• PROCEEDINGS (publicaţie de articole ştiinţifice prezentate la o Conferinţă)
• CARTE / MONOGRAFIE (publicaţie prin expunerea unor teme din punct de vedere
teoretic şi practic)
• TEZĂ DE DOCTORAT (lucrare ştiinţifică ce expune rezultatele unor cercetări într-o
anumită temă pentru obţinerea titlului ştiintific de Dr. - PhD.)
• TEZĂ DE DISERTAŢIE (lucrare ştiinţifică ce expune un studiu de specialitate într-o
anumită temă pentru obţinerea titlului ştiinţific de M.Sc., master)
• LUCRARE DE LICENŢĂ (lucrare ştiinţifica ce expune un studiu de specialitate într-o

7
anumită temă pentru obţinerea diplomei de licenţă, B.Sc., licenţiat)
Clasificarea lucrării ştiinţifice se efectuează din diferite principii: al conţinutului; al
originalităţii; al destinaţiei; ariei de cuprindere etc.
„Orice lucrare ştiinţifică poate fi prezentată spre valorificare într-o
formă explicită prin
redactarea textului ei. Redactarea lucrărilor ştiinţifice este o parte
importantă a cercetării ştiinţifice, prezentând pentru apreciere a
rezultatelor cercetărilor. În ea vom găsi rezultatul investigaţiilor
ştiinţifice. Redactarea constituie o comunicare realizarea obiectivelor
propuse, metodele şi tehnicile folosite şi comunicarea propriu-zisă a
rezultatelor obţinute. Comunicarea rezultatelor investigaţiilor este o
activitate, un lucru obligatoriu şi o formă de valorificare a rezultatelor
prin reintegrarea cunoştinţelor dobândite în urma elaborării ştiinţifice
pentru a ajunge la rezultatul scontat conform regulilor enunţate de
Blaise Pascal.”

Articolul ştiinţific
Structura generală a unui articol ştiintific poate conţine următoarele secţiuni succesive,
considerate canonice în practica redactării (Fig. 1, Hill et al., 1982, Vintan, 2006)[10]:
• Titlu (Title) - acesta trebuie să rezume cât mai adecvat conţinutul articolului,
urmat de
numele tuturor autorilor, cu specificarea instituţiilor corespunzătoare;
• Rezumat (Abstract) - prezintă în mod succint lucrarea (aproximativ 150 de
cuvinte):
domeniul stiintific în care se încadrează articolul; provocările ştiinţifice la care acesta
propune soluţii; rezultatele importante obţinute împreună cu implicaţiile aferente;
Conferinţa Naţională de Învăţământ Virtual, ediţia a VII-a, 2009 51
relevanţa, originalitatea şi calitatea cercetării. Nu se recomandă utilizarea citărilor
bibliografice;
• Cuvinte cheie (Keywords) - principalele 5-7 cuvinte cheie, consacrate
domeniului
ştiinţific în care se înscrie lucrarea;
• Introducere (Introduction) - descrie cadrul ştiinţific general al lucrării,
provocările
abordate şi importanţa lor în cercetare, ipotezele ştiinţifice ale lucrării şi metodologia
de
principiu ce a fost selectată şi utilizată, structura secţiunilor lucrării;
• Alte abordări (Related Work) - descrie stadiul actual al cunoaşterii în
domeniu, într-un mod clar, sistematic, critic, coerent şi concis, raportat la realizări
anterioare sau recente; se descriu în mod critic lucrările considerate relevante, descrie cu
acurateţe şi în mod onest, deontologic şi diferenţele specifice între abordările din articol
şi altele prezentate în literatură;
• Corpul articolului: metodologii, rezultate, interpretări – prezintă
metode, tehnici,
algoritmi, tehnologii, cadrul experimental, cadrul de evaluare a rezultatelor, materialele
utilizate în cadrul investigaţiei ştiinţifice; se descriu rezultatele obţinute, se compară cu
cele cunoscute prin intermediul altor cercetări; conţinutul acestei secţiuni depinde de

8
caracterul fundamental sau aplicativ al cercetării, dar şi de domeniul ştiinţific al
lucrării;
• Concluzii, dezvoltări ulterioare (Conclusions, Further Work) –
descrie succint
principalele concluzii ale cercetării şi viitoarele oportunităţi de cercetare considerate a fi
fezabile şi fertile din punct de vedere ştiinţific;
• Mulţumiri (acknowledgments) - opţional, printr-un text scurt, autorii
prezintă
recunoştinţa lor instituţiilor/organizaţiilor şi persoanelor fizice care i-au sprijinit, din
punct de vedere ştiinţific sau/şi material, pentru buna desfăşurare a cercetării expuse;
• Referinţele bibliografice (References) – de regulă, este secţiune
obligatorie şi descrie o listă de publicaţii relevante, recente şi citate în textul articolului;
aceste referinţe trebuie
să poată fi consultate de orice persoană interesată.

Elaborare şi redactare
Redactarea lucrărilor ştiinţifice presupune cerinţe deosebite faţă de forma lucrărilor.
Ele
trebuie să fie elaborate citeţ cu o acurateţe deosebită, clare, pe înţelesul tuturor. Este
foarte importantă problema exprimării şi a prezentării. Un rol aparte ţine de limbajul
ştiinţific, de logica exprimării, de ortografia şi de sintaxa corectă, adică o armonie
dintre forma şi conţinutul lucrării
„Prezentarea unui articol ştiinţific trebuie să fie coerentă, completă dar
concisă şi
neredundantă, necontradictorie, clară, scrisă într-un limbaj extrem de
atent la fiecare detaliu şi interpretare. Fiecare domeniu conţine
termeni cu accepţiuni precise, care trebuie utilizaţi corespunzător în
lucrare, evitând ambiguitaţile de limbaj şi jargoanele obositoare .În
general se recomandă adresarea impersonală prin diateza pasivă (“se demonstrează
că”, “s-au obţinut următoarele rezultate”) evitându-se folosirea persoanei
întâi.
PRINCIPII: rigoare, claritate, concizie.
Cunoaşterea de către autor a principiilor redactării ştiintifice va conduce la o redactare
RIGUROASĂ, CLARĂ şi CONCISĂ. Trebuie să existe o coerenţă între FOND
(conţinutul articolului) şi FORMA (redactarea) articolului („Ceea ce se ştie bine
se enunţă clar” - Boilean).
Exprimarea unui gând, a unui rationament, a unei idei este cu atât mai cuprinzătoare, cu
cât este mai clar exprimat („Daca nu găseşti cuvintele, nu ai în cap ideea” –
G. Calinescu; „Ideile sunt rădăcinile creaţiei”- Ernest Dimnet)
[www.intelepciune.ro].
OBIECTIVE: comunicare, calitate, concluzii.
Se are în vedere comunicarea şi publicarea rezultatelor cu valoare ştiinţifică a
concluziilor unor studii, a unor comparaţii şi experimente. De asemenea, se urmăreşte
valorificarea cercetşrilor şi studiilor cuprinse în lucrările ştiinţifice de calitate, precum
şi interesul ştiinţific, calitatea redactării şi exprimarea corectă din punct de vedere
lingvistic.

9
Plagiatul (Plagiarism)
Astăzi, având în vedere utilizarea pe scară largă a redactării computerizate şi a utilizării
tehnologiilor Web pentru stocare, prezentare şi căutare, autorii de articole/lucrări
ştiinţifice sunt tentaţi să utilizeze abuziv operaţiile “Copy-Paste” şi astfel să
realizeze voluntar sau involuntar ceea ce se numeşte plagiat. La şcoală sau la
universitate, elevii şi studenţii trebuie să fie instruiţi şi avertizaţi să respecte rezultatele
muncii autorilor de articole, să ştie şi să respecte regulile impuse de calitatea de
autor şi de sistemul de citare. “Furtul intelectual” este un aspect dăunător
şi trebuie respins categoric de orice persoană indiferent de vârstă, funcţie sau statut
social. Deşi există metode de prevenire a plagiatului, programe şi sisteme informatice de
depistarea a cazurilor de plagiat, în fiecare an în timpul susţinerii lucrărilor de licenţă,
conducerile facultăţilor împreună
cu cadrele didactice au surprize mari când constată cazuri de plagiat. Formarea viitorilor
specialişti trebuie să aibă în vedere şi acest aspect important privind respectarea
proprietăţii intelectuale şi prevenirea plagiatului.
“Plagiarism]. Conform Codului de etică al Universităţii din
Bucureşti (art. 6), “plagiatul sau însuşirea de către un autor a rezultatelor
muncii altui autor (indiferent dacă este vorba de reproducerea exactă
a unui text sau de reformularea unei idei cu adevărat originale), fără
ca acestea din urmă să fie menţionate ca sursă a textului sau a ideii
respective, constituie o fraudă intelectuală şi se sancţionează în
conformitate cu gravitatea pe care o prezintă”. Plagiatul poate fi voluntar
(numit şi plagiat propriu-zis) sau involuntar (petrecut atunci când se foloseşte greşit
sistemul de citare sau nu se indică sursa unui material).
Constituie cazuri de plagiat (Carmen-Viviana Ciachir, Departamentul-Catedra
UNESCO,
Universitatea din Bucureşti):
• preluarea unui text al unui alt autor, indiferent de suportul utilizat pentru publicare
(carte, revistă, pagini web etc), fără utilizarea ghilimelelor şi a trimiterilor bibliografice;
• prezentarea unui citat dintr-un text al altui autor ca parafrază (repovestirea ideii sau a
argumentului unui autor), fără utilizarea semnelor convenţionale de citare (ghilimele şi
trimiteri bibliografice);
• preluarea unui text fără referinţe clare, cu modificarea topicii, a unor expresii din
cuprinsul său şi/sau inversarea unor paragrafe, capitole etc;
• compilaţia de fragmente din mai multe surse, fără trimiteri bibliografice clare la
textele
sursă;
• utilizarea excesivă a altor surse, în detrimentul propriului aport.
« Citatele mai consistente (mai mari decât câteva rânduri succesive) se
trec fie cu spaţiere (“indentare”) diferită în text şi cu caractere italice,
fie în anexe, dacă depăşesc o pagină »

10
4. Concluzii
Rezultatele unor studii, cercetări sau experimente nu pot fi cunoscute de către
comunitatea ştiinţifică, decât dacă respectă standarde şi reguli impuse de experienţa şi
tradiţia din activitatea ştiinţifică. În fiecare etapă de dezvoltare a societăţii se constată
o dinamică sporită privind regulile, metodele, standardele şi tehnologiile.

Progresele incontestabile ale medicinei din ultimele decenii au avut repercusiuni

asupra metodelor aplicate în practica medicală.
În exercitarea activității practice, medicul curant are două alternative, alternativa
riscantă de a utiliza metode depășite sau a se baza strict pe experiența individuală sau
aplicarea unor intervenții noi documentate științific.
Se simte nevoia de aliniere la metodele practice recente, în consecință de o
veritabilă schimbare de paradigmă, înlocuirea practicării metodelor vechi cu metode noi.
Noua paradigmă rezidă în integrarea în practica cotidiană a medicului de medicină
generală și a medicului specialist a rezultatelor obținute printr-o cercetare științifică.
Noțiunile de raționament cauzal, curativ sau prevențional documentate de studii
epidemiologice descriptive, dar mai ales analitice sunt necesare a fi introduse în domeniul
public al medicinei.
Medicina este o artă, dar mai presus este o știință, ca urmare are nevoie de
rigoare, ori medicina ” bazată pe evidențe” aduce tocmai mesajul rigorii științifice.
Este de dorit o mai bună înțelegere a noilor concepte ,care să înlesnească punerea în
practică a acestui demers. Învățământul medical are rolul de a pregăti studenții și în
domeniul medicinei ”bazată pe dovezi”, de ai iniția în cercetarea științifică și în acest
sens vor trebui prezentate studenților bazele metodologice ale cercetării științifice;
tipurile de studii epidemiologice folosite în cercetarea medicală, finalitatea lor,
posibilitățile de aplicare a rezultatelor relevante în diverse domenii medicale.
Acest curs are ca obiectiv de a deprinde studenții:
- cum să caute literatura de specialitate
- cum să facă lectura critică a articolelor cu teme medicale
- cum să sintetizeze rezultatele studiilor
- cum să planifice și să conducă o cercetare științifică proprie
- cum să întocmească o lucrare științifică, respectiv care este structura
acesteia
- cum se face prezentarea unei lucrări științifice
- care sunt condițiile de publicare ale unui articol medical

MEDICINA BAZATĂ PE DOVEZI

11
 Practica medicală bazată pe dovezi, ca idee, a apărut cu mult timp în urmă, când
medicul Pierre Loise bazat pe observația directă a bolnavilor cu holeră a respins teoria
venesecției ca metodă de tratament în această boală
Termenul de medicină ” bazată de dovezi ”(evidențe) a fost introdus abia în 1991 de
un grup de cercetători din Canada, care și-au propus îmbunătățirea practicii medicale prin
includerea rezultatelor verificate prin cercetări științifice, deoarece utilizarea exclusiv a
experienței medicale a practicianului ar putea fi supusă unor erori individuale.

Definirea conceptului de medicină bazată pe dovezi

Medicina ”bazată pe dovezi” se definește ca fiind utilizarea conștientă și judicioasă a
celor mai recente și mai bune evidențe în luarea unor decizii privind practica medicală.
Evidențele sunt aduse la zi atât prin cercetări primare cât și secundare.
Se poate afirma astfel că, medicina bazată pe dovezi este medicina care apelează la
metode documentate științific.
Documentarea insuficientă a medicilor, nealinierea la descoperirile recente este o cauză
importantă care generează discrepanțe intre dovezi și practica propriu zisă.
Aplicarea medicinei bazată pe dovezi necesită timp, competență și experiență, fiind
necesară parcurgerea mai multor etape:
- transformarea problemei medicale in întrebare clinică
- căutarea evidențelor relevante pentru răspunsul la întrebarea respectivă
- evaluarea validității (conformitatea cu adevărul), a impactului (mărimea
efectului) și a relevanței (utilitatea ) metodei
- integrarea evidențelor medicale relevante în practică
- evaluarea eficienței și eficacității acestora în teren.
A fost nevoie de introducerea medicinei bazată pe dovezi din cauza necesității de a
cunoaște și aplica în practică metode noi ,sursele tradiționale fiind uneori depășite; din
cauza volumului extrem de mare a publicațiilor medicale și nu în ultimul rând din cauza
timpului limitat al medicilor practicieni de a parcurge aceste surse bibliografice.
Actualmente există o serie de facilități care permit aplicarea metodologiei medicale
bazată pe evidențe, între care se pot menționa: existențe sistemelor informatice de
asistare a deciziei medicale, realizarea sintezelor informatice și a meta-analizelor, apariția
a numeroase publicații științifice de practică a medicinei bazată pe dovezi,
dezvoltareainformaticii medicale, crearea de strategii de educație medicală continuă.
Logistica medicinii bazată pe dovezi este structurată pe trei nivele:
Nivelul organizatoric. In anul 1979 Archie Cochrane critica societatea medicală
pentru lipsa unei modalități prin care să se pună la dispoziția medicilor rezultatele
cercetărilor recente, lipsa cărora poate conduce la aplicarea cu întârziere a acestora în
practica medicală. Au luat naștere în acest sens, o serie de organizații :
Colaborarea Cochrane are scopul de a crea și de a aduce la zi sinteze sistematice cu
ultimele actualități din diverse domenii medicale. Această organizație este constituită
dintr-un grup metodologic care creează metodologii și îndrumă organizația în
îmbunătățirea validității și preciziei sintezelor sistematice, precum și o rețea

12
internațională de centre naționale care promovează obiectivele colaborării la nivele
naționale.
Colaborarea AGREE este organizație internațională care se ocupă cu
implementarea ghidurilor de practică medicală
Nivelul tehnologic și financiar este asigurat din granturi de cercetare, cheltuielile
fiind necesare pentru crearea și menținerea la zi a evidențelor primare și secundare,
implementarea și administrarea bazelor de date, accesul la bazele de date, instruirea
personalului etc.
Resursele umane sunt reprezentate de specialiști în domeniu care au rolul de a
elabora evidențele medicale; informaticieni care se ocupă de suportul informatic pentru
crearea și managementul evidențelor, respectiv pentru decizia medicală asistată pe
calculator; persoane cu rol în dezvoltarea de politici sanitare (normative și legislative);
medicii practicieni, care integrează evidențele valide în practica curentă, alături de
experiența individuală.

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ MEDICALĂ

Progresele tehnice incontestabile din ultima perioadă, cu repercusiuni favorabile
asupra evoluţiei generale a societăţii umane, au contribuit şi la apariţia a numeroși factori
de risc care pot influenţa starea de sănătate.
Încercările de a depista corelaţiile dintre starea de sănătate sau de boală şi factorii de risc,
de a evalua mecanismele prin care ei acţionează, de a găsi remediile medicamentoase sau
profilactice, nasc o serie de întrebări, răspunsul la aceste întrebări fiind adus de cercetarea
ştiinţifică.
Un proiect de cercetare pe baza căruia se va desfășura un studiu
clinicoepidemiologic îşi găseşte originea în:
• curiozitatea cercetătorului pentru o problemă medicală;
• încercarea de a descrie unele inadvertenţe existente între ceea ce se observă
şi ceea ce ar trebui să fie în practica medicală;
• calităţile de observator şi experienţa profesională a cercetătorului;
• abilitatea cercetătorului de a găsi cele mai eficiente metode de rezolvare a
problemelor ivite.

1. Scopul, justificarea şi calităţile unui studiu medical

Scopul unui studiu de cercetare este de a da răspuns la întrebări cu privire la:
• cauzalitate, la documentarea unei relaţii strânse între unul sau mai mulţi factori
de risc şi boală;
• istoria naturală a unei boli sau dinamica acesteia începând cu momentul
impactului factorului de risc (inclusiv a factorilor de natură biologică) cu
macroorganismul, urmând apoi fazele: incubaţia bolii, perioada de stare şi faza
finală urmată de vindecare, imunitate, cronicizare sau deces. Dacă pentru
bolile infecţioase aceste faze, cu precădere primele două sunt mai bine
definite, în bolile neinfecțioase debutul este imprecis, iar perioada de latenţă

13
este de obicei asimptomatică, deci mai greu se poate depista boala în aceste
faze;
• prognosticul bolii, aprecierea cât mai aproape de certitudine a evoluţiei unei
boli. Factorii prognostici sunt apreciaţi prin studii epidemiologice de cohortă în
care se pot evalua indicatori ca: supravieţuirea unui bolnav la 5 ani după un
anumit moment cheie din istoria naturală a bolii, rata de fatalitate, rata de
răspuns la tratament, ratele de recidive şi remisii ale bolii;
• tratamentul, eficienţa şi eficacitatea unui tratament sunt frecvente subiecte de
cercetare, pentru abordarea lor se apelează la trialuri clinice controlaterandomizate.
Se pot analiza de asemenea scheme noi de tratament, eficienţa
unor preparate sau scheme de aplicare a preparatelor profilactice (vaccinuri,
dezinfectanţi, etc.);
• profilaxia îmbolnăvirilor, include totalitatea măsurilor care pot influenţa cauzele
modificabile ale unei boli şi se efectuează în patru trepte: profilaxia primordială,
primară, secundară şi terţiară.
Justificarea studiului clinic
Justificarea studiului pleacă de la informaţiile existente legate de subiectul pe care
cercetarea intenţionează să îl dezbată, informaţii existente în literatura de specialitate.
Cercetarea bibliografică permite identificarea unor lipsuri în legătură cu problema luată
în studiu, inexistenţa de date referitoare la o îmbolnăvire dintr-o zonă geografică (ţară,
judeţ, comunitate); explicarea şi emiterea unor soluţii de remediu. Toate acestea ar putea
fi elemente care justifică iniţierea şi derularea unui studiu.
În justificarea studiului se poate insista pe:
• caracterul nou, actual, inedit al problemei;
• un nivel ridicat al morbidităţii sau mortalităţii unui fenomen de sănătate;
• gravitatea evenimentului.
Calităţile studiului de cercetare
Un bun studiu de cercetare trebuie să fie: pertinent, nou, fezabil, să respecte etica
medicală.
Un studiu este pertinent când are repercusiuni asupra viitorului clinic al unui
fenomen de sănătate, pertinența practică însemnând o mai bună cunoaştere a bolii, a
prognosticului ei, ameliorarea tehnicilor de diagnostic şi de tratament, etc.
O altă cerinţă se referă la ineditul studiului, faptul de a fi nou, în sensul de a aduce
informaţii noi, să nu repete un studiu deja finalizat şi cu concluzii ferme.
Cercetătorul trebuie înainte de a demara studiul, înainte de a investi timp, bani,
energie, să estimeze dacă studiul este fezabil. În acest sens, trebuie să se asigure că:
• are un număr suficient de subiecţi, determinări de laborator etc., pentru a putea
trage concluzii adecvate;
• nu există constrângeri tehnologice sau financiare;
• studiul este accesibil şi acceptat de populaţie;
• nu are costuri de timp, dar mai ales financiare mari;
• nu are scopuri prea ambiţioase, sau scopuri multiple, în general un studiu ar
trebui să aibă un singur scop, să găsească rezolvarea la o singură întrebare.
Studiul medical trebuie să respecte etica medicală, cele patru principii:
• interesul şi beneficiul cercetării;
• inocuitatea (nevătămarea cercetării);

14
• respectul faţă de persoanele incluse în studiu (respectul intimităţii persoanelor,
confidenţialitatea datelor);
• păstrarea echităţii şi respectul valorilor moral.

In efectuarea unui studiu este necesară parcurgerea urătoarelor etape:

1. Pregătirea studiului
2. Elaborarea protocolului
3. Culegerea informaţiilor (datelor)
4. Prelucrarea datelor
5. Analiza şi interpretarea rezultatelor
6. Prezentarea rezultatelor
7. Redactarea studiului
2. Etapele unui studiu de cercetare
2.1. Pregătirea studiului de cercetare
Pregătirea studiului de cercetare comportă mai multe subetape:
• Documentarea bibliografică
• Definirea fenomenului
• Formularea temei de cercetare
• Aspecte manageriale
Documentarea bibliografică
Cercetarea bibliografică are misiunea de a realiza un compromis între excesul de
documente (anual se publică în întreaga lume peste 20.000 de reviste cu caracter medical)
şi pierderea de informaţii pertinente.
Revista literaturii permite medicului să fie la curent cu actualităţile şi tendinţele
medicale, condiţie necesară pentru menţinerea competenţei profesionale. În același timp
pentru realizarea unui bun proiect de cercetare revista literaturii permite eventual și
formularea temei .
Cercetarea bibliografică necesită o selectare şi o evaluare a literaturii de
specialitate pe o anumită problemă şi se realizează prin parcurgerea a trei etape:
a) Prima etapă este cercetarea bibliografică propriu zisă, adică identificarea
publicaţiilor care se referă la subiectul în discuţie.
Selectarea informaţiei, alegerea acelor articole care corespund temei de cercetare se
realizează trecând în revistă în primul rând titlul articolului. Dacă titlul este util se va
verifica relevanţa studiului parcurgând rezumatul pentru a aprecia dacă rezultatele sunt
utile în sensul de a putea fi aplicate în practica pacienţilor proprii, respectiv dacă
metodele
folosite sunt apropiate sau identice cu cele care se vor utiliza în studiul propriu.
Dacă aceste criterii corespund aşteptărilor cititorului va evaluarea articolul în
detaliu, în caz contrar se va trece la articolul următor.
Etapele documentării bibliografice sunt:
• Definirea şi delimitarea precisă a subiectului de cercetat
• Stabilirea unei liste de „cuvinte cheie” prin lectura referinţelor bibliografice
• Traducerea în limbi de circulaţie internaţională

15
• Stabilirea unei liste cu documentele de cercetat
• Consultarea unor tratate sau cărţi de referinţă
• Consultarea publicaţiilor primare
• Redactarea fişelor bibliografice şi aranjarea lor în ordine alfabetică
• Introducerea referinţelor bibliografice în textul propriu-zis

Literatura primară de specialitate

Reprezintă toate materialele scrise care conţin studii originale:
Articole ştiinţifice. Au calitatea esenţială că informaţiile publicate sunt recente,
intervalul de timp scurs de la scriere la publicare fiind în general foarte scurt.
Teze de doctorat, licenţă. Se pot găsi în bibliotecile instituţiilor de învăţământ
superior . Sunt utile pentru că în general tratează pe larg o anumită problemă care poate fi
de interes, având şi o bibliografie recentă.
Brevete şi mărci. Sunt acele sisteme de protecţie a produselor şi tehnologiilor. Sunt utile
în general în cercetarea experimentală. (www.osim.ro)
Literatura secundară de specialitate:
Tratate de specialitate. Sunt foarte importante în faza incipieintă a unui studiu
pentru aprofundarea problemei de cercetat. Informaţiile prezente în astfel de publicaţii
sunt ordonate cu noţiuni de bază, definiţii, teorii posibile, etc.
Cărţi de referinţă. Sunt monografii care studiază pe larg un fenomen, putând fi
foarte utile atât cercetătorilor debutanţi cât şi celor iniţiaţi.
Literatura terţiară de specialitate este reprezentată de indexuri, reviste cu extrase
de articole şi rezumate.
Cercetarea bibliografică „on-line” permite accesul la nenumărate surse de informare
utilizând în acest scop motoare de căutare.
Modalitatea de căutare presupune cunoaşterea utilizării acestor utilitare care permit
căutarea şi găsirea informaţiilor cerute. Modul de interogare în cercetarea ştiinţifică are o
latură generală şi una specifică medicală.
Latura generală se referă la:
• Utilizarea unor utilitare de navigare: Windows Explorer, Netscape, etc.
• Folosirea unor motoare de căutare: goolge, altavista, yahoo, infoseek,
alltheweb, etc.
• Cunoaşterea sistemelor de căutare avansată specifică fiecărui motor de căutare ca
formă, dar universală ca principiu.
• Utilizarea corectă a cuvintelor cheie predefinite.
• Cunoaşterea operatorilor de legătură dintre cuvintele cheie.
Latura specifică medicală se referă la:
• Utilizarea surselor de date medicale: medline, pubmed, old medline, etc.
• Folosirea termenilor cheie în conformitate cu termenii medicali de căutare
predefiniţi în baza de date a motorului: termenii MeSH.
Ca metodă de căutare este indicat ca primele „săpături” să fie realizate cu ajutorul unui
motor nespecializat (google), pentru a se reuşi formarea unei idei despre amploarea
problemei de studiat. Baza de date în care aceste utilitare caută este mult mai vastă,
nefiind limitată la studii medicale. După orientarea generală este necesară documentare în
baze de date medicale, urmărind să se obţină articolele necesare.
Trebuie menţionată existenţa de site-uri care permit accesarea de articole din

16
jurnale sau articole comunicate, sau chiar cărţi în format electronic gratuit.
Organizarea informaţiilor colectate este obligatorie. Pot fi 3 moduri de organizare a
referinţelor bibliografice:
Caiet de bibliografie. Consemnează culegerea informaţiilor în ordine cronologică.
Pe baza acestui caiet se poate analiza stadiul unui studiu.
Fişele bibliografice. Conţin informaţii complexe despre referinţa bibliografică, sursa
acesteia, cota de revistă sau carte, precum şi pagina din caietul de bibliografie unde se
află rezumatul sau conspectul articolului.
Fişele bibliografice în format electronic. Sunt în general sisteme de gestiune a
bazelor de date, unde se folosesc programe speciale pentru organizarea bibliografiei, sau
sunt simple tabele realizate de cercetător. Există utilitare speciale pentru
organizareareferinţelor bibliografice care nu numai că ţin o evidenţă clară a titlurilor
culese dar pot şi să realizeze citarea corectă în textul final a acestora (Reference
Manager).
b) A doua etapă este lectura critică, activă a publicaţiilor selectate pentru a judeca
valoarea publicaţiilor, indiferent dacă este vorba de calitatea cercetării sau de pertinenţa
rezultatelor publicate.
Evaluarea corectă, critică a unui articol va permite cititorului să aprecieze dacă
publicaţia este credibilă, rezultatele corespund realităţii (validitatea internă), respectiv
dacă informaţiile conţinute în publicaţie sunt aplicabile în practica medicală, dacă se pot
generaliza, dacă sunt aplicabile în proiectul de cercetare al viitorului investigator
(validitatea externă).
Lectura critică a literaturii medicale se bazează pe folosirea unei grile de lectură,
care are meritul de a putea fi aplicată tuturor tipurilor de publicaţii. Această grilă are 8
criterii de evaluare, pentru fiecare criteriu trebuie să se răspundă la următoarele întrebări:
• este posibil să se găsească în articol informaţia pentru criteriul în cauză?
• dacă criteriul abordat este corect?
• dacă criteriul este incorect, în ce măsură ameninţă validitatea studiului.
Cele 8 criterii de evaluare sunt:
1. Obiectivul vizează următoarele preocupări medicale:
• istoria naturală a unei boli, evoluţia şi prognosticul ei
• performanţa unui test diagnostic
• impactul unei intervenţii (terapeutice, de depistare, de prevenţie sau de educatie
Lectura critică va aşeza articolul în una din aceste situaţii, apoi în raport cu
obiectivul va stabili dacă are ipoteze de verificat.
2.Tipul de studiu Cititorul trebuie să recunoască planul de studiul pentru a verifica dacă
tipul de studiu este adaptat întrebării puse. Va merge progresiv cu urmărirea de la
raportul de caz-seria de cazuri, la studiul transversal, studiul caz-control, studiul de
cohortă şi trialul controlat.
3.Factorii studiaţi (variabila independentă) pot fi factori de expunere sau de
intervenţie. Cititorul trebuie să poată recunoaşte factorul, să aprecieze cum a fost
măsurat, dacă s-a folosit aceeaşi metodă de măsurare, pentru loturile în studiu ce metodă
de comparaţie s-a folosit, dacă sunt erori (factor de confuzie).
4. Criteriul de raţionament este evenimentul sau situaţia presupusă a fi rezultatul
factorului studiat: boala, decesul, supravieţuirea, complicaţiile etc. Definirea precisă şi

17
metoda de măsurare a rezultatului expunerii va permite cititorului să aprecieze validitatea
informaţiilor.
5. Populaţia studiată (eşantionul). Se va urmări dacă este definită populaţia de
referinţă şi populaţia de studiat, analizându-se corectitudinea selecţiei, randomizarea,
proporţia de subiecţi la sfârşitul studiului, validitatea externă a rezultatelor.
6.Analiza datelor. Cititorul trebuie să aprecieze dacă s-au examinat toate erorile
inclusiv factorul de confuzie, dacă nu validitatea studiului ar putea fi compromisă.
7.Rezultatele. Principalele aspecte pe care cititorul le va urmări la acest capitol
sunt. dacă ele se datoresc numai şansei, dacă s-a făcut calculul statistic, dacă s-a apreciat
relaţia expunere-efect (RR, OR, RA), dacă a fost apreciată semnificaţia clinică sau
biologică, care nu este identică cu semnificaţia statistică.
8. Sinteza lecturii critice, analizează concluziile autorilor, dacă ele răspund
întrebărilor formulate la începutul studiului, dacă rezultatele sunt aplicabile la populaţia
studiată, dacă rezultatele sunt acceptabile pentru practica proprie a cititorului, dacă
rezultatele justifică vreo schimbare în practica clinică, respectiv vor ameliora starea
pacienţilor.
Această abordare cere cititorului cunoaşterea noţiunilor de bază în metodologia
cercetării ştiinţifice, fiind vorba în acelaşi timp şi de un demers clinic.
c) A treia etapă în cercetarea bibliografică constă în combinarea datelor din mai multe
studii referitoare la acelaşi subiect şi care se realizează prin meta-analiză
Tehnica meta-analizei permite să se sporească eficacitatea testării ipotezelor, să
crească forţa statistică a rezultatelor şi să se obţină informaţii care nu pot fi convenabil
extrase din fiecare cercetare.
Definirea fenomenului
Definirea fenomenului se bazează pe:
• Cunoaşterea prealabilă a problemei, prin documentare riguroasă, documentare
care poate justifica pertinenţa temei propuse (revista literaturii de specialitate).
În prima etapă se cercetează bibliografia propriu-zisă, adică se identifică
publicaţiile care se referă la subiectul în discuţie; apoi se vor selecta publicaţiile
necesare studiului apreciind validitatea lor (problemele de documentare
bibliografică vor constitui un capitol separat).
• Formularea unei ipoteze ştiinţifice, subetapă care reprezintă fondul problemei.
Ipoteza este o afirmaţie (nu o întrebare) despre o posibilă relaţie între factorii
studiaţi şi criteriile de raţionament. Ipoteza poate fi: ipoteză “nulă” - nu există
această relaţie şi “alternativă” - există relaţia. Ipoteza va trebui apoi dovedită
sau respinsă, testul statistic calculează probabilitatea conform căreia asociaţia
observată este reală sau ea survine din întâmplare.
• Motivarea organizării studiului. Trebuie făcută o motivare corectă legată de
inexistenţa unor studii referitoare la problema pe care o va dezbate studiul.
Formularea temei de studiu
Pentru formularea temei de studiu trebuiesc menţionate: obiectivul sau obiectivele şi tipul
de studiu ales pentru cercetarea respectivă.
Există în general patru tipuri de obiective:
• obiective care se referă la evoluţia şi prognosticul unei îmbolnăviri, obiective
prin care se încearcă înţelegerea şi cunoaşterea unor evenimente ce pot să
apară la un pacient pe parcursul bolii;

18
• obiective care se referă la etiologia bolii (cauze de natură bacteriană, virală,
parazitară) sau la cauzalitate (relaţia factor de risc-boală);
• obiective legate de performanţa unor teste de diagnostic sau de screening, de
evaluare a strategiei de diagnostic sau de interpretare a unui test;
• obiective care se referă la impactul unei intervenţii, evaluarea unei intervenţii
terapeutice, de depistare a unor boli, de prevenţie, de educare pentru sănătate.
Obiectivele unui studiu se împart în: obiectivul major, unul din cele patru enumerate şi
obiective secundare, care pot aborda şi alte fenomene biologice decât cel major, cu
condiţia să nu altereze realizarea acestuia.
Alegerea tipului de studiu este strâns legată de obiectivul ales. Dacă obiectivul este
descrierea distribuţiei caracteristicilor unei populaţii, aprecierea frecvenţei unui fenomen
de sănătate, analiza acelui fenomen în funcţie de timp, loc, persoană, se va alege un
studiu epidemiologic descriptiv, studiu care nu are o ipoteză fixată anterior. O ipoteză se
poate formula ca rezultat al studiului descriptiv, dar nu se va face verificarea ei în cadrul
studiului.
Dacă intenţia studiului este de a emite o judecată asupra unei posibile relaţii între
factorii studiaţi, atunci problema de cercetat este fundamentată de o ipoteză care trebuie
verificată, dovedită, iar studiul care realizează acest lucru
respectiv limitele studiilor utilizate. (Studiile epidemiologice vor constitui capitol
separat).
Aspectele manageriale
Aspectele manageriale includ:
• justificarea bugetului: estimarea sumei necesară realizării studiului și
apreciarea durate studiului;
• defalcarea bugetului pe necesități legate de achziționare de aparatură,
reactanți truse etc; pentru personal (munca depusă, pregătire, deplasări în
teren, participări la congrese sau conferințe, documentare); materiale
consumabile etc.
Menţionăm că aspectele manageriale vor trebui precizate în detaliu în protocolul
studiului.
2.2. Elaborarea proiectului
Protocolul de cercetare este un document care emite obiectivul și ipoteza studiului,
definește condițiile de desfășurare și realizare a viitorului studiu clinic.
Elaborarea protocolului este importantă pentru cercetătorii participanţi la studiu,
comisiile de etică şi finanţatori.
Protocolul include mai multe formulare, care trebuie să cuprindă:
a) Titlul proiectului
b) Sumarul proiectului
c) Descrierea proiectului
d) Normele deontologice de cercetare
e) Modalitățile de diseminarea și valorificarea rezultatelor
f) Perspective de continuare a cercetării
g) Anexe
Prezentarea proiectului va include următoarele fișiere:
• resursele umane (membrii echipei, afilierea acestora);
• relevanța temei pentru dezvoltarea cunoașterii în domeniu;

19
• stadiul actual al cunoașterii și bibliografia aferentă;
• justificarea studiului;
• enunțarea obiectivelor și ipoteza de lucru;
• metodologia proriu-zisă
Referitor la metodologia utilizată, vor trebui menționate:
• factorul/factorii studiați care reprezintă variabila independentă, respectiv
dacă este cazul modalitățile de măsurare;
• criteriile de raționament- variabila dependentă (situația sau evenimentul ce
se presupune a fi rezultatul factorului studiat, cum ar fi boala, handicapul,
complicații, decesul);
• tipul de studiu care se va aplica, împreună cu design-ul acestuia;
• eșantioanele de lucru și modalitățile de eșantionaj;
• metodele de culegere și de prelucrare a datelor
• planificarea activităților
• structura bugetului , fiind eligibile următoarele categorii de cheltuieli : de
capital (echipamente, software, uppgrading); pentru personal (full sau parttime,
instruire, asigurări de sănătate) ; de informare (documentare, abonamente); mobilități
(vizite la alte unități de cercetare, participări la
congrese); materiale consumabile (truse, reactanți, papetărie); valorificare
a rezultatelor (lucrări științifice de etapă sau lucrarea finală) ; cheltuieli
indirecte (de regie).
• modalităţile de valorificare a rezultatelor
• legături de alte proiecte
Protocolul mai conține: anexe, curriculum vitae al investigatorului principal și al
coinvestigatorilor, calendarul activităților, avizul Comisiei de etică, documente speciale
și consimțământul informat în cazul studiilor pe subiecți umani.
Înainte de implementare, protocolul va fi verificat de experți pentru eligibilitate (dacă
sunt îndeplinite condițiile de acceptare, finanțare), calitate și pertinență în sensul că
protocolul trebuie să fie clar exprimat, corect întocmit, bine așezat și cu repercursiuni
favorabile pentru viitor.
2.3. Culegerea informaţiei
Pentru a realiza o cercetare medicală culegerea datelor este prima etapă, şi
realizează în funcţie de obiectivele propuse, tipul studiului, timpul disponibil şi resurse
umane şi financiare.
Există două mari posibilităţi de culegere:
• În funcţie de elementele studiate.
o Culegerea exaustivă. Toţi subiecţii populaţiei pe care dorim să o
studiem. Greu de realizat din cauza costurilor foarte mari sau a alterării
populaţiei de studiu.
o Prin eşantionare. Este metoda folosită în studii medicale.
• În funcţie de durata culegerii.
o Transversală. Se studiază un grup la un moment dat.
o Longitudinală. Extinsă in timp:
􀂃 Retrospectivă – înregistrări medicale
􀂃 Prospectivă – date culese la intervale prestabilite de timp.

20
Populaţia ţintă
Este orice colectivitate întreagă de oameni, animale, plante sau obiecte de la care putem
colecta date. Populaţia ţintă este întregul grup care ne interesează, pe care dorim să-l
descriem sau să tragem concluzii despre el.
Pentru a putea realiza generalizări spre populaţia ţintă deseori suntem obligaţi să
folosim un eşantion (selecţie), care însă trebuie să fie reprezentativ pentru populaţia pe
care vrem să o studiem. Pentru fiecare populaţie de studiu sunt posibile mai multe
eşantioane. Pe baza acestor eşantioane se calculează un estimator. Pe baza acestui
estimator calculat, care poate fi medie aritmetică, procent, etc. Se pot trage concluzii
despre întreaga populaţie. Este foarte important ca investigatorul să definească foarte
atent şi complet populaţia înainte de a realiza eşantionul, inclusiv descrierea criteriilor de
includere şi excludere în populaţia de studiu.
Eşantionul
Un eşantion este practic un grup de elemente selectate dintr-un grup mai extins
(populaţia ţintă). Studiind eşantionul selectat se pot trage concluzii despre grupul de unde
a fost ales (populaţia ţintă).
Este în general ales pentru studiu pentru că:
• Populaţia ţintă este prea mare şi nu poate fi studiată ca întreg
• Nu avem acces din diverse motive decât la parte din populaţia de studiu
• Un studiu pe întreaga populaţie poate distruge populaţia
• Eşantioanele pot fi studiate mai rapid
• Costul şi resursele necesare studiului sunt mai reduse
Numărul elementelor dintr-un eşantion se numeşte talia sau volumul selecţiei.
Acesta fiind în general mai mic decât întreaga populaţie poate fi observat în detaliu, iar
dacă este reprezentativ, se pot afla prin intermediul său proprietăţile populaţiei ţintă.
Eşantionul trebuie să fie reprezentativ pentru populaţia generală. De aceea dintre
metodele de eşantionare se folosesc tehnicile de randomizare. Trebuie să satisfacă două
condiţii principale:
• condiţie de ordin cantitativ; talia să fie suficient de mare
• condiţie de ordin calitativ; trebuie extras aleator din populaţia ţintă
Metode de eşantionare
Putem vorbi în linii mari de două posibilităţi de eşantionare: prin metode
probabilistice şi prin metode nonprobabilistice.
Eşantionarea probabilistică este metoda cea mai folosită în studiile medicale fiind şi
cea indicată pentru a realiza reprezentativitatea calitativă
În medicină se folosesc patru tipuri de eşantionări:
1. Simplu randomizat
2. Sistematic
3. Stratificat
4. Cluster (în cuiburi)

21
 ESANTIONAREA

Nu putem testa intreaga populatie. Prin esantionare putem demonstra orice.

Esantionarea raspunde la intrebarea cum? si cati?. Prin populatie intelegem toti
membrii unei colectivitati specifice si careia ii este caracteristica o anumita lege
naturala, o anumita insusire, particularitate (ex : tineretul 18-25 ani, studentii).
Esantionul este un subset, un extras, un numar de persoane extras din acea
populatie. Populatia este considerata infinita, practica nu putem studia un numar
infinit de cazuri.
Comportamentele, scorurile, punctajele obtinute obtinute prin masurarea
esantionului sunt utitlizate pentru a deduce, estima prin inferenta statistica
scorurile sau comp 646b12g ortamentele pe care le-am obtine daca am testa intreaga
populatie.
Reprezentativitatea esantionlui
Un esantion este reprezentativ cand scorurile in esantion au aceleasi caracteristici ca
si ale populatiei din care a fost extras. Procedura fundamentala pentru constituirea
unui esantion reprezentativ este selectia aleatoare (randomizarea). Nu este mereu
cazul sa esantionam (ex : mergem la un centru de plasament si testam o trasatura de
personalitate).
In tehnicile de randomizare toti membrii populatiei au aceeasi sansa de a fi
selectionati intr-un esantion si toate posibilele esantioane au aceeasi sansa de a fi
selectionate in cercetare. Criteriul de baza este probabilismul, deci avem :
A)    TEHNICI DE ESANTIONARE PROBABILISTE
1)      esantionare aleatoare simpla
- fiecare membru al populatiei are aceeasi sansa de a fi selectionat
2)      esantionare aleatoare sistematica
- fiecare al n -lea (ex : al 6 -lea) membru este selectionat dintr-o lista a populatiei
3)      esantionare aleatoare stratificata
- participantii sunt aleator selectionati din grupuri, subgrupuri sau straturi ale
populatiei (ex : stratul intre 18-25 de ani)
4)      esantionare aleatoare multistadiala (cluster, ciorchine)
- grupurile sunt aleator selectionate si toti membrii unui grup selectionat sunt testati
(ex: testam comportamentul liceenilor, bagam in palarie clasele de a 12-a din toate
liceele si rezulta un ciorchine)
B)    TEHNICI DE ESANTIONARE NONPROBABILISTE
1)      esantionare de convenienta
- selectionam participantii apti, disponibili (atentie la deformarea prin voluntariat;
unii se ofera sa participe si asta poate insemna ca sunt mai putin emotivi de ex.)
2)      esantionare prin evaluare
- se alcatuieste un esantion dar nu aleator despre care cercetatorul crede ca e
reprezentativ
3)      esantionare pe cote
- se stabilesc anumite cote, proportii din populatie (x psihologi lucreaza in domeniul
y)
4)      esantionare prin identificare (snowball)

22
- potentialii participanti sunt identificati de participantii deja alesi pe baza unui
criteriu
Stabilirea marimii esantionului (cat selectionam). Principiul fundamental - numarul
de participanti consuderat acceptabil pentru a forma un esantiom reprezentativ
depinde de tipul de cercetare. Astfel, pentru cercetarile corelationale sunt suficienti
30 de participanti pentru a forma un esantion reprezentativ (se accepta ca de la 30
de subiecti distributia este normala). Pentru cercatarile experimentale si
cvasiexperimentale( similar cu experimentul cu exceptia ca participantii nu sunt
repartizati aleator in cele 2 grupuri, am gasit grupurile deja formate). Pentru
cercetarile descriptive (ex : aviatorii) un numar de 20% din populatia respectiva
este suficient. Cu cat populatia este mai mare procenrtul este mai mic. Ex : 20% din
1000 de pers = 200 pers ; 10% din 5000 de pers = 500 de pers. Pentru populatii mici
(sub 100 persoane) esantionul este aproximativ egal cu populatia. Pentru populatii
medii (in jur de 500 de pers) aprox. 20%. Pentru populatii mai mari (este 5000 pers)
aprox 400 pers dar si un esantion de 1% poate fi semnificativ.

1.Esantionarea aleatoare simpla.

(1) Identificarea si definirea populatiei
Ex.Populatia este alcatuita din toti cei 5000 de directori de scoli din Romania .
(2) Stabilirea marimii esantionului (cercetare descriptiva)
Ex. Esantionul va fi alcatuit din 10% din cei 5000 de directori ,rezulta 500 de
persoane.
Daca este corelationala sau experimentala N=min 30.
(3) Alcatuim o lista cu toti membri populatiei.
Ex. Toti directorii de scoli sunt trecuti pe lista
(4) Se atribuie un numar fiecarui individ trecut pe lista . Daca avem pana intr-o mie
de persoane se dau numerele de la 000 si ultimul de pe lista va avea 999 ; Daca avem
100 de persoane 00-99.
Ex. Pe lista directorilor dam numere la fiecare primul va avea 0000 si ultimul 4999.
(5) Exista tabele cu numerele aleatoare si atunci se aleage aleator un numar din
tabelele cu numerele aleatoare.
Ex. Din tabel a fost ales 53634(pe 5 nu il luam in considerare ca avem 5000 de
persoane).
(6) Se aleg din numarul extras toate cifrele sau cate cifre sunt necesare in functie de
populatia din care extragem .
Ex.Avem doar 5000 de persoane .
(7) Daca la numarul stabilit avem o presoana o trecem in tabel pe lista esantionului.
Ex.Pentru ca exista directorul cu numarul 3634in trecem in esantion.
(8) Se trece la urmatorul numar de pe coloana .
Varianta : Alegem metoda urnei,daca nu ne convine modalitatea,adica toate
numerele de ordine ale participantilor sau numele lor sunt incluse in urna si
extragem numarul necesar pentru intocmirea esantionului.
2.Esantionarea aleatoare sistematica .
Se stabileste in functie de tipul de cercetare :descriptiva,corelationala
(1)Identificarea si definirea populatiei.
Ex.Populatia este alcatuita din toti cei 5000 de profesori din Dobrogea.

23
(2) Stabilirea marimii esantionului (cercetare descriptiva)
Ex. Presupunem ca este o cercetare de tip descriptiv,rezulta ca 10% din populatie
=500 de persoane
(3)Alcatuim o lista cu toti membri populatiei
Ex.Cei 5000 de profesori sunt aranjati in ordine alfabetica ; deja lista nu este aleator
alcatuita dar procedura este valabila.
(4)Se determina parametrul sau pasul K = marimea populatiei /marimea
esantionului..
Ex. K=5000/500=10
(5)Se incepe cu o pozitie oarecare de la inceputul listei .
Ex. Presupunem ca am pus degetul pe al 3-lea nume (folosind direct lista).
(6)Incepand cu pozitia aleasa fiecare al K-lea nume este ales.
EX.In esantionul nostru:3-13-23-33-etc.
(7)Daca esantionul nu a fost alcatuit pana la sfarsitul listei se revine de la
inceput;notam faptul ca datorita modului de alcatuire a listei este posibil sa nu fie
reprezentativ ,dar il acceptam.
3.Esantionarea aleatoare stratificata.
(1)Identificarea si definirea populatiei.
Ex. Pentru a compara efienta a doua metode de formare a competentei.psihosociale
in conducere in functie de nivelul stimei de sine populatia este alcatuita din cei 300
top manageri din Constanta.
(2)Stabilirea marimei esantionului .
Ex.Marimea esantionului va fi de 45 de manageri pentru metodele a si b
(3) Se stabileste variabila si subgrupurile ,straturile pentru reprezentarea
reprezentativitatii.(Numar egal/Numar proportional in fiecare subgrupa.
Ex.Subgrupurile dorite sunt stabilite pe baza a trei nivele ale stimei de
sine :Medie ,ridicata ,scazuta.(varsta,nivel de instruitre ,feminin masculin)
(4)Membri populatiei sunt repartizati in unul din subgrupurile stabilite.
Ex.300 de manageri sunt clasificati in functie de nivelul stimei de sine : 45 Stima de
sine ridicata ;225 stima de sine medie ;40 stima de sine scazuta.
(5)Prin esantionare simpla (utilizam tabelul cu numare in dezordine sau tragere la
sorti) .Se stabileste numarul de participanti din fiecare subgrup(numar
proportional)
Ex.Stabilim ca din fiecare strat,se extrage un numar de 30.Utilizant tabelul cu
numere aleatoare sau tragere la sorti,extragem 30 de manageri cu stima de sine
mare,30 cu stima de sine medie,30 cu stima de sine scazuta..Cei 30 de participanti
din fiecare esantion astfel alcatuit ii repartizam aleator (jumatate metoda A si
jumatate metoda B)
Uneori avem nevoie sa studim grupurile ca atare :proiectez o cercetare in care sa
folosesc metoda sociometrica sau alta metoda de interevaluare.
4.Esantionul aleator multistadial.
Selectia participantiolor care formeaza esantionul se face indirect prin intermediul
selectiei grupurilor din care participatii fac parte .In cercetarile din campul
educational avem nevoie de grupuri constituite de o istorie ,ca atare vom selectiona
grupuri deja formate sau constituite.
(1)Identificarea si definirea populatiei.

24
Ex.Populatia este alcatuita din toti cei 5000 de profesori din scoliile dobrogene.
(2) Stabilirea marimii esantionului.(Cercetare descriptiva )
Ex.Esantionul =10% =500.
(3)Se stabileste tipul logic (Clusterul)
Ex.Clasterul este scoala.
(4)Se alcatuieste lista ce contine grupurile ce alcatuiesc populatia
Ex.Se alcatuieste lista cu cele 100 de scoli din Dobrogea 
(5) Se estimeaza numarul populatiei pentru fiecare grup.(Cluster)
Ex.Chiar daca scolile difera ca numar de profesori alegem doar 50 din fiecare scoala
(6) Se determina numarul de grupuri impartind marimea esantionului la marimea
estimata a grupelor.
Ex.500/50=10.
(7)Se selecteaza aleator numarul de grupuri prin tabelul cu numere aleatoare sau
urna.
Ex.Selectam 10 scoli din cele 100 de scoli din Dobrogea !
(8)Toti membrii din grupurile selectate fac parte dub esantion.
Ex.Toti profesorii din cele 10 scolii fac parte din esantion.
Tragem concluziile.
Crea mai buna modalitate de a alcatui un esantion reprezentativ este esantionarea
aleatoare.
Marimea esantionului si tipului de esantionare :probabilista depind de tipul de
cercetare.
Pentru cercetariile corelationale si cele experimentale un numar de 30 de subiectii
este suficient pentru cercetarile descriptoare in functie de marimea populatiei de la
1-10% .
Indiferent de tefnica specifica utilizata pasii mari in esantionare constau in :
-identificarea populatiei
-determinarea marimii necesare
-selectia participantilor.
Esantionare aleatoare simpla e cea mai buna metoda de a obtine un esantion
reprezentativ sau statificate daca avem o varianta care intereseaza(stima de sina).
Sursa majora cu tendinte deformatoare in esantionare ,o constituie folosirea
metodei nonprobabiliste.
Prin folosirea unor tehnici nonprobalisite de regula e greu ,daca nu imposibil sa fie
descrisa populatia populatia din care a fost extras esantionul si generalizam asupra
populatiei respective rezultatele de la esantion..

1. Eşantionul simplu randomizat. Fiecare element din populaţia ţintă are o şansă
egală, non zero de a fi inclus în eşantion. Se ia la întâmplare un număr de
elemente egal cu talia eşantionului. Dezavantajul acestui tip de eşantionare
este că presupune cunoaşterea întregii populaţii ţintă.
2. Eşantionul sistematic. După aflarea taliei eşantionului şi a populaţiei ţintă se
calculează factorul de eşantionare k, împărţind talia populaţiei ţintă la volumul
eşantionului. Apoi fiecare al k-lea element este selectat spre includere.

25
Acelaşi mare dezavantaj apare şi în acest caz, fiind obligatorie cunoaşterea
întregii populaţii de studiu.
3. Eşantionul stratificat. Există în cele mai multe cazuri probleme medicale care
studiindu-se pe eşantion prezintă variabilităţi în funcţie de caracteristicile
populaţiei (sex, vârstă, nivel de pregătire, etc.). În acest caz este obligatorie
realizarea similitudinii demografice a eşantionului cu populaţia de studiu. Din
date provenite de la Centrul de Statistică putem dezvolta ca procente o
structură a populaţiei. Această structură trebuie să se regăsească
(procentual) şi între membrii eşantionului. O importantă şansă ca
reprezentativitatea calitativă să fie corectă este conferită de respectarea
acestei similitudini demografice.
4. Eşantionul „cluster” sau în cuiburi. În cazul unui studiu amplu cu scop de a
investiga populaţia unei întregi ţări sau regiuni, putem ajunge în
imposibilitatea de a alege şi mai ales investiga indivizi răspândiţi prin întreaga
zonă. Din acest motiv se desemnează la întâmplare un număr calculabil de
grupuri populaţionale extinse în toată zona de studiu. Aceste grupuri poartă
numele de „cuiburi”. La nivelul fiecărui „cuib” se aplică o tehnică precedentă
de selecţie a cazurilor. Se poate, sau de cele mai multe ori se face la nivel de
„cuib” stratificarea, iar apoi selecţia propriu-zisă se realizează sistematic sau
simplu randomizat. Este metoda de eşantionare cel mai frecvent utilizată în
cercetarea medicală de amploare. Pentru ca eventualele erori să nu se poată
strecura s-a definit şi un indice DEF (design effect) cu care trebuie
multiplicată talia selecţiei care pentru eşantionarea în „cuiburi” este egal cu 2.
astfel putem obţine şi o reprezentativitate calitativă dar şi una cantitativă.

Eşantionarea nonprobabilistică este o metodă neindicată în studiile medicale,

datorită lipsei de forţă în ceea ce priveşte posibilitatea de aplicare a concluziilor asupra
populaţiei de studiu.
Se definesc şi în acest caz patru metode:
1. Eşantion de convenienţă. Membrii unui astfel de eşantion sunt aleşi numai
pentru că sunt la îndemână, disponibili de a răspunde le un eventual
chestionar.
2. Eşantion pe cote. Similar cu tipul de eşantion stratificat, se referă la faptul
că selecţia se face formând eşantionul din primele 30 de persoane care
respectă un criteriu impus.
3. Eşantion cu un scop. Elementele incluse în eşantion sunt alese după un
criteriu care exclude din start marea majoritate a populaţiei.
4. Eşantion raţional. Selecţia se face prin prisma unui raţionament al celui
care conduce studiul.
Parametru şi estimator
Parametrul este o valoare, de obicei necunoscută (şi care trebuie să fie estimată
prin studiu), folosită pentru a reprezenta o anumită caracteristică a populaţiei de studiu.
De exemplu media populaţiei (înălţime) este un parametru populaţional.
Raportat la o populaţie parametrul este o valoare fixă şi exactă care nu variază.
Fiecare eşantion extras din populaţie va indica o valoare a mediei care nu poate decât să
estimeze parametrul. În general parametrii sunt notaţi cu litere greceşti (ex. Media = μ).

26
Estimatorul este o valoare calculată dintr-un eşantion studiat. Este folosit pentru a putea
aprecia parametrul populaţional pe care în căutăm. Este de asemenea posibil ca dintr-o
populaţie să formăm mai multe eşantioane, mediile lor, de cele mai multe ori, nefiind
identice între ele şi nici identice cu media populaţiei. Estimatorii sunt notaţi cu litere
latine (ex. Media = m).
Dacă valoarea mediei calculată pe eşantion este, de exemplu, 168 cm atunci putem estima
ca valoarea mediei în populaţie este 168 cm.
Tipuri de culegere a datelor
Metodele de culegere trebuie să fie bine aplicabile şi consistente ca aport informaţional
necesar.
1. Fiziologice. Sunt colectate date despre anumite caracteristici fiziologice ale
pacienţilor (TA, glicemie, colesterol, etc.). Această metodă aduce rezultate obiective cât
timp instrumentul de evaluare este bine calibrat şi prezintă variaţii mici.
2. Metode observaţionale. Instrumentul de culegere a datelor trebuie să fie
sincronizat cu protocolul conceput de cercetător. Datele culese trebuie să fie de asemenea
consistente, adică să fie colectate de aceeaşi manieră, conducătorul studiului trebuind să
instruiască investigatorii (colectorii de date). Înregistrarea datelor trebuie să fie de
asemenea sistematică şi bine standardizată. Observaţii de control trebuie în mod
obligatoriu făcute pentru a putea aprecia în mod corect orice deviere datorată unor
factorii externi. Este obligatorie luarea în consideraţie a aspectelor etice.
3. Interviul. Poate fi structurat cu un set specific de întrebări sau nestructurat cu o temă
generală cu care se începe interviul. Interviurile pot fi înregistrate sau intervievatorul
poate nota pur şi simplu răspunsurile. Există două tipuri generice de interviu: interviul de
profunzime, care se referă la o discuţie, în general structurată cu un număr de întrebări
prestabilite, în încăperea de studiu fiind doară intervievatorul şi persoana chestionată şi
interviul de grup, unde prin conversaţii pornind de la temă generală expusă şi condusă de
intervievator, se obţin date despre subiecţii participanţi la studiu. Ambele metode de
interviu au indicaţiile lor precise. Un interviu pe teme intime nu va putea fi corect în ceea
ce priveşte datele colectate dacă se aplică un interviu de grup.
4. Chestionarul. Document scris adresat unor persoane pentru a răspunde la una sau
mai multe întrebări. Trebuie să aducă răspunsurile la întrebările care motivează studiul,
constituind ansamblul întrebărilor destinate culegerii de informaţii (date). Redactarea
chestionarului trebuie să ţină cont de structura acestuia: introducere, conţinut, exprimarea
întrebărilor, grafica chestionarului.
Introducere.
Să facă o succintă prezentare a temei de cercetare, a contextului în care se face
anchetarea, cine a comandat-o, cum se vor utiliza rezultatele.
Să menţioneze:
• scopul: ştiinţific;
• importanţa unor răspunsuri corecte;
• durata interviului;
• confidenţialitatea răspunsurilor;
• anonimatul;
• că rezultatele vor fi cunoscute
Conţinut.
Întrebările trebuie să fie utile (să culeagă informaţia de care este nevoie), relevante

27
(corespunzătoare temei), potrivite cu populaţia ţintă, adaptate la nivelul cunoştinţelor
repondenţilor, să aibă o formulare neutră pentru a nu sugera răspunsul.
Exprimarea întrebărilor.
Întrebările trebuie să fie: scurte (concise), precise, să folosească cuvinte simple, să
răspundă scopului / obiectivelor anchetei, să fie puse în ordine logică, de la simplu la
complex, să dea răspunsuri care se pot cuantifica şi se pot compara cu studii similare.
Există mai multe tipuri de întrebări pentru chestionar: deschise - cu răspunsuri libere,
închise – cu răspunsuri prestabilite şi întrebări semi-închise.
Grafica chestionarului.
Trebuie să fie adecvată: spaţii între întrebări, loc pentru codificare, dimensiuni
adecvate.
5. Înregistrări preexistente.
În cercetarea medicală sunt cel mai frecvent utilizate. Informaţiile dorite sunt deja
existente, ceea ce îi revine cercetătorului este ca să structureze datele în funcţie de scopul
studiului pe care în conduce. Aceste surse sunt:
• Foi de observaţie
• Registre de consultaţie
• Buletine de analize
• Registre de operaţii
• Etc.
În cazul în care nici o metodă de culegere a datelor nu este pe placul celui ce
conduce studiul există posibilitatea de a construi un instrument nou de culegere a datelor.
Acest proces trebuie să urmărească nişte paşi obligatorii fiind mare consumator de timp:
• Definirea structurii cu care se va face măsurarea
• Formularea itemilor de măsură
• Analiza validităţii instrumentului de măsură – măsoară acesta fenomenul
corect?
• Elaborarea de instrucţiuni de utilizare pentru investigatori
• Pretestarea instrumentului
• Aprecierea validităţii interne şi externe a datelor culese.
Instrumente de cercetare
Formularea clară a temei de cercetare necesită o foarte bună definire a factorilor
studiaţi şi a criteriilor de judecată. Acestea din urmă sunt ultimele care vor trebui definite
în cadrul protocolului de studiu.
Alegerea unui instrument de măsură.
Nu există un instrument de măsură perfect sau universal corect. Alegerea sa dintre cele
existente şi cele deja utilizate depind de trei factori:
• Obiectivul studiului
• Boala studiată
• Populaţia în studiu
De aceste trei elemente trebuie ţinut cont în fiecare etapă a dezvoltării
instrumentului.
Definirea obiectivului.
Studiu transversal. Dacă se doreşte studierea unui simptom sau a unei
caracteristici ale populaţiei, se poate împărţi populaţia de studiu în mai multe grupuri.
Este practic vorba de a determina diferenţele dintre subiecţi în cea ce priveşte o variabilă

28
necesară studiată, printr-un studiu transversal (utilizarea dozării de Ac HBS pentru a
evalua progresele bolnavilor de hepatită tip B).
Studiu longitudinal. În acest caz nu se poate împărţii populaţia de studiu în mai
multe grupuri datele obţinute fiind de la acelaşi subiect, colectate după un interval de
timp.
În funcţie de boală şi populaţie se aleg şi instrumentele de măsură cele mai
adecvate.
Instrumentele cercetării reprezintă un mecanism specific sau o strategie pe care
cercetătorul o utilizează pentru colectarea, prelucrarea şi inferenţa datelor. Aceste
instrumente sunt:
1. Studiul în bibliotecă
2. Computerul
3. Determinările experimentale
4. Statistica
5. Mintea umană
6. Facilităţi de limbaj şi comunicare

1. Se pot accesa într-o bibliotecă resurse de studiu prin mai multe înregistrări:
cataloagele bibliotecii, indexuri şi rezumate, referinţele bibliotecarului, căutarea prin
rafturile bibliotecii. În capitolul „Cercetarea bibliografică” aceste aspecte sunt tratate mai
pe larg.
2. Computerul, prin programele sale permite o culegere de date performantă
prin accesarea bazelor de date medicale. Există „motoare” de căutare şi selecţie a datelor
medicale, unde pe baza unor termeni cheie informaţiile pot fi găsite cu uşurinţă. Este
vorba de utilizarea Internetului şi a World Wide Web (www). Utilitarul Telnet permite
logarea la alte reţele de calculatoare din alte centre de cercetare. Poşta electronică poate
deveni o sursă de date primite de la colaboratori aflaţi la distanţă.
3. Determinările experimentale.
Măsurarea constă în aprecierea şi cuantificarea fenomenelor calitativ sau cantitativ.
Interpretarea datelor se referă la transformarea lor în unităţi de descoperire a unor
fenomene mai puţin cercetate.
Standardele acceptate se referă la norme, medii, distribuţii, etc. Tot în cadrul
interpretării datelor datele obţinute sunt caracterizate pe scale de valori: nominal, ordinal,
de interval sau de raport.
Validarea şi reproductibilitatea măsurătorilor sunt aspecte importante şi foarte
necesare pentru o cercetare corect fundamentată care doreşte obţinerea unor concluzii
pertinente
4. Statistica. Este implicată în condensarea şi procesarea unui volum mai mare
de date astfel încât să se poată interpreta corect valorile obţinute şi să se permită
comparările. Utilizarea unor teste statistice specifice permite determinarea semnificaţiei
(diferenţei) statistice, astfel încât estimatorii să poată fi aplicaţi la populaţia generală.
Furnizează informaţii şi privind corelarea sau relaţionarea între date.
5. Mintea umană este cea care reuşeşte să integreze şi să înţeleagă rezultatele
obţinute. Semnificaţia ştiinţifică este stabilită, în funcţie de rezultatele statisticii, de
mintea umană conform afirmaţiei: „semnificaţia ştiinţifică nu este egală cu semnificaţia
statistică”.

29
Metodele aplicate pentru a putea ajunge la o concluzie pertinentă sunt: logica deductivă,
raţionamentul inductiv şi gândirea critică.
6. Limbaj şi comunicare. Exprimarea orală sau în scris permite nuanţarea unor
aspecte seci, cifrice ale unor studii. În acest mod devine mai evidentă semnificaţia
ştiinţifică a unor rezultate statistice.

2.4. Prelucrarea datelor

Instrumentele de prelucrare
Statistica este ştiinţa, ramură a matematicii, care permite aprecierea unor parametrii
populaţionali prin studiul unui număr redus de elemente ale populaţiei în studiu (ţintă).
O populaţie poate fi definită printr-un şir de valori care pot fi grupate în funcţie de
parametrul studiat (glicemie, colesterol, TAD, TAS, etc.). Pentru fiecare astfel de şir se
defineşte o variabilă (care va purta nume propriu: glicemie, colesterol, etc.). Practic
variabila este considerată o funcţie, ia valori posibil diferite de la un element la altul în
funcţie de caracteristicile proprii acestora. Sunt clasificate în două grupe: variabile
cantitative (caracteristică măsurabilă) şi calitative (caracteristică ce nu poate fi măsurată).
La rândul lor variabilele calitative pot fi:
• Nominale – grupuri de elemente ce nu pot fi ordonate (culoarea părului)
• Nominale ordonate – concluziile pot fi grupate (eficienţa unui tratament: slabă,
bună, foarte bună)
• Binare – apar numai două posibilităţi (bolnav / sănătos)
Variabilele cantitative pot fi:
• Continue – o variabilă măsurabilă care poate lua o infinitate de valori, de obicei
într-un interval (TAD, colesterol)
• Discrete – variabile care nu pot lua decât valori întregi (scor APGAR)
Statistica descriptivă
Există două ramuri ale statisticii: statistica descriptivă şi statistica inferenţială.
Statistica descriptivă (după cum rezultă din denumire) se ocupă cu descrierea unor valori
obţinute ale unei variabile studiate. Valorile pa care variabila le ia se constituie într-o
serie statistică. Indicatorii care definesc o variabilă (serie) sunt:
1. Ale tendinţei centrale
Media aritmetică –
Mediana - este acea valoare din şirul de date care împarte în două părţi egale şirul
ordonat de valori (atenţie, şirul este ordonat crescător), situându-se la mijlocul seriei
statistice.
Modul - constituie valoarea care apare cel mai des, deci valoarea cu numărul cel mai
mare de apariţii.
2. De dispersie
Amplitudinea - este diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă
Abaterea standard (S) sau deviaţia standard reprezintă rădăcina pătrată din varianţă
(dispersie) :

30
Coeficientul de variaţie se calculează ca un raport procentual între abaterea standard şi
valoarea medie a şirului de valori.
Eroarea standard intervine în estimarea intervalelor de confidenţă.
3. De asimetrie, (skewness), indică distribuţia datelor, dacă sunt sau nu
distribuite normal.
4. De boltire, (kurtosis), estimează boltirea sau aplatizarea curbei de
distribuţie.
Prezentarea descriptivă a datelor se face prin înregistrarea datelor culese în tabele care să
reprezinte în mod sintetic valorile măsurate.
În concluzie statistica descriptivă permite:
• Stabilirea comparabilităţii între grupurile de studiu şi aprecierea prezenţei
erorilor sau confuziei
• Reprezentarea datelor în tabele permite evaluarea fiecărui pacient şi dacă
a existat pierderi din studiu

Statistica inferenţială
Statistica inferenţială (inductivă) este partea de analiză a datelor care permite
extrapolarea unei concluzii trase pe baza unui eşantion spre populaţia ţintă pentru care a
fost efectuat studiul.
Scopul analizei statistice este de a evidenţia efectul unui tratament sau al unui
factor de risc prin date obţinute din eşantionul studiat spre populaţia ţintă. Aceasta
implică testarea ipotezelor statistice sau altfel spus testarea semnificaţiei statistice. Este
una dintre cele mai importante momente ale studiului. Cum rezultatele sunt obţinute prin
studiul unui eşantion există posibilitatea ca acestea să fie datorate întâmplării. Testele
statistice ne ajută să apreciem în ce măsură rezultatele sunt întâmplătoare şi mai ales în ce
măsură şi dacă se pot aplica populaţiei generale. În acest scop se impune o valoare limită
alfa 0.05 care reprezintă limita superioară a probabilităţii ca rezultatul obţinut să fie greşit
(datorat întâmplării).

Testarea ipotezelor
Formularea şi testarea ipotezelor este o parte esenţială a inferenţei statistice
dinspre eşantion spre populaţia generală. În scopul testării se formulează o ipoteză de
studiu pe care trebuie să o demonstrăm. Poate fi vorba despre un raţionament care este
considerat corect sau care poate fi folosit ca bază de comparaţie. O ipoteză poate fi: „un
tratament nou este mai bun decât tratamentul folosit curent pentru aceeaşi afecţiune”.
În fiecare studiu ipoteza poate fi exprimată în două afirmaţii între care se face
compararea:
H0 – ipoteza nulă
H1 – ipoteza alternativă
Practic ipoteza nulă este negarea ipotezei alternative. Prin aplicarea unui test de
inferenţă statistică (de semnificaţie) se pot obţine două rezultate: acceptarea H0 – similar
cu a spune că ipoteza de lucru este falsă, neaplicându-se în populaţia generală sau
respingerea H0 – când ipoteza alternativă este adevărată şi se poate aplica populaţiei
generale.

Ipoteza nulă

31
Ipoteza nulă reprezintă în fapt o teorie care este exprimată aprioric fie pentru că se crede
că este adevărată fie că trebuie folosită ca bază de comparaţie, nefiind
demonstrată. De exemplu în studiul unui nou medicament se exprimă: H0 = „noul
medicament nu este mai eficient, în medie, decât medicamentul curent”.
Trebuie acordată o mare importanţă ipotezei nule pentru că este în strânsă relaţie cu
ipoteza alternativă, care trebuie confirmată. Neacceptarea ipotezei nule confirmă
aplicarea ipotezei alternative care este în fapt scopul studiului: H1 = „noul medicament
este mai eficient, în medie, decât medicamentul curent”.
Concluzia finală, după aplicarea unui test de semnificaţie se exprimă întotdeauna în
termenii ipotezei nule:
Respingem H0
Nu respingem H0
În primul caz se sugerează ca ipoteza alternativă poate fi adevărată, iar în al doilea caz se
sugerează că nu există destule argumente pentru respingerea ipotezei nule.
Ipoteza alternativă
Este o afirmaţie pe care aplicarea testului de semnificaţie statistică doreşte să o
confirme, prin neinfirmare. Formularea acestei ipoteze poate lua trei forme:
H1 ≠ H0
H1 > H0
H1 < H0
Practic:
o „efectul noului medicament este diferit de cel curent”
o „efectul noului medicament este mai bun decât cel curent”
o „efectul noului medicament este mai prost decât cel curent”
Este evident că a treia variantă nu este luat în calcul fiind o ipoteză practic inutilă.

Semnificaţia statistică
Valoarea p (p value).
Să presupunem colectarea de date din două eşantioane şi că mediile acestora sunt diferite.
Observarea celor două medii diferite nu este suficientă pentru a ne convinge să
concluzionăm că populaţiile au medii diferite. E posibil ca populaţiile să aibă aceeaşi
medie, iar diferenţa observată să fie o coincidenţă în urma eşantionării aleatorii.
Nu există nici un mod de a fi siguri că diferenţa observată reflectă o diferenţă reala sau
una coincidentală urmare a eşantionării aleatorii. Tot ce se face este să calcularea
probabilitatăţii.
Valoarea p răspunde la această întrebare: dacă populaţiile au avut într-adevăr
aceeaşi medie, care este probabilitatea de a observa o asemenea diferenţă (sau una mai
mare) între mediile eşantioanelor într-un experiment de dimensiunea acestuia?
Valoarea p este o probabilitate, cu valoarea oscilând între 0 şi 1. Dacă valoarea p este
mică, concluzia este că diferenţa are şanse mici să fie provocată de eşantionarea aleatorie
putându-se conchide că populaţiile au medii diferite.
Ipoteza nulă face dovada că nu există diferenţe între grupuri. Folosind acest
termen, valoarea P se defineşte ca fiind probabilitatea de a observa o diferenţă la fel
demare sau mai mare decât s-ar fi observat dacă ipoteza nulă ar fi fost adevărată.
Pentru detectarea semnificaţiei statistice trebuie urmate etapele de inferenţă:
1. Stabilirea unei valori prag, înainte de a efectua experimentul. În mod ideal, ar

32
trebui stabilit acest prag pe baza consecinţelor legate de trecerea cu vederea a
unei diferenţe sau pe identificarea unei false diferenţe. De fapt, valoarea - prag
(numită α) este stabilită în mod tradiţional la 0,05 sau 0,01.
2. Definirea ipotezei nule. Dacă se compară 2 medii, ipoteza nulă este că
populaţiile au aceeaşi medie.
3. Se aplică testul statistic aferent pentru a calcula valoarea p.
4. Se compară valoarea p cu valoarea – prag.
5. Dacă valoarea p este mai mică decât pragul stabilit, declaraţi că „respingeţi
ipoteza nulă” şi că diferenţa „e semnificativă d.p.d.v. statistic”.
6. Dacă valoarea p este mai mare decât pragul, declaraţi că „nu respingeţi ipoteza nulă” şi
că diferenţa „nu e semnificativă d.p.d.v. statistic”. Nu puteţi concluzia că ipoteza nulă
este adevărată. Tot ce puteţi face este să conchideţi că nu aveţi probe suficiente pentru a
respinge ipoteza nulă.

Teste de semnificaţie
Testul de semnificaţie calculează valoare p, probabilitatea de a obţine o valoare
corectă a parametrului populaţional, prin extrapolare (inferenţă) de la valoarea
estimatorului (calculat pe baza eşantionului).
Testarea ipotezelor implică posibile erori:
Decizia statistică H0 real adevărată H0 real falsă
Respingerea H0 Eroare tip I (α) Corect
Acceptarea H0 Corect Eroare tip II (β)
Eroarea de tip I este numită nivel de semnificaţie, valoarea ei fiind stabilită de
cercetător. Populaţiile sunt identice deci nu există de fapt nici o diferenţă. Din întâmplare
s-au obţinut valori mai mari în cazul unui grup şi mai mici în cazul celuilalt. Când apare
un rezultat semnificativ din punct de vedere statistic – în cazul în care populaţiile sunt
identice (H0 = H1) - înseamnă că a intervenit o eroare de tip I. Dacă se defineşte p <0.05
ca fiind semnificaţia statistică, va apare eroare de tip I în 5% din experimentele în care nu
există nici o diferenţă.
Eroarea de tip II nu este de temut pentru că prin acceptarea ipotezei nule rezultă
„nesemnificativ statistic” şi nu se trag concluzii care eventual ar putea dăuna. Când în
urma unui studiu se obţine concluzia de “diferenţă nesemnificativă din punct de vedere
statistic”, nu trebuie trasă concluzia că metoda a fost ineficientă. Este posibil ca studiul să
fi omis un mic amănunt din cauza dimensiunii eşantionului şi/sau dispersiei mari. În acest
caz apare eroarea de tip II prin faptul că s-a concluzionat că nu există nici o diferenţă
când de fapt ea există. Când se interpretează rezultatele unui experiment care nu a scos la
iveală o diferenţă semnificativă trebuie pusă următoarea problemă: cât de capabil a fost
acest studiu să găsească diferenţe ipotetice variate, în cazul în care ele există.

Măsuri ale frecvenţei

Rezultatele unei cercetări medicale sunt de multe ori variabile binare (dihotomiale).
Indicatorii folosiţi pentru exprimarea unor astfel de variabile sunt raţii, proporţii şi rate.
Raţia valorile x şi y sunt complet independente, sau x poate fi inclus în y. Sunt utile
pentru aprecierea unei frecvenţe pe grupe de sex, vârstă, etc.
Proporţia implică în mod necesar ca x să fie inclus în y.
Rata este de cele mai multe ori o proporţia la care se adaugă o dimensiune, de

33
obicei temporală: măsoară frecvenţa unui fenomen într-o populaţie într-un interval de
timp.
Pentru calcularea unei rate trebuie ţinut cont de trei aspecte:
• Persoanele de la numitor trebuie să reflecte populaţia din care cazurile de la
numărător provin
• Identificarea persoanelor de la numitor şi de la numărător trebuie să aibă loc în
acelaşi interval de timp
• Teoretic persoanele de la numitor trebuie să fie „la risc”
Se constată că cei trei indicatori sunt toţi raţii, proporţia este un tip particular de
raţie, iar rata este un tip particular de proporţie.
În practica medicală sunt folosite raţiile şi proporţiile pentru caracterizarea unei
populaţii (sex, vârstă, expunere, etc.). Folosim raţii, proporţii şi, foarte important rate
pentru a descrie cele trei aspecte importante ale evoluţiei unei populaţii: morbiditate
(boală), mortalitate (deces) şi natalitate (naştere)
Indicatori
Rata de incidenţă
Este cel mai comun mod de a măsura şi a compara frecvenţa unei boli în populaţie.
Folosim rata de incidenţă în locul exprimării cifrice pentru a putea compara frecvenţa
unei boli în diferite populaţii.
Rata incidenţei (sau Incidenţa) măsoară frecvenţa cu care un eveniment (boală)
apare în populaţie într-o perioadă de timp:
Incidenţa = numărul de cazuri noi apărute într-o perioadă de timp dată / populaţia la risc
în aceeaşi perioadă de timp x 10n
Numărătorul nu include cazuri preexistente. Numitorul în condiţii ideale reprezintă
populaţia la risc, adică cei susceptibili de a dezvolta îmbolnăvirea studiată.
Numitorul poate fi:
• Numărul mediu al populaţiei în perioada de timp studiată
• Mărimea populaţiei în mijlocul perioadei de studiu
• Mărimea populaţiei la începutul studiului
Dacă numitorul reprezintă populaţia la începutul studiului rata calculată se numeşte
incidenţă cumulativă.
Este obligatorie menţionarea perioadei de timp.
Prevalenţa
Numită şi rata de prevalenţă este proporţia de persoane dintr-o populaţie care au
boala sau altă caracteristică la un moment dat sau într-o perioadă de timp dată. Numărul
de bolnavi dintr-o populaţie este în permanentă schimbare. Pentru a putea determina
numărul de bolnavi la un moment dat se calculează prevalenţa momentană. Se poate
calcula prevalenţa într-o perioadă de timp (luna, an, decadă, etc.).
Incidenţa şi prevalenţa sunt indicatori deseori confundaţi. Diferenţa constă în faptul că
numărătorul include numai cazuri noi, respectiv include cazuri noi şi vechi.
Rata de atac
Este o variantă a incidenţei, aplicate la un segment foarte îngust populaţional, într-o
perioadă scurtă. Este folosită în epidemii. Reprezintă numărul de cazuri noi apărute în
populaţia le risc într-o perioadă de timp raportată la populaţia la risc la începutul
perioadei de studiu. În general se raportează la 100 de locuitori.
Rata persoana –timp

34
Varianta incidenţei care include la numitor timpul. În mod tipic o persoană bolnavă este
urmărită din momentul în care devine bolnavă până în momentul în care calitatea de
bolnav dispare (însănătoşire, moarte, migraţie, sfârşitul studiului). Numitorul este suma
timpului în care persoanele de la numărător au fost observate.
Riscul relativ (RR)
Este o măsură a asocierii dintre un factor de risc şi apariţia unei boli.
Compară risc producerii unui eveniment legat de starea de sănătate ca boala sau decesul
în două grupuri. Cele două grupuri sunt diferenţiate între ele prin factori demografici
(sex) sau prin expunere la un factor de risc presupus. Cel mai frecvent cele două grupuri
se numesc „expuşi” şi „neexpuşi”. Se calculează raportul dintre riscul la „expuşi” şi riscul
la „neexpuşi”.
Dacă RR este 1 riscul este identic în ambele grupuri. Dacă este mai mic decât 1
riscul la „neexpuşi” este mai mare (probabil factor protector). Dacă este mai mare de 1,
riscul la „expuşi” este mai mare.
Practic se afirmă: „riscul expuşilor de a face boala de RR mai mare decât la
neexpuşi”.
Calculul RR. Se face folosind datele sintetizate în tabelul de contingenţă 2 x 2.
Aplicarea RR este permisă doar pentru studiile care utilizează culegerea datelor tip
„expus- neexpus”. În cercetarea ştiinţifică această metodă este folosită în studiul de
cohortă
Odds ratio (OR)
Este o altă măsură a asocierii care cuantifică relaţia între expunere şi apariţia unei boli. Se
calculează prin raportul: (bolnavi expuşi/bolnavi neexpuşi) / (fără boală expuşi/fără boală
neexpuşi). Se aplică în general studiilor caz control. Se calculează din datele tabelului 2 x
Rate de mortalitate
Rata de mortalitate măsoară frecvenţa apariţiei decesului într-o populaţie definită şi într-o
perioadă de timp specificată.
Există mai multe tipuri de rate de mortalitate:
o Mortalitate specifică pe sex
o Mortalitate specifică pe rasă
o Mortalitate specifică pe boală
o Mortalitate neonatală
o Mortalitate postneonatală
o Mortalitate infantilă
o Mortalitate maternă
Ani potenţiali de viaţă pierduţi (APVP) şi rata APVP
Măsoară impactul deceselor premature într-o populaţie. Se calculează ca suma
diferenţelor dintre speranţa de viaţă şi vârsta la care survine decesul, dacă este prematur.
Rata APVP este raportul dintre APVP şi populaţia cu vârsta sub 65 de ani
multiplicată cu 10n
Ani de viaţă pierduţi datorat dizabilităţii
Pentru cunoaşterea stării de sănătate a unei populaţii sunt necesari aceşti
indicatori. Raţiile şi proporţiile sunt utilizate pentru a descrie anumite caracteristici ale
populaţiei. Proporţiile şi ratele sunt folosite pentru cuantificarea morbidităţii şi
mortalităţii.
Din aceste proporţii se poate cuantifica prezenţa riscului în diferite grupuri.

35
Măsurile primare ale morbidităţii sunt incidenţa şi prevalenţa. Pentru a demonstra
asocierea dintre un factor de risc şi o boală se folosesc riscul relativ şi odds ratio.
2.5. Analiza şi interpretarea datelor
După dezvoltarea ideii de-a lungul întregului studiu se ajunge în momentul în care un
volum mare de date trebuie analizat.
Scopul analizei datelor este stabilirea corectitudinii ideii care a generat studiul.
Dacă s-a acordat suficientă atenţie planificării studiului şi a fost asigurată calitatea şi
validitatea datelor colectate şi a metodelor de colectare este de aşteptat ca rezultatul să fie
corect (să corespundă scopului studiului). Analiza datelor implică multă experienţă şi
răbdare în manipularea datelor obţinute, în acord cu plenul de analiză statistică existent în
protocolul de studiu. Este nevoie de o conlucrare multidisciplinară unde prezenţa
biostatisticianului este necesară.
Comparaţiile statistice pe care cercetătorul le face sunt aceleaşi cu cele menţionate în
protocolul de studiu elaborat înainte de colectarea datelor. Deci în această parte a
studiului trebuie urmat în totalitate planul elaborat iniţial. Presupunând că urmărirea
planului este realizată, această parte a studiului va fi o repetare a protocolului iniţial cu
mici modificări necesare. Este de înţeles că alegerea unui test statistic specific poate
depinde de calitatea datelor culese (dacă o variabilă continuă este sau nu normal
distribuită), astfel de multe ori testul care trebuie aplicat nu poate fi statuat în avans. La
finalul acestei secţiuni trebuie realizată o descriere clară şi concisă a modului în care au
fost analizate datele astfel încât oricine ar dori să poată repeta analiza.
Interpretarea rezultatelor statistice
Ipoteza nulă este acceptată numai pentru că nu este respinsă. Există deci
posibilitatea ca din alterne motive (număr mic de date), acceptarea ei să fie falsă.
Valoarea p poate fi mai mică decât pragul de semnificaţie alfa la limită. În acest moment
intervine gândirea cercetătorului care trebuie să ia o decizie: „semnificativ statistic este
implică sau nu semnificaţia ştiinţifică”. Pentru aprecierea corectă a rezultatelor statistice
sa introdus, pe lângă valoare p un alt instrument de decizie: Intervalul de confidenţă.
Intervalul de confidenţă
Media calculată pe baza unui eşantion nu va echivala media populaţiei.
Dimensiunea diferenţei depinde de mărimea şi variabilitatea eşantionului. Dacă
eşantionul este mic şi/sau cu varianţă mare, media acestuia poate fi destul de îndepărtată
de cea a populaţiei. Dacă eşantionul este mare, cu puţine fluctuaţii, media va fi probabil
foarte apropiată de cea a populaţiei. Calculele statistice combină mărimea / dimensiunea
eşantionului şi variabilitatea (deviaţia standard) pentru a genera un interval de confidenţă,
(IC) pentru media populaţiei. Puteţi să calculaţi intervalele pentru orice grad de siguranţă,
dar 95% este valoarea utilizată. Dacă presupuneţi că eşantionul este ales la întâmplare
dintr-o populaţie care respectă distribuţia gaussiană, putem fi siguri, în procent de 95%,
că intervalul de confidenţă include media populaţiei. Mai precis, dacă formăm mai multe
IC de 95% din mai multe seturi de date, ne aşteptăm că IC să cuprindă adevărata valoare
medie în 95% din cazuri şi să nu o includă în restul de 5%.
Decizia de „semnificativ ştiinţific” se va lua pe baza IC şi p astfel:
Dacă valoarea p este mică
Diferenţa observată între media eşantionului şi cea ipotetică nu este rezultatul unei
coincidenţe de colectare aleatoare a datelor. Se respinge ideea că diferenţa este o

36
coincidenţă şi se concluzionează că populaţia are o medie diferită. Diferenţa este
semnificativă dpdv statistic.
În continuare:
Limitele IC sunt largi – deşi diferenţa reală nu este egală cu 0 din moment (ce
valoarea p este mică ) diferenţa reală este mică şi neinteresantă. Datele au o medie
diferită de valoarea reală însă diferenţa este prea mică pentru a fi interesante din punct de
vedere ştiinţific.
Limita inferioară a IC este depărtată de media eşantionului iar cea superioară este
apropiată – deoarece IC oscilează de la o diferenţă despre care spunem că este
neimportantă din punct de vedere biologic la una care este importantă nu se poate trage o
concluzie clară din datele colectate. Este nevoie de mai multe date pentru a obţine o
concluzie clară.
Ambele limite ale CI sunt apropiate – din moment ce până şi limita inferioară a
intervalului reprezintă o diferenţă destul de mare pentru a fi considerată importantă din
punct de vedere biologic se poate spune că datele au o medie diferită de valoarea
ipotetică şi că diferenţa este destul de mare pentru a fi relevantă din punct de vedere
ştiinţific.
Dacă valoarea p este mai mare decât pragul impus (0,05) semnificaţia ştiinţifică
poate fi discutată în contextul detectării unor erori de colectare, eşantionare, de măsură
care ar putea duce la obţinerea acestui rezultat.
Erorile studiilor medicale
Termenul generic pentru erorile existente în studiile epidemiologice este cel de
„bias”, preluat din literatura anglo – saxonă, cu o semnificaţie de „a apuca pe un drum
greşit”. Studiile epidemiologice măsoară caracteristici populaţionale. Parametrii de
interes pot fi rate, indici de prevalenţă, incidenţă sau cel mai adesea asocieri între
expunere şi boală. Pentru că aceste studii sunt realizate cu oameni sunt supuse unor
constrângeri legate subiecţii în studiu, de aspecte etice şi de design de studiu, care
aproape invariabil generează bias.
Erorile potenţiale în studiile epidemiologice:
1. Erori întâmplătoare
2. Erori sistematice
3. Confuzia
4. Validitatea
1. Erori întâmplătoare
Sunt neconcordanţe datorate exclusiv întâmplării între o observaţie efectuată pe un
eşantion şi valoarea reală a parametrului în populaţie. Determină o lipsă de precizie în
măsurarea unei asocieri. Există trei surse de astfel de erori: variabilitatea biologică
individuală, eroarea de eşantionaj şi eroarea de măsurare. Aceste erori nu pot fi eliminate
complet, însă pot fi reduse prin măsurarea atentă a expunerii şi a rezultatului expunerii
(variabilitatea biologică), creşterea taliei eşantionului (eroarea de eşantionaj) sau prin
validarea instrumentelor de măsură (eroarea de măsurare).
2. Erori sistematice
Acest tip de erori apar atunci când în cadrul studiilor epidemiologice există tendinţa de a
se obţine rezultate care sunt diferite în mod sistematic de valorile reale. Un studiu cu o
eroare sistematică mică este practic cu acurateţe mare. Acurateţea nu este afectată de
mărimea eşantionului.

37
Eroarea sistematică constituie un risc de tip special pentru epidemiologi pentru că aceştia,
spre deosebire de experimentul de laborator nu pot avea un control foarte bun asupra
subiecţilor investigaţi. Este de asemenea dificil destul de frecvent să se obţină un eşantion
de studiu reprezentativ calitativ. Unele variabile sunt, în plus, şi greu de cuantificat
(consum de alcool, personalitate, etc.).
Principalele tipuri de erori din această categorie sunt:
• Biasul de selecţie
• Biasul de informaţie
Biasul de selecţie
Acesta intervine atunci când subiecţii studiaţi nu sunt reprezentativi pentru populaţia
ţintă, despre care studiul trebuie să tragă concluzii. Sunt descrise două moduri de apariţie
a acestui tip de bias: selectarea unui eşantion inadecvat (nereprezentativ pentru populaţia
ţintă) sau datorită unor eventuale răspunsuri incomplete ale persoanelor incluse.
Posibilitatea apariţiei biasului de selecţie trebuie luat în considerare în momentul
alcătuirii lotului de studiu. Se ţine cont atât de talia calculabilă a eşantionului cât şi de
reprezentativitate calitativă a acestuia.
Biasul de informaţie
Acest bias ia naştere din erori care derivă din proasta măsurare a expunerii sau a bolii.
Aici se vorbeşte de instrumente de măsură greşit alese. Este forate posibil ca persoanele
aflate în lotul caz să supraevalueze expunerea la un anumit factor de risc iar persoanele
din lotul martor să considere eventuala expunere nesemnificativă sau chiar să nu şi-o
amintească de loc.
3. Confuzia
Apare cel mai frecvent atunci când se studiază o eventuală asociere între un factor de risc
şi o boală. Presupune prezenţa unui al treilea factor de risc care poate avea ca rezultat
apariţia aceleaşi boli. Practic deşi boala este cauzată de doi factori de risc, se ia în calcul
numai unul dintre ei, apărând astfel o asociere mult crescută faţă de realitate pentru un
factor sau chiar scăderea asocierii cu alt factor de risc. Poate avea un rol foarte important
în apariţia de rezultate false, mergând până la schimbarea statutului de factor de risc în
factor protector.
4. Validitatea.
Validitatea se poate exprima ca adevăr sau realitate. Există validitate internă şi
externă.
Validitatea externă reprezintă caracteristica de generalizare a concluziilor unui
studiu. Cu alte cuvinte estimatorul calculat pe baza studiului pe eşantion poate fi
extrapolat spre aflarea parametrului populaţional. Dacă rezultatele studiului pot să fie sau
nu generalizate este o întrebare la care trebuie să răspundă conducătorul studiului (Ex.:
scăderea colesterolului la bărbaţi este relevantă şi pentru femei, pentru a se demonstra
acest lucru, trebuie să fie judecate lucrurile în funcţie de validitatea externă pentru
bărbaţi).
Validitatea externă se poate realiza numai dacă studiul este valid intern.
Validitatea internă. Un studiu este valid intern dacă datele măsurate reprezintă
corect adevărul despre subiecţii studiaţi. Altfel spus rezultatele obţinute nu sunt datorate
întâmplării, biasului, confuziei sau a unui protocol de studiu prost ales (ex. concentraţia
Hb trebuie să diferenţieze persoanele anemice din studiu, analiza în alt laborator poate să

38
dea alte rezultate din cauza erorilor sistematice, dar asocierea cu anemia poate totuşi fi
validă din punct de vedere intern).
3.2.6. Prezentarea rezultatelor
După culegerea informaţiei, cercetătorul este în faţa unui număr mare de cifre care sunt
pur şi simplu înşiruite. Aceste cifre reprezintă însă rezultatul unei cercetări care poate
necesita un efort considerabil. Aducerea lor într-o formă „digerabilă” este necesară.
Scopul prezentării datelor
1. Transmiterea concluziilor studiului:
a. Datele corecte şi importante merită comunicate
b. Datele trebuie să confirme sau să infirme ipoteza studiului
c. Datele arată dacă studiul a dus la descoperirea a ceva important pentru
lumea ştiinţifică medicală
2. Acordarea posibilităţii altor cercetători să aprecieze studiul:
a. Articolele ştiinţifice sunt supuse lecturii critice a altor specialişti
b. Cercetătorii care citesc lucrarea trebuie să poată să-şi dezvolte propriul
raţionament pe baza datelor prezentate
Este de reţinut că fiecare variabilă măsurată (TA, Colesterol, Glicemie), are mai
multe valori numerice, pentru fiecare pacient investigat. Înşiruirea de cifre reprezentând
valori pe care o varibilă le ia se defineşte ca serie statistică.
X1, X2, X3, ....... Xn
Este cel mai simplu mod de a prezenta o variabilă, fiind însă puţin sugestiv pentru cel
care citeşte. Numărul de valori este egal cu talia eşantionului. Se ajunge la un tabel
simplu din care orice concluzie este dificil de tras (Tabel 3):
În cazul unui număr redus de înregistrări, este mai uşor de apreciat semnificaţia
rezultatelor. Cu cât numărul de date creşte cu atât semnificaţia devine mai neclară.
Devine absolut necesară ordonarea datelor, precum şi prezentarea acestora sub formă
inteligibilă.
Primul pas este ordonarea datelor. Se poate face crescător, descrescător sau
folosind alte criterii care convin cercetătorului.
Prezentarea datelor se poate face:
1. Figuri şi tabele în articole scrise
2. Figuri şi tabele în prezentări orale
3. Figuri şi tabele în postere
4. Text scris sau incluse în text
5. Site-uri de WEB
Trebuie luate în calcul câteva aspecte care influenţează reprezentarea grafică a
datelor:
Ambiguitatea. Datele trebuie prezentate în aşa fel încât să arate ceea ce trebuie.
Datele din figuri şi legendele figurilor trebuie să fie identice, iar titlurile să fie aşezate
lângă figuri sau tabele exprimând exact ceea ce acestea exprimă.
Claritatea. În mod firesc datele brute nu sunt prezentate. Datele analizate trebuie
aşezate într-un format clar. Este necesar pentru a realiza claritatea ca şi literele utilizate,
explicarea legendelor, sau folosirea simbolurilor să fie în mod pertinent utilizate. De
obicei figurile sau tabelele mai puţin încărcate exprimă mai mult sunt mai sugestive.
Formatul. Este necesar ca cel care face prezentarea să ştie foarte exact cum se

39
folosesc şi la ce sunt indicate anumite tipuri de grafice sau tabele. Este foarte important,
din acest punct de vedere, ca fiecare figură sau tabel să aibă legendă explicativă, care să
fie suficient de explicită încât figura sau tabelul să se explice singure. Se acordă în mod
obligatoriu atenţie fiecărui detaliu, încât să nu scape nici o eroare. În aceeaşi măsură ca
mai sus, sugestive sunt formatele simple şi puţin încărcate.
Regulile de redactare. Sunt acele ghidări care sunt impuse, în ceea ce priveşte
editarea unei figuri sau a unui tabel în vederea publicării sau a expunerii ca poster. Dacă
nu există reguli impuse se respectă:
1. Mesaj simplu fără falsificarea datelor
2. De obicei este necesar atât tabelul cât şi graficul
3. Să fie simplu şi clar
Tabele
Este obligatoriu ca un tabel să se explice singur. Înseamnă că trebuie ca titlul să fie
cuprinzător, iar titlurile coloanelor să fie concise, iar în cazul unor date numerice să
indice unitatea de măsură. Într-o lucrare ştiinţifică elaborată după standarde generice în
ceea ce priveşte tabelele trebuie ţinut cont de:
1. Se folosesc doar linii orizontale.
2. Separarea între rânduri se face doar pentru primul şi ultimul rând eventual dacă există
un „total” se scoate în evidenţi prin linie de separare
3. Numerele sunt aliniate în funcţie de virgulă.
4. Indicii statistici sunt explicaţi sub tabel.
5. Nu se utilizează mai mult de 6 – 8 rânduri pentru fiecare coloană.
6. Abrevierile pot fi folosite.
7. Numărul de zecimale trebuie limitat la maxim două.
8. În textul scris nu se repetă datele, doar se atrage atenţia asupra elementelor
semnificative din tabel.
9. Plasarea legendei este obligatorie sub tabel.
10. În cazul în care tabelul este preluat din surse preexistente se menţionează
sursa (autorul, cartea).
În cazul prezentărilor orale sau a posterelor este indicat ca:
1. Tabelele să fie mai simple, din cauza limitării timpului acordat prezentării
2. Se folosesc colori, forme speciale pentru a putea scoate în evidenţă anumite
aspecte
3. Folosirea de simboluri este permisă
Clasificarea tabelelor
Tabelele se clasifică după:
i) conţinut
• cu distribuţii de frecvenţe
• de clase de frecvenţe
• de contingenţă
ii) structura
• cu doua coloane
• cu subclasificări
• “master”
Tabele ce conţin distribuţii de frecvenţe
O modalitate comodă de a prezenta o mulţime de date brute este:

40
1. Se ordonează datele in ordine crescătoare,
2. Se determine frecvenţa fiecărei valori,
3. Se includ valorile distincte şi frecvenţele într-un tabel pe două coloane
Tabelul claselor de frecvenţe
1. Se descompune seria în clase prin împărţirea întinderii ei în intervale de clasă.
2. Se determină numărul de valori care intră în fiecare clasă (Tabelul 6).
Tabele de contingenţă
1. Altă modalitate de prezentare a frecvenţelor (absolute sau relative) după două
caracteristici este cea a tabelelor de contingenţă.
2. Fiecare dintre cele două caracteristici au mai multe “valori”, tabelul conţinând
frecvenţele de apariţie a combinaţiilor de perechi ordonate de valori.
3. Tabel de contingenţă de tipul 2 x 2, arata legătura intre:
a. factor de risc si
b. starea sănătăţii.
4. Astfel de tabele de contingenţă intervin frecvent în analiza statistică a datelor
medicale (testul Hi-pătrat).
5. Determinarea nivelului de asociere a doua variabile calitative binare (Tabelul 7).
Grafice
Există două categorii de moduri grafice sub care se pot prezenta datele:
1. Ilustraţii şi fotografii
2. Grafice
1. Trebuie pornit de la premiza că orice fotografie introdusă într-o lucrare ştiinţifică este
cea mai reprezentativă pentru lucrare. Deoarece majoritatea revistelor permit includerea
în text unui număr restrâns de fotografii este necesar ca acestea să respecte următoarele
reguli:
• Să prezinte ceea ce este necesar să prezinte (semnificativ)
• Dacă este vorba despre o imagine microscopică (frecvent în literatura
medicală), trebuie să fie suficient mărită astfel încât să fie evidente
aspectele care au fost studiate
• Întotdeauna la imagini micorscopice este necesară trasarea de săgeţi
indicatoare care să explice clar elementele importante
• Este bine ca explicaţiile să fie cât mai clare
În cazul prezentării unor geluri de electroforeză este necesar:
• Ca fiecare lamă să fie numerotată
• Pe prima lamă (obligatoriu fiziologică) se marchează zonele de
migraţie normală (Ex. IgA, IgG, etc.)
• Benzile de migrare de interes trebuie marcate cu săgeţi şi explicate în
legendă
• Ca contrastul să fie suficient de mare astfel încât toate elementele
relevante să fie vizibile
2. Graficele sunt prelucrări asistate de computer a datelor care permit aprecierea
vizuală a elementului urmărit. Putem vorbi despre mai multe tipuri de grafice:
• Grafice pentru reprezentarea datelor cantitative
􀂃 Grafic cartezian (X, Y)
􀂃 Histograma
􀂃 Poligonul de frecvenţe

41
􀂃 Diagrama „scatter”
• Grafice pentru reprezentarea datelor calitative
􀂃 Grafic cu bare
􀂃 Diagrama tip „boxplot”
􀂃 Diagrama „pie”
􀂃 Cartograma
Graficele carteziene tip „linie” sunt în general utilizate pentru reprezentarea a
două variabile (independentă şi dependentă). Este util pentru a evidenţia evoluţia în timp
sau relaţia dintre două
Histograma este un tip particular de grafic care exprimă grafic numărul de
elemente dintr-o clasă printr-o arie. Baza ariei reprezintă întotdeauna intervalul de clasă
iar aria efectivul clasei respective (Figura 5).
Diagrama tip „scatter”, prezintă datele asociate perechi (x,y), sub forma unui noir de
puncte. Este foarte utilă pentru aprecierea vizuală a unei eventuale corelaţii între cele
două variabile studiate
Graficul cu bare este primul utilizat pentru prezentarea datelor calitativ. Este ideal
pentru prezentarea comparativă a datelor. Prezintă comparativ o variabilă pe parcursul
mai multor etape. Este posibilă prezentarea comparativă a mai multor variabile. Ca reguli
generale:
Graficul tip „pie” sau „plăcintă” se utilizează pentru prezentarea calitativă a
variabilelor binare de tip „sex”. Arată distribuţia procentuală, cel care priveşte un astfel
de grafic poate să aprecieze care dintre cele două posibilităţi reprezentate grafic este mai
frecventă
Cartograma este o hartă a unei ţări, regiuni, oraş sau a întregului glob care prezintă
vizual prezenţa unei boli sau a oricărui element, comparativ. Se foloseşte de epidemiologi

3.2.7. Redactarea medicală

Structura unui articol medical
Redactarea unui articol biomedical se face după anumite reguli recomandate încă în 1978
de redacţii ale unor reviste de prestigiu. Respectarea acestor reguli imprimă un caracter
uniform articolelor, asigurând o mai bună difuzare a informaţiilor medicale, un mesaj
inteligibil și accesibil.
Componentele unei lucrări știinţifice sunt: titlul, autorii, rezumatul însoțit de cuvintele
cheie și articolul propriu zis, structura acestuia fiind de tip IMRAD, introducere,
materialmetode, rezultate și (and) discuții, capitole la care se mai adaugă concluziile și
bibliografia
Titlul trebuie să anunţe cu maximum de precizie şi conciziune conţinutul articolului, de
asemenea trebuie să fie clar, scurt, specific, corect, fără ambiguităţi. Nu trebuie să conţină
abrevieri.
Numele şi afilierea autorilor Se va menţiona numele şi prenumele, instituţia la care
autorii sunt afiliaţi.
Ordinea autorilor este ordinea importanţei, volumului, contribuţiei la cercetare,
fiecare autor trebuie să fi participat suficient la studiu pentru a putea să îşi asume
responsabilitatea. Etica cercetării ştiinţifice nu acceptă includerea unor autori de
complezenţă.
Numărul autorilor trebuie să fie rezonabil (5-7), excepţie fac studiile clinice

42
Multicentrice.
Rezumatul trebuie foarte bine formulat având rolul de a prezenta pe scurt întreaga
informaţie a articolului. Rezumatul trebuie să precizeze cele mai importante aspecte ale
lucrării, să furnizeze informaţii precise răspunzând la întrebările: de ce s-a făcut studiul?
cum s-a făcut? care sunt rezultatele principale? cum sunt interpretate rezultatele? Care
este opinia autorilor despre rezultatele obținute. In redactarea rezumatului se vor folosi
propoziţii scurte, verbele vor fi folosite la timpul trecut.
Nu se vor utiliza în rezumat abrevieri, tabele, figuri, referinţe bibliografice. Nu va fi prea
extins, lungimea sa este deseori indicată de instrucţiunile către autori ale revistei unde se
va publica, cel mai adesea între 250-300 de cuvinte.
Rezumatului i se ataşează cuvintele cheie, cuvinte care exprimă principalele
elemente abordate.
Introducerea trebuie să ofere cititorului posibilitatea de a-şi face o idee clară şi
concisă asupra subiectului abordat, făcându-l să înţeleagă de ce a fost efectuat studiul.
Pentru acest motiv introducerea trebuie să fie clară, precisă, să motiveze studiul.
Prima parte a introducerii expune aspectele generale ale subiectului, scurte date
istorice dacă este nevoie. A doua parte va prezenta aspectele particulare ale problemei
studiate iar în ultima parte va fi inclus şi scopul lucrării.
Introducerea are atât un rol informativ, de a lansa o punte de legătură între
cunoştinţele autorului şi ale cititorului, cât şi rolul de a suscita interesul cititorului.
Verbele vor fi folosite la timpul trecut când se citează un alt autor şi la timpul
prezent pentru expunerea datelor deja validate sau pentru generalizări.
Materialul şi metodele
Acest capitol cuprinde expunerea materialului de studiu şi a metodelor de lucru şi
trebuie să indice:
- la cine sau la ce se referă lucrarea (bolnavi, linii celulare, animale etc.)
- subiecţii incluşi in studiu, modul de selectare, criteriile de includere respectiv de
excludere din studiu, consimţământ informat pentru subiecţii umani în cazul
folosirii unor proceduri invazive sau administrării unui medicament
- tipul studiului
- loturile luate în studiu, cu mențiunea dacă au reprezentativitate cantitativă și
calitativă
- variabilele de intervenţie, respectiv ce se testează (acţiunea unui medicament,
rezultatele unei intervenţii chirurgicale, valoarea unui examen biologic,
radiologic). In caz de testări cantitative trebuie menționate tehnicile. Dacă
tehnica folosită este nouă se va recurge la descrierea de aşa manieră ca să
permită reproducerea ei și de către alți cercetători. Dacă metoda este
cunoscută, se va face doar trimitere la lista bibliografică.
- metodele de culegere a datelor
- metodele de evaluare şi criteriile de raţionament utilizate, spre exemplu
raţionamentul statistic, precizarea metodelor statistice folosite, puterea statistică
a testului,
- programele utilizate (ex.EpiInfo,EXCEL,SPSS etc.)
Nu trebuie să se introducă în acest capitol comentarii sau rezultate, iar exprimarea trebuie
făcută la timpul trecut.
Rezultate

43
Acest capitol este inima articolului original, reprezintă finalitatea cercetării şi baza
discuţiei ulterioare.
Rezultatele trebuie să fie prezentate clar, simplu, fără afirmaţii vagi (s-a constatat o
tendinţă de creştere), într-o manieră concisă. Este de dorit să fie expuse doar rezultatele,
nu trebuie să comporte nici un comentariu, explicaţii sau comparaţii cu alte studii, în
consecinţă nu trebuie să includă titluri bibliografice, cu excepția bibliografiei legată de
metoda folosită. Pentru exprimarea cât mai sugestivă a rezultatelor se va face apel la
ilustraţii, tabele, grafice.
Rezultatele trebuie să ofere răspuns la obiectivele studiului, nu trebuie îndepărtate nici
rezultatele negative şi nici rezultatele care invalidează eventual ipoteza.
Ca şi în capitolul precedent, timpul verbelor trebuie să fie trecutul.
Discuţii
Scopul discuţiilor este de a interpreta lucrarea realizată, calitatea şi interesul stârnit de
acestea , reflectând cultura ştiinţifică şi inteligenţa autorilor.
Acest capitol răspunde la trei obiective.
Primul obiectiv este de a comunica dacă scopul cercetării a fost sau nu atins, cel de al
doilea este de a aprecia calitatea şi validitatea rezultatelor (dacă numărul subiecţilor
investigaţi a fost suficient; dacă există biasuri de selecţie; dacă metoda aleasă a fost
optimă; de ce a fost preferată metoda respectivă; cum se interpretează rezultatele în
funcţie de metoda ultilizată; care este puterea statistică a rezultatelor). Al treilea obiectiv
este de a compara rezultatele studiului cu cele ale altor autori. Trebuie menţionat aportul
personal, maniera în care a fost abordată problema, fără a face o revistă a literaturii.
Spiritul critic și prudența evită unele erori care pot să apară în redactarea acestui
capitol, cum ar fi: repetarea rezultatelor în detaliu, repetarea datelor incluse în capitolul
Introducere, subiectivismul excesiv în aprecierea propriilor rezultate, enunțarea unor
afirmații nesusținute de conținutul lucrării.
Capitolul “Discuţii” nu trebuie să depăşească 50% din lungimea articolului, nu
trebuie criticate lucrările altor autori ci doar critica propriei lucrări. Este indicată
utilizarea pronumelor personale “noi” sau “eu” în prezentarea lucrării proprii pentru a
evita confuzia cu rezultatele altor cercetători
Concluzii
Concluziile trebuie să rezulte din cercetarea efectuată, să fie concluziile autorilor, să fie
clar și concis formulate, să nu repete rezultate ci să sumarizeze dovezile pentru fiecare
concluzie.
Nu numărul concluziilor este important, ci esența acestora. Este de multe ori greșită ideea
că un număr mic de concluzii va scădea valoarea lucrării.
Bibliografia (lista referinţelor, citarea în text)
Bibliografia este ansamblul articolelor și a cărților pe un subiect și are scopul de a
justifica orice fapt enunţat în lucrare.
Principalele surse pentru referinţe sunt: articole de jurnal; cărţi; capitole din cărţi;
monografii; patente
In întocmirea bibliografiei trebuie să se ţină cont de câteva reguli:
- să conțină cele mai importante și recente lucrări;
- să includă numai lucrări publicate
- să se treacă în lista referințelor bibliografice numai lucrările consultate
Elementele esenţiale ale referinţelor:

44
- pentru articole se vor menţiona: numele autorilor şi iniţialele prenumelui în
majuscule contigue, iar pentru autoare prenumele plasat de obicei înaintea
numelui; între autori se pune virgulă iar după ultimul autor pe pune punct. Dacă
sunt mai mulţi autori se vor menţiona în general trei după care se pune et al.
Urmează titlul articolului în limba de origine urmat de punct, apoi numele
jurnalului folosindu-se prescurtările internaţionale (din Index Medicus) fiind
urmat fără punct de anul apariţiei, punct şi virgulă, apoi numărul volumului urmat
de două puncte şi numărul primei şi ultimei pagini separate printr-o linioară.
Dacă referinţa provine dintr-un supliment după numărul volumului se adaugă
suppl.
- pentru cărţi: numele şi prenumele autorilor, titlul cărţii, numărul ediţiei începând
cu a 2-a, oraşul unde s-a editat şi numele editurii, anul editării şi paginile
- pentru capitole din cărţi: autorul sau autorii capitolului (numele şi iniţiala
prenumelui) urmate de punct, titlul capitolului urmat de punct, apoi menţiunea
„În:” urmată de două puncte, numele şi iniţiala prenumelui redactorilor cărţii,
urmate de ed sau eds şi punct. Este trecut apoi titlul cărţii în întregime şi în
limba originală, urmat de punct. Se mai precizează oraşul de apariţie, numele
editurii şi anul editării.
- pentru lucrări comunicate cu rezumat publicat se vor specifica autorii titlul
comunicării, manifestarea ştiinţifică unde s-a comunicat lucrarea, data şi locul
manifestării , pagina din volumul de rezumate.
- pentru teze de disertaţie vor fi menţionate, numele şi prenumele, titlul tezei,
urmat de menţiune disertaţie sau teză de doctorat puse în paranteză, oraşul,
Universitatea unde s-a susţinut teza şi anul.
Intocmirea și citarea referinţelor în text se poate face folosind unul din cele trei
sisteme:
Sistemul Harvard. In acest sistem citarea autorului/autorilor în text se face cu
numele şi anul apariţiei lucrării puse în paranteză, iar în lista bibliografică de la sfârşitul
articolului autorii sunt puşi în ordine alfabetică fără număr de ordine.
Sistemul Vancouver sau sistemul numeric secvenţial. In lucrare referinţele sunt
numerotate cu cifre arabe plasate în paranteză, ordinea lor fiind cea a apariţiei în text.
Dacă sunt mai multe referinţe plasarea lor în paranteză se face în ordine crescătoare cu
virgule între ele; îşi păstrează acelaşi număr la mai multe citări. În lista de referinţe
autorii sunt menţionaţi în ordinea apariţiei în text.
Sistemul alfabetic-numeric este un sistem hibrid în care referinţele numerotate cu
cifre arabe şi puse în paranteză sunt introduse în text în ordinea apariţiei lor, în lista
bibliografică lucrările sunt puse în ordinea alfabetică a autorilor.
Stilul în lucrările științifice
Stilul reprezintă una din condițiile esențiale ale unei bune redactări, atributele unui stil
bun fiind: precizia, claritatea și concizia
Precizia este caracteristica ce trebuie să ghideze atât cercetarea cât și redactare.
Ea se referă la exactitatea tuturor datelor, la coerența lor în text.
Claritatea este o condiție necesară pentru a te face înțeles. Ea implică utilizarea de
cuvinte simple și o sintaxă simplă ,evitându-se pleonasmele, termeni medicali incorecți,
expresii greșite gramatical.
Concizia constă în utilizarea a cât mai puține cuvinte pentru a exprima a idee,

45
suprimarea cuvintelor și expresiilor fără valoare, evitarea repetărilor de fraze cu aceeași
exprimare.
Dimensiunea lucrării
O lucrare științifică poate conține între 3.300-3.500 cuvinte și în medie 5 tabele sau
grafice.
Manuscrisul trebuie revăzut de mai multe ori pentru a corecta orice greşeală. Autorii
trebuie să se asigure că a fost respectată structura lucrării, că are o extindere adecvată,
că referinţele, tabelele şi figurile se regăsesc în text şi sunt comprehensibile prin ele
însele.
Dactilografierea articolelor se va face conform cerinţelor revistei la care urmează a fi
trimis articolul. Numele autorilor trebuie să apară numai pe prima pagină pentru a
permite lectura anonimă a articolului de către experţii referenţi.
Expedierea spre o revistă se face ataşând lucrării o scrisoare de însoţire semnată de toţi
autorii cu adresele lor pentru a se putea purta corespondenţa necesară, scrisoare în care
mai trebuie menţionat faptul că lucrarea nu a mai fost publicată şi că nu sunt conflicte de
interes
Redacţia revistei care urmează a publica lucrarea confirmă primirea şi trece apoi la
analiza şi selecţia lucrării, pe baza recenziilor primite din partea mai multor experţi
(peerreview).
Decizia în legătură cu publicarea articolului trebuie anunţată la 6-8 săptămâni de la
primirea articolului.
Decizii posibile ale editorului: acceptarea publicării fără modificări, acceptarea
publicării condiţionată de efectuarea unor modificări de conţinut sau de structură, situaţie
în care autorul trebuie să refacă lucrarea şi să trimită lucrarea corectată însoţită de o
scrisoare în care răspunde punct cu punct criticilor. Ultima posibilitate este ca articolul să
fie refuzat de la publicare
3.3. Studii clinico-epidemiologice
Tipuri de studii epidemiologice
Există două mari tipuri de studii epidemiologice:
A. Descriptive, care se limitează la descrierea unui fenomen de sănătate (boală)
în sânul unei populaţii şi constituie adesea primul pas pentru alte studii
epidemiologice.
În cadrul unui studiu descriptiv se analizează frecvenţa şi evoluţia unei boli,
modele de distribuţie a bolii respective.
Studiile descriptive pot conduce eventual în final la emiterea unei ipoteze, pe
care însă nu o verifică, nu încearcă să analizeze legăturile dintre expunere şi
efect.
B. Analitice, care au drept scop determinarea rolului posibil al uneia sau mai
multor factori în etiologia şi tratamentul unei boli. În acest tip de studii se face
compararea între grupuri de persoane pentru a determina dacă riscul de boală
este diferit la persoanele expuse faţă de cele neexpuse factorului de interes.
Aceste studii pornesc de la emiterea unei ipoteze pe care încearcă să o şi
verifice stabilind relaţia de cauzalitate între factorul de
interes şi efect.
3.3.1. Studii descriptive
După adresabilitate studiile descriptive (SD) se pot împărţi:

46
Individuale
1. raportul de caz
2. seria de cazuri
Colective
1. studii corelaţionale(ecologice)
2. studii transversale (în secţiuni, de prevalenţă)
3.3.2. Raportul de caz
Raportul de caz constă din descrierea unor cazuri particulare de boală sau a unor cazuri
neobişnuite, putând constitui punctul de plecare pentru studierea (descrierea) unei boli
noi.
Se referă la:
• raportarea unui caz unic, sigur, nou (noutatea absolută);
• orice problemă clinică, inclusiv rezultatele unui screening, tratament, istoria
naturală a bolii sau evenimente neobişnuite cum ar fi reacţii adverse la
medicamente.
3.3.3. Seria de cazuri
Seria de cazuri reprezintă descrierea unui grup de cazuri similare, cazuri particulare de
boală, fără a motiva ipoteza cauzală şi fără a compara rezultatele cu cele obţinute la alte
grupuri similare.
Fac referinţă la aceleaşi probleme ca şi raportul de caz, dar sunt folosite mai ales
pentru descrierea caracteristicilor clinice (semne şi simptome clinice).
Dezavantaje:
• nu permit emiterea unor concluzii care să se poată generaliza;
• nu permit aprecierea frecvenţei bolii;
• nu permit analiza statistică a datelor.
3.3.4. Studii corelaţionale (ecologice)
Studii corelaţionale (ecologice), compară frecvenţa unui factor de risc din sânul unei
populaţii cu prevalenţa sau incidenţa unei boli secundare acţiunii factorului de risc,
plecând de la date deja cunoscute.
Unităţile de analiză sunt populaţii sau grupuri de persoane, compararea făcându-se:
• între populaţii din diverse ţări, la acelaşi interval de timp, chiar dacă populaţiile
au caracteristici diferite;
• la populaţia aceleaşi ţări, la intervale de timp diferite, această modalitate de
abordare permite să se evite unii factori de confuzie socio-economici.
Studiile ecologice sunt:
• ieftine
• uşor de realizat pe un timp limitat
• se bazează pe date statistice descriptive deja existente
Au însă şi unele dezavantaje, cum ar fi:
• validitate modestă
• nu se poate controla factorul “confuzie”
• pot conduce la interpretări hazardate
• pot să apară erori sistematice
• nu pot realiza legătura individuală între expunere şi efect, asocierile care se
observă între variabile la nivel de grup nu reflectă în mod necesar asocierea
care există la nivel individual.

47
3.3.5. Studii transversale
Studii transversale (în secţiune, de prevalenţă) sunt studiile care permit să se
măsoare în acelaşi timp, expunerea la factorii de risc şi efectul.
Realizează o secţiune în morbiditatea sau mortalitatea unei populaţii la un moment dat.
Stabilesc prevalenţa, amploarea fenomenului, distribuţia geografică a bolii,
repercusiunile sociale ale bolii.
3.3.5. Studii caz-control
În studiile caz-control sunt incluse 2 loturi, un lot de persoane care prezintă boala
ce interesează studiul şi un lot de control (persoane fără boală). Se pleacă de la
cunoaşterea efectului (boala) căutându-se în general retrospectiv factorii de risc posibili
cauzatori, comparativ la cele 2 loturi.
Sunt studii longitudinale pentru că se referă la un timp mai îndelungat, nu doar la o
secvenţă în timp cum este cazul studiilor transversale, sunt studii de observaţie şi
analitice pentru că se bazează pe ipoteze care se verifică.
În afara modalităţii de colectare retrospectivă a datelor, există şi posibilitatea de
colectare continuă odată cu trecerea timpului.
Selectarea celor 2 loturi se face în prezent, expunerile se cercetează în trecut,
selecţia se bazează pe o singură boală, studiile pot însă compara o boală cu mai mulţi
factori de risc posibili (exemplu: cancerul pulmonar cu fumatul, poluarea aerului,
expunerile ocupaţionale la factorii cancerigeni).
Selectarea cazurilor cu boală se face din următoarele surse: pacienţi spitalizaţi
într-un spital sau într-un serviciu medical într-o perioadă de timp şi totalul bolnavilor
existenţi într-o anumită perioadă de timp.
Selectarea grupului de control trebuie să fie făcută din aceeaşi populaţie ca şi a
cazurilor, sursele fiind: pacienţi spitalizaţi cu alte boli decât cea studiată; populaţia
generală a aceleaşi localităţi; sau grupuri particulare (familie, cunoştinţe, etc.).
Stabilirea statusului de boală se face pe baza informaţiilor din fişele pacienţilor,
certificate de boală, foaie de observaţie clinică; iar informaţiile de expunere se obţin prin
interviu, prin completarea unui chestionar sau din înregistrări medicale. Procedura trebuie
să fie similară la lotul cu boală şi la martori.
În studiile caz-control se poate apela la eşantionajul:
- aleator (prin hazard)
- sistematic
- stratificat
3.3.7. Studii epidemiologice privind strategia de diagnostic
Un test sau un procedeu diagnostic poate aduce practicii medicale două beneficii:
• stabilirea mai exactă a diagnosticului, care este confirmat de legătura între
valorile testului şi boală;
• o mai bună decizie terapeutică.
Pentru aplicarea în practică a unui test este nevoie de o prealabilă evaluare a
avantajelor şi inconvenientelor acestuia.
3.3.8. Studii de cohortă
Sunt numite încă şi studii de urmărire sau de incidenţă şi fac parte din categoria
studiilor analitice. Reprezintă forma cea mai riguroasă de studii epidemiologice non
experimentale.
Obiectivul unui astfel de studiu este demonstrarea importanţei unui factor în

48
etiologia unei îmbolnăviri, prin stabilirea unor legături semnificative bazate pe teste
statistice şi prin cuantificarea acestor legături.
1. Design-ul studiului de cohortă
Studiul începe de la o cohortă de persoane fără boală, populaţie bine definită care
se va stratifica ulterior în două subgrupe similare:
- cu expunere la factorul de risc - selecţia se face la timpul prezent;
- fără expunere la factorul de risc - selecţia se face de asemenea la timpul prezent.
Ambele subgrupuri se vor urmări în timp, în viitor, colectarea datelor se face deci la
puncte diferite în timp, motiv pentru care studiile sunt longitudinale. Urmărirea loturilor
permite identificarea cazurilor noi de boală, ulterior făcându-se comparaţia între cele
două loturi .
3.3.10. Echivalenţa terapeutică şi echivalenţa farmaceutică
Două produse medicamentoase sunt echivalente farmaceutic dacă conţin aceeaşi cantitate
din aceeaşi substanţă activă, în aceeaşi formă farmaceutică şi cu aceleaşi modalităţi de
administrare.
Două produse sunt echivalente terapeutic dacă după administrarea în aceeaşi doză molară
efectele lor sunt esenţial aceleaşi.
Pentru aprecierea echivalenţei terapeutice se folosesc următoarele studii
epidemiologice:
• De bioechivalenţă, când produsul medicamentos produce concentraţii
măsurabile ale principiului activ dintr-un lichid biologic accesibil;
• Studii farmacodinamice sau studii clinice comparative, când medicamentul nu
produce concentraţii măsurabile ale principiului activ într-un lichid biologic
accesibil.

4. ETICA ÎN CERCETAREA MEDICALĂ

4.1. Principiile eticii medicale în cercetarea pe subiecţii umani
Orice studiu de cercetare clinică în care sunt implicați pacienți ridică probleme de
etică, cercetarea putând genera unele inconveniente subiecților.
Pentru a preveni apariția unor riscuri la subiecții incluși în cercetarea medicală,
există o legislație particulară națională și internațională, precum și instanțe la care
investigatorul trebuie să se refere.
Două dintre aceste documente au importanță deosebită: Declarația de la Helsinki a
Asociației Medicale Mondiale, care deși se referă la membrii acestei Asociații,fiind
primul document care a reglementat regulile etice ale cercetării biomedicale care implică
subiecți umani, s-a extins ulterior în foarte multe țări.
Un al doilea document este Convenția Oviedo a Uniunii Europene privind
reglementările de implementare a eticii în cercetarea biomedicală, fiind în același timp un
ajutor pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea drepturilor pe care
le au persoanele care participă la cercetarea medicală.
Sunt recunoscute patru principii ale cercetării medicale pe subiecți umani în care se
regăsesc toate valorile şi normele etice valabile:
• Principiul interesului şi beneficiul cercetării;
• Principiul inocuității cercetării;
• Principiul respectului persoanei;

49
• Principiul echităţii.
Principiul interesului şi beneficiului în cercetare se referă la maximizarea beneficiilor și
reducerea riscurilor. Cercetarea va trebui să aducă beneficii populaţiei în ansamblul ei,
beneficii care trebuie raportate la riscurile la care subiecţii pot fi expuşi. De asemenea
beneficiul trebuie să fie atribuit subiecţilor incluşi în studiu.
Principiul inocuităţii cercetării se referă la punerea în balanţă a beneficiului şi a
riscului (raportul risc-beneficiu) și la definirea clară a riscurilor care pot fi:
• riscuri fizice datorate unui test, unui nou medicament, etc;
riscuri de ordin psihologic (pierderea intimităţii, stress);
• riscuri consecutive unor constrângeri mai ales legate de prelevări de
produse patologice (sacrificarea timpului liber)
Riscul maxim trebuie să fie cel puţin echivalent cu cel la care sunt expuşi în mod
obişnuit pacienţii în cursul practicii medicale.
Atât beneficiile, cât şi riscurile trebuie definite clar la începutul studiului.
Principiul respectării persoanei. Subiectul implicat într-o cercetare medicală, trebuie
considerat un colaborator liber.
În protocol trebuie precizate procedurile care se vor aplica pentru a asigura
intimitatea persoanei şi confidenţialitatea datelor, atât în timpul culegerii cât şi după
obţinerea lor. Caracterul privat al datelor şi confidenţialitatea lor se impun şi mai mult în
situaţiile în care obţinerea datelor poate avea unele consecinţe. Spre exemplu în
abordarea problemelor psihiatrice, comportamentului sexual, toxicomaniei, infecţiei
HIV/SIDA.
Trebuie garantate măsurile de securitate privind confidenţialitatea, măsuri care
privesc: anonimatul, accesul limitat la date, imposibilitatea identificării subiecţilor în
situaţia publicării rezultatelor.
Dacă participanţii la studiu sunt recrutaţi dintr-o instituţie medicală, trebuie
accentuat faptul că, participarea sau refuzul participării nu sunt condiţionate de îngrijirea
medicală prezentă sau viitoare.
Principiul echității, repartiția corectă și onestă atât a beneficiilor cât și a riscurilor.
Toate studiile medicale efectuate pe subiecţi umani trebuie să înceapă cu un
consimţământ informat (CI), care are scopul de a proteja drepturile participanţilor la
studiu, de aceea CI trebuie să conţină informaţii despre studiul respectiv, cele mai
importante aspecte care trebuie menţionate sunt:
• obiectivele studiului
• ce se va întâmpla în timpul studiului (etapele studiului, ce se cere exact de la
participanţi)
• beneficiile şi riscurile potenţiale ale pacienţilor
• voluntariatul
• dreptul de a se retrage din studiu în orice moment, sau de a nu răspunde la
întrebări fără ca refuzul să împieteze accesul persoanei la serviciile medicale
la care are dreptul
• respectarea confidenţialităţii datelor atât în perioada de culegere cât şi ulterior
• dreptul participantului la studiu de a pune întrebări pe parcursul studiului, de aşi
exprima eventual dezacordul cu unele probleme
Evaluarea etică corectă depinde de:
• validitatea ştiinţifică a studiului;

50
• competenţa investigatorilor;
• existenţa facilităţilor tehnice performante pentru a nu aduce prejudicii
subiecților
• cântărirea riscurilor şi a beneficiilor pentru anumite categorii de persoane
vulnerabile cum sunt copiii instituționalizați, persoanele din detenție, prizonierii,
persoanele cu dizabilități psihice.
Trebuie să existe asigurarea că investigatorul nu profită, respectiv nu are avantaje
speciale lucrând cu asemenea persoane.
Abaterile de la normele eticii cercetării medicale constau în:
-falsificarea datelor (fabricarea lor, extinderea numerică);
-falsificarea materialelor folosite în cercetare (aparatură neperformantă);
-subraportarea sau raportarea exagerată a rezultatelor;
-plagiatul (însușirea de idei de cercetare, de rezultate, copierea unei lucrări);
-autoplagiatul (publicarea aceleiași lucrări concomitent la două reviste);
- includerea în studiu a unor persoane fără consimțământ; existența unor conflicte de
interes generate de rolul dublu de investigator și medic curant cu condiționarea
drepturilor la asistența medicală de acceptul la studiu;
-existența conflictelor de ordin financiar, spre exemplu interpretarea exagerată a efectelor
pozitive ale unor medicamente noi.
Referitor la lucrările științifice trimise spre publicare pot apare abateri de la
regulile etice. Astfel, omiterea intenționată dintre autorii unei lucrări a persoanelor care
au lucrat efectiv; introducerea de complezența a unor autori în lucrări științifice; pretenția
conducătorului unei unități de cercetare de a fi inclus ca prim autor sau pretenția de a fi
menționat între autori la orice lucrare efectuată în aceea unitate; abuz asupra unor
persoane din echipa de cercetare.
Pentru ca un proiect de cercetare să fie pus în practică este nevoie de aprobarea
Comitetului Instituţional de Etică.
Comitetele de etică sunt constituite în toate unităţile medicale în care se efectuează
cercetări medicale; sunt independente; au un mandat cu reguli de funcţionare şi
competenţă scrise.
Ele acordă avize scrise pentru studii clinice, avize bazate pe documentele care
trebuie să fie anexate:
• protocolul studiului
• dosarul subiectului
• consimăţământul informat
• informaţii pentru voluntari
Comitetul de etică are obligaţia de a înregistra documentele primite cu menţionarea datei,
iar aprobarea pentru efectuarea studiului trebuie emisă în scris după studierea
documentaţiei de către membrii comitetului.
4.2. Etica în cercetarea medicală efectuată pe animale
Problemele de bază pe care le ridică cercetările pe animale sunt: justificarea
utilizării animalelor în cercetare și condițiile în care se efectuează cercetarea.
Deoarece în studiile experimentale pe animale apar suferințe ale acestora trebuie analizat
dacă această suferință este justificată de beneficiile pe care rezultatele cercetării le aduc la
progresul medicinii.
Suferința animalelor trebuie să fie minimalizată și să existe o balanță echilibrată

51
între riscuri și beneficii.
Există încă o serie de studii care apelează la experimentul animal, studiile
toxicologice sunt însă cel mai frecvent mandatate în testarea ”premarketing” a unor
produse medicamentoase.
Trebuie de asemenea respectate și alte norme etice în experimentul animal, cum
ar fi: achiziționarea, transportul, nutriția, îngrijirea veterinară, monitorizarea efectelor
apărute pos-intervenție.
Ar fi de preferat renunțarea la experimentul pe animale, pentru început cel puțin
pentru studii în care el poate fi înlocuit cu alternative nebiologice sau cu modele
matematice, respectiv computerizate.
4.3. Etica în prelucrarea statistică a datelor
Utilizarea inadecvată a statisticii contravine respectării eticii şi se referă la două
aspecte:
• numărul insuficient de participanţi la studiu
• utilizarea neadecvată a mijloacelor statistice
Referitor la numărul participanţilor dacă este insuficient, rezultatele nu vor fi
concludente, nu se vor putea generaliza, în consecinţă subiecţii participanţi la studiu au
fost expuşi inutil unei stări de discomfort sau chiar de risc. Dacă numărul este excesiv,
înseamnă că va fi un număr mare de persoane care se vor găsi în aceiaşi stare potenţial
neplăcută. În ambele situaţii resursele umane şi materiale au fost folosite incorect fiind
deci o problemă de etică.
Utilizarea neadecvată a mijloacelor statistice poate genera rezultatele incorecte,
care aplicate, pot conduce la practici clinice eronate.
Corectarea rezultatelor fals pozitive şi fals negative va antrena cercetări
complementare ulterioare, cercetări care vor irosi resursele destinate cercetării.
5. PREZENTAREA ORALĂ
A UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE
Pentru o bună prezentare orală a unei lucrări ştiinţifice trebuie respectate
următoarele reguli:
• Pregătirea prezentării
􀀹 cunoaşteţi-vă foarte bine materialul
􀀹 pregătiţi-vă un cuprins şi notiţe
􀀹 exersaţi înainte de prezentare
􀀹 vizitaţi locul unde faceţi prezentarea
􀀹 asiguraţi-vă că există condiţii de proiecţie a materialelor
• Organizarea prezentării
􀀹 anunţaţi clar subiectul
􀀹 precizaţi de la început obiectivul studiului
􀀹 prezentaţi cuprinsul
􀀹 utilizaţi tranziţii la începutul fiecărui capitol al lucrării (o bună tranziţie
priveşte înapoi spre ceea ce s-a prezentat şi ceea ce urmează a se
prezenta)
• Folosirea unui stil adecvat
􀀹 expuneţi nu citiţi lucrarea
􀀹 fiţi calmi, prietenoşi, stabiliţi contact cu auditoriul

52
􀀹 folosiţi un limbaj adecvat, personalizat, clar, fără greşeli
• Vocea corespunzătoare
􀀹 proiectaţi-vă vocea pentru a fi auzit de întreg auditoriu
􀀹 faceţi pauze între fraze (nu uitaţi să respiraţi)
• Aspectul fizic şi manierele
􀀹 îmbrăcaţi-vă corespunzător
􀀹 staţi cu faţa la sală, nu la ecran
􀀹 evitaţi gesturile largi
􀀹 utilizaţi un indicator (pointer) pentru a ghida auditoriul
• Controlul emoţiilor
􀀹 fiţi cât mai relaxaţi
􀀹 controlaţi-vă emoţia
􀀹 concentraţi-vă asupra mesajului
􀀹 dacă totuşi aveţi emoţii nu vă scuzaţi, ci căutaţi să transformaţi emoţia în
energie pozitivă

53