Capitolul 3

Riscul Întreprinderii (Afacerii) şi Gestiunea (Managementul) acestuia

3.1 Introducere

Tendinţe recente în managementul corporaţiilor şi al firmelor mici şi mijlocii au dus la

creşterea importanţei managementului riscului în întreprinderi şi afaceri. Tot mai mulţi
specialişti privesc riscul ca fiind o parte integrantă a unui management al afacerii inteligent
(Carey şi Turnbull, 2001). Alţii descriu managementul riscului ca fiind acea caracteristică a
managementului care „identifică riscurile potenţiale relevante şi poate să se orienteze către
controlul acestuia” (Butterworth, 2001).
În anii 90 ai secolului trecut, o serie de dezastre financiare majore (de exemplu
falimentul grupului bancar Barings Bank, pierderile de miliarde de dolari înregistrate de anumite
afaceri pe Internet ş.a.) au atras atenţia asupra problemelor puse de instrumentele financiare
complicate apărute pe pieţele financiare scăpate de sub control. Drept urmare managementul
riscului a devenit o direcţie de cercetare majoră după ce, în anii anteriori se obţinuseră o serie de
rezultate parţiale în acest domeniu. De exemplu, teoria portofoliului a lui Markowitz, elaborată
în 1959 a fost iniţial aplicată pentru managementul portofoliilor organizaţiilor de asigurări. Sub
influenţa apariţiei unor noi tehnici, cum ar fi Value-at-Risk (VaR) prin care riscul poate fi
calculat pentru activităţi de zi cu zi şi pentru activităţi importante ale băncilor sau firmelor,
managementul riscului s-a dezvoltat foarte mult, trecând din aria de interes a instituţiilor
financiare către activităţile curente ale corporaţiilor şi întreprinderilor.
Cu toate acestea nu se poate spune că există în prezent o disciplină ştiinţifică bine
închegată care să permită studierea mijloacelor şi tehnicilor prin care riscul afacerilor să poată fi
studiat şi diminuat. Situaţia actuală oferă o imagine în care managementul riscului întreprinderii
apare ca o umbrelă sub care se adăpostesc diferite tehnici de management al riscului. Se
consideră că acesta constituie mai mult un cadru pentru abordarea şi tratarea riscurilor, o
modalitate prin care aceste riscuri sunt ordonate în raport cu diferite elemente care determină
apariţia şi dezvoltarea riscurilor implicate de activităţile unei întreprinderi.
Totuşi, studiind mai în profunzime lucrurile, se pot observa şi diferenţe în ceea ce
priveşte practica managementului riscului în întreprinderi. Într-un anumit context organizaţional,
diferite practici manageriale din domeniul riscului pot fi considerate ca formând o constelaţie de
mixuri manageriale care corespund particularităţilor organizaţiei în cauză.
 Vom aborda în continuare managementul riscului din două perspective. Prima este cea
legată de modalităţile concrete prin care acesta poate fi aplicat în mod sistematic în
managementul afacerilor întreprinderilor începând de la planul de afacere şi până la finalizarea
acestora.
A doua perspectivă priveşte modul în care riscul este legat de valoarea de piaţă a
afacerii sau întreprinderii. Tratarea modernă a riscului este cea care face legătura dintre procesul
de creare a valorii, inerent unei afaceri, şi riscul implicat de neatingerea sau chiar reducerea
valorii unei afaceri derulate într-o întreprindere. În acest proces sunt implicaţi toţi partenerii
dintr-o afacere, adică acţionarii, debitorii, managementul întreprinderii, angajaţii, clienţii şi
comunitatea în care întreprinderea funcţionează.
Printr-o astfel de definiţie, disciplina „Managementul Riscului Afacerii (Întreprinderii)”
devine un cadru pentru deciziile strategice luate de managementul întreprinderii. Ea poate
contribui efectiv la îmbunătăţirea procesului decizional care se desfăşoară la toate nivelurile
întreprinderii, dar poate să conducă şi la o creştere sustenabilă a valorii afacerilor desfăşurate
de o anumită întreprindere, contribuind în mod decisiv la sporirea valorii afacerilor respective,
deci la creşterea dividendelor acţionarilor, veniturilor managerilor şi angajaţilor şi satisfacţiei
clienţilor şi comunităţii în care se află întreprinderea.

3.2 Definiţii ale Managementului Riscului Afacerii (întreprinderii)

În ceea ce priveşte denumirea şi definirea domeniului ştiinţific ce se ocupă de studierea

riscului afacerilor şi a modalităţii în care acesta poate fi abordat, există astăzi diferite concepte
ce au fost propuse. De exemplu, „managementul riscului strategic”, „managementul riscului
integrat” sau „managementul riscului sistemic (holistic)” sunt câteva dintre denumirile ce au fost
propuse pentru domeniul amintit. Aceste concepte sunt în esenţă similare, ele insistând asupra
caracterului cuprinzător al abordării riscului afacerii şi a managementului riscului.
O astfel de definiţie, dată de Comitetul Internaţional pentru Managementul Riscului
Întreprinderilor, este următoarea:
„Managementul Riscului Întreprinderii este disciplina prin care o organizaţie din orice
domeniu industrial evaluează, controlează, exploatează, finanţează şi monitorizează riscurile
provenind din toate sursele în scopul creşterii valorii pe termen scurt şi termen lung a
afacerilor pe care le desfăşoară”.
O astfel de definiţie necesită anumite comentarii:

29
  Mai întâi, se afirmă că Managementul Riscului Întreprinderii este o disciplină.
Aceasta înseamnă că ea organizează şi prescrie anumite percepte şi metode ce privesc
comportamentul managementului unei întreprinderi, influenţează procesul de luare al
deciziilor şi, în final, devine parte a culturii organizaţionale a unei întreprinderi;
 În al doilea rând, Managementul Riscului Întreprinderii se aplică în toate domeniile
industriale, şi nu numai industriei asigurărilor sau industriei bancare, cum se credea
până de curând;
 În al treilea rând, apare caracterul de proces al managementului riscului,
specificându-se diferite etape prin care trebuie să se treacă dacă se doreşte reducerea
sau eliminarea riscului;
 În sfârşit, apare clar menţionat scopul urmărit prin acest proces, anume creşterea
valorii de piaţă a afacerii, care, de exemplu, se poate măsura prin evoluţia preţului de
piaţă al acţiunilor firmelor sau prin mărimea dividendelor pe care afacerea le aduce
proprietarilor.
O astfel de definiţie consideră toate sursele de risc şi nu numai riscurile întâmplătoare,
cum este cazul în contabilitate, de exemplu. De asemenea, sursele de risc sunt tratate în mod
egal, neinsistându-se asupra riscului financiar, ca în cazul băncilor.
O altă definiţie este cea dată de COSO (Committee of Sponsoring Organizations –
www.coso.org - este o organizaţie voluntară din sectorul privat dedicată îmbunătăţirii calităţii
rapoartelor financiare prin sporirea eticii în afaceri, controale interne eficiente şi aplicarea
guvernanţei corporative).
Aceasta defineşte managementul riscului întreprinderii ca „un proces, întreprins de un
întreg corp de directori, manageri şi alt personal, aplicat în mod strategic şi în întreaga
întreprindere, proiectat pentru a identifica evenimentele potenţiale care pot afecta întregul, a
păstra riscul în limitele date de apetitul pentru risc şi a determina o asigurare rezonabilă
privind atingerea obiectivelor entităţii”. Această definiţie este una în sens larg, reflectând
conceptele fundamentale care sunt luate în considerare în managementul riscului la nivel de
afacere, întreprindere sau companie.
Aceste concepte pot fi explicitate în modul următor:
1) Riscul este un proces, apărând şi difuzându-se prin întreaga entitate (organizaţie);
2) Efectuat de oameni aflaţi la diferite nivele ierarhice ale unei organizaţii;
3) Aplicat la nivel strategic;
4) Aplicat în întreaga întreprindere, la fiecare nivel şi unitate şi incluzând un întreg
portofoliu de probleme privind riscul;

30
 5) Proiectat să identifice evenimentele potenţiale afectând entitatea şi păstra riscul în
apropierea apetitului (preferinţa) pentru risc;
6) Capabil să producă o asigurare rezonabilă pentru managementul entităţii şi
conducerea întreprinderii;
7) Angrenat să atingă obiective în una sau mai multe categorii separate dar
suprapuse – el constituie un mijloc pentru atingerea unui scop şi nu un scop în sine.
Această definiţie este intenţionat cât mai cuprinzătoare. Ea captează conceptele cheie
fundamentale cu ajutorul cărora companiile şi alte organizaţii abordează riscul, constituind o
bază de aplicare între organizaţii, industrii şi sectoare. Aceste concepte se orientează direct spre
atingerea obiectivelor stabilite de o entitate particulară şi constituie o bază pentru definirea
efectivă a riscului de management al întreprinderii.
În acest context o entitate care stabileşte misiuni şi obiective strategice, selectează
strategia şi stabileşte o serie de obiective care urmează să fie atinse în cadrul întreprinderii.
Managementul riscului afacerii (întreprinderii) care stabileşte modalităţile de atingere a
obiectivelor, fixează apriori obiective incluse în patru categorii:
- strategice: scopuri de înalt nivel privind riscul, corelate cu şi susţinând misiunea
managementului afacerii;
- operaţionale (tactice): utilizarea eficientă şi efectivă a resurselor în vederea
combaterii diferitelor categorii de riscuri;
- de raportare: consolidarea raportării şi informării privind riscurile;
- de conformitate: punerea de acord cu legile şi reglementările în vigoare.
Această clasificare în categorii distincte nu trebuie să ascundă faptul că unele obiective
aflate în categorii diferite se pot suprapune, iar un obiectiv particular poate să aparţină uneia sau
mai multor categorii, se pot adresa unor entităţi diferite şi pot să se afle în responsabilitatea
directă a unor manageri diferiţi. Această clasificare permite, de asemenea, formularea distinctă a
ceea ce se aşteaptă de la diferitele categorii de obiective.
Deoarece obiectivele privind raportarea şi acordul cu legile şi reglementările în vigoare
se referă la control, componentă importantă a managementului întreprinderii, ne putem aştepta
ca aceste obiective să dispună de resursele necesare pentru realizarea lor. Totuşi, atingerea
obiectivelor strategice şi operaţionale constituie partea cea mai importantă a managementului
riscului datorită influenţei directe a acestora asupra performanţelor întreprinderii.

3.3 Principalele tipuri de management al riscului întreprinderii

31
 Studiul atent al diferitelor tehnici şi metode de măsurare şi control al riscului afacerilor
relevă faptul că există patru modalităţi principale prin care aceste metode pot fi încadrate în
practică.
Aceste patru modalităţi reprezintă doar tipuri ideale, în realitate întâlnindu-se însă
metode care rezultă prin combinarea în diferite proporţii a factorilor caracterizând cele patru
tipuri (modalităţi hibride).
Să descriem în continuare aceste patru tipuri de management al riscului.

a) Tipul I: Managementul orientat către risc

Managementul orientat către risc este o modalitate rezultată din preocuparea pentru risc a
instituţiilor financiare şi de dezvoltarea metodelor de cuantificare a riscului. El poate fi definit ca
măsurarea şi controlul riscurilor de piaţă, de creditare şi operaţional al unei organizaţii.
După reformele determinate de Acordul Basel II (www.bis.org/publ/bcbs107.htm) şi
întărirea măsurilor de supervizare a pieţelor financiare şi băncilor comerciale, managementul
orientat către risc s-a dezvoltat în direcţia stabilirii diferitelor limite pentru diferite tipuri de
risc. Un număr de tehnici specifice au evoluat pentru a măsura riscul de piaţă, riscul de creditare
şi riscurile operaţionale măsurabile (Marrison, 2002; Alexander, 2001). În centrul activităţilor
implicate de managementul riscului se află colectarea datelor pentru a construi distribuţiile de
pierderi pentru fiecare tip de risc. Motivul pentru care managerii riscului doresc să cunoască o
distribuţie a pierderilor determinate de fiecare categorie de risc este acela că astfel de
reprezentări ale pierderilor permit estimarea pierderilor ce ar putea fi determinate de evenimente
relativ improbabile, dar care pot provoca daune şi pierderi substanţiale atunci când apar.
Mărimea pierderii pe care s-ar putea să o sufere o afacere în astfel de condiţii se numeşte
Value-at-Risc (VaR). Multe dintre modelele actuale din domeniul managementului orientat către
risc se bazează pe determinarea VaR. Ele necesită însă date într-un volum foarte mare,
depinzând de natura riscurilor măsurate.
Progresele înregistrate în dezvoltarea unor metode cât mai exacte de măsurare a riscurilor
au dus la modificări majore în ceea ce priveşte reglementările bancare internaţionale. Acordul
cadru Basel II, despre care am amintit mai sus, este un exemplu în acest sens. Acest acord diferă
de cel anterior prin cel puţin două aspecte. Prima diferenţă constă în recunoaşterea tipurilor
diferite de riscuri şi a posibilităţii măsurării acestora. Pe lângă riscul de piaţă şi riscul de
creditare, Acordul Basel II introduce şi riscul operaţional. A doua diferenţă se referă la opţiunile
de măsurare care sunt disponibile băncilor. În această privinţă, Comitetul Basel recunoaşte că
unele bănci pot deţine capacităţi mai avansate de măsurare a riscurilor, cum ar fi modele interne

32
de risc, ceea ce ar permite acestor bănci să calculeze fiecare element al riscului. De notat, totuşi,
că în privinţa riscului de piaţă, recomandările Comitetului Basel II nu se deosebesc de cele
anterioare. Această extensie a capacităţilor de măsurare a băncilor a constituit un puternic
stimulent pentru abordarea separată (diferenţiată) a riscurilor, specifică managementului orientat
către risc.

b) Tipul II: Managementul integrat al riscului

Totuşi, apare o problemă dificilă, şi anume aceea legată de agregarea riscului, după ce
acesta a fost calculat diferenţiat pe principalele tipuri de risc. Dificultatea este legată de
varietatea metodelor de măsurare a riscului şi de corelaţiile care există între diferitele tipuri de
riscuri. Dezvoltarea recentă a unei măsuri comune pentru riscurile de piaţă, de creditare şi
operaţional permite firmelor să agrege riscurile cuantificabile într-un estimator al riscului total.
Acest estimator comun al riscurilor cuantificabile poartă numele de Capital Economic (de
Risc).
Capitalul Economic constituie cantitatea de capital care ar trebui utilizată de către
companie pentru a acoperi toate datoriile provocate de producerea celui mai prost scenariu –
inexistenţa pieţei pentru produsele întreprinderii, pierderi operaţionale, la returnarea creditelor
sau din asigurări.
Superioritatea metodei determinării Capitalului Economic constă în faptul că ea oferă o
singură măsură pentru toate tipurile de riscuri care pot fi estimate. Chiar dacă există un număr de
metode diferite de calcul al Capitalului Economic, cadrul de bază şi principiile de calcul rămân
aceleaşi.
Comitetul Basel a certificat şi el metodologia de calcul a Capitalului Economic care în
ultimii ani a devenit tot mai popular printre practicieni. Dar forţa reală din spatele acestei
modalităţi de abordare a riscurilor este comunitatea agenţiilor de rating. Băncile consideră, de
exemplu, mărimea Capitalului Economic ca fiind furnizată de o rată acordată de o agenţie de
rating. Capitalul Economic apare astfel ca fiind măsura pierderii probabile maxime pe care
banca ar trebui să o suporte pentru a justifica alegerea unei rate de creditare ţintă.
De exemplu, firmele cotate cu AA de către Agenţia Standard&Poor au o probabilitate de
faliment egală cu 3% pe un orizont de un an. Dacă o bancă acordă un credit unei astfel de
întreprinderi, atunci nivelul de capital corespunzător (Capitalul Economic) pentru a păstra firma
în stare de solvabilitate de-a lungul unei perioade de un an este stabilit cu un coeficient de
încredere de 97%. Datorită nivelului de încredere mai înalt aplicat, cantitatea de capital
economic va fi, în general, mai mare decât suma minimă reglementată pentru un credit acordat

33
unei astfel de întreprinderi (provizion de pierdere = rezerva pe care o bancă este obligată să o
depună la Banca Centrală – de regulă – atunci când acordă un credit unei afaceri caracterizată de
un anumit grad de risc) înainte de apariţia indicatorului Capital Economic.
Capitalul economic, ca un instrument de măsurare, constituie de fapt o reformulare a
cantităţilor VaR utilizând un set de parametri care corespund standardului de solvabilitate şi nu
regulilor de acoperire a pierderilor, aşa cum fac de fapt reglementările bancare. El poate fi
calculat pentru riscurile de piaţă, de creditare şi operaţional, cu ajutorul unor aprecieri de valoare
dacă datele nu sunt suficiente sau nu pot fi simulate (mai ales în cazul riscului operaţional).
Astăzi, Capitalul Economic constituie un mijloc promiţător pentru instituţiile financiare
care alocă capital către întreprinderi şi afaceri. Acest lucru se întâmplă mai ales datorită
posibilităţii metodei bazate pe Capitalul Economic de a agrega riscurile. În timp ce alocarea
internă a capitalului este o cerinţă regulatorie, cea bazată pe Capitalul Economic nu reprezintă
aşa ceva. Comitetul Basel a lăsat acest lucru la dispoziţia băncilor ca o opţiune.
Capitalul Economic ca un indicator comun pentru diferitele tipuri de riscuri măsurabile,
creează un cadru coerent şi uşor de înţeles, cel puţin în ceea ce priveşte aplicarea, în care
riscurile pot fi comparate şi agregate, atât în interiorul întreprinderii cât, mai ales, între
întreprinderi. Mai mult, pot fi stabilite anumite limite ale riscurilor acceptate pe baza unor reguli
privind solvabilitatea întreprinderilor, exprimate sub forma Capitalului Economic. Deci dacă
Capitalul Economic este aplicat, el poate deveni un nou limbaj al modalităţilor de stabilite a
limitelor riscului (controlul riscului).
Metoda Capitalului Economic dă naştere unui nou tip ideal de management al riscului, şi
anume Managementul Integrat al Riscului. Acesta poate fi definit ca fiind o metodă de
management al riscului care aplică principiul Capitalului Economic pentru a măsura, compara,
agrega şi controla riscurile întreprinderii (afacerii).
Nu se poate spune totuşi că această modalitate de management al riscului este
considerată de toate organizaţiile ca fiind mai bună decât cea anterioară. Astfel, băncile
elveţiene nu privesc deloc cu ochi buni o astfel de metodă şi chiar încearcă să o discrediteze,
deoarece ele stabilesc o rezervă (provizion de pierdere) de 200% din capitalul minim obligatoriu
pe care instituţiile financiare trebuie să îl depună atunci când acordă diferite forme de credit.
Diferenţa în cazul băncilor elveţiene constă în constituirea rezervei la o altă bancă de tip
comercial şi nu la Banca Centrală şi, ca urmare, în încasarea unei dobânzi la nivelul pieţei
pentru provizioanele constituite.

c) Tipul III: Riscul şi managementul valorii de piaţă a firmei

34
 Studii recente au arătat că riscul poate fi utilizat ca un instrument pentru măsurarea şi
controlul performanţelor unei întreprinderi (afaceri). Posibilitatea introducerii unor măsuri ale
performanţei bazate pe risc au dus la stimularea preocupărilor privind cuantificarea riscului şi
agregarea riscului care au coincis cu dezvoltarea unor concepţii privind necesitatea ca managerii
să acţioneze permanent pentru creşterea valorii întreprinderilor (afacerilor) pe care le conduc.
Aceste lucruri au condus treptat la constituirea unui alt tip de management al riscului, şi anume
la Managementul Riscului şi Valorii, care are trăsături caracteristice distincte faţă de celelalte
două tipuri prezentate mai sus. Deşi despre valoarea acţiunii şi legătura acesteia cu
performanţele întreprinderii se vorbeşte de mult timp, încă nu s-a stabilit o conexiune precisă
între modul în care evoluează valoarea unei acţiuni şi performanţele care sunt atinse de către o
întreprindere de-a lungul ciclului său de viaţă. Destul de recent a apărut managementul bazat pe
valoare ca modalitate concretă de a conduce o afacere astfel încât valoarea acesteia să
înregistreze permanent creşteri pe piaţa acţiunilor.

d) Tipul IV: Riscul ca proces

Managementul riscului afacerii poate fi considerat ca un proces care parcurge mai multe
etape (Figura 3.1).

Stabilirea Identificarea Analiza/ Evaluarea/ Tratarea/

Cuantificarea Integrarea Prioritizarea Exploatarea
contextului riscurilor riscurilor
riscurilor Riscurilor Riscurilor

Monitorizare şi revizuire

Figura 3.1 Etapele procesului de Management al Riscului

Stabilirea contextului, primul pas al procesului, presupune stabilirea contextului intern,

extern şi a contextului managementului riscului.
Contextul extern începe cu definirea relaţiei întreprinderii cu mediul său înconjurător.
Aici se includ identificarea punctelor tari ale întreprinderii, a punctelor slabe, a oportunităţilor şi
a capcanelor (analiza SWOT). Determinarea contextului identifică de asemenea diferitele

35
entităţi din mediul înconjurător cu care întreprinderea stabileşte relaţii: acţionari, clienţi,
angajaţi, comunitatea umană în care funcţionează întreprinderea (oraş, regiune, ţară) ca şi
politicile de comunicare cu aceste entităţi.
Contextul intern începe cu înţelegerea obiectivelor generale ale întreprinderii, a
strategiilor sale pentru atingerea acestor obiective şi a indicatorilor cei mai importanţi de
performanţă. Se includ aici şi deficienţele de organizare şi structura de guvernanţă.
Contextul Managementului Riscului identifică categoriile de risc cu relevanţă pentru
întreprindere şi gradul de coordonare dintre acestea în cadrul organizaţiei, incluzând şi adoptarea
unei metrici comune de măsurare a acestora.
Identificarea riscurilor, al doilea pas al procesului, include documentarea condiţiilor şi
evenimentelor (inclusiv a „evenimentelor extreme”) care constituie capcane materiale pentru
întreprindere în efortul său de a-şi atinge obiectivele sau reprezintă domenii care pot fi
exploatate pentru atingerea unui avantaj competitiv.
Analiza/cuantificarea riscurilor include calibrarea şi, dacă este posibil, determinarea
distribuţiilor de probabilitate ale rezultatelor pentru fiecare tip de risc. Acest al treilea pas al
procesului realizează inputurile necesare pentru următorii paşi, cum ar fi riscurile integrate şi
prioritizate. Tehnicile de analiză se întind de-a lungul unui spectru de metode cantitative şi
calitative, cum ar fi analiza senzitivităţii, analiza scenariilor şi analiza prin simulare aplicate
atunci când condiţiile o permit.
Riscurile integrate necesită agregarea distribuţiilor de probabilitate ale riscurilor
identificate, reflectarea efectelor de portofoliu şi de corelaţie şi exprimarea rezultatelor în funcţie
de impactul acestora asupra indicatorilor de performanţă cheie ai întreprinderii (de exemplu,
„profilul agregat al riscului” rezultat din suprapunerea profilurilor distribuţiilor de probabilitate
ale tipurilor individuale de risc = medie ponderată de probabilităţi în care ponderile sunt
coeficienţi de importanţă a riscurilor individuale).
Evaluarea/prioritizarea riscurilor este pasul ce include determinarea contribuţiei
fiecărui tip de risc la profilul agregat al riscului şi stabilirea priorităţilor astfel încât deciziile să
poată fi luate cu cea mai mare eficienţă.
Tratarea/Exploatarea riscurilor, un al şaselea pas, încorporează un număr de strategii
diferite, inclusiv decizia de a nu întreprinde nimic, reducerea, transferul sau exploatarea
riscurilor. Pentru riscurile întâmplătoare, mecanismul de transfer preferat trebuie să fie piaţa
asigurărilor. Pieţele de transfer ale riscului (pieţele asigurărilor) au fost dezvoltate pornind de la
acelea care realizau un echilibru între reţinerea şi gestiunea riscului şi, respectiv, transferul
riscului. În raport cu riscurile financiare, pieţele de capital au explodat în ultimele decade
permiţând asistarea companiilor să opereze cu riscul mărfurilor, riscul ratei dobânzii şi riscul

36
ratei de schimb. Până recent, companiile nu dispuneau de mecanisme de transfer al riscurilor
operaţionale sau strategice şi pur şi simplu trebuiau să găsească modalităţi de evitare a acestor
riscuri.
Monitorizarea şi revizuirea, pasul final, include măsurarea continuă a mediului
înconjurător şi a performanţei strategiilor de management al riscului. El oferă, de asemenea, un
context pentru considerarea riscului care este scalabil pe o perioadă de timp (un semestru, un an,
cinci ani). Rezultatele continuei revizuiri sunt utilizate pentru corectarea măsurilor anterioare şi
reluarea ciclului caracteristic procesului de gestiune a riscului.
Pentru sinteza şi urmărirea rezultatelor parcurgerii acestui proces se poate utiliza un tabel
care centralizează măsurile adoptate la fiecare etapă şi tipurile de riscuri cărora le sunt aplicate
aceste măsuri.
Tabel 3.1: Sinteza şi urmărirea riscurilor
Cadrul general al Managementului Riscului Întreprinderii
Paşii procesului Tipuri de riscuri
Întâmplător Financiar Operaţional Strategic
Stabilirea contextului
Identificarea riscurilor
Analiza /
Cuantificarea riscurilor
Integrarea riscurilor
Evaluarea /
Prioritizarea riscurilor
Tratarea/exploatarea riscurilor
Monitorizarea şi revizuirea
riscurilor

3.4 Studiul de caz 3 - Compania „Rulmentul de Oţel S.R.L.” – seminarul 3

Se consideră o întreprindere producătoare de produse de oţel cum ar fi rulmenţi pe bile,

utilizaţi în construirea altor tipuri de maşini (automobile, macarale, poduri rulante etc.).
Întreprinderea „Rulmentul de Oţel S.R.L.” funcţionează într-un oraş din sudul României şi este
o afacere privată, utilizând forţă de muncă locală sindicalizată având o calificare medie şi înaltă
în domeniu. Ea este localizată în apropierea unui râu al cărui curs nu este îndiguit.
Întreprinderea „Rulmentul de Oţel S.R.L.” este expusă unui număr de riscuri
întâmplătoare. Riscurile întâmplătoare cele mai probabile includ posibilitatea de incendiu şi de
inundaţie care pot distruge instalaţii şi echipamente şi conduce la pierderi de venit (de exemplu,
datorate întreruperii lucrului). Un al doilea tip de risc întâmplător include rănirea şi

37
îmbolnăvirea angajaţilor, inclusiv răniri din accidente de muncă (ceea ce ar necesita plata unor
compensaţii către muncitori), datorită utilizării în producţie a unor maşini şi instalaţii din
industria grea, aspect ce face compensaţiile plătite acestora să fie substanţiale. Un al treilea tip
de riscuri întâmplătoare poate include posibilitatea de alunecare şi cădere a vizitatorilor, datorită
existenţei pe podele a unor bile utilizate în producerea rulmenţilor.
Deoarece „Rulmentul de Oţel S.R.L.” are vânzări importante în Europa şi China, este
expusă riscului ratei de schimb, unul dintre riscurile financiare importante. „Rulmentul de Oţel
S.R.L.” este expusă tangenţial unui risc al ratei de schimb suplimentar datorită faptului că ea
cumpără oţelul de la companii din Uniunea Europeană, preţurile de cumpărare fiind influenţate
de raportul de schimb Euro/Leu. Alte riscuri financiare pentru „Rulmentul de Oţel S.R.L.” ce
trebuie considerate este riscul produselor (datorită schimbării posibile a preţurilor materiilor
prime utilizate în producţie) şi riscul de creditare (datorită creditelor contractate pentru
achiziţionarea liniilor de producţie)
Întrucât mulţi dintre muncitori sunt afiliaţi sindicatului local al lucrătorilor în industria
oţelului, relaţiile de muncă reprezintă un risc operaţional semnificativ al „Rulmentului de Oţel
S.R.L.”. Deoarece compania este privată, planificarea succesiunii la conducerea firmei este
critică în momentul în care proprietarii actuali decid fie să o vândă, fie să o treacă sub controlul
moştenitorilor lor, întrucât „Rulmentul de Oţel S.R.L.” cheltuieşte un timp considerabil pentru a
asigura eficienţa şi buna funcţionare a maşinilor şi continuitatea proceselor de producţie din
cadrul companiei.
Riscurile strategice pentru „Rulmentul de Oţel S.R.L.” includ fluctuaţiile cererii de
rulmenţi şi preţul de piaţă pentru produsele finite (şi produsele de substituţie), competiţia din
partea ofertanţilor de alte produse de oţel, măsurile de reglementare în domeniu şi progresele
tehnologice în domeniul maşinilor şi instalaţiilor pentru producţia de rulmenţi de oţel.
Întreprinderea „Rulmentul de Oţel S.R.L.” are un Comitet de Management al Riscului
care este condus de directorul financiar, având reprezentanţi din compartimentele de Control,
Calitate, Resurse Umane, Marketing şi Finanţe. Un reprezentant al sindicatelor din întreprindere
este invitat periodic la adunările Comitetului. Pentru a avea la bază criterii comune pentru
abordarea riscurilor, compania a adoptat o metodă bazată pe Value at Risk, cu o perioadă de
calcul anuală.
În studiul nostru, „Rulmentul de Oţel S.R.L.” a utilizat o varietate de metode (de
exemplu, date, întâlniri interne, sesiuni brainstorming şi auditare internă) pentru a identifica
riscurile semnificative întâmplătoare, financiare, operaţionale şi strategice descrise mai sus.
Urmează acum analiza şi cuantificarea riscurilor în funcţie de sursele acestuia. Cum s-a
observat mai sus, compensaţiile pentru muncitori reprezintă un risc întâmplător semnificativ

38
pentru companie. Totuşi, există un număr de date referitoare la expunerea la acest risc şi, bazat
pe trendurile privind costurile viitoare, compania este capabilă să determine aşteptări rezonabile
privind aceste costuri şi variabilitatea lor în decursul următorilor ani.
Compania monitorizează regulat conturile sale de vânzări şi de plăţi, inclusiv analizează
creditele acordate principalilor săi clienţi (până la plata comenzilor) înainte de extinderea
acestora prin credite adiţionale. Deşi toate vânzările sunt efectuate în Euro, comenzile din afara
Uniunii Europene reprezintă 10% din totalul vânzărilor şi compania trebuie să ia în considerare
hedgingul (asigurarea-acoperairea) împotriva devalorizării valutelor respective.
Contractele de muncă ale angajaţilor expiră în următorii trei ani şi deşi relaţiile cu
angajaţii şi sindicatul sunt considerate bune, managementul companiei a cerut compartimentului
de Resurse Umane să construiască „scenariul cel mai bun”, „scenariul aşteptat” şi „scenariul cel
mai rău” în ceea ce priveşte estimarea salariilor şi beneficiilor pe care muncitorii se aşteaptă să
le primească în viitor. Ca o parte a celui mai rău scenariu, managementul a cerut
departamentului financiar să estimeze impactul unei dispute prelungite cu sindicatul şi efectele
acesteia asupra veniturilor, costurilor şi stocurilor.
Compania cumpără oţelul în cea mai mare parte de la producători interni, chiar dacă unii
competitori au un avantaj cumpărând oţel mai ieftin din străinătate. Compania monitorizează de
asemenea nivelul preţurilor pentru produsele sale finite în relaţie cu costurile materiilor prime,
produsele competitorilor şi produselor substituibile.
Comitetul de management al Riscului format în cadrul companiei şi consultanţii externi
contactaţi de către acesta au început să dezvolte un model de simulare structural pentru a integra
toate riscurile. Diferitele componente ale modelului sunt susţinute de un generator de scenarii
economice stohastice.
Tema seminar:
În baza informaţiilor prezentate anterior în studiul de caz „Rulmentul de Oţel S.R.L.”,
completaţi tabelul 3.1.

Tema pentru dosarul de aplicaţii practice:

Într-o manieră similară studiului de caz 3 descrieţi situaţia unei alte afaceri / întreprinderi
activă pe piaţa internă sau externă şi completaţi tabelul 3.1 pentru respectiva situaţie. Nivelul de
detaliere a informaţiilor (utilizarea sau nu a unor date numerice) rămâne la latitudinea voastră,
dar el va influenţa punctajul final acordat acestei teme.

39