MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN AFACERILE

AGROALIMENTARE

TEMA 1 – INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN

AFACERILE AGROALIMENTARE

Consideraţii preliminare

Delimitări teoretice
O abordare conceptuală

TEMA 2 – FINANŢAREA AFACERILOR AGROALIMENTARE

Intermedierea financiară în afacerile agroalimentare

Asimetriile informaţionale ale pieţelor de afaceri

Banci de afaceri, Case de economii şi de credit implicate în sectorul

agroalimentar

TEMA 3 – CUPLUL PERFORMANŢĂ – RISC ÎN CONDIŢIILE

DEZVOLTĂRII SUSTENABILE

Performanţa firmelor din sectorul agroalimentar în condiţiile

dezvoltării sustenabile

Conceptul de performanţă
Obiective şi utilizatori
Necesitatea măsurării performanţelor firmei
Indicatori şi rate de apreciere a performanţelor
Dezvoltarea sustenabilă a pieţelor şi a firmei. Conceptul de sustenabilitate

Riscul asociat afacerilor agroalimentare

Cuplul risc – rentabilitate, aspecte şi dimensiuni financiare

Necesitatea studierii aspectelor financiare cu privire la planificarea cuplului risc –
rentabilitate la nivelul firmei din sectorul agroalimentar

TEMA 4 – INCURSIUNE ÎN PROBLEMATICA RISCURILOR

Tipologia riscurilor în afacerile agroalimentare

Analiza riscurilor financiare
Analiza riscurilor non-financiare

TEMA 5 – OBIECTIVE, FUNCŢII ŞI PARTICULARITĂŢI ÎN

MANAGEMENTUL RISCURILOR ASOCIATE AFACERILOR
AGROALIMENTARE

Obiective şi funcţii în managementul riscului afacerilor

agroalimentare

Particularităţile sectorului agroalimentar

TEMA 6 – MĂSURAREA RISCURILOR ASOCIATE AFACERILOR

AGROALIMENTARE

Metode şi instrumente de masurare şi cuantificare a riscurilor

Indicatori şi rate de apreciere

TEMA 7 – MODALITĂŢI DE PREVENIRE, LIMITARE ŞI CONTROL AL

RISCURILOR ÎN AFACERILE AGROALIMENTARE

REMARCI FINALE

BIBLIOGRAFIE
TEMA 1 – INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL RISCURILOR ÎN
AFACERILE AGROALIMENTARE

Ştiinţa se face cu fapte după cum o casă se face cu pietre; dar o acumulare de fapte nu
este ştiinţă, după cum o grămadă de pietre nu este o casă. (H. Poncaire)

Consideraţii preliminare

Studiul problematicii performanţelor şi riscurilor, presupune, în general,

analiza acelor aspecte financiare cu privire la cuplurile performanţă –
risc, risc – rentabilitate şi lichiditate - profitabilitate, identificarea,
cunoaşterea şi abordarea semnificaţiilor, interdependenţelor,
componentelor noţiunilor, a conceptelor acceptate, atât de teoria cât şi
de practica profesională, financiară.
Definirea celor două concepte, din perspectiva creşterii nivelului de
competitivitate a firmelor româneşti, presupune cunoaşterea, pe de o
parte a acelor patternuri de manifestare a acestora, susceptibile a
creiona un traseu, relativ uşor de recunoscut, iar pe de altă parte
reprezentarea caracterelor specifice, fiecărui proces de în parte,
capabile să deconspire laturile, componentele, funcţionalităţile şi
ipostazele diverse ale acestora.
Discursul cu privire la o secvenţă rezonantă a performanţei şi riscurilor, anume
latura financiară a acestora, include obligatoriu noţiunile de analiză
financiară, indicatori şi rate de apreciere.
Toate acestea afirmate în condiţiile responsabilizării managerilor
firmelor pentru fiecare etapă de parcurs.
Înţelegerea noţiunilor în ansamblul corelat al tuturor laturilor şi
acţionarea acestora în scopul înlăturării efectelor negative generate de
evoluţia din sfera respectivă de activitate, conferă substanţă şi
introduce obligatoriu în ecuaţie noţiunea de risc.
În esenţă, discuţia se poartă pe terenul firmei, spaţiul de
întrepătrundere a caracteristicilor financiare, administrării, deciziei şi
controlului financiar, asumându-se utilizarea eficientă a fondurilor
firmei, capitalul propriu plus resursele atrase, planificarea şi
optimizarea veniturilor şi cheltuielilor acesteia pentru atingerea
obiectivelor de creştere şi dezvoltare, performanţă şi profit.
Aspectele semnalate mai sus pot conduce firmele către un comportament
orientat către performanţă.
O firmă nu poate supravieţui, nu se poate dezvolta, decât dacă
răspunde într-o manieră sustenabilă nevoilor pieţei.
Managementul utilizează un ansamblu coerent de concepte, metode,
tehnici şi instrumente, cu ajutorul cărora prelucrează şi interpretează
informaţiile interne şi externe, furmulând aprecieri şi judecăţi de
valoare asupra activităţii firmei, pe baza cărora livrează recomandări
pentru evoluţia ei, pentru performanţă sustenabilă, în condiţii de
cunoaştere a riscurilor şi a mediului concurenţial dinamic.
Analiza financiară identifică, repertoriază şi ierarhizează
caracteristicile financiare ale firmei. Principiile de bază ale analizei
financiare, la nivelul firmei, se referă la investigarea cu prioritate a
aspectelor privind funcţionarea firmei, abordarea dinamică a
comportamentului financiar, aprecierea rezultatelor în acord cu mediul
concurenţial, precum şi la evaluarea gradului de vulnerabilitate şi risc.

Delimitări teoretice
Discursul cu privire la managementul riscurilor în afacerile agroalimentare
impune cu evidenţă o decodificare a termenilor.
Toate cele patru componente reprezintă concepte de interes major
pentru mediul economico – financiar. Ele au suficientă
reprezentativitate fiecare pentru a trasa direcţii de acţiune,
participanţilor la pieţele financiare.
Managementul este un concept complex, cu multiple semnificaţii. Este
câmpul în care se întrepătrund politicile şi strategiile, administrarea şi
resursele umane, se iau decizii şi se execută controlul necesar
implementării obiectivelor optime pentru dezvoltarea afacerilor,
asigurarea dezvoltării, creşterii şi profitului. Este necesară o evaluare a
perspectivelor de viitor, o previziune care să plece de la premise
ştiinţifice, în scopul înlăturării evoluţiilor negative din sfera respectivă
de activitate şi ale acţiunii riscurilor specifice.
Riscul este simplu definit ca pierdere asociată unor evoluţii adverse ale
rezultatelor sau probabilitatea ca un eveniment nefavorabil să se
producă. Se caracterizează prin expunerea la risc, sensibilitatea la risc
şi hazardul care l-a cauzat.
Managementul riscurilor este un ansamblu de instrumente, tehnici, măsuri,
metode şi dispozitive organizatorice necesare firmelor pentru a
performa. Acestea nu sunt fixe, se găsesc într-o evoluţie progresivă, se
diversifică, capătă noi dimensiuni, evoluează, practic, odată cu mediul.
Managementul riscului are un rol esenţial în strategia de ansamblu a
firmelor, iar în ansamblul modalităţilor de gestiune, activele şi pasivele
ocupă un loc central.
Afacerile reprezintă tipuri de acţiuni şi activităţi economice şi
financiare proprii sistemului de piaţă. În esenţă constau în încheierea şi
derularea de tranzacţii, cu scopul obţinerii de către participanţi a
anumitor avantaje, materializate în profit. Afacerile implică, în acelaşi
timp, asumarea de către participanţi a unor riscuri, precum şi aplicarea
unui set de criterii raţionale, privind formularea opţiunilor, adoptarea
deciziilor şi evaluarea performanţelor. Afacerea se găseşte, astfel, între
performanţă şi risc, crează un cuplu strâns performanţă – risc.
Managementul riscurilor în afaceri reprezintă abilităţile şi capabilităţile
întreprinzătorilor de a realiza gestiunea riscurilor, determinând situaţii
de succes sau dimpotrivă de eşec. Persoana care doreşte să-şi plaseze
dispnibilităţile băneşti în afaceri cât mai sigure capătă denumirea de
adversar al riscului.
Sectorul agroalimentar este constituit din agricultură, industrie alimentară
şi comerţul cu produse alimentare. Factorii de risc nu trebuie căutaţi,
însă, numai aici, ci şi în sectoarele care, împreună cu acesta, constituie
lanţul, filiera sau veriga determinantă pentru producţia
agroalimentară.
Managementul riscurilor în afacerile agroalimentare trebuie să conjuge
eforturile participanţilor la pieţe, să eficientizeze instrumentele şi
metodele de măsurare şi cuantificare, să coaguleze politicile financiare
şi agroalimentare şi nu în ultimul rând, să determine o schimbare a
mentalităţilor care să transforme, să dizolve, să ocolească, să
dezamorseze, limiteze sau atenueze riscurile cu impact major asupra
performanţelor.

O abordare conceptuală
Pornind de la asemenea consideraţii cu privire la performanţă şi risc este
evident că necesitatea studiului aspectelor financiare ale acesteia se
relevă aproape automat. Din cele prezentate mai sus rezultă că
structura sistemului agroalimentar, a firmelor mici şi mijlocii, în special,
reclamă existenţa unor acţiuni şi comportamente, evaluări şi decizii,
determinante pentru evoluţia viitoare a acestora.
 Performanţa poate fi considerată un concept deosebit de complex.
Ea este o stare de competitivitate a firmei, atinsă printr-un nivel de
eficacitate şi de eficienţă (productivitate) care să asigure o participare
sustenabilă pe piaţa liberă.
Percepţia asupra performanţei diferă în funcţie de utilizatorii
conceptului. De pildă acţionarii sunt preocupaţi, în special de
rentabilitate şi profit, angajatorii de consolidare, angajaţii de
stabilitate, creditorii de solvabilitate, furnizorii de lichiditate, iar clienţii
de perenitate.
Existenţa unui mediu concurenţial dinamic, creşterea nivelului de
competitivitate a firmelor româneşti, accentuează efectul tuturor
acestor elemente şi conduce la necesitatea unei mai bune funcţionări a
sistemului financiar, a componentelor sale, a comunicării şi funcţiei
financiare.
Funcţia financiară se operaţionalizează prin performanţă, în
cadrul căreia un loc important îl ocupă procesul decizional cu privire la
procurarea şi fructificarea capitalurilor, cu scopul final al realizării de
rezultate financiare pozitive.

TEMA 2 – FINANŢAREA AFACERILOR AGROALIMENTARE

Intermedierea financiară în afacerile agroalimentare

Intermedierea financiară a băncii depozitare care acordă şi creditele.

În condiţiile unui sistem rural coerent, o Bancă privată poate pune la
punct un sistem de intervenţie prin intermediari care face din ea un
“finanţator de gros”, lăsând distribuţia creditelor individuale în
responsabilitatea organizaţiilor intermediare de tipul caselor de credit
Agricol mutual Zonale şi Regionale.
Circuitele financiare vor fi în acest caz: Bancă, care împrumută Casele
mutuale locale şi Zonale prin intermediul unor unităţi de extension –
dezvoltare, care pot fi şi servicii descentralizate ale Ministerului
Agriculturii sau Agenţii de Plăţi pentru operare în Proiecte
internaţionale.
Împrumutul este apoi distribuit membrului individual de către Grupurile
Mutuale locale membre zonale astfel încât Casele Regionale au numai
funcţii financiare.
Reuşita acestei variante depinde, în principal, de asigurarea
următoarelor condiţii:
• calitatea serviciilor oferite de Casele Regionale sau de Unităţile de
Dezvoltare şi Grupurile de încredere săteşti;
• orientarea intervenţiilor Băncii nu către individul aflat la bază, ci
 către Grupurile mutuale, ca intermediari cu responsabilităţi de
încredere.

Sistemul Băncilor descentralizate (Bănci Populare) – oferă servicii

financiare complete, inclusiv gestiunea conturilor curente prin:
finanţarea operaţiilor comerciale la care se asociază, după caz, şi
operaţii internaţionale şi operaţii de leasing.
În această variantă Banca, pe baza unui program de
descentralizare a serviciilor sale, constituie Agenţii fixe şi mobile, care
îi asigură o acoperire cât mai bună a întregii zone sau regiuni.
Banca îşi pune, de asemenea, la punct un sistem de relaţii publice,
care difuzează informaţiile în legătură cu serviciile oferite publicului şi
colaborează strâns cu mass-media locală.
Banca operează în spiritul regulamentelor existente, dar asigură şi
un echilibru între legile vizând societăţile comerciale şi a celor privind
societăţile cooperatiste, după cum urmează:

a) Banca înscrie activitatea sa în cadrul general al cooperativelor de producţie şi

de comercializare a produselor agro-alimentare: porumb, lapte, păsări,
carne de vită, carne de porc etc. şi asigură împrumuturi acestor
cooperative şi grupuri. Rezultă avantajul cooperativelor mutuale care
pot interveni la bază, acolo unde majoritatea organizaţiilor
intermediare nu pot opera.
Rezultă astfel un timp apreciabil economisit de agenţii bancari
însărcinaţi cu acordarea creditelor şi o anumită reducere a costurilor
de intermediere financiară pentru bancă. Băncile Populare trebuie să
aibă în vedere şi posibilitatea apariţiei unor probleme la nivelul
membrilor grupurilor mutuale cum sunt: gestionarea
necorespunzătoare; necunoaşterea suficientă a legilor şi chiar
deturnarea creditelor care poate antrena imediat o criză de încredere.
Banca utilizează, de asemenea, structurile proiectelor agricole în
scopul asigurării serviciilor financiare pentru agricultorii implicaţi. Se
pot înregistra însă şi eşecuri, mai ales în ceea ce priveşte falimentul
anumitor proiecte. În acest caz, se recomandă întărirea disciplinei în
cadrul sistemului de creditare şi o monitorizare mai strânsă a
rambursărilor.

b) Banca colaborează cu Organizaţii neguvernamenale (ONG), cum sunt:

asociaţiile familiale; grupurile cooperatiste şi cele de producători, care.
sunt capabile să penetreze mai uşor în zonele rurale. O cooperare cu
acestea, se poate face în scopul obţinerii mai facile a creditelor pentru
micii producători. Guvernul poate contribui prin organizarea unor
centre de formare în domeniul tehnicii agricole, care vor asigura
formarea specialiştilor ce pot deveni mai târziu colaboratorii Băncii, în
difuzarea de informaţii şi servicii bancare.
 Crearea băncii cooperatiste în cadrul sectorului financiar
cooperatist, în care sunt incluse: organizaţiile cooperatiste de
marketing şi comercializare; organizaţiile cooperatiste de economii şi
de credit, respectiv Grupurile de credit agricol mutual. În această
abordare organizarea comercializării produselor se efectuează în
societatea cooperatistă de bază. Ea primeşte produsele membrilor şi
efectuează o primă transformare a acestora, înainte de a trimite
produsul Asociaţiilor/Agenţiilor de Comercializare, prin care se
realizează achiziţionarea produselor. Suma netă care rezultă din
această tranzacţie este oferită direct producătorilor.
Această cooperativă acţionează şi în calitate de instituţie
financiară intermediară, care asigură distribuţia creditelor şi
recuperarea acestora după vânzarea recoltei.
Aceleaşi operaţiuni pot fi realizate şi prin organizaţiile de Economii
şi de Credit (Casele mutuale locale şi zonale). Diferitele experienţe de
intermediere şi de legături instituţionale între bănci şi organizaţiile
intermediare, conduc la concluzia că nu există modele consacrate şi că
există şi alte posibilităţi de intermediere în situaţii specifice.
În concluzie, este esenţială identificarea unei organizări adecvate de
intermediere, interioare sau exterioare băncii, şi asigurării sale în
raport cu instituţia care răspunde de prevenirea şi asumarea riscurilor
dar şi în concordanţă cu contextul fiecărei zone sau regiuni agricole şi
a ţării respective.

Asimetriile informaţionale ale pieţelor de afaceri

Opţiunea celor care economisesc de plasare a fondurilor la

intermediarii financiari, în depozite de diferite tipuri şi naturi, în loc de
a împrumuta direct pe cei care au nevoie de resurse, se explică, parţial
prin asimetria informaţională a pieţelor financiare şi de afaceri.
Cel care urmează să plaseze fondurile disponibile, în cele mai multe
cazuri, nu dispune de capacitatea şi de informaţia necesară pentru a
evalua corect profitabilitatea afacerii finanţate. În schimb firma care
urmează să primească fondurile, dispune de suficiente informaţii pe
baza cărora să evalueze randamentul investiţiei sale viitoare. Se
produce astfel o asimetrie informaţională între cei doi participanţi la
tranzacţie.
Asumăm că managementul firmei ştie că proiectul de investiţii
comportă riscuri majore, dar îl prezintă ca fiind favorabil. În cazul
acesta managerii cunosc implicaţiile adverse, nefavorabile asupra celor
care avansează disponibilităţile băneşti. Acest aspect al asimetriei
informaţionale se numeşte selecţie adversă.
În continuare, asumând faptul că proiectul de investiţii respectiv a
primit finanţarea directă, în condiţii corecte de profitabilitate,
managementul se poate angaja în activităţi şi acţiuni riscante, care să
determine eşecul investiţiei, crescând riscul de afaceri şi financiar,
situaţie numită hazard moral.
Reducerea asimetriilor informaţionale, a selecţiei adverse şi a
hazardului moral, dar şi a costurilor de oportunitate, se realizează prin
apelul la specialişti, la intermendiari financiari, care în cazul afacerilor
agroalimentare, sunt reprezentaţi de băncile de economii, băncile
populare, cooperativele de credit, etc.

Structuri instituţionale pentru ameliorarea serviciilor financiare în

mediul rural
Un sistem coerent atractiv şi stimulativ de credit rural poate funcţiona
normal într-un mediu economic cât mai stabil, în care s-au constituit
circuite de aprovizionare şi vânzare raţionale şi eficiente şi s-a creat
deja o responsabilizare pozitivă a producătorilor agricoli şi
agroindustriali, dar şi a sistemului instituţiilor financiare de credit rural.
Creditul rural trebuie să fie bazat pe o structură suplă, rezultat al
cerinţelor şi acţiunii membrilor săi, care prin forme de organizare şi
structuri mai bine adaptate la contextul actual şi la caracteristicile
sistemului economic şi politic în evoluţie să asigure credite atractive şi
stimulatorii producătorilor agricoli şi sistemului de agribusiness, în
general.
9. Poate fi considerată esenţială adaptarea funcţionării la
mişcarea asociativă/ cooperatistă, încurajând grupurile cu
vocaţie cooperatistă. În această variantă sunt posibile
diverse orientări şi activităţi :
10. Se acordă prioritate calităţii în selectarea membrilor şi se insistă pe
puterea de convingere a promotorilor. Perioada normală de
realizare este de circa 3 ani şi permite testarea motivării membrilor
şi cultivarea solidarităţii ca trăsătură de caracter pe experienţa
pozitivă a unor grupuri durabile. Producătorii agricoli şi proprietarii
de terenuri agricole pot fi responsabilizaţi şi motivaţi prin
participarea grupului la cumpărarea de echipamente şi materiale
agricole, având ca sursă şi un aport personal, obţinut din economii
prealabile.
11. Organizarea apoi a grupurilor mutuale locale în Uniuni mici de Grupuri, la nivel
zonal şi semnarea unor Convenţii tripartite între: Bănci, Uniunea de
Grupuri şi Cumpărători/Beneficiari.
12. Pentru educarea corectă a membrilor grupurilor de credit mutual, Băncile pot
încuraja formarea Consiliilor Săteşti ca intermediai care girează
încrederea faţă de împrumutaţi în scopul îmbunătăţirii intervenţiilor
sale şi formării treptate a mentalităţii asociative şi financiare ale
membrilor, care primesc credite. Consiliul astfel constituit permite dezvoltarea
spiritului mutualist prin crearea şi a unui Fond de încredere mutuală care
să asigure o rată de acoperire de până la 60-70% din volumul
rambursărilor.
 Banci de afaceri, Case de economii şi de credit implicate în
sectorul agroalimentar

În vederea conceperii şi implementării unui sistem de credit mutual

agricol/rural este necesară analiza posibilităţii de atragere a economiilor
unui grup de arendaşi sau prestatori de servicii agricole, precum şi de
proprietari de terenuri agricole. Aceste economii pot constitui, la
început, sursele financiare necesare unor investiţii mici foarte
rentabile, care dau încrederea asociaţilor în sistemul creditului mutual.
Metodele de selecţie şi atragere în fondurile mutuale a
producătorilor agricoli şi a prestatorilor de servicii pentru agricultură,
precum şi a proprietarilor de terenuri agricole, reprezintă instrumente
eficiente pentru dezvoltarea aportului de economii şi a creditului
mutual, cu costuri mici de operare, dovedindu-se cea mai ieftină şi mai
sigură sursă de capital pentru producătorii agricoli.

Principiile de bază ale organizării sistemului de credit agricol mutual

sunt:
• Prioritatea intereselor de grup faţă de cele individuale izolate, în vederea
promovării şi susţinerii producătorilor agricoli capabili şi
performanţi;
• Practicarea regulilor democratice de luare a deciziilor de gestionare a fondurilor în
grup;
• Obţinerea profitului din operaţiuni financiare nu este prioritară,
acesta obţinându-se ca o consecinţă a creditului acordat pentru
finanţarea unor investiţii profitabile pentru toţi partenerii asociaţi.

Pentru crearea şi implementarea unui sistem de credit mutual, este

necesară pregătirea cu atenţie şi profesionalism a deciziilor iniţiale:
• opţiunea liberă a membrilor grupului pentru punerea în funcţiune
a sistemului şi crearea efectivă a grupului mutual;
• alegerea soluţiei celei mai adecvate pentru constituirea şi
demararea sistemului;
• stabilirea condiţiilor specifice de derulare şi implementare a
proiectului.

Aceste decizii sunt fundamentate pe cunoaşterea situaţiei existente în zona

geografică sau a specificului fiecărui grup mutual, dar şi a contextului
politic şi economic general.

Concluziile analizelor preliminare conturează mai multe variante de

abordare şi decizie posibile:
• Dacă statul este prea puternic angajat în economia agroalimentară
 şi nu este tranşant favorabil sistemului de credit mutual, iar
grupurile de producători sunt puţine şi neeficiente, se consideră că
este încă prematură lansarea constituirii grupurilor de credit
mutual.
• Dacă statul este dispus să-şi diminueze rolul şi este favorabil
creditului mutual se poate continua analiza şi dialogul şi se
recomandă demararea studiilor de fezabilitate.
• Dacă statul este net favorabil creditului mutual şi s-au organizat deja
grupuri de credit mutual proiectul de credit agricol mutual poate fi
demarat imediat.

În cazul unei decizii favorabile creării şi implementării sistemului se pot

desprinde două situaţii posibile:
1. Pregătirea şi punerea în aplicare progresivă a sistemului, pornindu-
se de la baza sistemului, respectiv de la crearea grupurilor de credit
agricol mutual şi a Caselor locale de credit agricol mutual
2. Elaborarea mai întâi a unui studiu de fezabilitate în legătură cu oportunitatea
constituirii sistemului de credit agricol mutual, care să fundamenteze
măsurile posibile pentru aplicarea cât mai rapidă a sistemului mutual
la toate nivelurile, în scopul colectării economiilor membrilor grupurilor
mutuale şi utilizării imediate a acestora pentru creditele iniţiale, în
acţiuni bine selectate şi oportune, care să asigure rentabilitate
semnificativă pentru producătorii agricoli.

Structura Caselor de economii şi credit agricol mutual

Experienţele acumulate în ţările occidentale, dar şi în alte ţări mai

slab dezvoltate, relevă utilitatea şi oportunitatea unei structuri pe mai
multe niveluri astfel:
13. Asociaţie sau grupare de producători locală, la nivelul uneia sau mai
multor localităţi limitrofe.

14. Gruparea asociaţiilor zonale pe arii teritoriale, care cuprind până la 8-

10 localităţi şi stabilirea locaţiei unde se poate crea Casa de credit
agricol mutual a zonei respective;

15. Gruparea Caselor zonale la nivel regional şi crearea Casei Regionale de credit
agricol mutual zonale;

16. Organizarea la nivel naţional, când apare şi posibilitatea absorbirii unor

Fonduri de dezvoltare rurală pe regiuni de dezvoltare şi statul este
interesat să participe şi să sprijine sistemul de credit agricol mutual.

Casa mutuală de credit agricol mutual şi de economii este o asociaţie

de tipul unei cooperative de credit locale, cu capital variabil.
 Organele sale de gestiune financiare sunt numai două şi anume: Adunarea
Generală a Acţionarilor şi Consiliul de Administraţie, ai cărui membrii
sunt desemnaţi de Adunarea Generală, dintre membrii asociaţi.
Membrii acestor case mutuale vor fi producătorii agricoli sau mici asociaţii
ale acestora. De menţionat faptul că fiecare producător agricol,
(proprietar sau fermier) îşi poate depune economiile sale personale la
Casele locale de credit mutual.

Toate cererile de credit se analizează de întreg grupul de asociaţi, după

care:
• Consiliul de Administraţie desemnează preşedintele sau/şi un comitet
de credit compus din 4 – 5 persoane.
• În cazul în care casa mutuală desfăşoară şi o activitate de colectare de
fonduri şi de manipulare a acestora, Consiliul de administraţie
desemnează un Comitet de supraveghere şi va angaja, un contabil
şi 1 sau 2 casieri.

Adunarea Generală, asistată de un consultant financiar independent va

putea alege între cele două variante operaţionale consacrate pe plan
internaţional pentru astfel de activităţii.
Casele nu fac operaţii bancare directe, acordă creditele direct
solicitantului aprobat pe baza economiilor colectate de la membrii
grupului mutual; de regulă casa de credit agricol este informală şi nu
are personalitate juridică, rolul ei este de a aviza cererile de credit din
zona respectivă, trecându-le prin Comitetul de Credit şi acordându-le
direct solicitanţilor aprobate.
Casele realizează acţiuni de colectare a economiilor de la membrii cu
depunerea lor ca depozite în bănci şi apoi demararea unor operaţiuni
de creditare către solicitanţi. Casa mutuală de credit agricol va colecta
economiile asociaţilor şi va distribui prin tehnici operaţionale adecvate.
În acest caz este necesară prezenţa unui casier girant şi a unui casier
ajutor, plătiţi special pentru aceste activităţi, iar Comitetul de Credit,
va decide atribuirea creditelor din zona sa de competenţă.
După caz, Casa locală de credit agricol mutual şi de economii va
vărsa excedentul său la Casa Zonală sau direct în depozite la Bănci,
din care se va aproviziona cu numerar şi va consimţi acordarea de
avansuri din trezoreria disponibilă.
Casa Zonală/Regională de Credit Agricol Mutual este, de regulă, o
societate civilă de forma unei cooperative de credit cu capital propriu.
Organele de gestiune sunt similare cu cele ale Casei Zonale.
Asociaţii Casei Regionale de Credit Agricol Mutual sunt Casele
locale şi zonale de Credit agricol mutual. Asociaţiile de producători vor
putea adera şi direct la aceste Case Regionale.
Consiliul de Administraţie desemnează şi în acest caz preşedintele şi
un comitet de credit format din 4-5 persoane, precum şi pe Directorul
Executiv al Casei Regionale.
 Înfiinţarea caselor mutuale de credit rural şi economii se va face
ca urmare a elaborării unui proiect specific, pe etape eşalonate pe
perioada de punere în funcţiune, pornindu-se de la baza sistemului de
credit mutual. Sistemul va fi pus în funcţiune mai întâi la eşaloanele
locale, apoi la cele zonale şi regionale şi apoi la nivel naţional.

Crearea Casei Locale de Credit Agricol Mutual şi de Economii

Pe baza unor analize şi cercetări de teren se vor alege localităţile şi

zonele în care spiritul asociativ şi structurile de întrajutorare sunt mai
dezvoltate şi pot fi extinse şi consolidate.
În ţările cu experienţă redusă în domeniu şi mai slab dezvoltate
se recomandă crearea caselor mutuale la nivel local sau cel mult la
nivelul unei mici zone, grupând până la 8 – 10 localităţi rurale, sate sau
comune.
Mai multe proiecte de credit agricol mutual şi-au fixat un prag iniţial de
100 - 200 de exploataţii agricole familiale şi ferme cuprinse într-o
grupare locală zonală.
Proiectul trebuie să asigure şi îndrumarea şi apoi informarea
periodică a membrilor, precum şi formarea conducătorilor.
Conducătorii de grupuri mutuale formaţi, vor putea decide în
cunoştinţă de cauză, înfiinţarea Caselor mutuale şi extinderea lor la
nivel zonal şi regional.
Se vor urma apoi paşii cunoscuţi: se constituie adunări generale,
adoptarea statutului (Actul constitutiv) şi se vor desemna membrii
consiliului de administraţie. La rândul său Consiliul de Administraţie va
desemna Preşedintele şi membrii comitetului de împrumuturi şi
girantul.
Casa Regională de Credit Agricol Mutual va cuprinde 10 – 12 Case locale şi
zonale de Credit Mutual şi de Economii şi se va înfiinţa, de regulă, în
localitatea unde se află un organism administrativ al Regiunii de
Dezvoltare, situându-se dacă este posibil şi la o distanţă echilibrată
faţă de casele mutuale aderente.
Înfiinţarea Caselor Regionale de Credit Rural va fi posibilă la 2 – 3
ani după pornirea proiectului şi consolidarea Caselor locale şi zonale.
Se va constitui şi în acest caz Consiliul de Administraţie al Caselor
Regionale de Credit Agricol, în care vor fi reprezentate Casele locale şi
zonal asociate şi apoi organele executive.
Fondul de Dezvoltare a Creditului Agricol Mutual şi a Fondului de
Garantare la nivel Regional vor fi create conform recomandărilor făcute
anterior.
Evaluarea şi controlul acţiunilor de creditare şi rambursare, precum
şi de respectare a regulilor stabilite se va putea face la nivelul Caselor
Mutuale locale şi zonale, dar şi la nivelul Caselor Regionale, şi se va
efectua prin proceduri clare care să permită evoluţiei fiecărei entităţi
asociate şi evoluţia comparativă a acestora.
 În concluzie, Casa locală de credit mutual şi economii poate obţine
rezultate favorabile semnificative şi ameliorarea continuă a activităţilor
sale, cu condiţia respectării următoarelor condiţii: selectarea
membrilor grupurilor mutualiste după criteriul seriozitate şi calitate;
responsabilizarea membrilor grupurilor mutuale prin formarea,
sensibilizarea şi angajarea financiară efectivă a cestora; controlul
comercializării şi controlul veniturilor obţinute suplimentar şi
asigurarea rentabilităţii culturilor şi a altor activităţi practicate de
membri.

TEMA 3 – CUPLUL PERFORMANŢĂ – RISC ÎN CONDIŢIILE

DEZVOLTĂRII SUSTENABILE

Performanţa firmelor din sectorul agroalimentar în

condiţiile dezvoltării sustenabile

Performanţa poate fi considerată un concept deosebit de complex.

Ea este o stare de competitivitate a firmei, atinsă printr-un nivel de
eficacitate şi de eficienţă (productivitate) care să asigure o participare
sustenabilă pe piaţa liberă.
Percepţia asupra performanţei diferă în funcţie de utilizatorii
conceptului. De pildă acţionarii sunt preocupaţi, în special de
rentabilitate şi profit, angajatorii de consolidare, angajaţii de
stabilitate, creditorii de solvabilitate, furnizorii de lichiditate, iar clienţii
de perenitate.
Existenţa unui mediu concurenţial dinamic, creşterea nivelului de
competitivitate a firmelor româneşti, accentuează efectul tuturor
acestor elemente şi conduce la necesitatea unei mai bune funcţionări a
sistemului financiar, a componentelor sale, a comunicării şi funcţiei
financiare.
Funcţia financiară se operaţionalizează prin performanţă, în
cadrul căreia un loc important îl ocupă procesul decizional cu privire la
procurarea şi fructificarea capitalurilor, cu scopul final al realizării de
rezultate financiare pozitive.
De exemplu, decizia financiară de plasament, numită şi decizie de
investiţie este transpusă în practică prin operaţiuni şi tehnici de natură
financiară. Dintre aceste de remarcat sunt:
- operaţiunile de procurare a capitalurilor, de plasare a acestora
pe diferite canale financiare
- operaţiuni de vărsământ
- emisiuni de titluri financiare şi achiziţii de active financiare
- diversificarea produselor şi serviciilor oferite de firme
 - determinarea costului capitalului şi optimizări ale valorilor de
exploatare
- amortizarea capitalurilor fixe
- efectuarea de plăţi, garanţii şi asigurări
- participări la capitalul social al altor firme, etc.

În cadrul activităţii firmelor, analiza financiară reprezintă un

instrument indispensabil în luarea deciziilor la nivel microeconomic.
Studiul oricarei activităţi a unei firme presupune examinarea tuturor
deciziilor manageriale.
Cu ajutorul analizei financiare se realizează funcţia de informare a
centrului de decizie cu privire la activitatea firmei, funcţia de evaluare
a potenţialului tehnic şi economic al firmei, luarea de decizii în raport
de criteriile de eficienţă.
Una dintre modalităţile de analiză a aspectelor financiare este
utilizarea indicatorilor de performanţă.
Pentru evaluarea şi planificarea aspectelor financiare se utilizează
diferite sisteme de indicatori de performanţă, ai resurselor,
consumului, de eficienţă, de eficacitate, de rezultate, etc, precum şi
rate de apreciere a performanţelor. Câteva exemple: rata profitului,
rata utilizării activelor, rata rentabilităţii economice, efectul de pârghie,
rata rentabilităţii financiare.
Să luăm ca exemplu, rata profitului care se calculează ca expresie a
raportului dintre profitul net şi veniturile totale:
Pn
Rpr =  x100; (1 )
Tv
Unde:
Rpr – rata profitului;
Pn- profitul net;
Tv- total venituri.

Mărimea acestui indicator este dependentă de raportul dintre

venituri şi cheltuieli şi se poate calcula pe diferite grupe de activitati.
Modelul de analiză a ratei profitului va fi:

(Di1 + Comi1 + Rv1) – (Dp1 + Comp1 + Ach1+Chadm1 +R1 +Pv1 +i/pr1)

ΔRpr =x100 –
Di1+Comi1+Rv1

(Di0 + Comi0 + Rv0) – (Dp0 + Comp0 + Ach0+Chadm0 +R0 +Pv0 +i/pr0)

- x 100;
Di1+Comi1+Rv1
(2)
Unde:
Di1/0 – dobânzi încasate în anul de calcul şi în anul de referinţă
Comi1/0- comisioane incasate în anul de calcul şi in anul de referinţă
Rv1/0 –alte venituri în anul de calcul şi în anul de referinţă
Dp1/0 – dobânzi plătite în anul de calcul şi în anul de referinţă
Comp1/0 – comisioane plătite în anul de calcul şi în anul de referinţă
Ach1/0 –alte cheltuieli în anul de calcul şi în anul de referinţă
Chadm1/0 – cheltuieli administrative în anul de calcul şi în anul de referinţă
R1/0 – rezerve în anul de calcul şi în anul de referinţă
Pv1/0 – prevelari în anul de calcul şi în anul de referinţă
i/pr1/0 –impozitul pe profit în anul de calcul şi în anul de referinţă

Modelul (2) se poate scrie şi sub formă simplificată:

TV1-TC1 TV0-TC0
ΔPm=  x100 -  x100 (3)
TV1 TV0

În acest exemplu, factorii de influenţă asupra ratei profitului sunt:

profitul net – Pn
total venituri –TV
dobanzi incasate –Di
comisioane incasate – Comi
alte venituri Rv
total cheltuieli –TC

Profitul realizat de firmă trebuie să creeze acea stare de echilibru

fianciar care să permită dezvoltarea ei sustenabilă.
Sustenabilitatea reprezintă o construcţie instituţională, dimensiunile
pieţelor financiare sustenabile fiind influenţate puternic de fenomenele
care traversează astăzi economia mondială.
Sustenabilitatea presupune un interval de timp agreat, nefiind definită ca stare
a momentului.Ea asumă perpetuarea pe termen mediu şi lung a
stabilităţii echilibrului obţinut pe termen scurt, în condiţiile unei
anumite dinamicia economiei.
În consecinţă, factorii de sustenabilitate ai pieţelor financiare, se
impune a fi identificaţi şi luaţi în considerare pentru utilizarea, în
condiţii de eficienţă şi rentabilitate, a unui sistem complex de
instrumente financiare, soluţie viabilă în gestionarea riscurilor, în
direcţia dezvoltării durabile.
Factorii sustenabilităţii pieţelor financiare sunt acele condiţii ce
trebuie îndeplinite pentru a contribui la dezvoltarea, programată, a
sistemului financiar.
Conform acestei reprezentări, pentru pieţele financiare, sunt valabile
următoarele criterii de identificare a factorilor de sustenabilitate:
- eficienţa administrării şi utilizării instrumentelor financiare;
- complexitatea specifică sistemului financiar;
- condiţiile economice şi nivelul de dezvoltare al sistemului
macroeconomic.
Astfel, pornind de la conceptele anterior prezentate, pentru ca piaţa financiară
să fie sustenabilă, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii :
- să se dezvolte în cadrul sistemului complex de pieţe,
funcţionarea bazându-se pe eficienţa coordonării la nivelul
măsurilor specifice politicii financiare, rentabilitatea corelării,
la nivelul rezultatelor specifice politicii financiare;
- să fie create condiţii de eficienţă, atât din exterior cât şi din
interior şi anume: din exterior (adică din partea mediului de
acţiune) să fie create condiţiile de minimă eficienţă a pieţei
financiare, cum ar fi: rată de schimb flexibilă şi mobilitate
foarte bună a capitalului, iar din interior (adică din cadrul
sistemului de administrare) să fie asigurate condiţiile de
rentabilitate şi eficienţă în stabilirea obiectivelor operaţionale,
respectiv a instrumentelor financiare;
- din punct de vedere instituţional, cadrul legal, procedural şi
organizatoric, cu privire la aplicarea politicii financiare, să fie
de natură a spori eficienţa acesteia.
În conformitate cu aceste condiţii, principalii factori de sustenabilitate a
pieţelor financiare sunt:
- gradul de complexitate a sistemului financiar;
- gradul de coordonare a strategiilor financiare adoptate pe diferite paliere ;
- gradul de corelare a strategiilor financiare adoptate pe diferite paliere;
- caracteristicile regimului valutar;
- gradul de mobilitate a capitalului;
- gradul de eficienţă a folosirii instrumentelor financiare;
- gradul de complexitate a cadrului legal;

Riscul asociat afacerilor agroalimentare

Unul din cele mai importante domenii ale managementului activităţii financiare
a firmelor îl reprezintă riscul.
Problematica riscului ia în considerare factorii, măsurabili sau nu, care
ameninţă sau pot influenţa negativ realizarea performanţelor unei
firme şi propune soluţii strategice şi operaţionale pentru a se opune
acestor factori (organizare, planificare, diferite proceduri tehnice).
Activitatea financiară a firmelor se caracterizează prin multiple
dimensiuni ale riscurilor ce afectează performanţele. Cuplul risc –
rentabilitate ocupă un loc central în studiul ansamblului de activităţi
desfăsurate de firme.
Administrarea riscurilor pentru managementul unei firme înseamnă studierea
posibilităţilor de investiţii pe pieţele financiar - monetare care să aducă
profit acţionarilor, iar în acelaşi timp să asigure reducerea posibilităţilor
de pierdere la un risc acceptabil.
În acest sens, firmele trebuie să elaboreze sisteme proprii de evaluare a
riscurilor, ca element obligatoriu al unei dezvoltări durabile.
Se cunosc instrumente financiare care administrează riscurile, contractele la
termen, contractele swap, opţiunile, toate instrumentele care permit
controlul riscurilor. Există mai multe riscuri, mai multe obiective, mai
multe modalităţi de măsurare pentru fiecare risc, mai multe
instrumente financiare de gestionare a riscurilor. În consecinţă, nu
există o maniera unică de administrare a riscurilor, ci mai multe.
Firmele îşi asumă riscurile şi planifică efectele evoluţiilor adverse ale
evenimentelor viitoare.
Pentru caracterizarea şi măsurarea unui risc este necesar să se
determine expunerea la risc, sensibilitatea la acest risc şi hazardul
care l-a cauzat. Expunerea la risc este volumul expunerilor sensibile la
evenimentele externe. Sensibilitatea raportează variaţia rezultatelor la
variaţia întâmplărilor subadiacente. Incertitudinea este elementul
extern necontrolabil.
Sensibilitatea poate fi calculată în valoare absolută sau relativă astfel:

S = ΔV / Δ (parametru de piaţă)

S = [ΔV / V] / Δ (parametru de piaţă)

Sensibilitatea este întotdeauna o aproximare. Ea nu poate da o variaţie exactă,

dar o aproximaţie este suficientă în cele mai multe cazuri.
Sensibilităţile sunt corespunzatoare unui portofoliu. Sensibilitatea unui
portofoliu de poziţii este suma sensibilităţilor în valoare absolută pe
fiecare poziţie. Aceasta regulă este valabilă doar dacă este vorba de
un eveniment comun la toate poziţiile portofoliului.
Atunci când sensibilitatea este cunoscută, se poate deduce un interval de
încredere sau interval de toleranţă. Este vorba de o limită superioară şi
una inferioară între care valorile aleatoare cad cu o probabilitate
sigură.
Probabilitatea depăşirii limitei inferioare este adesea numită
toleranţă. Acest prag fixează pierderea maximală probabilă. Această
pierdere se masoară sub forma unui multiplu al volatilităţii rezultatelor.
Această măsură a pierderii maximale în cadrul unui orizont de timp
stabilit, asociată unei probabilităţi, exprimă Value at Risk (VaR).
Această tehnică de măsurare este aplicată la toate riscurile financiare.
Măsurarea riscurilor şi performanţelor se inscrie într-un cadru
contabil, reprezentat prin cele două părţi consacrate ale bilanţului,
contul de rezultate şi măsurările performanţelor asociate. Cadrul
contabil precizează regulile de măsurare a rezultatelor financiare.
Problema de fond este cea a ajustării performanţelor cu riscul, într-o
manieră explicită, logică şi omogenă. Dacă fondurile proprii reprezintă
corect riscurile, această ajustare este obţinută. Aceasta presupune că
fondurile proprii utilizate ca bază de calcul sunt determinate în maniera
cel mai corect posibilă în funcţie de riscuri.
Putem preciza faptul că măsurătorile contabile prezintă inconvenientul
legat de problema ajustării cu riscurile, dar şi pe acela că, indicatorii
contabili fiind limitaţi la un orizont fix, nu pot da indicaţii pe termen
lung. Ele fac, de asemenea, abstracţie de condiţiile de piaţă ale
momentului. Însă aceste probleme pot fi corectate prin recurgerea la
indicatori ai activelor şi datoriilor exprimaţi la valoarea de piaţă.
Valoarea de piaţă a unui activ financiar este obţinută prin
actualizarea tuturor fluxurilor create de acest activ la o rată care
reflectă condiţiile de piaţă ale momentului. Se notează:

t
V = Σ Ft / (1+rt)

unde:
V = valoarea de piaţă
rt = rata de actualizare ce reflecta conditiile pieţei
Ft = fluxul creat de activ la data t

La nivelul global al bilanţului, valoarea de piaţă a activelor diminuată

cu datoriile corespunzatoare reprezintă Valoarea Actuala Neta (VAN), ce
constituie un indicator sintetic al valorii nete a bilanţului.
Avantajul valorilor actuale este acela de a lua în considerare ansamblul de fluxuri
viitoare pe toată durata de viaţă a activelor, în loc sa se limiteze la o
perioadă precum indicatorii contabili.
Valorile actuale prezintă dezavantajul că sunt volatile, precum rata
pieţei care serveşte la calcule. În plus, ele sunt mai puţin intuitive în
interpretare decât marjele, deoarece semnificaţia lor depinde de
alegerea ratei de actualizare şi de modalităţile de calcul. Ele reflectă
un flux fără să dea informaţii privind poziţionarea acestui flux în timp.
Deşi gestiunea pe bază de bilanţ acordă o mare importanţă
performanţelor contabile, totuşi, gestiunea pe baza valorilor de piaţă
câstigă teren, întrucât prezintă avantaje conceptuale importante faţă
de marjele contabile.
Devine din ce în ce mai evident faptul că riscurile financiare nu pot fi
evaluate eficient, drept consecinţă nici planificarea performanţelor,
fără un sistem de informaţii adaptat. Astfel pe baza informaţiilor
financiare proprii, fiecare firmă poate configura o imagine a
performantelor sau a lipsei acestora. (vezi sistemul de analiza Du Pont):
 ROE – Return on Investment (Equity) = rata rentabilitatii financiare
ROA – Return on Assets = rata rentabilitatii economice
Leverage Multiplier = levier

TEMA 4 – INCURSIUNE ÎN PROBLEMATICA RISCURILOR

Tipologia riscurilor în afacerile agroalimentare

Unul din cele mai importante domenii ale managementului activelor şi

pasivelor îl reprezintă gestionarea riscului.
Riscul poate fi definit ca un eveniment incert dar posibil, originea lui aflându-se în
incertitudine; apare în procesul activităţii umane, sociale, economice, politice
şi în raportul dintre om şi natură.
Administrarea riscului ia în considerare factorii, măsurabili sau nu, care
ameninţă sau pot influenţa negativ (realizarea obiectivelor unei firme
şi propune soluţii strategice şi operaţionale pentru a se opune acestor
factori (organizare, politica afacerilor, proceduri).
Universul agroalimentar se caracterizează prin multiple dimensiuni ale
riscurilor ce afectează performanţele. Cuplul risc-performanţă este
indisociabil în sectorul agroalimentar. Gestiunea riscurilor pentru
managementul unei firme înseamnă studierea posibilităţilor de
investiţii pe pieţele monetar-financiare care să aducă profit acţionarilor
şi clienţilor acesteia, dar, în acelaşi timp, trebuie să asigure reducerea
posibilităţilor de pierdere la un risc acceptabil.
În acest sens, firmele trebuie să elaboreze sisteme proprii de evaluare
şi gestionare a riscurilor, ca element obligatoriu al unei dezvoltări
durabile.
Un rol important în activitatea de monitorizare a riscului îl deţin instituţiile
centrale, oficiale ale statului, Guvern, Bancă Centrală, care creează
cadrul general de abordare a acestei probleme, prin normele pe care le
emit cu scopul de a limita diferitele categorii de risc specifice activităţii
economice. De asemenea, în acest domeniu există reglementări
internaţionale, astfel că riscul este abordat prin prisma a trei categorii
de reglementări:

Identificarea riscurilor constituie punctul de plecare al activităţii de

management al acestora. La nivelul oricărei firme se pot identifica o
multitudine de riscuri, motiv pentru care se impune o clasificare a celor mai
importante dintre acestea.
În ultimii ani au apărut unele abordări privind clasificarea riscurilor în
activitatea bancară. Una dintre cele mai interesante este prezentată
mai jos:

I. RISCURI FINANCIARE, definite ca un grad de incertitudine privind veniturile

viitoare, fiind de două tipuri :

 Riscuri pure, care includ riscul de lichiditate, de credit, de solvabilitate, care

pot produce pierderi importante dacă nu sunt gestionate
corespunzător.

 Riscuri speculative, bazate pe arbitraj financiar, şi care pot produce

pierderi în cazul în care arbitrajul este făcut într-un mod
necorespunzător. Din acest tip de riscuri fac parte riscul de
rată a dobânzii, riscul valutar, riscul de piaţă.

Riscurile financiare au o mare interdependenţă şi pot induce o creştere a

portofoliului general de risc al firmei.
Spre exemplu, firmele care au structura activelor şi pasivelor în mai multe
valute sunt expuse riscului valutar, care la rândul său este corelat şi cu
riscul de rată a dobânzii privind atragerea şi plasarea unor sume în
diferite valute, ceea ce poate duce la un risc de lichiditate.
II. RISCURI OPERAŢIONALE, care sunt legate de :
 funcţionarea sistemelor interne (în special sistemul informatic)
şi de tehnologia folosită;
 respectarea procedurilor şi normelor de prelucrare a informaţiilor şi
a operaţiilor;
 managementul defectuos;
 fraudă;
 erori umane;
 controale ineficiente.

III. RISCURI ALE AFACERII, care se referă în principal la :

 nivelul de dezvoltare macroeconomic
 politica financiară şi agricolă
 factorii legislativi de reglementare
 infrastructura sistemului financiar
 sistemul de plăţi
 riscul sistemic general privind operaţiunile în sectorul agroalimentar

IV. RISCURI CONJUNCTURALE, care se referă la unele evenimente care

dacă se materializează pot produce pierderi firmei.

RISCURI ÎN ACTIVITATEA AGROALIMENTARĂ

Riscuri financiare Riscuri Riscuri de afaceri Riscuri

operaţionale conjuncturale
Riscuri legate de Riscul privind Riscul legat de Riscul politic
structura bilanţului funcţionarea nivelul dezvoltării
sistemelor interne macroeconomi
ce
Riscuri legate de Riscul tehnologic Riscul de politică Riscul de
structura veniturilor financiară şi contaminare
agricolă
Riscul privind Riscul de Riscuri legate de Riscul de criză
capitalul management factorii legislativi agroalimentară
defectuos
Riscul de credit Riscul de fraudă Riscuri de Alte riscuri
reglementare conjuncturale
Riscul de Riscul de Riscuri de
lichiditate şi de nerespectare a infrastructură
solvabilitate procedurilor şi
normelor firmei
Riscul de rată a Riscul de eroare Riscul sistemic
 dobânzii umană general
Riscul de piaţă
Riscul valutar

Desigur că riscurile cu care se confruntă firma pot fi clasificate şi în

alte moduri. Pentru scopul acestei lucrări prezintă importanţă
deosebită riscurile financiare deoarece acestea se află în strânsă
legătură cu activitatea de atragere a fondurilor şi de utilizare a
acestora în afaceri agroalimentare, cu managementul activelor si
pasivelor firmei.

Analiza riscurilor financiare

EXPUNEREA FIRMELOR DIN SECTORUL AGROALIMENTAR LA RISCURI FINANCIARE

a. Managementul riscului de lichiditate

Riscul de lichiditate este unul din riscurile majore pe care le întâlneşte firma în
desfăşurarea activităţii sale. Există mai multe accepţiuni ale acestui
risc: lichiditate extremă, salteaua de securitate ce procură activele
lichide sau capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost normal.
Situaţia lichidităţii extreme determină eşecul unei firme. În acest
caz riscul de lichiditate poate fi fatal. O asemenea situaţie extremă îşi
are originea în diverse cauze (pierderi importante ce rezultă din
slăbirea contrapartidelor sau din evoluţiile adverse ale pieţelor) şi pot fi
suficiente pentru a antrena pierderi masive de fonduri sau închiderea
liniilor de credit obişnuite, ceea ce generează o criză brutală de
lichidităţi.
După o altă accepţiune curentă privind riscul de lichiditate, acesta
este mai curând cel al dispunerii de lichidităţi insuficiente pentru a face
faţă nevoilor neaşteptate. În această optică, lichiditatea este mai
curând o pernă de securitate pentru a face faţă eventualelor dificultăţi.
Într-o a treia accepţiune, riscul de lichiditate exprimă eventualitatea
dificultăţilor, temporare sau importante, de a accede la surse de
fonduri pentru a face faţă nevoilor. Lichiditatea arată în acest caz
capacitatea instituţiei de a mări capitalurile la un cost rezonabil.
Această capacitate depinde în realitate de doi factori distincţi:
lichiditatea pieţei şi lichiditatea firmei. Astfel, în perioada unei tensiuni
conjuncturale, obţinerea de fonduri de pe aceste pieţe devine dificilă şi
costisitoare. Lichiditatea pieţei afectează direct capacitatea de mărire
a capitalului unei firme. Facilitatea accesului la capital depinde, de
asemenea, de caracteristicile proprii ale instituţiei: nevoile sale de
capital şi regularitatea lor, calitatea, planificarea lor în cursul timpului,
statutul său financiar, solvabilitatea sa, toate elementele care
afectează notarea sa şi situaţia sa financiară. Unele sunt legate de
calitatea semnăturii sale, care relevă riscul de contrapartidă şi altele
de nevoile de lichiditate, dacă semnătura unei instituţii nu inspiră
încredere, atunci finanţările sale sunt mai costisitoare.
Astfel, situaţia lichidităţii unei firme este caracterizată prin profilul
evoluţiei, în cursul timpului, a nevoilor sale de finanţare previzionale.
Amploarea lor, regularitatea lor şi mărimea lor dau o imagine globală a
situaţiei lichidităţii.
Riscul de lichiditate determină decalaje între angajamente şi resurse,
pe diferite perioade.
Managementul lichidităţii constă în asigurarea că nevoile de finanţare
sunt acoperite în permanenţă. Cum firma este supusă la diverse
constrângeri, comportă varii aspecte:
/ constă, în primul rând, în gestiunea activelor lichide care
constituie o pernă de securitate în raport cu exigibilităţile pe
termen scurt
/ imunizarea tehnică, ce constă în finanţarea angajamentelor pe
toată durata lor de viaţă, cu resurse pe termene comparabile,
pentru minimizarea nevoilor de lichiditate prezente şi viitoare
/ gestiunea lichidităţii pune în joc ansamblul activelor şi pasivelor şi
se înscrie, în perspectivă, în gestiunea globală a bilanţului
(activ-pasiv).

Nevoile şi sursele de lichiditate ale unei firme la un moment dat

pot fi puse în evidenţă prin determinarea poziţiei nete a lichidităţii.
Acest lucru se face prin compararea ofertei de lichidităţi care intră în
firmă cu cererea de lichidităţi degajată de activitatea firmei.
Oferta de lichidităţi = Intrări resurse financiare +
Venituri din alte servicii +
Vânzare de active +
Împrumuturi pe piaţa financiară

Cererea de lichidităţi = Utilizări de resurse +

Rambursarea creditelor primite +
Alte cheltuieli operaţionale +
Plata dividendelor către acţionari.

Dacă oferta totală de lichidităţi depăşeşte cererea, se spune că

firma înregistrează un surplus de lichiditate. Dacă oferta este mai mică
decât cererea, atunci firma are un deficit de lichiditate.
Lichiditatea este o problemă importantă pentru firmele angajate în
afaceri în sectorul agroalimentar datorită specificului activităţii lor. Ele
încearcă să asigure resurse pe termen scurt (sunt mai ieftine) şi apoi
să le utilizeze pe termen mediu şi lung (în acest caz aduc venituri mai
mari) urmărind maximizarea profitului. Totuşi, trebuie menţionat că
acest lucru este valabil într-o economie stabilă, cu inflaţie redusă. În
cazul unei economii emergente, cum e cea românească, firmele
preferă să-şi plaseze resursele pe termen scurt în detrimentul
plasamentelor pe termen lung, se evită astfel riscul eroziunii
capitalului, deoarece în condiţii inflaţioniste sunt avantajaţi debitorii.
O cauză importantă a apariţiei problemelor de lichiditate este
necorelarea dintre termenele maturităţilor activelor şi pasivelor. Acest
lucru apare datorită proporţiei mari de pasive care fac subiectul unor
plăţi imediate.
Modificarea ratelor dobânzii pe piaţă poate afecta şi ea lichiditatea.
Lichiditatea unei firme poate fi influenţată şi de factori sezonieri şi
ciclici. De exemplu, cererea de lichidităţi creşte în timpul verii
(perioada de vacanţă) dar şi în perioada sărbătorilor de iarnă (luna
cadourilor). Factorul timp este foarte important şi de aceea managerii
trebuie să ştie când şi de unde să mobilizeze fonduri.
În cele din urmă este foarte important de precizat faptul că
problema lichidităţii se contrapune profitabilităţii. Cu cât sunt mai mari
resursele lichide pe care o firmă le deţine, cu atât mai redusă va fi
profitabilitatea ei. De aceea, deciziile managementului firmei în
privinţa lichidităţii au o mare importanţă asupra profitabilităţii, cu atât
mai mult cu cât, în cazul mobilizării de fonduri prin împrumut, firma
trebuie să suporte un cost, are la rândul lui se va răsfrânge şi el asupra
rezultatului net.
În managementul riscului de lichiditate imunizarea este un concept de bază. Ea
se realizează atunci când profilurile angajamentelor şi resurselor sunt
similare. Astfel, teoretic, nu poate apărea nici un ecart în ceea ce
priveşte lichiditatea, pe măsura ajungerii la maturitate a activelor şi
pasivelor.
În absenţa imunizării vom avea un decalaj între scadenţele
angajamentelor şi cele ale resurselor. Amploarea decalajelor dă, pentru
perioada respectivă, o imagine sintetică a situaţiei globale a lichidităţii
pe această perioadă, adică gradul său de consolidare. Vom avea
următoarele cazuri:
 Bilanţul este supra-consolidat dacă activele existente se
amortizează mai rapid decât resursele existente. Excedentul
de resurse degajat cu scurgerea timpului e disponibil pentru
finanţarea operaţiunilor noi. Acest surplus trebuie reutilizat.
Dacă aceste resurse au fost la o rată fixă, bilanţul este expus
favorabil.
 Bilanţul este sub-consolidat dacă activele se amortizează
mai lent decât resursele. Noi finanţări sunt necesare pentru
acoperirea ecartului faţă de active. În acest caz bilanţul este
expus nefavorabil la o creştere a ratei deoarece noile fonduri
atrase vor fi mai costisitoare.
După cum se poate observa din aceste două situaţii, între
lichiditate şi riscul de rată a dobânzii există o strânsă corelaţie,
gestiunea lichidităţii la nivelul activelor şi pasivelor înscriindu-se în
gestiunea globală a bilanţului.
Trebuie precizat că problema stabilirii exacte a scadenţelor este mai
specială, întrucât anumite posturi bilanţiere nu au o scadenţă
contractuală, fiind necesară o analiză complementară de tip statistic.
Acoperirea lichidităţii constă în efectuarea finanţărilor necesare. În
mod normal fiecare finanţare efectuată astăzi echilibrează în mod
necesar trezoreria curentă. Problema suplimentară care apare este că
ea poate angaja o supraconsolidare sau o sub-consolidare în viitor.
Totul depinde de scadenţa noilor resurse şi a operaţiunilor existente.
De aceea, în luarea deciziei trebuie să se întrevadă şi gradul de
consolidare a bilanţului pe perioadele viitoare.
De asemenea, în vederea reducerii riscului de a plăti costuri exagerate,
firmele trebuie să contracteze finanţările pe mai multe orizonturi de
timp. De la unele volume, refinanţările şi costul lor devin nesigure,
riscul unui supracost legat de o cerere excesivă pe piaţă sau riscul de a
fi excesiv tributar tensiunilor lichidităţii pieţei fiind posibile.
Pentru managementul riscului de lichiditate firmele au aplicat de-a lungul
timpului trei strategii majore:
17. strategia activă
18. strategia pasivă
19. strategia mixtă

1. Strategia activă constă în procurarea lichidităţilor necesare prin

vânzarea activelor.
Această strategie presupune acumularea de active lichide urmând
ca atunci când intervine nevoia de lichiditate aceste active să fie vândute
contra numerar.
Pe lângă numerar şi alţi substituenţi ai săi, principalele tipuri de
active lichide la care managerii de lichiditate pot face apel sunt:
certificate de trezorerie, bonuri de tezaur, obligaţiuni guvernamentale,
obligaţiuni municipale. Aceste active pot fi utilizate la acoperirea
lichidităţii fie prin:
 vânzare contra numerar
 încheierea unor acorduri de vânzare-răscumpărare
 folosirea acestor titluri de calitate ridicată drept garanţie pentru
împrumuturile de la dealeri şi alte instituţii creditoare.
Această strategie este folosită îndeosebi de firmele mici, pentru
care este mai puţin riscantă dar şi mai puţin profitabilă. Pentru activele
lichide deţinute în portofoliu apare un cost de oportunitate, deoarece
veniturile aduse de acestea sunt reduse în comparaţie cu utilizările.
De asemenea, în momentul valorificării acestor active apare şi un cost
de tranzacţie, iar activele trebuie de multe ori vândute pe o piaţă în
declin, firma suportând pierderi importante de capital.
Totuşi, în cele din urmă lichiditatea va prevala asupra
profitabilităţii.
 2. Strategia pasivă presupune acoperirea deficitului anticipat de lichiditate prin
atragerea de lichiditate împrumutată.
Principalele surse de lichiditate împrumutată sunt :
 împrumuturi de pe piaţa bancară
 împrumuturi de restructurare
 emiterea de certificate de titluri financiare
Gestionarea pasivă a lichidităţii este utilizată îndeosebi de firmele
mari, care deseori utilizează până la 100% din necesarul de lichidităţi.
În schimb, această strategie este mai riscantă datorită volatilităţii
ratelor de piaţă şi a rapidităţii cu care disponibilitatea creditului se
poate schimba. Astfel, costul împrumuturilor devine incert, profiturile
putând suferi, din această cauză, scăderi.
Nu este de neglijat nici faptul că, dacă firma are dificultăţi, clienţii nu se
vor grăbi să realizeze afaceri cu aceasta, iar firma va întâmpina
probleme de lichiditate şi mai mari. Acest lucru va face ca instituţiile
creditoare să fie şi mai puţin disponibile la acordarea de împrumuturi.

3. Strategia mixtă; datorită riscului inerent al strategiei pasive de

gestionare a lichidităţii şi costului de oportunitate înglobat de strategia
activă, majoritatea firmelor fac un compromis în ceea ce priveşte
alegerea strategiei de gestionare.
Această strategie presupune păstrarea unei lichidităţi
corespunzătoare cererii în titluri negociabile, în timp ce alte nevoi
anticipate sunt preîntâmpinate prin prearanjamente de linii de credite
de la bănci sau alţi ofertanţi de fonduri.
Nevoile neaşteptate de lichiditate pot apărea doar pe termen scurt,
în timp ce pe termen lung ele pot fi gestionate prin imunizare.

b. Managementul riscului de solvabilitate

Riscul de solvabilitate (riscul de capital) este cel de a nu dispune de fonduri

proprii suficiente pentru absorbţia pierderilor eventuale.
Acest risc rezultă pe de o parte din suma totală a fondurilor proprii
disponibile şi, pe de altă parte, din alte riscuri produse (risc de credit,
de piaţă, de rată a dobânzii).
Odată cu creşterea riscurilor financiare, adecvarea capitalurilor
(fondurilor proprii) la riscurile asumate a devenit una din principalele
preocupări ale managementului.
În cazul activităţii bancare desfăsurată în sectorul agroalimentar
autorităţile tutelare au decis să se preocupe de această problemă în
cadrul Băncii Reglementelor Internaţionale. Astfel, în anul 1988,
Comitetul de la Basel, cunoscut şi sub numele de Comitetul Cooke –
după numele preşedintelui său, a stabilit recomandări adresate
băncilor cu privire la adecvarea capitalului.
 Legislaţia bancară în vigoare în România stipulează faptul că
băncile sunt obligate să menţină un grad corespunzător de
solvabilitate, pentru a preîntâmpina apariţia riscului de capital. Este
prevăzută determinarea, în concordanţă cu Acordul de la Basel, a doi
indicatori de solvabilitate:

Fonduri Proprii
ate=
Indicatorde solvabilit x100≥ 12%
ExpunereNetă

Capital Propriu
ate=
Indicatorde solvabilit x100≥ 8%
ExpunereNetă

Fiecare dintre cei doi indicatori trebuie să respecte limitele minime

stabilite, respectiv de 12% pentru raportul Fonduri Proprii/Expunere
Netă şi 8% pentru raportul Capital Propriu/Expunere Netă.
Expunerea netă se determină ca:

Expunerea netă din activele bilanţiere reprezintă activele băncii la

valoarea netă (după deducerea din valoarea acestora a provizioanelor
specifice de risc constituite) ponderate în funcţie de gradul lor de risc
de credit.
Expunerea netă din elemente în afara bilanţului reprezintă
elementele din afara bilanţului, transformate în echivalent credit în
funcţie de gradul lor de risc de transformare în credit şi ponderate în
funcţie de gradul lor de risc de credit.

c. Managementul riscului de rată a dobânzii

Riscul de rată a dobânzii reflectă gradul de sensibilitate al fluxurilor

monetare ale băncii ca urmare a modificărilor ratelor de dobândă.
Există două componente ale riscului de rată a dobânzii :
 Riscul de exploatare este riscul înregistrării unei creşteri a cheltuielilor
sau a reducerii veniturilor din dobânzi
 Riscul de bilanţ este riscul deteriorării situaţiei patrimoniale a
băncii, reflectată de scăderea capitalului propriu ca urmare a
evoluţiei adverse a ratei dobânzii sau riscul de a înregistra o
scădere a valorii activelor sau o creştere a datoriilor.
Factorii care determină apariţia acestui risc pot fi împărţiţi în două
categorii:
 Factorii endogeni care se situează la nivelul societăţilor bancare şi
sunt reprezentaţi de strategia băncii, structura
 activelor/pasivelor, volumul şi calitatea creditelor acordate,
scadenţele creditelor şi a fondurilor proprii.
 Factori exogeni care se situează la nivel macroeconomic şi ţin de
condiţiile pieţei interbancare, tipul de politică economică,
valutară, fiscală etc. promovată de autorităţi.

Orice bancă urmăreşte, prin măsurile care le adoptă, acoperirea

faţă de acest risc. Importanţa monitorizării şi minimizării acestui risc
constă în faptul că, în cazul în care banca nu adoptă măsuri adecvate,
o modificare a ratei dobânzii pe piaţă poate afecta serios veniturilor,
cheltuielile şi valoarea de piaţă a acesteia.

Printre metodele moderne de management al riscului de rată a dobânzii

se află:
 Modelul discrepanţei activ-pasiv
 Modelul ecartului duratei de recuperare a investiţiei

GAP

Metoda GAP se concentrează asupra managementului venitului net

din dobânzi pe termen scurt, obiectivul fiind acela de a stabiliza şi mări
venitul net din dobânzi.
Conceptele de bază ale metodei GAP sunt:
• Activele cu dobândă sensibilă sunt determinate prin însumarea
activelor cu dobândă variabilă (contractate de la început în
acest fel) şi a activelor cu dobânzi fixe cu scadenţa în cursul
perioadei imediat următoare;
• Pasivele cu dobândă sensibilă se stabilesc prin însumarea
pasivelor cu dobânzi variabile, precum şi a dobânzilor fixe ce
au scadenţa în perioada curentă.

Riscul ratei dobânzii se determină prin calcularea diferenţei (GAP-ul)

dintre activele sensibile şi pasivele sensibile, la diferite intervale de
timp, pe baza bilanţului agregat la o anumită dată:
GAP = Active sensibile – Pasive sensibile

GAP-ul negativ (banca are poziţie scurtă) arată faptul că banca are mai
multe pasive sensibile la evoluţia ratei dobânzii decât active sensibile.
Astfel, atunci când rata dobânzii creşte în perioada de analiză, banca
va plăti rate mai mari la toate pasivele sensibile şi va câştiga rate mai
mari la activele sensibile. Dacă ratele cresc cu acelaşi număr de
puncte procentuale în acelaşi timp, cheltuielile cu dobânzile vor creşte
mai mult decât veniturile din dobânzi, deoarece pasivele sunt mai mari
decât activele. Diferenţa dintre dobânda medie încasată la activele
productive şi cea plătită la pasivele productive va scădea, şi astfel
venitul net din dobânzi se va diminua. Atunci când ratele dobânzii scad
în intervalul de analiză, vor fi mai multe pasive decât active la care va
scădea dobânda, marja dobânzii va creşte, ceea ce înseamnă că
venitul net din dobânzi se va majora.
GAP-ul pozitiv (banca are poziţie lungă) atunci când valoarea activelor
cu dobândă sensibilă este mai mare decât valoarea pasivelor sensibile.
Dacă rata dobânzii va creşte, venitul din dobânzi creşte mai mult decât
cheltuielile cu dobânzile, ceea ce determină creşterea venitului net din
dobânzi. Scăderea ratei dobânzii va determina scăderea venitului net
din dobânzi.
Dacă GAP-ul este egal cu zero (poziţie echilibrată), modificarea
cheltuielilor cu dobânzi este egală cu modificarea veniturilor din
dobânzi, de unde rezultă că venitul net din dobânzi va rămâne
constant.

Informaţiile obţinute astfel sunt utilizate fie pentru protejarea

împotriva diminuării venitului net din dobânzi la modificarea ratelor de
dobândă, fie pentru a specula dimensiunea GAP-ului în încercarea de a
creşte venitul net din dobânzi. Protejarea presupune reducerea
volatilităţii venitului net din dobânzi, atât prin ajustarea directă a
activelor şi pasivelor sensibile la dobândă, cât şi prin adoptarea unor
poziţii extrabilanţiere în instrumente ale pieţei de capital, cum ar fi:
contracte la termen, contracte futures, opţiuni sau SWAP-uri de rate
ale dobânzii. Această ultimă metodă este cea mai frecvent adoptată de
băncile occidentale, care au la dispoziţie pieţe de capital bine
dezvoltate, pe care există aceste instrumente pentru managementul
ratei dobânzii.

DURATION GAP

Durata reprezintă timpul necesar pentru ca un titlu de creanţă

apreciat la valoarea sa actuală să fie în totalitate recuperat, ţinând
cont de ratele de dobândă şi de rambursările de capital.
T 1 * CF
∑t =1 (1+ r)11
D=
CF
∑t =1 (1+ r)1 1
T

unde:
D = Durata de recuperare
CF1 = Cash-flow-ul aferent activului sau pasivului în anul t
T = scadenţa activului sau pasivului

Aplicarea nu este uşor de realizat, însă furnizează informaţii

suplimentare cu privire la riscul asociat modificării ratei dobânzii.
Punctul central al acestui model este faptul că modificările în valoarea
activelor – generate de evoluţia ratei dobânzii, corelate cu modificările
în valoarea pasivelor determină fluctuaţii în valoarea de piaţă a băncii.
Modelul Duration GAP se concentrează tocmai asupra gestionării valorii
de piaţă a capitalului deţinut de acţionari. Scopul managementului este
acela de a stabiliza şi de a creşte această valoare.
Analiza duratelor recunoaşte faptul că riscul ratei dobânzii apare
atunci când momentele intrărilor de fonduri nu coincid cu momentele
ieşirilor de fonduri. În timp ce raportul GAP tradiţional compară
fluxurile generate de active şi pasive, Duration GAP caută să menţină
stabilitatea portofoliului de active şi a portofoliului de pasive, care pot
schimba valoarea de piaţă a acţiunilor când rata pasive, Duration GAP
caută să menţină stabilitatea portofoliului de active şi a portofoliului de
pasive, care pot schimba valoarea de piaţă a acţiunilor când rata de
piaţă se modifică. Acest model asigură o protecţie ce vizează atât
magnitudinea cât şi succesiunea temporală a corelării CASH-FLOW-uri
generale de active şi pasive, astfel încât valoare de piaţă să rămână
neschimbată.

În ceea ce priveşte riscul de credit, banca trebuie să urmărească

optimizarea structurii portofoliului de credite prin realizarea unui raport
echilibrat între profitabilitate şi risc. Pentru a realiza acest lucru banca
trebuie să aibă în vedere diversificarea portofoliului şi selecţia cât mai
riguroasă a acestora pe baza performanţelor economico-financiare şi a
riscurilor proiectelor propuse de aceştia.
Pentru realizarea diversificării portofoliului banca trebuie să aibă în
vedere evitarea concentrării creditelor acordate într-o anumită
industrie sau zonă geografică şi trebuie urmărită diversificarea
clientelei care contractează împrumuturi bancare şi a tipurilor de
credite pe care banca le acordă.
De asemenea, banca trebuie să urmărească îmbunătăţirea continuă a
calităţii portofoliului de credite, prin atragerea mai multor clienţi de
categoria A şi B.
Pentru selecţia clienţilor este foarte important să se dezvolte
sisteme informatice performante care să cuantifice mai aproape de
realitate riscurile incubate de un anumit client. În acest sens trebuie
să se apeleze la cele mai sofisticate tehnologii existente pe piaţă
pentru o gestionare şi mai eficientă a riscului asociat portofoliului de
credite.

Analiza riscurilor non-financiare

Riscul client/produs constituie riscul de lansare al unui nou produs sau riscul
concurential si provine din inadaptarea unui produs sau serviciu la nevoile si asteptările
clientelei, sau din starea concurentei la un moment dat. De exemplu, o
firmă decide, în cadrul diversificării activitătilor sale, să practice alte
tipuri de servicii, ceea ce va afecta alte activităti.
Riscul sectorial corespunde riscului legat de strategia de pozitionare a firmei pe piată si
poate fi generat de o puternică concentrare a rentabilitătii asupra unui
număr redus de piete. Acest risc poate genera pierderi financiare si o
rentabilitate tot mai scăzută.

Riscul de reglementare – contrapartidă vizează riscul de faliment al

beneficiarului de credit sau al beneficiarului tranzactiei. Necesarul de
fonduri proprii se bazează pe costul de înlocuire si vizează acoperirea
riscului de pierdere datorat diferentei între pretul convenit initial si
valorea de piată a titlurilor, în caz de întârziere sau de absentă a
reglementărilor. In cazul unor tranzactii incomplete, sau atunci când
titlurile au fost plătite în avans, necesarul de fonduri proprii este egal
cu 8% din valorea titlurilor sau din valorea datorată băncii, multiplicată
cu un coeficient de ponderare care variază între 8% si 100%, în functie
de numărul de zile de întârziere (8% pentru întârzieri de 5-15 zile si
100% pentru întârzieri mai mari de 45 zile).

Societătile de investitii financiare si institutiile de credit trebuie să

detină fonduri proprii (si complementare) la un nivel cel putin egal cu:
• rezultatul raportului de solvabilitate (8% din riscurile ponderate, exclusiv elementele
cuprinse în portofoliul de negociere);
• rezultatele referitoare la pozitia de schimb (8% din excedentul pozitiei net globale);
• rezultatele asupra celorlalte riscuri de piată evaluate prin portofoliul de
negociere (rată de dobândă, variatia pretului actiunilor).

Alte tipuri de riscuri bancare pot fi: riscul accidental, riscul de deturnare a
fondurilor, riscul operational, riscul reglementărilor, riscul deontologic, riscul
strategic, riscul de insuficientă functională, riscul de dependentă
tehnologică, precum si riscul de comunicare.

TEMA 5 – OBIECTIVE, FUNCŢII ŞI PARTICULARITĂŢI ÎN

MANAGEMENTUL RISCURILOR ASOCIATE AFACERILOR
AGROALIMENTARE

Obiective şi funcţii în managementul riscului afacerilor

agroalimentare
Managementul riscurilor are ca obiectiv: optimizarea riscurilor si performantelor
si planificarea dezvoltarii si finantarii lor cu consecventa. Cele patru ţinte principale
sunt:
• Asigurarea perenitatii institutiei, prin evaluarea riscurilor, care se traduc mai devreme
sau mai tarziu in costuri viitoare.
• Extinderea controlului intern al urmaririi performantelor prin supravegherea riscurilor
asociate si posibilitatea compararii performantelor intre centrele de responsabilitate,
clienti, produse, tinand cont de riscurile asociate.
• Facilitatea pretului deciziei pentru operatiuni noi prin cunoasterea riscurilor, si , in
particular, permiterea facturarii lor la clienti.
• Reechilibrarea portofoliilor de activitati, sau a portofoliilor de operatiuni, pe baza
rezultatelor si efectelor diversificarii portofoliilor. In aceasta optica, chiar o activitate
mai putin rentabila se justifica daca ea reduce riscul de ansamblu.
Managementul riscurilor stabileste doua tipuri de pasarele: intre gestionarea
globala si gestionarea interna, pe de o parte, si intre sfera financiara si sfera comerciala,
pe de lata parte.
Legatura intre gestionarea globala si gestionarea interna. Gestionarea riscurilor
trebuie sa faca legatura intre gestionarea globala si gestionarea interna. Este vorba de o
gestiune verticala de-a lungul institutiei – de sus in jos ce consta in traducerea
obiectivelor si a limitelor globale ale riscurilor in semnale adresate responsabililor
operationali; de jos in sus ce consta in consolidarea rezultatelor si riscurilor rezultate din
operatiuni, urmarirea realizarilor si compararea cu obiectivele.
Un dispozitiv complet de gestionare a riscurilor comporta alte doua relatii catre
gestionarea interna a performantelor si riscurilor. Obiectivul lor este de a defini semnalele
la adresele din diferite unitati operationale si sa coordoneze informatiile cerute catre
varful ierarhiei. Acestea sunt reprezentate ca:
● Sistemul preturilor interne de cesiune intre diferite centre de
responsabilitate. Printre alte functiuni, el permite calcularea marjelor si
fixarea obiectivelor.
● Sistemul alocarii capitalului si riscurilor intre aceste centre de
responsabilitate caci, altfel, nici performantele lor, nici riscurile lor nu
pot fi comparate.
Sistemele preturilor de cesiune exista in majoritatea institutiilor. Dar o atentie
deosebita trebuie sa fie acordata coerentei lor cu imperativele gestiunii financiare globale.
De exemplu, preturile de cesiune trebuie sa reflecte o <<realitate>> a costurilor de
refinantare a operatiunilor; ele sunt utilizate, de asemenea, ca un sistem de incitatie
comerciala. In lipsa lui, facturarea clientilor poate diverge conditiile reale de refinantare,
si aceasta divergenta induce diferentele intre obiective si rezultate. Aceatsa divergenta
poate fi, cu toate acestea, acceptata, dar in conditiile in care obiectivele comerciale si
fiannaciare sunt bine precizate.
Sistemele alocarii fondurilor proprii sunt mai recente. Dispozitivul alocarii
fondurilor proprii este, in realitate, un mecanism de alocare a riscurilor la centrele de
responsabilitate, la produse, la clienti, la operatiuni individuale. Motivul este simplu. In
conceptia moderna, fondurile proprii sunt, in mod precis, acelea care permit acoperirea,
conform exigentelor conducerii si autoritatii tutelare, a riscurilor la care se expun diferite
entitati responsabile. In lipsa acestei alocari, gestionarea se reduce la aceea a marjelor si
volumelor, fara luarea in considerare a riscurilor provocate de aceste activitai sau aceste
operatiuni.
Legarea sferelor financiara si comerciala este a doua functie a gestionarii
riscurilor. Pe de o parte, politica comerciala se formuleaza in termenii cuplului produse –
clienti. Pe de alta parte, politica financiara se exprima prin cuplul rentabilitate – risc.
Trecerea dintr-un plan in altul este evidenta.
Dimensiunea clienti este imperativ intr-o perspectiva de facturare. Dimensiunea
produse este in perspectiva masuarrii riscurilor, caci expunerile la risc depind in mod
strans de caracteristicile produselor. Dimensiunea entitati este preponderenta intr-o
optica a gestiunii interne. Este imposibila omiterea uneia dintre aceste dimensiuni. Toata
problema, in materie de gestiune interna a riscurilor, este de a aloca renatbilitatea si riscul
de-a lungul acestor axe.
Piramida riscurilor. Particularitatea este aceea de a fi diversificabile. In mod
consecvent, riscul unui portofoliu de tranzactii este intotdeauna inferior sau cel mult egal
cu suma riscurilor tranzactiilor individuale.
Asa cum atesta regulile intuitive de divizare a riscurilor, concentratia de risc pe o
zona geografica produce riscuri ce sunt reduse prin diversificarea angajamentelor in alte
zone geografice. Daca conjucturile sunt opuse, efectele nefavorabile cresc in una, cand
ele tind sa se reduca in alta. Aceeasi observatie poate fi efectuata pentru riscurile
sectoriale diversificate in industrii si ale caror conjucturi nu evolueaza in paralel.
Acestea sugereaza reprezentarea riscurilor printr-o piramida.

Diversificarea riscurilor este din ce in ce mai puternica atunci cand urcam de la

baza, nivelul tranzactiilor, catre varf, conducerea institutiei sau a grupului.
Riscurile sunt mai mici la varf, decat la baza si ele diminueaza in trecerea de la un
etaj la nivelul imediat superior din cauza diversificarii. Aceasta reducere a riscurilor prin
largirea perimetrului portofoliilor in urcare trebuie sa fie cuantificabila. Astfel, nu putem
sa apropiem pretul riscurilor de baza, pe fiecare decizie individuala, la riscul consolidat si
diversificat, singurul care trebuie, in ultima instanta, sa fie acoperit din fondurile proprii.
In varful piramidei, obiectivele de performanata, limitele de risc si alocarile
globale de resurse sunt decise. Baza piramidei este locul tranzactiilor individuale. Fiecare
fata a piramidei reprezinta o dimensiune a riscului.

Particularităţile sectorului agroalimentar

Dezvoltarea şi modernizarea sectorului agroalimentar românesc
reprezintă o prioritate absolută având în vedere potenţialul agricol de
care dispunem, precum şi necesitatea asigurării securităţii alimentare
la nivel naţional şi de ce nu, în condiţiile politicii actuale, din Balcani, şi
la nivel regional.
Această dezvoltare a sectorului agroalimentar poate să se
realizeze numai printr-un proces investiţional susţinut, care să aibă la
bază o politică de alocare a resurselor financiare, coerentă şi
echilibrată.
Dezvoltarea investiţională a sectorului agroalimentar presupune pe
de o parte dezvoltarea şi modernizarea sectorului primar, de producere
a materiilor prime, iar pe de altă parte dezvoltarea şi modernizarea
industriei de prelucrare pentru a se obţine produse alimentare de cea
mai bună calitate şi cu costuri de producţie competitive.
O dezvoltare investiţională integrată ar putea fi un real factor de
stabilitate şi un domeniu atractiv pentru capitalul străin.
De asemenea, printr-o dezvoltare integrată a agriculturii cu industria
alimentară, pe de o parte şi a sectorului agroalimentar cu
infrastructurile rurale, pe de altă parte, s-ar putea asigura un real
progres al populaţiei rurale şi în general a societăţii româneşti.
Reforma promovată după anul 1990 a reprezentat un şir de măsuri
de orientare a agriculturii spre fluxurile pieţei şi de pregătire a intrării
României în circuitul marilor organizaţii internaţionale CEFTA, Uniunea
Europeană.
Obiectivul principal al politicii agricole a fost şi este în continuare,
creşterea semnificativă a competitivităţii producătorilor agricoli şi a
produselor româneşti pe piaţa internă şi pieţele externe.
Înfăptuirea obiectivului principal va facilita realizarea unui
ansamblu de obiective derivate, între care se detaşează:
• asigurarea securităţii alimentare prin performanţele sectorului
agroalimentar;
• creşterea şi diversificarea exportului;
• creşterea veniturilor agricultorilor;
• crearea premiselor pentru o integrare reciproc avantajoasă în Uniunea
Europeană.

Ca strategii de realizare a obiectivelor politicii agroalimentare se au în vedere:

• crearea unui autentic mediu concurenţial;
• promovarea unui profund proces de ajustare sistemică şi structurală;
• creşterea semnificativă a eficienţei fondurilor bugetare alocate
susţinerii financiare a producătorilor agricoli;
• sporirea eficienţei activităţii economice în cadrul sectorului
agroalimentar.
Principalele mecanisme şi instrumente de realizare a strategiilor
politicii agroalimentare vizează:
20. Reforma sistemului de stimulente economice, bazate pe: liberalizarea preţurilor,
formarea şi dezvoltarea pieţei concurenţiale; crearea unui sistem
eficient de gestionare a pieţelor; liberalizarea politicii comerciale.
21. Reforma politicii de susţinere financiară printr-o susţinere transparentă,
centrată pe obiective bine definite, care vizează
performanţa/competitivitatea producătorilor agricoli.
22. O politică activă de ajustare sistemică şi structurală, axată pe:
sprijinirea procesului de formare şi dezvoltare a fermelor familiale
competitive, asanarea mediului economic de agenţi necompetitivi,
privatizare-restructurare.
23. Reforma instituţională, în esenţă, vizează reorientarea funcţiilor
ministerului spre: furnizarea de bunuri publice, dezvoltarea şi
aplicarea politicilor agricole, problematica dezvoltării rurale.

Totusi, problema de fond a agriculturii româneşti continuă să o reprezinte

promovarea şi susţinerea financiară a unei strategii de dezvoltare,
expansiune economică pe termen lung.
Actualul tip de macrostabilizare economică şi regulile bugetului nu fac
decât să menţină sectorul agricol într-o zonă de stagnare. Dobânzile
ridicate plasează unităţile agricole în situaţia de a nu dispune de
resursele necesare, blochează procesul investiţional, etc. Restricţiile
bugetare lipsesc sectorul alimentar de resursele necesare sprijinirii
proceselor de concentrare a capitalului financiar în exploataţii viabile,
creşterea gradului de înzestrare cu mijloace tehnice, sporirea
efectivelor de animale, dezvoltarea infrastructurii de prelucrare şi
comercializare a produselor, formarea unui sistem eficient de
consultanţă etc.
Faptul că în sistemul agroalimentar ciclul de producţie este lung,
atât în privinţa obţinerii materiilor prime de bază, cât şi din perspectiva
procedeelor şi tehnologiilor de fabricaţie pentru produsele alimentare,
conduce la imobilizarea de importante resurse financiare necesare
unui ciclu de producţie. Dacă la acest aspect se adaugă şi caracterul
sezonier al unor activităţi din domeniul industriei conservelor de
legume şi fructe sau al băuturilor alcoolice şi nealcoolice, fenomenul de
imobilizare a mijloacelor financiare creste şi mai mult, prin cheltuieli
suplimentare de păstrare şi depozitare a materiilor prime din aceste
sectoare.
Această caracteristică a sectorului agroalimentar face ca pentru
mulţi investitori acesta să devină mai puţin atractiv. Aşa se explică şi
nivelul scăzut al investiţiilor, al restructurărilor greoaie şi anevoioase
ale acestui sector, unde în perioada tranzitiei nu s-a produs nimic
spectaculos, înregistrându-se mari pierderi şi blocaje economice faţă
de care a fost nevoie de intervenţia statului.
În aceste condiţii si pornind de la necesitatea vitală a omului de a se
hrăni, de la nevoia asigurării hranei, prin scheme financiare, prin
sistemul de instrumente economice, financiare şi fiscale, se poate
interveni, în scopul menţinerii în funcţiune, sustinerii şi dezvoltării
sectorului agroalimentar.
Utilizarea instrumentelor economico-financiare judicios si adecvat, are rolul de
regulator al fenomenelor economice şi sociale la nivelul economiei în general
şi la nivelul sectoarelor economice în particular.
Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, este necesară
constituirea unor importante fonduri băneşti, care se formează pe baza
produsului intern brut şi sunt utilizate pentru satisfacerea nevoilor
sociale, atât de interes naţional cât şi local.
Fondurile şi resursele financiare publice, care se constituie în
economia naţională, sunt alimentate pe seama unor prelevări
obligatorii sau facultative, de la diverse persoane fizice şi juridice, şi
sunt dirijate către diverşi beneficiari aparţinând sectoarelor publice
private sau populaţiei sub diferite titluri.
În literatura internă de specialitate cât şi în practica internaţională,
sunt cunoscute multiple metode de prelevare şi de plată, care să
contribuie la formarea şi dirijarea fondurilor şi resurselor financiare
publice.
Important este a fi găsită acea metoda care să confere cele mai bune
soluţii şi instrumente de acţiune, în scopul creării unor sisteme
economice şi financiar-monetare, de acţiune şi reglare.
Acele metode de prelevare care servesc numai pentru alimentarea unui fond
(folosite pentru colectare) sau pentru dirijarea către beneficiari a unor resurse
băneşti acumulate de un anumit fond, nu pot constitui resurse
economice care să facă obiectul redistribuirii printr-un sistem de
instrumente financiare, altfel foarte necesar revitalizării unei economii.
Instrumentele economice şi financiar-monetare sunt categorii
economice cu ajutorul cărora statul acţionează asupra interesului
economic al unei colectivităţi determinate sau al membrilor acesteia în
mod individual pentru realizarea unui anumit obiectiv.
Pentru influenţarea anumitor procese economice este necesar să se
utilizeze unul, două sau mai multe instrumente care au caracter
financiar (impozitele, taxele, împrumuturile) sau economice, legate
indirect de funcţia de repartiţie a finanţelor (preţurile, tarifele, cursul
de schimb, comerţul exterior etc.).
Instrumentele economice şi financiar-monetare cu rol de conducere şi
reglare a fenomenelor economice, atât la nivel macroeconomic cât şi
la nivelul societatilor comerciale din sectorul agroalimentar,
asamblează elementele de bază ale politicilor de dezvoltare ale
sectorului economic.
Tipologia instrumentelor economice şi financiar-monetare care pot
influenţa radical şi structural întregul sistem al sectorului
agroalimentar poate fi împărţită în trei grupe, prin care se crează
politici specifice ale statului de acţiune în economie.

• Prima grupă tipologică este reprezentată de instrumentele economice

 care acţionează asupra sistemului de preţuri, asupra raportului
cerere şi ofertă, a pieţei de capital şi respectiv a investiţiilor de
portofoliu.
• A doua grupă tipologică vizează politicile realizate prin intermediul
instrumentelor financiare sub forma alocaţiilor bugetare, creditelor
direcţionate, organizării şi alocării de fonduri speciale pentru
investiţii cu rol de restructurare şi modernizare a entităţilor
economice.
• A treia grupă tipologică o reprezintă politicile şi instrumentele fiscale
sub forma impozitelor directe şi indirecte. Acastă grupă joacă un rol
special de echilibru între bugetul statului şi bugetele individuale ale
agenţilor economici.

Pentru a putea urmări modul de mobilizare a resurselor financiare în

sectorul agroalimentar ne vom limita la prezentarea unui cadru general
care stabileşte modul de funcţionare a diferitelor entităţi economice ce
acţionează în acest sector.

ENTITĂŢI AGROALIMENTARE DE PRODUCŢIE ŞI DISTRIBUŢIE

Un rol esenţial în strategia dezvoltării sectorului agroalimentar, la

nivel micro şi macroeconomic, îl compune modul de înfiinţare şi
organizare a agenţilor economici, precum şi capacitatea acestora de
asociativitate şi integrare în cadrul filierelor agroalimentare pe
orizontală şi pe verticală, în scopul dezvoltării de activităţi proprii,
profitabile şi al rentabilizării sectorului în ansamblul său.
Cadrul legislativ care permite crearea de agenţi economici ce pot forma
filiere agroalimentare şi funcţionează în acest sector se prezintă astfel:
• Entităţi create şi autorizate pe baza Legii nr.54/1990, privind
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza
liberei iniţiative, care sunt reprezentate de: persoane fizice
autorizate să desfăşoare activitate independentă, asociaţii familiale.
Această lege crează cadrul legislativ de desfăşurare a liberei
iniţiative a două categorii de agenţi economici, care pot dezvolta
activităţi economice ce pot fi integrate în filiere agroalimentare cu
rol bine determinat în sectorul de producere şi asigurare a materiilor
prime agricole sau de produse semiprelucrate.
• Entităţi economice din sectorul agroalimentar create în baza Legii nr.
15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale. În baza acestei legi, agenţii
economici cu capital de stat existenţi în economie sunt reorganizaţi
în societăţi comerciale şi regii autonome, dobândind autonomie
deplină, ieşind din cadrul mecanismului de comandă al planului
naţional unic. Aceste societăţi, în prezent, sunt în proces de
reformă, restructurare şi privatizare.
• Entităţi agricole create şi autorizate în baza Legii nr. 36/1991, privind
 societăţile agricole şi alte forme de asociere din agricultură,
reprezentate prin: asocierea simplă şi societatea agricolă. Prin
intermediul acestor entităţi, se pun bazele unui cadru legislativ de
asociere a mijloacelor de muncă şi de producţie pentru a fi
valorificat în comun uzufruct al acestora, fără a afecta proprietatea
asupra pământului. În cadrul acestei forme juridice, pământul
rămâne permanent în proprietatea fiecărui asociat. Astfel de
asociaţii acoperă foarte bine sectorul vegetal şi zootehnic din cadrul
filierelor agroalimentare.
• Entităţi care pot acţiona în baza Legii nr. 31/1991, privind societăţile
comerciale, care pot fi: societăţi în nume colectiv, societăţi în
comandită simplă, societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere
limitată. Această lege dă posibilitatea tuturor persoanelor fizice şi
juridice să se organizeze şi asocieze pentru constituirea de societăţi
comerciale în scopul realizării de activităţi convenite. Acest tip de
entităţi economice acoperă foarte bine în cadrul filierelor
agroalimentare, sectorul de prelucrare şi distribuţie al produselor
agroalimentare.
• Entităţi economice rezultate în baza prevederilor Legii nr. 218/1998
privind reorganizarea regiilor autonome, cum sunt companiile
naţionale, societăţile naţionale. Menţionăm că prin aplicarea acestei
legi numărul regiilor autonome s-a redus. Pe baza celor prezentate
s-au organizat şi entităţile economice din agricultură şi industria
alimentară. De asemenea, în sprijinul organizării şi funcţionării
agenţilor economici din sectorul agroalimentar au mai fost emise
următoarele acte normative:
• Legea nr. 16/1994, privind arendarea, modificată şi completată cu Legea nr.
65/1998. Prin această lege se defineşte exploataţia agricolă care
poate fi realizată în baza unui contract de arendă dintre proprietarii
de terenuri şi prestatorii de servicii. Această formă de organizare
este mobilă şi permite întreprinzătorilor luarea în arendă a unei
suprafeţe de teren, atât pentru persoane fizice (cum sunt specialiştii
agricoli), cât şi de orice persoană juridică care dispune de
capacitatea materială de a realiza acest lucru. În această formă de
organizare sunt întâlnite frecvente cazuri când o societate
comercială cu profil agricol preia pământ în arendă de la proprietari
de pământ, pe baza contractului de arendă. În acest mod,
societăţile comerciale cu profil de procesare materii prime agricole
pot constitui nucleul unei filiere agroalimentare pentru asigurarea
materiilor prime necesare.
• Legea nr. 219/1998 privind regimul concesionării. Prin această lege este
creat cadrul juridic pentru ca agenţii economici să concesioneze
teren şi mijloace fixe aparţinând domeniului statului.

Paleta largă a cadrului legislativ de creare şi organizare de entităţi

economice din sectorul agroalimentar este completată cu facilităţi ale
Codului comercial, care permite asocierea de persoane fizice sau
juridice în scopul dezvoltării unor activităţi prin asociere în
participaţiune. Fiecare dintre membrii asociaţi îşi păstrează forma
juridică de organizare avută anterior asocierii. Însă, pentru filiera
agroalimentară organizată în baza codului comercial prin asociere în
participaţiune, coordonarea şi supervizarea filierei se realizează în
baza unui contract de asociere, care reprezintă regulamentul de
organizare şi funcţionare a filierei.
Baza cadrului legislativ menţionată pentru înfiinţarea de entităţi
economice utilizate în sectorul agroindustrial, oferă posibilitatea
tuturor entităţilor să devină independente, autonome, şi să-şi
stabilească moduri de organizare şi funcţionare specifice, statutare
prin actele de înfiinţare, statute şi contracte de asociere proprii.
În economia de piaţă modernă, societăţile comerciale agricole, deşi
dispun de libertate şi autonomie decizională, sunt obligate la
respectarea legislaţiei în vigoare, legislaţie ce exprimă, în fapt,
intervenţia statului în economie.
Aparatul funcţional al societăţii cuprinde în structura sa, mai multe
sectoare: comercial, de producţie, dezvoltare, aprovizionare, financiar-
contabilitate, personal etc. Sectorul financiar realizează funcţia
financiar-contabilă a societăţii având, în principal, următoarele
atribuţii:
• organizează, controlează şi răspunde de contabilitatea valorilor
patrimoniale ale societăţii, asigură efectuarea corectă a
înregistrărilor contabile privind mijloacele societăţii, costurile de
producţie, încasarea creanţelor şi împrumuturile bancarei
• organizează, controlează şi participă potrivit legii la inventarierea
patrimoniului societăţiii
• întocmeşte propunerile de buget de venituri şi cheltuielii
• organizează evidenţa contabilă a societăţii şi exercită controlul
financiar sub toate formele prevăzute de lege.
Produsele finite ale sectorului financiar sunt proiecte de bugete de venituri şi
cheltuieli, balanţe de verificare şi bilanţuri, acte de inventariere a
patrimoniului, acte de control economic, analize şi diagnoze economice
şi planuri de finanţare.
În previziunea financiară a investiţiilor se utilizează un plan de
investiţii şi de finanţare multianual.
Planul de finanţare este documentul previzional, întocmit pe o
perioadă de mai multe exerciţii succesive (3-5 ani) şi reflectă diferitele
fluxuri anuale generate de nevoile şi resursele societăţii. Acest plan
exprimă echilibrul global al întreprinderii şi evidenţiază principalele
intrări şi ieşiri de fonduri.
Un plan de finanţare coerent reprezintă un element determinant al
negocierii resurselor pe termen lung, în măsura în care el justifică
utilizarea fondurilor cerute.

SURSELE DE FINANŢARE A ACTIVITĂŢII UNEI SOCIETĂŢI COMERCIALE

AGROALIMENTARE

Planul de finanţare este un document care inventariază pe o

perioadă mai îndelungată, resursele financiare şi modul de utilizare al
acestora, este un rezultat al politicii financiare, reflectând în principal,
alegerea unei structuri optime de finanţare, ce asigură costuri minime
de colectare a capitalurilor şi o anumită independenţă financiară a
societăţii.
Elaborarea planului de finanţare presupune parcurgerea a două etape:
- prima etapă constă în determinarea nevoilor de finanţare -
achiziţii, rambursări ale datoriilor financiare, reduceri de rezerve sau
de capital, creşterea nevoii de forţă de muncă, etc.
- a doua etapă constă în determinarea şi integrarea resurselor de
finanţare (surse proprii, surse externe, împrumuturi noi pe termen
lung, creşteri de capital, subvenţii pentru investiţii, vânzări de active
fixe, reduceri ale nevoii de fond de rulment) în scopul realizării
echilibrului financiar.
Pe o perioadă de un an, acest echilibru este reflectat într-o secţiune
a bugetului de venituri şi cheltuieli intitulată Bugetul activităţii de
investiţii, care cuprinde:
• Sursele pentru investiţii:
-surse proprii, care însumate alcătuiesc fondul de dezvoltare
-surse împrumutate, care apar sub forma creditelor bancare sau alte împrumuturi
-surse publice (după caz) sub forma alocaţiilor bugetare
-alte surse (granturi - ajutoare nerambursabile).
• Cheltuieli pentru investiţii:
-cheltuieli pentru lucrări în continuare
-cheltuieli pentru lucrări noi
-achiziţii de bunuri şi alte cheltuieli de investiţii (studii de
fezabilitate, lucrări de consolidări etc.).
În final, excedentul sau deficitul se determină ca diferenţă între sursele proprii
după rambursarea creditelor şi cheltuielile de investiţii.

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PIEŢELOR AGROALIMENTARE

Un alt obiectiv important, în concordanţă cu liberalizarea totală a preţurilor

produselor agroalimentare, îl constituie:
• Organizarea şi funcţionarea pieţelor produselor agroalimentare. În
acest sens sunt iniţiate o serie de acte normative care să permită
pe de o parte o integrare a tuturor agenţilor economici care
acţionează pe piaţa produselor agroalimentare, prin crearea
organizaţiilor interprofesionale pe produs. Aceste organizaţii
interprofesionale care cuprind: producători, stocatori, procesatori şi
 comercianţi, ar trebui să fie reprezentative şi totodată să fie
recunoscute ca parteneri de dialog de către Guvern (în speţă
ministerul de resort) pentru stabilirea unor preţuri de intervenţie, a
primelor de export etc., deci a politicii de dezvoltare a pieţelor
produselor agroalimentare.
Rolul organizaţiilor interprofesionale este de a reuşi armonizarea
intereselor producătorilor, stocatorilor, procesatorilor şi comercianţilor
în aşa fel încât să se evite distorsiunile pieţelor diferitelor produse,
crizele de producţie, concurenţa neloială şi în acest context reducerea
pătrunderii unor produse din import în detrimentul produselor proprii.
O altă consecinţă favorabilă o constituie apariţia unor elemente
de garantare şi creditare a producţiei agricole de cereale şi
oleaginoase, cum sunt: certificatele de depozit, contractele spot şi
futures, atât de mult utilizate în ţările vestice. De asemenea, un alt
obiectiv important al acestei etape, îl constituie dezvoltarea rurală,
factor de esenţă în dezvoltarea naţională. Simpla dezvoltare a
sectorului agroalimentar, fără a ţine cont de dezvoltarea spaţiului rural
nu poate asigura creşterea veniturilor şi a nivelului de trai a populaţiei
rurale.
A devenit evident faptul că fără o dezvoltare investiţională integrată
(agricultură, procesare şi marketing, infrastructură etc.) nu vom reuşi
să anihilăm tarele perioadelor anterioare.
O atenţie deosebită va fi acordată restructurării administrative,
precum şi creerii bazei legislative care să asigure condiţiile pentru
îndeplinirea obiectivelor. Câteva direcţii spre care să se îndrepte
atenţia:
24. Fondul de sprijin al producătorilor agricoli - alocaţii bugetare pentru
instalarea/stabilirea în sectorul agricol a familiilor tinere.
25. Participarea statului la crearea caselor de credit mutual agricol, prin acordarea unui
credit fără dobândă.
26. Fondul de asigurare şi reasigurare împotriva calamităţilor - un efort
bugetar sub formă de alocaţii.
27. Formarea unui sistem coerent de gestionare a pieţelor.
28. Facilitarea formării de asociaţii ale producătorilor agricoli în domeniile
aprovizionării şi desfacerii şi sprijinirea reprezentării acestora la
nivel naţional şi internaţional, în primul rând prin formarea cadrului
legislativ adecvat.
29. Facilitarea procesului de absorbţie de capital pe filiera agroalimentară.
Situaţia ultimilor ani, când numărul de utilaje agricole - tractoare şi
combine, în principal - cu care s-a dotat agricultura a fost
nesemnificativ, demonstrează că formele avantajoase de creditare,
din partea industriei, sunt practic inexistente.
După proiectul “România 2020”, a fost promovată o strategie de
dezvoltare durabilă la elaborarea căreia a participat şi societatea civilă.
De menţionat, că specialiştii români şi străini, plasează conceptul de
dezvoltare durabilă printre cele cinci mari principii ale eticii ştiinţifice,
alături de principiul echităţii, principiul precauţiei, deontologia
activităţilor ştiinţifice şi organizarea dezbaterilor şi a luării de decizii.
În această strategie, un rol important este acordat agriculturii şi
securităţii alimentare, care trebuie să aibă ca obiectiv principal crearea
unor sisteme şi structuri moderne care să asigure:
- produse alimentare şi nealimentare atât pentru necesarul intern cât şi
pentru export, sens în care creşterea calităţii acestor produse este
obligatorie
- protejarea surselor naturale - sol, apă şi aer - în contextul conservării
biodiversităţii, care va deveni în condiţiile globalizării agriculturii o
problemă strategică mondială
- menţinerea patrimoniului funciar şi reducerea efectelor dăunătoare
produse de industrializare şi urbanizare.
În acest context trebuie încurajată acţiunea de diversificare a
activităţilor agricole care va asigura implicit creşterea gradului de
prelucrare şi al celui sortimental al produselor alimentare, cu accent pe
acele produse considerate “biologice” şi de asemenea, încurajarea
tehnologiilor care nu afectează mediul înconjurător.
Un sprijin important trebuie acordat sectorului de cercetare-dezvoltare-inovare,
care va avea un rol esenţial în aplicarea celor mai noi tehnologii,
“prietenoase” cu mediul înconjurător, factor determinant al dezvoltării
durabile.

SCHEME PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA SI CONSOLIDAREA FLUXULUI DE ALOCARE A

RESURSELOR FINANCIARE ÎN SECTORUL AGROALIMENTAR

S-a alocat sectorului agroalimentar un volum de resurse financiare, orientat cu

precădere către susţinerea producţiei vegetale şi animale şi numai într-
o mică măsură dezvoltării investiţionale (dotării cu tractoare, combine,
maşini agricole cât şi pentru modernizarea şi retehnologizarea
fabricilor de industrie alimentară).
Se remarcă lipsa unei politici investiţionale şi implicit de alocare a
resurselor financiare în acest scop.
Politica de alocare a resurselor financiare ar trebui să ţină cont de două
deziderate principale:
• alocaţiile de la buget să fie restrictive, orientate spre acele sectoare
care permit o dezvoltare rapidă şi care au în final ca impact o
creştere a impozitelor şi taxelor datorate statului
• creditele să fie atractive, dar de aşa manieră încât să fie accesate
doar de acei beneficiari care pot asigura o dezvoltare eficientă.
Schemele de alocare a resurselor financiare trebuie să urmărească:
• orientarea procesului investiţional doar către acele domenii în care se
asigură obţinerea eficienţei economice într-un timp relativ scurt,
cum este industria alimentară
• conjugarea eforturilor financiare prin alocarea concomitentă a resurselor pentru
dezvoltarea investiţională cu cele de susţinere a producţiei de
 materii prime din aceeaşi ramură (lapte, carne, ulei, zahăr etc.)
• conjugarea eforturilor financiare din mai multe ramuri: agricultură, transporturi,
lucrări publice etc. prin efectuarea în acelaşi timp şi în aceleaşi zone
rurale a obiectivelor proprii de investiţii. În acest mod se poate
realiza o dezvoltare integrată a spaţiului rural şi mai ales a zonelor
declarate defavorizate (zonele miniere)
• monitorizarea tuturor obiectivelor de investiţii, indiferent de sursele de
finanţare (alocaţii bugetare, cofinanţări externe, credite comerciale,
surse proprii etc.) în vederea rentabilizării alocării resurselor, printr-
o prioritizare judicioasă a obiectivelor de investiţiii
• credite cu dobândă bonificată pentru investiţiile din sectorul
agroalimentar, concomitent cu diversificarea dobânzilor pentru
credite.

TEMA 6 – MĂSURAREA RISCURILOR ASOCIATE

AFACERILOR AGROALIMENTARE

Metode şi instrumente de masurare şi cuantificare a

riscurilor

Masurarea riscurilor si ale performantelor se inscriu intr-un cadru contabil,

reprezentat prin cele doua parti consacrate ale bilantului, contul de rezultate si masurarile
performantelor asociate. Rezultatele contabile sunt, insa, adesea lipsite de riscurile
corespunzatoare defectelor portofoliului de angajamente.
Problema de fond este cea a ajustarii performantelor cu riscul, intr-o maniera
explicita, logica si omogena. Daca fondurile proprii reprezinta corect riscurile, aceasta
ajustare este obtinuta. Aceasta presupune ca fondurile proprii utilizate ca baza de calcul
sunt determinate in maniera cel mai corect posibila in functie de riscuri. Dar
caracterizarea printr-o singura cifra, fondurile proprii economice, a sumei riscurilor
multiple si de natura complet diferita, nu este un exercitiu conceptual prea simplu. Este
vorba totusi de finantarea sistemelor de alocare a fondurilor proprii. In absenta unui
asemenea sistem, ratele de rentabilitate proprii isi pierd semnificatia, caci abaterea dintre
fondurile proprii si riscuri se reflecta in masurile performantelor.
Putem preciza faptul ca masurile contabile prezinta inconvenientul legat de
problema ajustarii cu riscurile, dar si pe acela ca, indicatorii contabili fiind limitati la un
orizont fix, nu pot da indicatiile pe termen lung.
Desi gestiunea pe baza de bilant acorda o mare importanta performantelor
contabile, totusi, gestiunea pe baza valorilor de piata castiga teren, intrucat prezinta
avantaje conceptuale importante fata de marjele contabile.
Instabilitatea rezultatelor si evolutiile nefavorabile ale rezultatelor (ca amplitudine
si probabilitate) sunt doua tipuri de masuri pe care le presupune masurarea riscurilor.
Daca amplitudinea variatiilor posibile se masoara prin volatilitate, un parametru statistic
ce caracterizeaza dispersia valorilor posibile de o parte si de alta a mediei, altfel spus,
instabilitatea aproximativa a tuturor variabilelor aleatoare. Calculul care se efectueaza pe
baza formulelor statistice clasice aplicate la o serie de observatii asupra rezultatelor.
Intrucat toate riscurile sunt definite prin evolutiile adverse ale rezultatelor
generate de evenimente aleatoare (evenimente care sunt cuprinse in scenarii catastrofa,
destinate sa evalueze consecintele acestor evenimente) pentru masurarea riscurilor,
trebuie cuantificate aceste evolutii adverse si posibilitatile de aparitie a fiecareia dintre
valorile posibile, adica procentajul schimburilor afectate la fiecare valoare. In practica,
distributiile reale sunt necunoscute. Pentru remedierea ecestei lacune trebuie facute
ipoteze.

Toate evenimentele intamplatoare cuantificabile sunt caracterizate prin parametri

statici care masoara instabilitatea rezultatelor, pe de o parte, si evolutia nefavorabila a
rezultatelor, pe de alta parte, in amplitudine si in probabilitate.
Prima masura a riscului este volatilitatea rezultatelor; este vorba de o masurare
statistica a dispersiilor lor, de o parte si de alta a valorii medii sau asteptate.
Dispersia este masurata prin varianta sau prin ecart-type, numit de asemenea si
volatilitate.
Volatilitatea si varianta sunt parametrii cheie in masurarea riscurilor. Media
valorilor posibile este speranta. Varianta este suma patratelor ecarturilor fata de aceasta
medie, divizata la numarul observatiilor. Volatilitatea sau ecart-type-ul este radacina
patrata din aceasta varianta.
Volatilitatea este o masura foarte generala a instabilitatii tuturor variabilelor
aleatoare si care se calculeaza simplu. Ea poate fi calculata pentru distributia de
probabilitate clasica, dar si pentru o distributie de probabilitate oarecare.
Aceasta nu este singura masurare posibila a disperisei. Distanta dintre valorile
minimale si maximale ale unei serii d eobservatii dau, de asemenea, o idee asupra acestei
dispersii. Dar volatlitatea este masura cea mai simpla ce tine cont de ansamblul
observatiilor disponibile.
Volatilitatea se aplica bine la parametrii financiari, rata dobanzii, rata de schimb,
indicii bursieri, sau rata anuala de “slabiciune”, observata la firme.
Volatilitatile masurate plecandu-se de la serii cronologice de observatii sunt
volatilitati istorice.
Volatilitatile acestor parametri financiari sunt constant urmarite si ajustate in
permanenta in functie de conditiile de piata.

Masurarea riscului evolutiilor nefavorabile

Masurarea riscului, in sensul pierderilor posibile in prezenta evolutiilor adverse,
este legata de definirea a doua componente: pierderile posibile si probabilitatea lor de a
surveni.
O prima maniera de a proceda este aceea de constituire a scenariilor catrastofa,
iar pierderea maximala observata in scenariul cel mai nefavorabil poate fi considerat ca o
masura a riscului. Dar acest demers prezinta dezavantajul ca pot exista masuri diferite ale
riscului, intrucat pot exista scenarii diferite.
O alta maniera, mai putin subiectiva, consta in utilizarea estimarilor statistice al
caror grad de aproximare depinde de informatiile disponibile. Daca distributia in
probabilitate este cunoscuta in mod intuitive, atunci cuplul pierdere-probabilitate asociata
poate fi estimat.
O cale foarte simpla consta in estimarea sperantei si a volatilitatii variabile
aleatoare. Daca presupunem ca regula de distributie in probabilitate este o regula
aleatoare. Daca presupunem ca regula de distributie in probabilitate este o regula
normala, stim sa deducem cuplurile de valori: <<deviatii in jos- probabilitate de
aparitie>>. Aceasta metoda simpla este adesea acceptabila. Deducem astfel valorile
pierderilor care nu pot fi depasite in mod statistic, decat cu 10%, 5%, 2,5% sau alte
procente stabilite adecvat. Probabilitatea de depasire este denumita << prag de
incredere>> sau <<prag de toleranta>>.
Riscul pierderii este caracterizat prin cuplul <<valoare de depasire>>(in jos)
+<<probabilitate asociata>>. Aceasta suprafata reprezinta suma probabilitatilor de
observare a tuturor valorilor inferioare la pragul indicat.

Probabilitatea
rezultatelor

Volatilitatea

Probabilitate
5%

rezultate
pierderea maximala
la pragul de 5%

Un prag de incredere definit in aceasta maniera nu presupune decat depasirea in

jos. Un astfel de prag este numit <<intr-un singur sens>>sau <<de-o singura cota>> sau
<<one-tailed>>.
Deci, deviatiile de o parte si de alta sunt masurate prin intervalul de incredere.
Este vorba de bornele inferioara si superioara, intre care valorile aleatoare “cad” cu p
probabilitate sigura, de exemplu 95%. Probabilitatea observarii de valori in afara acestui
interval este complementara la 100%, adica de 5 %. Probabilitatea depasirii unei singure
cote este la jumatate, adica la 2,5%.
Probabilitatea depasirii in jos este adesea numita prag de toleranta. Acest prag
fixeaza pierderea maximala probabilizata.
Aceasta pierdere se masoara sub forma unui multiplu al volatilitatii rezultatelor .
acest multiplu depinde direct de pragul de toleranta ales si de distributia de probabilitate a
rezultatelor alese.
Aceasta pierdere maximala este masura riscului down-side.

Indicatori şi rate de apreciere

 In managementul firmelor si al bancilor, in mod special, analiza financiara reprezinta
un instrument indispensabil in luarea deciziilor la nivel micro, cat si la nivel
macroeconomic. Realizarea oricarei functiuni a unei firme presupune examinarea tuturor
deciziilor manageriale. Oricare dintre aceste indatoriri se realizeaza prin anumite tipuri de
analiza.
Cu ajutorul analizei financiare sunt indeplinite mai eficient unele functii ale unei
firme, cum ar fi:
• functia de informare a centrului de decizie cu privire la activitatea firmei;
• functia de evaluare a potentialului tehnic si economic al firmei;
• luarea de decizii in functie de criteriile de eficienta;
• conducerea mai eficienta in termeni reali a activitatii firmei;
• functia de comunicare cu mediul economic si financiar extern (cu administratia locala
si centrala, cu creditorii, cu institutiile financiare si bancare etc.).

Tabel - Tabloul principalilor indicatori şi rate apreciere de a performaţelor şi

riscurilor firmei

Nr. Simbo
Denumire indicator Mod de calcul Explicaţii
crt l
1 2 3 4 5
1 Patrimoniul net Pn Pn = At – Dt At = activ total
Dt = datorii
2 Cifra de afaceri CA CA = VV – QV VV = venituri din vânzarea
mărfurilor
QV = producţia vândută şi
încasată
3 Rezultatul exploatării Rexpl Rexpl = Vexpl - Cexpl Vexpl = venituri din exploatare
(profit/pierdere) Cexpl = cheltuieli pentru
exploatare
4 Rezultatul brut al exerciţiului Rbef Rbef = Rexpl + Rfin + Rexc Rfin = rezultate financiare
financiar (profit/pierdere) Rexc = rezultate excepţionale
5 Rezultatul net al exerciţiului Rnef Rnef = Rbef – Iprof Iprof = impozitul pe profit
financiar

Nr. Simbo
Denumire indicator Mod de calcul Explicaţii
crt l
1 2 3 4 5
6 Rata lichidităţii generale RL RL = Ac / Pc Ac = active curente (circulante = C
stocuri, creanţe, disponibilităţi d
băneşti) d
Pc = pasive curente (creditori, t
s
împrumuturi pe termen scurt)
ju
7 Rata lichidităţii RTA RTA = ( Ac – S) / Pc S = stocuri totale R
intermediare
(Quick Ratio – Testul acid)
8 Lichiditatea la vedere LV LV = (Ac – St – Cr ) / Dcr Ac = active circulante;
sau Ds / Dcr St = stocuri; Cr = creanţe;
Dcr = datorii curente
Ds = disponibilităţi băneşti
9 Rata solvabilităţii generale Sg Sg = At / Dcr
 10 Rata datoriilor RD RD = (Pc + Ip)/(Ac + Af) Ip = ipoteci (credite furnizori, R
împrumuturi pe termen lung) 0

11 Rata autonomiei financiare Af Af = Cpr / Cper Cpr = capital propriu

Cper = capital permanent

Nr. Simbo
Denumire indicator Mod de calcul Explicaţii
crt l
1 2 3 4 5
12 Rata rentabilităţii RV RV = Pb / CA * 100% Pb = profit brut E
comerciale (vânzărilor) c
r
f
13 Rata rentabilităţii activelor Ra Ra = Pb / (Ac + Af) * 100% Af = active fixe E
Ac = active circulante e
f
14 Rata rentabilităţii Re Re = Pb / Kp * 100% Kp = capital permanent
economice
15 Rata rentabilităţii financiare Rf Rf = Pn / Kpr *
100% Pn = profit net
Kpr = capital propriu
16 Fondul de rulment net global FRNg FRNg = Cper – Ai Ai = active imobilizate

TEMA 7 – MODALITĂŢI DE PREVENIRE, LIMITARE ŞI CONTROL AL

RISCURILOR ÎN AFACERILE AGROALIMENTARE

Controlul prudential are ca obiectiv împiedicarea manifestării riscurilor

interne cât si externe, la nivelul unei firme sau a unei instituţii bancare,
ce derulează afaceri în sectorul agroalimentar, precum si evitarea
propagării acestora.
Controlul intern corespunde autocontrolului, prin care se poate ameliora nivelul
rezultatelor financiare si raportul dintre costuri si randament. Un control intern eficient
constituie un instrument de gestiune indispensabil bunei functionări a institutiilor de
credit si completează în mod necesar măsurile prudentiale.
 Diferitele probleme care au stat la originea falimentelor au ridicat problema unei
mai bune evaluări a riscurilor. Căutările băncilor, de exemplu, în directia
găsirii unor metode eficiente de evaluare, au condus la dezvoltarea
metodologiei RAROC “Risc Ajusted Return on Capital” propusă de
Banker’s Trust, si a celei denumite VAR (Value at Risk), propusă de J.P.
Morgan.
Evaluarea riscului prin metoda RAROC presupune luarea în considerare a
costului mediu al riscului si determinarea randamentului asupra fondurilor proprii, după
relatia următoare:

RAROC = venitul brut din exploatare – prima de risc

capitalul total

Principala limită a acestei metode este luarea în considerare numai

a fondurilor proprii reglementate, pentru măsurarea soliditătii unei
bănci.

Metoda VAR este utilizată, în prezent, de către toate marile bănci

pentru evaluarea riscului de piată, care poate avea mai multe cauze,
dintre care: modificarea ratei de dobândă ca urmare a interventiilor
băncilor centrale în activitatea celorlalte bănci. Metoda VAR permite
determinarea nivelului pierderilor pe o perioadă dată si face posibilă
evaluarea capitalului, deci a fondurilor proprii necesare acoperirii
riscului de pierderi potentiale.
În domeniul bancar, de exemplu, sunt practicate norme prudentiale europene si
internationale. Analiza diferitelor norme prudentiale evidentiază existenta unor
caracteristici comune, si anume:
30. nivelurile impuse prin reglementările prudentiale nu constituie rezultatul
unor studii teoretice aprofundate sau al unor demonstratii obiective.
Nimeni nu poate afirma că raportul de solvabilitate de 8% este cel
mai bun nivel. De asemenea, nu s-a demonstrat, încă, existenta
unei corelatii inverse între raportul fondurilor proprii ponderate si
falimentul bancar. Nu există justificări incontestabile nici cu privire
la modul de calcul al riscului de piată sau al restrictiilor de
lichiditate.
31. o altă caracteristică este aceea că reglemetările prudentiale vizează,
în mod esential, institutiile de credit, spre deosebire de
constrângerile prudentiale din domeniul industrial care vizează
produsele: mărime, greutate, componentă. In domeniul bancar,
reglementările se referă la practicile bancare si la structura
institutiei respective, ceea ce conduce la efecte asupra bilantului
bancar;
32. pentru majoritatea reglementărilor, instrumentul central de măsură îl
constituie notiunea de fonduri proprii, ceea ce face posibilă amornizarea
la nivel european si international a regulilor adoptate.
 O altă reglementare importantă pentru gestionarea riscurilor
bancare o constituie cea privind organizarea si functionarea la BNR a
Centralei Riscurilor Bancare. Aceasta (CRB) reprezintă un centru de
intermediere, care gestionează, în numele băncii centrale, informatia
de risc bancar pentru scopurile utilizatorilor, în conditiile păstrării secretului
bancar.
Prin această reglementare sunt definite câteva notiuni care sunt
relevante pentru importanta functionării Centralei Riscurilor Bancare.
Astfel apar:
• riscul individual reprezintă suma valorilor operatiunilor raportate la CRB
de către o persoană declarantă pentru un debitor; acest risc
reprezintă expunerea unei bănci fată de un debitor si se determină
de persoana declarantă;
• persoana recenzată reprezintă debitorul, respectiv persoana fizică sau
juridică înscrisă în baza de date a CRB;
• riscul global este suma riscurilor individuale raportate de toate persoanele declarante
pentru aceeasi persoană recenzată;
• persoanele declarante sunt centralele băncilor, persoane juridice române si
sucursalele din România ale băncilor străine;
• persoana acreditată este angajatul autorizat de conducerea persoanei declarante să
transmită si să receptioneze la Centrala Riscurilor Bancare
informatiile de risc bancar.

REMARCI FINALE

Administrarea riscurilor şi performanţelor şi planificarea dezvoltării şi

finanţării sustenabile a activităţii firmei reprezintă un aspect esenţial.
Existenţa unui mediu concurenţial puternic şi creşterea nivelului
de competitivitate a firmelor româneşti, accentuează efectul tuturor
aspectelor prezentate şi conduce la necesitatea unei mai bune
funcţionări a sistemului financiar, a componentelor sale, a comunicării
şi funcţiei financiare.
Este de subliniat faptul că funcţia financiară asigură informaţia
necesară pentru fundamentarea deciziilor majore care să conducă la
planificarea corectă a cuplului risc – performanţă în condiţiile creşterii
competitivităţii firmelor româneşti.
Coerenţa şi pertinenţa informaţiilor pe diferitele canale de
distribuţie sunt esenţiale pentru o planificare eficientă a cuplului.
Acesta trebuie să aibă în vedere modelarea profilelor clienţilor firmei în
urma unei analize financiare cât mai riguroase.
Analiza financiară ajută la descompunerea cuplului risc –
performanţă în părţi componente. Prin acest procedeu se evidenţiază
relaţiile cauzale, aspecte financiare relevante, legile ce stau la baza
formării şi dezvoltării, pe baza cărora se decide asupra activităţii
viitoare.
Atunci când firma intenţionează să modifice comportamentul
decizional, când creionează sau conturează o nouă informaţie
financiară sau acţioneză pentru a o consolida pe cea existentă,
preocupările trebuie să fie centrate în jurul cuplului risc - performanţă.

BIBLIOGRAFIE

33. DEDU, Vasile – “Gestiune şi audit bancar”. Ed. Economică ,Bucureşti,

2003

34. DOBRESCU, M. Emilian; IVAN, Mihail Vincentiu – “Afaceri Financiare”, Ed.

Nemira, Bucuresti, 2003

35. GRADDY DUANE, B.; SPENCER AUSTIN, H. – “Managing Commercial Banks”,

Ed. Prentice Hall, 1990

36. IVAN, Mihail Vincenţiu – Sisteme financiare pentru sectorul agroalimentar, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 2002

37. MISHKIN, Frederic S. – “The Economics of Money, Banking and Financial

markets”, Harper Collins College Publishers, 1995

38. RITTER, Lawrence S.; SILBER, William L. – “Principles of Money, Banking and
the Financial Markets. Ed. Basic Books, 1993

39. * * * - Norma BNR nr.8/1999 privind limitarea riscului de credit

40. * * * - Regulament nr.1/1999 privind organizarea şi funcţionarea la

BNR a Centralei Riscurilor Bancare

41. * * * - Legea bancară nr. 58/1998