Sunteți pe pagina 1din 6

METODE DIDACTICE TRADIȚIONALE

Ce reprezintă metodele didactice tradiționale?

,,Metodologia instruirii reprezintă teoria ce are ca scop optimizarea continuă a activității


didactice, prin definirea, clasificarea și valorificarea metodelor și procedeelor didactice în relație
optimă cu celelalte componente ale procesului de învățământ.” (Massari, 2009, p. 39)

,,Metoda didactică. Termenul metodă derivă din două cuvinte grecești (odos – cale;
metha – spre, către) și are înțelesul de ,,drum (către)...”, ,,cale (spre)...”. În didactică, metode se
referă la calea care e urmată, drumul ce conduce la atingerea obiectivelor educaționale.” (Cucoș,
2002, p. 81)

,,Funcțiile metodelor didactice vizează realizarea integrală a obiectivelor proiectate la


nivelul procesului de învățământ:

 funcția normativă – vizează dimensiunea axiologică a activității didactice,


stabilirea modului în care trebuie realizat procesul instructiv educativ;
 fucția cognitivă – vizează performanțele-competențele, prioritar cognitive, ale
activității didactice;
 funcția formativă – vizează dezvoltarea personalității elevilor, a trăsăturilor
afectiv-motivaționale, a modurilor de conduită morală, socială;
 funcția operațională – vizează realizarea obiectivelor concrete ale activității
didactice.

Prin realizarea acestor funcții, metodele devin elementele cele mai dinamice ale activității
didactice care permit profesorului adaptări creative multiple – strategice, operaționale – asupra
obiectivelor, conținutului și evaluării activității didactice.” (Massari, 2009, p. 41)

,,Procedeul didactic. Metoda se aplică printr-o suită de operații concrete, numite


procedee. Procedeul didactic reprezintă o secvență a metodei, un simplu detaliu, o tehnică mai
limitată de acțiune, o componentă sau chiar o particularizare a metodei. O metodă apare ca un
ansamblu corelat de procedee considerate a fi cele mai oportune pentru o situație dată de
învățare.” (Cucoș, 2002, p. 82)

,,Procedeul didactic este o componentă a metodei, o tehnică mai limitată de acțiune, un


element de sprijin sau un mod concret de valorificare a metodei.” (Adriana Nicu, Curs de
pedagogie)

Clasificarea metodelor de instruire

,,În literatura domeniului, pot fi evidențiate o serie de criterii pentru întocmirea unei
taxonomii a metodelor didactice:

1. după criteriul istoric:


 metode tradiționale (expunerea, conversația, exercițiul);
 metode noi/moderne (instruirea programată, instruirea asistată de
calculator).
2. după aria de aplicabilitate/ gradul de generalitate:
 metode generale care se aplică în întreg procesul de învățământ, în
predarea tuturor disciplinelor (expunerea, conversația, lucrările practice);
 metode particulare/ speciale folosite în predarea anumitor discipline de
învățământ sau pe anumite trepte de școlarizare (lectura după imagini,
lucrări de laborator, brainstorming).

3. din perspectiva integrării la nivel de sistem:


 metode în care predomină acțiunea de comunicare, într-o formă de
organizare: orală (expozitivă/ narațiunea, explicația, prelegerea,
conversația euristică, dezbaterea, asaltul de idei, problematizarea), scrisă
(activitatea cu manualul și alte materiale de învățare, lectura – dirijată,
explicativă, independentă) și internă (reflecția personală, introspecția);
 metode în care predomină acțiunea de cercetare a realității în mod direct
(observarea sistematică și independentă, experimentul, cercetarea
documentelor istorice) sau indirect (demonstrația – observațională,
experimentală, grafică, documentară, analogică, programată, modelarea);
 metode în care predomină acțiunea practică, într-o formă de organizarea
reală (exercițiul, algoritmizarea, lucrările practice, studiul de caz) sau
simulată (jocul didactic, dramatizarea);
 metode în care predomină acțiunea de programare specială instruirii
(metoda instruirii programate, metoda instruirii asistată pe calculator).
4. după criteriul subiectului pe care este centrată metoda:
 metode centrate pe activitatea profesorului (prelegerea, explicația,
demonstrația);
 metode centrate pe activitatea elevului (exercițiul, lucrul cu manualul,
fișele de muncă independentă, observarea).
5. după modul de prezentare a cunoștințelor:
 metode verbale (expozitive – gen expunere sau prelegerea dezbatere,
interogative – gen conversație, problematizare);
 metode intuitive (observarea);
 metode bazate pe acțiune (exercițiul, demonstrația, studiul de caz,
proiectul/ tema de cercetare, lucrarea practică, învățarea prin joc, învățarea
prin dramatizare, învățarea pe simulatoare).

6. după modul de organizare a activității:


 metode de activitate individuală (activitate liberă – lucrul cu manualul,
activitate sub îndrumarea profesorului – observarea dirijată, exercițiul,
activitate programată – exercițiul);
 metode de activitate în perechi (profesor-elev, elev-elev, profesor-
profesor);
 metode de activitate în microgrupuri/ echipă (metode de activitate cu clasa
unilaterală – explicația, prelegerea, bilaterală – conversație sau multiplă –
dezbatere).
7. după gradul de angajare a elevilor în procesul de învățare:
 metode pasive (expunerea, demonstrația);
 metode active (exercițiul, conversația).
8. după sarcina didactică îndeplinită preponderent:
 metode de comunicare și asimilare de noi cunoștințe;
 metode de repetare și consolidare a cunoștințelor;
 metode de formare de priceperi și deprinderi;
 metode de evaluare a rezultatelor învățării.
9. după gradul de dirijare a învățării, modul de administrare a experienței ce
urmează a fi însușită:
 metode algoritmice prin care activitatea de învățare este dirijată riguros,
pas cu pas;
 metode semialgoritmice care propun o dirijare parțială ce lasă loc și
independenței, posibilității de autoorganizare;
 metode euristice ce promovează investigația personală, libertatea
subiectului de a alege căile de rezolvare a problemelor.
10. după tipul de învățare promovat:
 metode de învățare prin receptare (expunere);
 metode de învățare prin descoperire (problematizare);
 metode de învățare prin acțiune (exercițiul);
 metode ale învățării prin creație (brainstorming).” (Massari, 2009, p. 41-
42)

Metode didactice tradiționale

1. ,,Expunerea. Constă în prezentarea de către profesor a unor cunoștințe noi, pe cale


orală, în structuri bine închegate, ceea ce garantează o eficiență sporită, prin
transmiterea unui volum mare de informații într-o unitate de timp determinată. În
funcție de natura și amploarea deducțiilor și argumentelor desfășurate, de stilul
discursiv și de concretețea limbajului folosit, expunerea cunoaște mai multe variante:
povestirea, explicația, prelegerea, expunerea universitară, expunerea cu oponent.
Povestirea este o narațiune simplă, într-ul limbak expresiv, folosită cu precădere la
clasele mici. Prin ornamentarea discursului cu figuri de limbaj realizează o participare
afectivă a elevilor, se stimulează imaginația, se antrenează noi motivații și
disponibilități de învățare.
Explicația presupune o dezvăluire a adevărului pe baza unei argumentații deductive.
Cu acest prilej, se pun în mișcare operații logice mai complicate precum inducția,
deducția, comparația, sinteza, analiza, analogia. Accentul cade, totuși, pe receptare și
mai puțin pe interpretarea cunoștințelor.
Prelegerea constă în expunerea de către profesor a unui volum mai mare de
cunoștințe, bine organizate și sistematizate, și presupune o mai mare maturitate
receptivă a elevilor.” (Cucoș, 2002, p. 87)

2. ,,Lucrul cu manualul, cunoscut în literatura de specialitate și sub denumirea de


munca cu manualul, munca cu manualul și alte cărți, lectura sau studiul cărții, este o
metodă didactică fundamentală pentru formarea de priceperi și deprinderi de muncă
intelectuală ce constă în valorificarea, sub aspect formativ și informativ, a surselor
școlare scrise (manual, culegeri de exerciții, lucrări de specialitate, dicționare,
enciclopedii, reviste, crestomații, texte de pe internet ș.a.) și vizează dobândirea de
către elevi a fondului aperceptiv necesar înțelegerii textului în general, cât și
căpătarea deprinderii de a utiliza cartea în diverse contexte/ experiențe de învățare.
Metoda se poate realiza pe toate treptele de școlaritate, elevii citesc cu intenția de a
învăța, dobândind astfel cunoștințe prin efort personal, însă aplicarea metodei se
diferențiază în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor și de complexitatea
rezultatelor ce se vor constitui din înteracțiunea cu cartea.
Utilizarea acestei metode presupune valorificarea unor tehnici de lectură, cum ar fi:
lectura lentă (cu scopul de a parcurge întregul text, de a înțelege și reține) sau rapidă
(cu scopul de a se familiariza cu tema, structura și concluziile textului), lectura
critică, lectura paralelă, lectura explicativă, lectura selectivă, precum și a unor
deprinderi și obișnuințe de stocare și prelucrare a informațiilor: lectura liberă/
autodirijată (când elevul desfășoară independent întreaga activitate, ca deprinderea
de a lua notițe, a extrage ideile principale). În învățământul primar, forma de bază
este lectura explicativă, ce se realizează diferențiat în funcție de natura textului.
Pornind de la reperele oferite de literature de specialitate, identificăm câteva etape în
aplicarea lecturii explicative:
 lectura integrală a textului/ lectura model, realizată de cadrul didactic;
 reluarea lecturii integrale în scopul împărțirii textului în fragmente logice;
 lectura analitică a fiecărui fragment;
 formularea ideilor principale aferente fiecărui fragment;
 realizarea planului de idei, la tablă și în caiete;
 eventual lectura integrală se reia la final, în funcție de specificul și mărimea
textului.” (Massari, 2009, p. 50)

Aplicație:

 Care considerați că este cea mai eficientă metodă didactică tradițională?


 Cum ați folosi aceste metode în postura de cadru didactic?

Bibliografie

● MASSARI, Geanina (2009), Teoria și metodologia instruirii, Editura


Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
● CUCOȘ, Constantin (2002), Pedagogie. Ediția a II-a revăzută și adăugită,
Editura Polirom, Iași.
● NICU, Adriana, Curs de pedagogie.

S-ar putea să vă placă și