Cuprins

Cap. 1 Achizitii si fuziuni……………………………………………………...3

1.1 Notiuni introductive……………………………………………………………..... 3
1.2 Fuziuni…………………………………………………………………………… 4
1.3 Achiziţii………………………………………………………………………….. 5
1.4 Motivaţii economico – financiare ale fuziunilor şi achiziţiilor………………….13
1.5 Factorii care au influenţat activitatea de fuziuni şi achiziţii……………………..20
1.6 Mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor în Uniunea Europeană…………………….23

Cap. 2 Piaţa fuziunilor şi achiziţiilor în România……………………………27

2.1 Cadrul legislativ, juridic şi fiscal al tranzacţiilor cu societăţi comerciale în România
………………………………………………………………………………………..27
2.2 Efectele juridice ale fuziunii şi achiziţiei societăţilor comerciale………………..30
Bibliografie……………………………………………………………………..31

2
Cap. 1 Achizitii si fuziuni

1.1 Notiuni introductive

Din punct de vedere tehnic, fuziunea constă în combinarea a două sau mai multe companii cu scopul
de a crea o entitate economică prin unificarea patrimoniilor.
Fuziunea este tratată de mulţi economişti ca o formă de achiziţie şi cunoaşte două forme: absorbţia şi
fuziunea pură sau contopirea. Această din urmă formă de fuziune este cunoscută şi sub numele de
fuziune prin consolidare.
Din punct de vedere juridic, fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a
societăţilor comerciale. Acestea pot avea aceeaşi formă juridică sau forme diferite.
Absorbţia constă în înglobarea de către o societate a uneia sau a mai multor societăţi comerciale, care
îşi încetează existenţa. Fuziunea pură sau contopirea constă în reunirea a două sau mai multe
societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa, pentru constituirea unei societăţi comerciale noi. Prin
absorbţie, firma cumpărătoare dispare, iar acţionariatul acesteia primeşte, în locul vechilor acţiuni,
titluri ale firmei cumpărătoare, la un anumit raport de schimb. Firma achizitoare dobândeşte toate
drepturile patrimoniale ale firmei absorbite şi, în acelaşi timp, toate obligaţiile acesteia. Această
modalitate mai poartă numele de fuziune statutară, deoarece se realizează în conformitate cu statutul
firmei care realizează încorporarea. De regulă, acţiunile firmei achiziţionate sunt preschimbate direct pe
acţiuni ale firmei achizitoare, dar aceasta din urmă le poate cumpăra şi cu plata în numerar sau în alte
active financiare.
În cazul fuziunii pure, distincţia între firma cumpărătoare şi cea cumpărată devine irelevantă, întrucât
cele două firme se unesc într-o companie nouă, firmele originare încetându-şi existenţa juridică. În
acest caz, acţionarii celor două firme fuzionate primesc, în schimbul vechilor acţiuni, acţiuni la
compania nou înfiinţată. De asemenea, ei pot opta pentru plata în numerar, în contul drepturilor lor de
acţionari, sau să dobândească obligaţiuni emise de noua companie. Absorbţiile sunt mai frecvente decât
consolidările, datorită numeroaselor dificultăţi în realizarea unei veritabile fuziuni, în special din punct
de vedere juridic, în absenţa unei unificări a statutelor şi a regulilor juridice aplicabile în ţările
originare.

3
1.2 Fuziuni
În literatura ştiinţifică, dar şi în practică, se întâlnesc patru categorii principale de fuziuni:
 fuziunea orizontală – are loc atunci când o firmă se combină cu altă firmă, din acelaşi domeniu
de activitate50; acestea sunt, aşadar, companii concurente în acelaşi sector economic. Numărul
acestora a crescut mult în ultimii ani, pe fondul restructurării globale a multor sectoare
industriale, ca răspuns la progresul tehnologic şi liberalizarea pieţelor. Prin consolidarea
resurselor celor doi parteneri se obţine un efect sinergic, atât în termenii evaluării activelor
astfel combinate, cât şi ca cotă de piaţă. Industriile vizate în mod tipic de acest tip de fuziuni
sunt: industria farmaceutică, construcţii de maşini, prelucrarea petrolului şi, recent, sectorul
serviciilor industriale. Riscul de anihilare a concurenţei determină, adeseori, ca fuziunile
orizontale să facă obiectul interdicţiilor prin lege, deoarece intră în conflict cu legislaţia
antitrust51.
 fuziunea verticală – are loc atunci când o companie îşi uneşte patrimoniul cu cel al unui
furnizor sau cumpărător al produselor sale: fuziuni în amonte („backward integration” sau
„upstream vertical mergers”) şi fuziuni în aval („forward integration” sau „down vertical
mergers”). Este cazul, de exemplu, al unui producător de oţel care achiziţionează o mină de
fier sau de cărbune sau al unui producător de petrol care achiziţionează o companie
petrochimică52. Opţiunea pentru această formă de fuziune vizează creşterea valorii în lanţul de
producţie, prin reducerea incertitudinii/riscurilor în aprovizionare sau desfacere, dar şi a
costurilor de vânzare – cumpărare („economies of scope”). Companiile care optează, în general,
pentru această formă de fuziune sunt cele din industriile de maşini electrice şi automobile.
 fuziunea concentrică53 - implică întreprinderi înrudite, dar care nu sunt producători ai
aceluiaşi produs, ca în cazul fuziunilor orizontale, şi nici nu au o relaţie furnizor – cumpărător,
ca în cazul fuziunilor verticale54;
 fuziunea conglomerat – are loc în momentul combinaţiei unor întreprinderi neînrudite din
punctul de vedere al obiectului de activitate55. Scopul lor principal constă în diversificarea
internaţională a riscului şi creşterea beneficiilor din economiile de scopuri („economies of
scope”)56. Economiile în exploatare, dar şi efectele anticoncurenţiale depind, cel puţin parţial,
de tipul de fuziune. Cele mai mari beneficii în exploatare sunt obţinute prin fuziunile verticale
şi orizontale, dar acestea sunt şi cele mai susceptibile a face obiectul analizei fezabilităţii,
putând fi atacate sau interzise în cazul erodării condiţiilor de concurenţă corectă, cu impact
negativ asupra consumatorilor.

4
Din punct de vedere al analizei financiare, există două tipuri de fuziuni:
 fuziuni operaţionale – au loc atunci când activităţile a două companii suntintegrate pentru a
obţine efecte sinergice;
 fuziuni financiare – companiile care fuzionează nu vor fi operate ca o singurăentitate şi nu se
preconizează obţinerea obligatorie de economii operaţionale semnificative.

Tehnici de realizare a unei fuziuni

Factorii juridici şi fiscali îşi pun amprenta în mod hotărâtor asupra alegerii tehnicii de realizare a unei
fuziuni, dincolo de factorii economico – operaţionali specifici fiecărui tip de activitate. Principalele
tehnici de fuziune existente sunt:

 achiziţionarea activelor – atât activele fixe cât şi cele circulante sunt cumpărate cu numerar
sau acţiuni. Aşadar, compania achiziţionată nu dispare, rămânând cu o cantitate importantă de
numerar, ca fiind singurul activ. Compania poate decide în acest moment dacă să distribuie
lichidităţile sub formă de dividende de lichidare acţionarilor şi să-şi întrerupă activitatea sau să
utilizeze numerarul în achiziţionarea de alte acţiuni, formând astfel un holding;
 achiziţionarea acţiunilor – modalitatea de plată poate fi în numerar, în acţiuni sau o
combinaţie a acestora;
 amalgamarea – are loc atunci când două sau mai multe companii formează o nouă societate pe
baza prevederilor legislative corespunzătoare şi pe baza termenilor amalgamării votaţi de
acţionarii tuturor companiilor implicate în proces.
Aceşti termeni se stabilesc prin negocieri ale conducerii acestor firme. Pentru acţionarii care refuză
acceptarea fuziunii există un drept de evaluare, care le oferă posibilitatea de a cumpăra acţiunile
companiei partenere în negocieri la un preţ evaluat.

1.3 Achiziţii
Din punct de vedere tehnic, achiziţia constă în preluarea unei companii sau a unei unităţi
independente de către o altă companie cu scopul de a lărgi patrimoniulacestei entităţi economice.

5
Achiziţiile sunt cele care domină scena tranzacţiilor cu companii, fuziunile reprezentând mai puţin de
3% din numărul total al tranzacţiilor cu companii59.
De fapt, chiar şi atunci când fuziunile par a se realiza între două companii relativ egale, majoritatea
reprezintă achiziţii, căci o companie domină/dictează operaţiunea de combinare. Numărul fuziunilor
„reale” fiind atât de mic, din considerente practice, „fuziunile şi achiziţiile” vizează în fapt
„achiziţiile”.

Tipuri de achiziţii
Din perspectiva controlului exercitat asupra companiei achiziţionate, achiziţiile pot lua trei forme:

 achiziţii minoritare: controlul companiei străine vizează între 10 şi 49% din numărul voturilor
companiei achiziţionate61;
 achiziţii majoritare: controlul companiei străine vizează între 50 şi 99% dinnumărul voturilor
companiei achiziţionate;
 achiziţii complete sau integrale: control de 100% . Achiziţiile ce implică mai puţin de 10%
din activele financiare ale companiei gazdăconstituie, de fapt, investiţii de portofoliu, care
reprezintă investiţii pur financiare şi nuimplică o relaţie pe termen lung, astfel încât acestea nu
fac parte din obiectivele noastrede cercetare, fără a minimiza însă importanţa lor63.
Desigur că cele patru categorii de fuziuni sunt reproductibile şi în cazul achiziţiilor, cu caracteristici
similare, astfel încât există:

 achiziţii orizontale - cazurile de achiziţii sunt foarte numeroase. Achiziţiile orizontale repetate
reprezintă, totodată, o alternativă viabilă pentru o strategie de creştere65. Justificarea acestei
forme de achiziţie rezidă în valorificarea economiilor de scală semnificative, diminuarea
cheltuielilor suplimentare prin integrarea departamentelor şi funcţiilor similare sau echivalente,
creşterea cotei de piaţă. Avantajele ce decurg din achiziţiile orizontale constau în creşterea
veniturilor, potenţarea forţei de negociere cu furnizorii şi clienţii, promovarea mai eficientă a
produselor, dezvoltarea şi valorificarea mai eficientă a canalelor de distribuţie dublată de o mai
mare flexibilitate, urmată de diminuarea sau chiar eliminarea concurenţei66. Nu în ultimul rând,
achiziţiile orizontale conduc, adesea, la preluarea unor firme cu puncte tari şi slabe diferite de
firma achizitoare (ex. una poate avea un departament de cercetare – dezvoltare foarte puternic,
în timp ce cealaltă poate beneficia de un departament de producţie, asamblare sau marketing

6
 extrem de bine puse la punct), prin joncţiunea cărora creşte lanţul de valoare al companiei
achizitoare, beneficiarii finali fiind în fapt acţionarii.
 achiziţii verticale – firmele achizitoare urmăresc în principal exercitarea unui control mai
ridicat asupra calităţii şi livrării materiilor prime, a subansamblurilor (în cazul achiziţiilor în
amonte) sau a produselor, asupra politicilor de preţ şi, nu în ultimul rând, asigurarea contactului
direct cu clienţii (în cazul achiziţiilor în aval). Avantajele ce decurg din acest tip de tranzacţii
cu firme sunt extrem de tentante, eliminarea dependenţei de furnizorii externi sau crearea
propriilor unităţi de producţie. Achiziţiile verticale pot reprezenta o:
extindere de produs – are loc atunci când există legăturifuncţionale
între firma achizitoare şi firma – ţintă, în domeniul producţiei sau al distribuţiei şi
atunci când produsele comercializate nu se concurează direct, deşi sunt vândute pe
aceeaşi piaţă;
extindere a pieţei – are loc atunci când cele două companii comercializează propriile
produse în arii geografice distincte, facilitând penetrarea pieţei firmei – ţintă,
combinaţie a celor două. Deşi întâlnim exemple renumite68 de achiziţii verticale, în
prezent acestea sunt destul de rare, atât din considerentele legislaţiei antitrust, cât şi
datorită faptului că pentru exercitarea controlului asupra firmei – ţintă nu este
obligator achiziţionarea ei.
 achiziţii concentrice – achiziţia unor companii înrudite70. Elementul comun poate fi
reprezentat de utilizarea unor factori de producţie similari, precum pregătirea asemănătoare a
forţei de muncă, echipamente, resurse de capital sau materii prime asemănătoare sau pieţe de
desfacere comune. În statisticile internaţionale ale Naţiunilor Unite, fuziunile şi achiziţiile
concentrice nu apar înregistrate separat, acestea fiind integrate în categoria achiziţiilor
conglomerat.
 achiziţii conglomerat – acestea se desfăşoară între companii cu activitate şi structură total
diferite şi au cunoscut o amploare deosebită în decursul anilor ’60. Creşterea interesului pentru
achiziţionarea de companii la un preţ mic şi revânzarea ulterioară a acestora (în întregime sau
pe divizii) la preţuri superioare, a condus la o nouă escaladare a achiziţiilor conglomerat în anii
’80. în urma recesiunii de la începutul ultimului deceniu, oportunităţile acestor diversificări s-
au diminuat, companiile exercitând un interes tot mai mare în activitatea de bază principală
(„core business”).

7
Principalele motivaţii ale acestei forme de achiziţii constau în reducerea riscurilor celor două entităţi
economice şi a acţionarilor, în pătrunderea într-o industrie foarte atractivă sau în speculaţiile cu
companii. Efectul de sinergism operaţional este mai redus decât în celelalte tipuri de achiziţii sau chiar
inexistent, dar apar alte efecte favorabile, precum flexibilizarea personalului, transferul de tehnologie
sau de aptitudini de marketing. Balanţa între cele patru tipuri de fuziuni şi achiziţii a oscilat uşor în
timp. Astfel, ponderea fuziunilor orizontale a crescut de-a lungul anilor, atât ca număr de tranzacţii, cât
mai ales ca volum valoric (reprezentând 56% din numărul total de fuziuni şi achiziţii derulate în anul
1999 şi 71% ca volum valoric, comparativ cu 51%, respectiv 54% în anul 1987), în timp ce tranzacţiile
verticale cu companii rămâne sub nivelul de 7% (cu excepţia doar a anului 1987) În valul de fuziuni şi
achiziţii început la mijlocul deceniului trecut, integrarea concentrică sau laterală a căpătat noi valenţe,
fiind apelată tot mai intens. În urma acestora s-au format noi domenii şi s-au deschis noi pieţe. Motorul
acestor tendinţe l-a constituit sectorul telecomunicaţiilor. Aceste firme au recurs la numeroase fuziuni
şi achiziţii cu firmele furnizoare de servicii de internet („IP - internet provider”) şi cu cele producătoare
de tehnologie informaţională.

Din punctul de vedere al dezacordului echipelor manageriale ale celor două companii, achiziţiile pot
lua trei forme:

 achiziţii prietenoase: În momentul în care o companie achizitoare a identificat o ţintă

potenţială, trebuie să stabilească un preţ adecvat sau o bandă a preţului pe care este dispusă să o
plătească. În funcţie de aceste criterii se decide apoi modul de abordare a managerilor
companiei – ţintă. Dacă firma achizitoare are motive să creadă că managementul firmei ţintă va
aproba preluarea, atunci va face propunerea şi se vor negocia termenii tranzacţiei. Cele două
echipe manageriale vor comunica acţionarilor aceşti termeni cu propunerea de a aproba
achiziţia. Presupunând că şi aceştia din urmă sunt de acord, firma achizitoare cumpără acţiunile
companiei – ţintă plătind cu propriile acţiuni, cu numerar sau ca o combinaţie a celor două. În
acest caz acţionarii companiei – ţintă devin acţionari ai companiei achizitoare. O astfel de
tranzacţie este o achiziţie prietenoasă, fiind cea mai frecventă dintre tranzacţiile prin achiziţie.
 achiziţii ostile: În cazul în care managementul companiei – ţintă se opune achiziţiei, din diferite
motive, firma achizitoare face apel direct la acţionarii acesteia, iar situaţia poate degenera într-o
tranzacţie ostilă. Firma achizitoare face, de regulă, o ofertă de cumpărare prin care cere
acţionarilor firmei în care vrea să preia controlul să îşi ofere acţiunile la un anumit preţ. Preţul
poate fi exprimat în numerar sau în acţiuni ale firmei achizitoare. Deoarece oferta de cumpărare
8
 face apel direct la acţionari, aceasta creează premisele ca achizitorul să cumpere treptat sau
unitar compania, chiar fără acordul managementului companiei. Această ofertă se numeşte, de
obicei, ofertă de preluare. Dar ofertele de preluare pot fi şi ele prietenoase, caz în care
conducerea firmei ţintă recomandă acţionarilor să îşi ofere acţiunile. Asupra lor vom mai
reveni.
 achiziţii neutre: În această din ultimă situaţie, managerii companiei – ţintă nu exercită nici o
presiune asupra ofertanţilor, adică nu refuză, dar nici nu acceptă o ofertă. Ponderea acestor
forme de achiziţii este mult mai mare chiar decât cea a achiziţiilor ostile.

Cu toate acestea, boom-uri de preluări ostile s-au ivit în anii 1985 şi 1997 (cu peste 200, adică
aproximativ 12% din totalul fuziunilor şi achiziţiile încheiate anual). Pentru categorisirea lor ca preluări
ostile, autorii au luat în considerare următoarele criterii: tranzacţiile pentru care fie primul anunţ, fie
încheierea tranzacţiei a implicat o ofertă nesolicitată pentru controlul firmei – ţintă sau o propunere de
fuziune cu prezentarea unui anumit preţ („bear hug”); tranzacţiile pentru care pe o perioadă de 12 luni
înainte de publicarea ofertei au fost înregistrate intenţii ale cumpărătorului de acţiuni de a captura
controlul firmei – ţintă sau dacă au existat zvonuri serioase cu privire la realizarea unei preluări; au fost
luate în calcul şi tranzacţiile considerate ostile de către Wall Street Journal sau Dow Jones New
Retrieval şi Securities Data Corporation. Cele trei forme de achiziţii amintite anterior sunt şi rezultatul
confruntării între nevoia de interdependenţă strategică şi autonomie organizaţională. În funcţie de
nivelul de integrare dorit, se disting, aşadar, patru tipuri de achiziţii:

 achiziţie tip absorbţie – în cazul în care opţiunile părţilor participante la tranzacţie vizează
obţinerea unui grad ridicat de interdependenţă strategică cu mscopul atingerii profitului scontat,
corelată cu o autonomie redusă pentru atingerea acestei interdependenţe. Efectele principale ale
acestei forme de achiziţie constau în eliminarea graniţelor şi a diferenţelor dintre firmele
iniţiale, îndeosebi când acestea sunt corporaţii de mari dimensiuni, consolidarea operaţiunilor şi
a culturii organizaţionale ale celor două companii.
 achiziţie tip prezervare – în cazul în care opţiunile părţilor participante la tranzacţie vizează
obţinerea unui grad de interdependenţă strategică redusă, dar un grad ridicat de autonomie.
Păstrarea autonomiei firmei – ţintă are ca obiectiv prezervarea metodelor de management, a
practicilor şi chiar a motivaţiilor prezente, o eventuală eliminare a lor periclitând succesul
afacerilor.

9
  achiziţie tip simbioză - în cazul în care opţiunile părţilor participante la tranzacţie vizează
obţinerea atât a unui grad ridicat de interdependenţă strategică, cât şi a unui grad ridicat de
autonomie. În cadrul acestei forme de achiziţie are loc un transfer substanţial de aptitudini, dar
fără să modifice capacităţile organizaţionale achiziţionate în conformitate cu cele ale
achizitorului. Principalul efect constă în gradul progresiv de integrare obţinut, prin coexistenţă
şi dependenţă reciprocă tot mai accentuată. Conflictul potenţial între cele două caracteristici ale
sale impune depăşirea necesităţii de prezervare a graniţelor prin flexibilizarea lor.
 achiziţie tip holding - în cazul în care opţiunile părţilor participante la tranzacţie vizează
obţinerea atât a unui grad scăzut de interdependenţă strategică, cât şi a celui de autonomie.
Această formă de achiziţie vizează formarea unui grup de companii, în care compania
achizitoare are dreptul de a prelua controlul în companiile achiziţionate75. Eficienţa acestei
metode vis-a-vis de cea a fuziunilorrezidă din investiţiile mai mici necesare preluării controlului
decât a companiei ca un întreg, precum şi izolarea canalelor de transmisie a riscurilor între o
companie potenţial perdantă şi compania mamă, în limita capitalului deţinut de aceasta
dinurmă.

La rândul lor, holding-urile apar sub două forme, în funcţie de scopul lor:
holding pur – atunci când compania achizitoare are ca unic obiectiv controlul financiar al
firmelor – ţintă;
holding mixt – atunci când compania achizitoare desfăşoară activităţi proprii de afaceri în
cadrul sau alături de compania – ţintă.Prezentăm schematic cele patru tipuri de achiziţii în
funcţie de gradul de integrare dorit.

Din punctul de vedere al orizontului de timp vizat de către investitori, aceştia fiind cei care au iniţiativa
în majoritatea tranzacţiilor, achiziţiile se clasifică în:

 achiziţie cu orientare strategică – promovată de către investitorii strategici din considerentele

faptului că, prin combinare, cele două companii vor potenţa lanţul de valoare. Decizia de
expansiune este motivată de existenţa unei sinergii operaţionale şi financiare, deci de o
dezvoltare durabilă a afacerii, cu obiective de câştig pe termen lung.
 achiziţie cu orientare tactică – promovată de către investitorii financiari din considerentele
faptului că firma-ţintă este subevaluată pe piaţă, iar scopul lor constă tocmai în comerţul cu
10
 firme. Acţiunea lor este motivată de preţul de cumpărare mai redus în raport cu valoarea
activelor firmei vizate (decalaje existente între capitalizarea bursieră şi valoarea intrinsecă a
firmei) sau în raport cu fluxul de numerar pe care ar putea să o genereze într-un viitor apropiat
raportat la investiţia făcută (efectul pozitiv de levier financiar). Caracteristica achiziţiei tactice
constă în faptul că firma achiziţionată nu este încorporată societăţii – mamă, fiind condusă
separat, independent de firma cumpărătoare. Fructificarea unor oportunităţi printr-un câştig
financiar cât mai mare şi într-un interval scurt de timp constituie principalul atu al acestei
forme de achiziţii, iar în acest scop se recurge de obicei la împrumuturi. Valorificarea
investiţiei poate avea loc pe două căi principale: vânzarea companiei cumpărate pe bucăţi
(„asset - stripping”) sau vânzarea firmei ca entitate economică. Desigur, adeseori, aceste
achiziţii sunt ostile, rezultatul nefiind agreat nici de acţionari şi nici de către echipa
managerială ai firmei - ţintă. Astfel de practici au fost frecvente în anii ’80, principalii
promotori fiind aşa-numiţii vânători („hunters”), prădători („predators”) sau invadatori
(„raiders”). O categorie aparte o reprezintă investitorii care achiziţionează în bursă acţiuni ale
firmei – ţintă, ce urmează să fie achiziţionată, înainte de anunţul oficial privind tranzacţia, în
aşteptarea unui preţ mai mare oferit de firma cumpărătoare („arbitrageurs” sau „the arbs”).

Tehnici de realizare a unei achiziţii

Cele mai multe achiziţii efectuate sunt amiabile, iar principalii paşi pentru realizarea acestora sunt:
 acordul între firme, în urma negocierilor privind încheierea tranzacţiei;
 aprobarea condiţiilor achiziţiei de către Consiliile de Administraţie ale companiilorimplicate;
 obţinerea acceptării din partea acţionarilor;
 semnarea contractului de achiziţie;
 schimbul vechilor acţiuni cu acţiunile firmei rezultate din preluare şi efectuarea eventualelor
plăţi acţionarilor care nu au acceptat preluarea totală. În cazul în care managerii companiei
vizate resping orice propuneri, firma achizitoare poate apela la acţionarii firmei ţintă prîntr-o
ofertă publică de preluare („tender offer” sau „takeover bid”). Aceste achiziţiile se realizează
prîntr-o suită de tehnici de plată şi anume:
 achiziţii prin oferte publice pure („cash offers”) – presupune cumpărarea titlurilor firmei –
ţintă la un preţ plătit în numerar. Avantajele acestei forme de achiziţii rezidă în preţul fix şi
sigur pe care acţionarii firmei – ţintă îl vor încasa, beneficiind de lichidităţi mai mari, dar
prezintă dezavantajul impunerii fiscale la care sunt supuse respectivele câştiguri.

11
 achiziţii prin oferte publice de schimb („share – for – share exchange”) – presupun schimbul
de titluri în firma achizitoare şi firma – ţintă, care pot fi titluri emise înaintea operaţiunii sau
emise special pentru finanţarea achiziţiei. Avantajele acestei forme de achiziţii constau în
efortul financiar mai mic al acţionarilor cumpărători, întârzierea plăţii impozitului pe venit
(câştigul nefiind încă înregistrat) şi în cointeresarea acţionarilor ambelor (sau mai multor)
companii implicate în tranzacţie pentru starea firmei şi evoluţia ei, dar prezintă
dezavantajederivate din costurile unei noi emisiuni de titluri, modificarea preţului de piaţă al
companiei achizitoare şi din diluarea controlului în firmă.
 achiziţii prin oferte publice mixte – este cea mai des întâlnită formă de plată, constând în
combinarea celor două tehnici prezentate anterior: sume cash plus acţiuni în schimbul acţiunilor
firmei – ţintă. Avantajele celor două forme de plată se repercutează asupra investitorilor ce
optează pentru achiziţiile prin oferta publică mixtă, în timp ce riscurile induse de dezavantajele
lor se diminuează. Realizarea unei oferte publice de cumpărare, precum şi a unei oferte publice
de schimb în scopul achiziţionării de poziţii de control în firma – ţintă are două dimensiuni
distincte:
 dimensiunea normativ procedurală – legată de dimensiunile şi formalităţile implicate de
lansarea şi finalizarea unei oferte publice de cumpărare. În practică se întâlnesc două variante
de lansare a unei oferte publice de cumpărare:
procedura normală - cu principalele sale etape: constituirea ofertei, efectuarea
operaţiunilor pe bursă în perioada ofertei şi concretizarea ofertei publice de cumpărare
procedura simplificată - calendarul tranzacţiei este mai scurt, deoarece, ca regulă
generală, tranzacţia nu este însoţită de bulversări majore în ceea ce priveşte controlul
firmei – ţintă; au loc în cazul achiziţionării unei participaţii totale mai mici de 10%,
precum şi la ofertele făcute de către firme care deţin deja pachetul majoritar de acţiuni
ale firmei – ţintă. Specificul acesteia din urmă constă în faptul că iniţiatorul îşi ia
angajamentul de a accepta toate titlurile care îi sunt prezentate ca răspuns la oferta sa,
iar ofertele concurente nu sunt autorizate.
 dimensiunea economico – financiară – referitoare la condiţiile comerciale şi financiare
necesare pentru reuşita operaţiunii.

12
1.4 Motivaţii economico – financiare ale fuziunilor şi achiziţiilor
Raţionalitatea îşi pune desigur amprenta asupra justificărilor economico – financiare ale tranzacţiilor cu
companii, dar ea este de cele mai multe ori dublată de intuiţie şi instincte investiţionale ale celor
implicaţi. Din punctul de vedere al firmei achizitoare, tranzacţiile cu firme sunt privite ca decizii de
maximizare a valorii firmei şi a profitului, decizie fundamentată pe analizarea alternativelor de creştere
externă a firmei, pe considerentele că opţiunile de creştere internă ar antrena costuri superioare. Toate
acestea cu scopul de a potenţa forţa economică a companiei şi de a o încadra pe traiectoria succesului în
concurenţa pe o piaţă globală tot mai dinamică. Schimbările de mediu au implicat un ritm accelerat al
liberalizării şi globalizării pieţelor şi le-au oferit companiilor motive multiple pentru a se uni. Astfel
evitau să rămână în urmă, pe măsură ce frontierele naţionale se erodau, pe măsură ce tehnologia avansa
într-un ritm ameţitor şi numărul operatorilor de piaţă creştea, contribuind la creşterea concurenţei şi la
necesitatea asigurării supravieţuirii. Pentru consolidarea poziţiei lor pe piaţă, companiile caută să
achiziţioneze sau să fuzioneze cu alte companii, partenere în afaceri sau chiar rivale.

Modalităţi de finanţare a achiziţiilor şi fuziunilor

Etapa următoare luării deciziei strategice de a fuziona sau achiziţiona o companie constă în alegerea
metodei de finanţare, care este în strânsă legătură cu metoda de plată şi stabilire a preţului. Majoritatea
tranzacţiilor cu firme se bazează pe o structură complexă de finanţare, în care sunt incluse:
 capitalurile proprii pure – autofinanţarea;
 capitaluri proprii, dar şi emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni - fonduri hibride sau „cvasiproprii”;
 fonduri împrumutate – datorie mezanină;
 datoria senior.

Finanţarea pe baza capitalului propriu

În cazul achiziţiilor de mari dimensiuni, ponderea capitalului propriu în structura totală de finanţare
este, în general, scăzută. Proporţia numerarului variază, de obicei, între 2% - 30% din valoarea
tranzacţiei, cu o medie de 15% - 20%. Finanţarea pe baza capitalului propriu presupune existenţa
numerarului (în funcţie de capacitatea firmei achizitoare de autofinanţare, fără a afecta rentabilitatea sa
financiară - lichiditatea şi solvabilitatea), emisiunea de acţiuni comune sau emisiunea de acţiuni

13
preferenţiale. Avantajul acestei forme de finanţare rezidă din faptul că firma achizitoare nu este
obligată să-şi facă, cunoscută decizia unor terţe părţi. Cu toate acestea, necesitatea unor fonduri externe
poate să apară atât la momentul efectuării plăţii, cât şi în operaţiunile de integrare ulterioară a
companiilor care fac obiectul tranzacţiei.

Finanţarea pe bază de fonduri „cvasiproprii”

Această modalitate de finanţare se situează în „zona gri” a finanţării tranzacţiilor cu firme, prezentând
atât caracteristici ale finanţării prin capitaluri proprii, cât şi ale finanţării prin capitaluri de împrumut.
Adică este vorba de emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni purtătoare de anumite drepturi:
 acţiuni preferenţiale care pot fi convertite în acţiuni comune sau pot fi răscumpărate la o
anumită dată – această metodă de finanţare îmbunătăţeşte structura financiară a firmei,
permiţându-i să obţină credite suplimentare în viitor; flexibilitatea asociată capitalului propriu
este principala caracteristică a acestei metode, derivată din oportunităţile ce le prezintă: putând
fi răscumpărate dacă performanţele firmei o permit sau convertite în cazul în care există
restricţii din perspectiva cash-flow-ului; totodată această metodă este per se un stimulant pentru
echipa managerială de a ţine cont de interesele investitorilor, fiind purtătoare de venituri;
 obligaţiuni convertibile şi obligaţiuni cu bonuri de subscriere în acţiuni („bonds with warants”)
– prezintă aceleaşi avantaje ca şi îndatorarea, până în momentul în care intervine subscrierea de
acţiuni; flexibilitatea acestei metode este dată de posibilitatea de a răscumpăra titlurile sau de a
le transforma în acţiuni sau se poate opta pentru ambele alternative în cazul obligaţiunilor cu
bonuri de subscriere în acţiuni; această metodă reprezintă o dublă finanţare, iniţial prin
îndatorare, iar apoi, dacă subscrierea acţiunilor este o operaţiune reuşită, prin creşterea
capitalului propriu106;
 notele de plată în natură („pay în kind notes”) – acestea constituie titluri de natura
obligaţiunilor al căror cupon se plăteşte sub forma unei alte obligaţiuni, astfel se obţine o
amânare a datei la care numerarul va fi efectiv angajat în răscumpărarea titlurilor.

Tehnici de mobilizare a capitalului imprumutat

Îndatorarea firmei achizitoare poate conduce la valorificarea efectului de pârghie financiară, coroborată
cu avantajele fiscale care însoţesc strategiile de îndatorare. Dincolo însă de rentabilitatea financiară

14
antrenată, poate apărea şi fenomenul de creştere a riscului companiei. Alegerea metodei de finanţare
adecvată rămâne, în definitiv, pe seama arbitrajului dintre rentabilitatea financiară şi risc. Dacă
rentabilitatea activelor este superioară costului îndatorării, toate activele economice suplimentare
finanţate prin îndatorare creează un câştig ce revine acţionarilor şi, astfel, creşte rentabilitatea
capitalului acestora.
Efectul de pârghie este cu atât mai pronunţat, cu cât diferenţa dintre rentabilitatea economică şi costul
îndatorării este mai mare. Incidenţa acestuia asupra rentabilităţii financiare creşte pe măsura sporirii
gradului de îndatorare în raport cu capitalurile proprii. Pe termen scurt, îndatorarea este benefică şi
acţionarilor, pentru că beneficiul pe acţiune creşte o dată cu îndatorarea, ceea ce generează şi creşterea
valorii titlurilor. Dar aceste beneficii sunt asociate unor riscuri superioare, ceea ce conduce la
necesitatea arbitrajului între câştiguri şi riscul îndatorării (risc de faliment, adică imposibilitatea de a
face faţă angajamentelor asociate creanţelor mult prea mari). Aşadar, efectul de levier, favorabil
rentabilităţii financiare108 se poate inversa, ducând la diminuarea beneficiilor pe acţiune. Dependenţa
prea mare de împrumuturi poate conduce la o nedorită insolvabilitate. Dar îndatorarea este preferată în
cazul achiziţiilor prin OPC, mai ales în achiziţiile ostile, pe fondul beneficiilor previzionate pe care
societatea ţintă le va aduce şi vor servi la acoperirea creanţelor; la termen, firma achizitoare va
beneficia de opţiunea de a vinde filialele sau o parte din active („bust up”), în principal pe cele mai
rentabile, ceea ce va permite crearea de plusvaloare. Unele practici speculative ar putea susţine aceste
calcule, în sensul că anticiparea unei scăderi a ratelor dobânzilor va conduce la creşterea cursurilor şi la
găsirea unei metode de finanţare mai avantajoasă. Practica de pe marile pieţe de capital a confirmat că
un rol principal în finanţarea ofertelor publice de preluare le revine tehnicilor de mobilizare a
capitalului de împrumut:
 finanţarea prin credite;
 finanţarea prin emisiunea de titluri cu venit fix;
 finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni („bonds”), obligaţiuni murdare („junk bonds”) sau
obligaţiuni cu randament ridicat („high yield bonds”);
 finanţarea pe datorie („LBO – leveraged buy out”).

Creditul şi serviciile adiacente

Finanţarea prin credite presupune achiziţionarea unei firme prin intermediul datoriei principale sau
senior („senior debt”); credit de legătură („bridge financing”); datorie subordonată sau mezanină

15
(„mezzanine debt”); credit pentru fondul de rulment („working capital”). Finanţarea prin credite
debutează cu faza ofertei de finanţare („tender financing”). Ea presupune că cel care ia cu împrumut
fondurile necesare unei achiziţii trebuie să demonstreze propriului acţionariat capacitatea de a cumula
sumele necesare ofertei109. Apoi urmează lansarea apelului la băncile comerciale care se angajează
prîntr-o scrisoare de confirmare să participe la finanţarea operaţiunii. În cele mai multe cazuri, aceste
împrumuturi sunt garantate cu activele firmei ţintă. Scopul acestor garanţii vizează acoperirea riscului
de faliment al firmei achizitoare, dând posibilitatea băncilor de a prelua aceste active. Cea mai
importantă parte a finanţării o constituie dobânda principală, iar în cazul achiziţiilor de dimensiune
redusă furnizează totalitatea fondurilor necesare. Acest credit este acordat de către un consorţiu bancar
achizitorului, de regulă, pe termen mediu sau lung (între 1 – 8 ani). Acest consorţiu poate insera clauza
multidevize şi obligaţia rambursării parţiale, anticipate, în cazul revinderii unor active importante ale
firmei ţintă. Garanţia cu activele firmei ţintă poate fi dublată şi de acordarea unor drepturi creditorului
asupra unor titluri ale firmei achizitoare sau asupra acţiunilor firmei rezultate. Caracteristicile dobânzii
senior sunt derivate din faptul că dobânda percepută este cu 1 – 3 puncte peste dobânda de bază
(LIBOR, PIBOR sau „first rate”); durata mare a creditului (10 ani); prevederea în contract a
amortizării împrumutului, cu toate că este ăsată o anumită marjă pentru renegocierea ulterioară a
rambursării datoriei111; obligaţia firmei achizitoare de a furniza informaţii financiare pentru a permite
băncilor să urmărească derularea activităţii companiei achizitoare şi să întervină dacă este cazul prîntr-
o renegociere a contractului de împrumut.
În situaţia în care, după realizarea tranzacţiei, acţionarii îşi vând titlurile către firma iniţiatoare,
intervine necesitatea existenţei unor noi fonduri pentru firma achizitoare. Aceasta se poate realiza prin
intermediul unui împrumut sub forma creditului de legătură, care este de regulă pe termen scurt şi cu
derulare foarte rapidă. Riscul de nerambursare a acestui credit este practic minim, împrumutul acordat
de societatea financiară sau bancară (sau consortiu bancar) ce asigură managementul tranzacţiei fiind
rambursat şi substituit cu o nou schemă de finanţare (finanţare definitivă) după preluarea definitivă a
controlului firmei ţintă.

Finanţarea subordonată sau mezanină

În cazul în care capitalurile proprii şi datoria principală nu sunt suficiente, montajul financiar al
tranzacţiei cu firme este completat cu finanţarea mezanină. Aceasta poate fi definită ca o furnizare de
fonduri cu o rată înaltă de randament, dar cu garanţii reduse, creditorul dobândind adesea posibilitatea

16
convertirii creanţelor sale în acţiuni ale firmei împrumutate. Caracteristicile acestei forme de finanţare
derivă din: durata mai mare de rambursare decât în cazul datoriei principale (rambursarea sa fiind
subordonată datoriei senior), plata dobânzilor se va efectua după plata dobânzilor asociate creditului
senior, riscul finanţării este mai ridicat (ceea ce justifică rata mai mare a dobânzii percepute cu 3 – 5%
peste dobânda principală)112.
Finanţarea mezanină este frecvent compusă din titluri obligatare speculative,obligaţiuni murdare,
obligaţiuni convertibile şi obligaţiuni cu drepturi de cumpărare de acţiuni, creând posibilitatea
finanţatorilor de a participa la capitalurile firmei achiziţionate.
Finanţarea mezanină şi/sau creditul de legătură au ca sursă societăţile financiare ce gestionează fonduri
de risc („venture capital funds”) sau de bănci de afaceri („merchands banks”), spre deosebire de
creditele garantate care sunt oferite de bănci. Sindicalizarea finanţării achiziţiilor poate să apară în
situaţia în care o mare instituţie financiară preia finanţarea completă a unei OPC, urmănd ca la
operaţiune să se asocieze alte bănci şi societăţi financiare. Pentru asigurarea nevoilor curente de fonduri
ale noii companii şi, eventual, obţinerea unor facilităţi suplimentare pe termen scurt („facilitate
standby”), necesare susţinerii planului de afaceri, se recurge la finanţarea fondului de rulment al
achizitorului („working capital”).

Finanţarea prin obligaţiuni. Revoluţionarea pieţei controlului corporatist prin

obligaţiunile murdare

În ciuda avantajelor finanţării prin obligaţiuni care nu conduc la diluarea controlului asupra noii firme
create (ca în situaţia emisiunii de acţiuni), în finanţarea achiziţiilor obligaţiunile au rol mai limitat, în
special datorită dezavantajelor pe care lecomportă:
 creează obligaţii contractuale în ceea ce priveşte dobânda şi amortizarea împrumutului;
 presupune costuri ridicate pentru emisiune;
 procedura finanţării prin obligaţiuni este mai degrabă o procedură lentă.
Cea mai inedită implicare a băncilor de investiţii în realizarea unei achiziţii o
constituie finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni murdare, care a revoluţionat piaţa controlului
corporatist. Acestea au un rating scăzut113. Ideea utilizării obligaţiunilor murdare în achiziţii aparţine
băncii Drexel Burnham Lambert, prin promotorul său Michael Milken, obligaţiunile devenind cea mai
populară formă de finanţare a preluărilorîn anii ’80. În mod tradiţional, finanţarea mezanină viza titluri
de creanţă nenegociabile plasate companiilor de asigurări, care nu prezentau nici o lichiditate şi,

17
implicit, cumpărătorii nu erau în măsură să dicteze propriile condiţii. Finanţarea mezanină prin
obligaţiuni murdare permite firmelor iniţiatoare de preluări să beneficieze într-o mai mare măsură de
efectul de pârghie financiară. Succesul emisiunilor de astfel de tiluri constă în cotarea obligaţiunilor
având la bază ideea că preţul primit de investitor pentru riscul pe care şi-l asumă era unul foarte bun.
Obligaţiunile murdare erau garantate cu activele şi luxul de numerar („cash-flow”) al firmei ţintă la
care se adăugau sumele avansate de iniţiator la realizarea finanţării, sub forma fondurilor proprii.
Astfel, riscul lor devenea mai mic decât cel al acţiunilor emise de firma achizitoare, iar randamentul
foarte ridicat. Studiile care au analizat ratele de eşec la răscumpărarea celor două categorii de
titluri (speculative şi „sigure”) au stabilit că acestea nu diferă mult, ceea ce nu justifică diferenţele de
preţ constatate pe piaţă. Milken a reuşit să convingă investitorii de acest lucru. Chiar dacă ulterior,
aceste rate de eşec la răscumpărare s-au dovedit a fi mult superioare, piaţa titlurilor speculative a
cunoscut un boom semnificativ115. Diversitatea obligaţiunilor murdare este vastă, marea majoritate
fiind însă emise sub forma obligaţiunilor cu dobândă fixă sau nulă („zero coupon bonds”). Ponderea
acestora în finanţarea unei achiziţii poate ajunge la 40% din valoarea totală a tranzacţiei. Succesul
utilizării acestei forme de finanţare a fost posibil şi pe fondul existenţei unor rate reale ale dobânzilor
mici, ale vânzării unor active ale firmei ţintă, dar şi al creşterii activităţii firmei achiziţionate, astfel
încât să fie posibilă plata dobânzilor şi a principalului. În situaţia în care condiţiile economice se
înrăutăţeau brusc sau cumpărătorul evalua greşit activele, valoarea obligaţiunilor murdare înregistra o
scădere bruscă, generând pierderi semnificative pentru speculatori („raiders”).

Finanţarea achiziţiilor prin datorie (LBO – „leverage buy out”)

Dezvoltate în perioada anilor ’80, afacerile de achiziţii pe datorie au devenit tot mai standardizate,
generând o adevărată industrie. Această tehnică de finanţare presupune cumpărarea pachetului de
control al unei firme pe bază de fonduri împrumutate, gajul fiind constituit din activele firmei ţintă.
Achiziţiile prin LBO nu numai că erau finanţate prin împrumuturi, dar iniţiatorul (raiderul) se înfiinţa,
deseori, doar în scopul de a lansa oferte de cumpărare, dispunând de un capital redus şi nedeţinând alte
afaceri. Astfel de operaţiuni speculative se caracterizează printr-un puternic efect de levier, căruia îi
corespunde şi o componentă majoră de risc, datorată în special modului de finanţare: fondurile sunt în
general asigurate prin emisiunea de obligaţiuni murdare („junk bonds”). Motivele principale care au
stat la baza dezvoltării acestui gen de tranzacţii sunt:

18
  eşecul prezumţiei anilor ’60 conform căreia un management eficient poate, prin aptitudinile
sale, să creeze valoare chiar şi într-un grup foarte diversificat, cuprinzând afaceri fără nici o
legătură între ele. Însă de multe ori, capitalizarea bursieră a unui conglomerat era mai mică
decât suma valorilor companiilor din portofoliu luate separat, ceea ce a creat o anumită
presiune în direcţia vânzării acestuia în întregime sau a unor firme componente. Alte stimulente
în această direcţie au fost dificultăţile financiare care au intervenit în cazul unor achiziţii
finanţate prin datorie sau slaba performanţă a unei firme cumpărate anterior.
 disponibilitatea finanţării: cu câteva decenii înainte era imposibil pentru un întreprinzător lipsit
de capitaluri corespunzătoare să iniţieze o achiziţie importantă.
Însă diversele instituţii financiare au înţeles repede că aceste operaţiuni pot constitui o nişă de piaţă
foarte activă. Aceasta a dus la o adevărată competiţie între ele pentru crearea unor instrumente
financiare cât mai adaptate noilor nevoi ale pieţei.
 interesele aflate în joc:
- pentru băncile care acordă credite, operaţiunile reprezintă o sursă importantă de profituri din două
direcţii principale: pe de o parte, dobânzile la credite, pe de altă parte, comisioanele mari acumulate
pentru o serie de servicii prestate – avansuri de fonduri, managementul finanţării, garantarea şi plasarea
de obligaţiuni murdare, asistenţa financiară etc. În unele cazuri băncile pot câştiga şi prin participarea
directă la capital;
- investitorii în obligaţiuni obţin profituri din diferenţa substanţială de dobândă faţă de nivelul pieţei şi
în condiţiile unui grad acceptabil de risc;
- iniţiatorii achiziţiei beneficiază de efectul de levier financiar, pe care aceste operaţiuni îl au asupra
acţiunilor societăţii vizate;
- vechii acţionari (cei ai firmei vizate) pot să obţină beneficii în urma operaţiunii: ei pot să vândă
titlurile pe care le deţin, la cursuri net superioare, preţurile crescând şi mai mult dacă apare concurenţa
între mai mulţi ofertanţi.
• apariţia teoriei de agent care, pornind de la conflictul latent existent între conducere şi acţionari,
prezintă LBO ca pe unul din cele mai bune instrumente de limitare a autonomiei manageriale118.

Achiziţiile pe datorie pot îmbrăca diverse forme:

1. Achiziţia managerială internă – MBO („management buy-out”) reprezintă cumpărarea unei
companii de către managerii acesteia cu sprijinul financiar al unor terţi;
2. Achiziţia managerială externă – MBI („management buy-in”), reprezintă cumpărarea unei companii
de către managerii altei firme cu sprijinul financiar al unor terţi. Această tehnică este destul de riscantă
19
datorită lipsei de informaţii legate de firma achiziţionată. De aceea se foloseşte în combinaţie cu MBO,
rezultând o combinaţie cunoscută sub numele de achiziţie managerială internă/externă („buy-in/buy-
out”) sau, cum mai este cunoscută în jargonul financiar, „bimbo”;
3. Achiziţia internă a angajaţilor – EBO („employees buy-out”) reprezintă cumpărarea firmei de către
angajaţii din departamentele operative ale firmei;
4. Achiziţia internă a managementului şi a angajaţilor – MEBO („managerial and employees buy-
out”) reprezintă o combinare a achiziţiei manageriale interne şi a achiziţiei interne a angajaţilor;
5. Achiziţia managerială creditată – LMBO („leverage management buy-out”) reprezintă o preluare a
unei firme de către managementul acesteia cu ajutorul unei finanţări externe, obţinută prin intermediul
unor instrumente de datorie cu grad ridicat de risc. Acestea au constituit o alternativă de achiziţionare a
companiilor cotate pe pieţele bursiere, fiind în unele cazuri un răspuns la ofertele ostile de preluare, în
timp ce în alte cazuri a revenit însuşi managementului firmei ţintă, întrucât programele de privatizare
lansate în unele state au condus la preluarea de către manageri – investitori a societăţilor de stat.

1.5 Factorii care au influenţat activitatea de fuziuni şi achiziţii

În primul rând, trebuie să specificăm că Europa Centrală şi de Est este compusă din peste 20 de ţări
esenţial diferite, care acum un deceniu erau caracterizate prin aceleaşi tendinţe economice, în toate
ţările foste comuniste din Europa Centrală şi de Est. În momentul de faţă, acest lucru nu mai este
valabil. Cifrele au scos în evidenţă faptul că Cehia, Ungaria şi Polonia se apropie din ce în ce mai mult
de tendinţele Europei Occidentale în ceea ce priveşte activitatea de fuziuni şi achiziţii. Creşterea anuală
fără precedent de 30-60% a activităţii de fuziuni şi achiziţii din anii trecuţi se apropie însă de sfârşit.
Această activitate se va situa, conform estimărilor autorilor, la un nivel comparabil cu cel din Europa
Occidentală, cu mici creşteri în anumite ţări, pe măsură ce procesul de tranziţie continuă. Activitatea de
fuziuni şi achiziţii din celelalte ţări ale Europei Centrale şi de Est se dezvoltă în ritmuri diferite. Ritmul
privatizării va continua să influenţeze creşterea numărului de tranzacţii în sectorul privat în majoritatea
ţărilor. Poate cel mai important este faptul că investitorii nu mai consideră ţările din regiune ca fiind un
întreg. În loc să investească în ”regiune”, investitorii par să dorească să facă investiţii în anumite ţări,
uitându-se cu precădere la riscul de ţară.

20
Globalizarea. Economia mondială a jucat întotdeauna un rol în economiile din regiune, cu toate că a
avut mai mult un efect de tip domino, cu Europa Centrală şi de Est la capătul liniei. Pe măsură ce
regiunea se maturizează din punct de vedere economic, apropiindu-se de economia Europei
occidentale, şi efectele schimbărilor de pe piaţa din vest vor fi mai repede resimţite în Europa Centrală
şi de Est. Faptul că piaţa fuziunilor şi achiziţiilor din regiune a urmat aceleaşi tendinţe ca şi cea din
Europa Occidentală în ultimii trei ani, confirmă afirmaţiile de mai sus. Scăderea activităţii de fuziuni şi
achiziţii din regiune este mai mult atribuită recesiunii globale decât oricărei alte cauze locale sau
regionale, având în vedere mai ales faptul că majoritatea tranzacţiilor a avut loc pe pieţele mai
dezvoltate din Europa Centrală şi de Est care devin din ce în ce mai integrate în Europa Occidentală.
Cea mai mare scădere s-a înregistrat în tranzacţiile ce implică investitori străini. Din totalul de 343 de
tranzacţii cu investiţii străine ce s-au realizat în regiune în anul 2001, 64% au fost încheiate în prima
jumătate a anului. Cu toate că nu a apărut o mare diferenţă în activitatea din regiune între trimestrul al
treilea şi al patrulea al anului 2001, tragicele evenimente din 11 septembrie au zdruncinat încrederea
unor investitori străini. Cehia, Ungaria şi Polonia au fost ţările cele mai influenţate de economia
globală în anii următori. Deja activitatea de fuziuni şi achiziţii din Europa Occidentală este unul dintre
factorii de influenţă, datorită faptului că firmele occidentale consideră aceste trei ţări ca fiind pieţe
cheie pentru portofoliul lor pan-european. Consecintele negative ale evenimentelor de la 11 septembrie,
teama faţă de posibile acte de terorism şi estimările pesimiste cu privire la performanţele economice,
toate au condus la recesiunea activităţii de fuziuni şi achiziţii la nivel internaţional în anii 2001 şi 2002.
Chiar şi după un declin de 50% în 2001, anul 2002 a fost caracterizat de scăderea preţului acţiunilor şi
de lipsa tranzacţiilor deosebit de mari. În consecinţă, piaţa internaţională de fuziuni şi achiziţii a
înregistrat o scădere de 28% în 2002, faţă de 2001. Declinul înregistrat în activitatea de F&A în 2002 la
nivel internaţional, a afectat de asemenea şi Europa Centrală şi de Est. Totuşi, în timp ce piaţa
internaţională a cunoscut un declin de 28%, activitatea de fuziuni şi achiziţii în regiune a rămas relativ
constantă. Stagnarea economică, în multe cazuri, a încurajat activitatea de fuziuni şi achizitii, multe
dintre companiile mari vânzându-şi filialele sau afacerile secundare. Numărul tranzacţiilor cu
investitori străini în regiunea Europei centrale şi de Est, în anul 2003 a fost în uşoară creştere faţă de
anul 2002 (de la 354, la 366), iar valoarea totală a capitalului străin a crescut semnificativ (de la 7,6
miliarde, la 12,4 miliarde dolari). În aceeaşi perioadă, a crescut şi ponderea tranzacţiilor autohtone: de
la 63% în 2002 la 68% în 2003.

Politica. Influenţa factorilor politici nu poate fi neglijată. Rezultatul incert al alegerilor din Bulgaria în
2001 a suprimat creşterea economică şi a întârziat procesul de privatizare, care este un precursor
21
important al activităţii de fuziuni şi achiziţii. În Polonia, investitorii au fost rezervaţi până după
rezultatele alegerilor din toamnă. La momentul respectiv o seamă de privatizări în Polonia au fost
amânate până când noul guvern a evaluat opţiunile şi a revizuit planurile predecesorilor. De asemenea,
creşterea economică are un impact direct asupra activităţii de fuziuni şi achiziţii. Îmbunătăţirea situaţiei
economice a Rusiei în 2001-2003 a condus la reorganizarea sau consolidarea diferitelor ramuri ale
industriei ceea ce a avut ca efect creşterea numărului de tranzacţii.

Motorul rusesc. Rusia a jucat un rol major în activitatea de fuziuni şi achizitii la nivelul regiunii, în
anul 2002, deţinând 26% din totalul tranzacţiilor. Valoarea tranzacţiilor a crescut cu 27% în 2002 faţă
de 2001, rezultând o piaţă de 7,5 miliarde dolari. Se preconizează că în continuare Rusia va fi motorul
creşterii pieţei de fuziuni şi achiziţii în zonă, având în vedere că valoarea pieţei de F&A raportată la
PIB este încă foarte scăzută, în comparaţie cu restul regiunii. De asemenea, tendinţele pieţei sunt unice
în Rusia. De exemplu, numărul tranzacţiilor în sectorul de telecomunicaţii a crescut de la 26 în 2001, la
29 în 2002, în timp ce la nivel internaţional acest sector a înregistrat o scădere în 2002. Rusia a
continuat să fie motorul pieţei de F&A în regiune şi în anul 2003, cu o pondere de peste 37% în totalul
tranzacţiilor. Valoarea pieţei F&A raportată la PIB a crescut de la 0,9% în 2002, la 2% în 2003.
Această creştere pare a avea capacitate mare de potenţare în viitorul apropiat, întrucât ponderea sa în
PIB este încă destul de scăzută.

Expansiunea regională a marilor corporaţii. Activitatea în regiune a fost parţial

impulsionată si de marile corporaţii care îsi extind operaţiunile. În general, aceste
companii au întrecut ca viteză de creştere piaţa locală, căutând noi oportunităţi de expansiune în zonă.
Pe de o parte, STN au continuat să facă investiţii în regiune, mărindu-şi cota de participare pe care o
deţin. Pe de altă parte, unele companii locale s-au extins în regiune şi uneori chiar în Europa de Vest.

Competiţia pentru cota de piaţă. Europa Centrală şi de Est devine o piaţă din ce în ce mai
competitivă. În toate pieţele din regiune, investitorii caută să-şi raţionalizeze portofoliile. Investitorii
noi sunt foarte rari. Chiar în perspectiva creşterii activităţii de fuziuni şi achiziţii în Bulgaria, România
şi Slovacia, este puţin probabil că vor intra pe aceste pieţe investitori noi. Rusia, datorită dimensiunilor
sale şi a resurselor naturale, este singura care ar putea atrage investitori noi. În schimb, investitorii
existenţi fie achiziţionează firme competitoare, fie îşi raţionalizează portofoliul şi ies de pe piaţă. Acest
lucru este valabil în special în sectorul telecomunicaţiilor, al utilităţilor şi al serviciilor financiare.

22
Aderarea la UE. Aderarea la UE va continua să fie un puternic catalizator al activităţii de fuziuni şi
achiziţii din regiune. Schimbările în legislaţie, având ca obiectiv liberalizarea pieţei, vor grăbi procesul
de privatizare şi raţionalizare, care va conduce inevitabil la divizări sau vânzări ale afacerilor. Există
potenţial pentru creşterea activităţii de fuziuni şi achiziţii în perspectiva pregătirii pentru integrare. În
mai mare măsură acest lucru va fi adevărat pentru ţările estice care au rămas în urmă în ceea ce priveşte
pregătirile pentru integrare. Aderarea la UE este într-adevăr singurul factor specific pentru regiune care
ar putea avea un impact major asupra activităţii de fuziuni şi achiziţii. Cinci dintre ţările cuprinse în
ultimele două studii vor deveni membre ale UE începând cu 1 mai 2004, în timp ce celelalte ţări se
pregătesc să adere la UE în anii următori, preconizându-se influenţe favorabile asupra pieţei F&A.
Creşterea competiţiei va conduce cel mai probabil la consolidarea pieţelor, inducând un anumit
dinamism acestei pieţe.

1.6 Mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor în Uniunea Europeană

Înfăptuirea Pieţei Unice a modificat substanţial natura concurenţei intracomunitare. Firmele se

confirmă cu tot mai multe provocări pe pieţele care le erau rezervate până acum, întrucât graniţele
devin tot mai deschise, aproape imperceptibile economic şi comercial, iar barierele netarifare au fost în
majoritatea lor înlăturate.
O reacţie naturală de ajustare la o piaţă incomparabil mai amplă a fost creşterea dimensiunii medii a
companiilor în vederea maximizării avantajelor economiei de scară în materie de producţie şi cercetare-
dezvoltare. Această tendinţă a fost amplificată de dorinţa de a proteja totuşi piaţa internă de presiunile
concurenţiale provenind din celelalte ţări ale Uniunii Europene. În alte cazuri, sporirea dimensiunilor
firmelor a fost o strategie ofensivă pentru a obţine avantajele oferite de o piaţă mult mai mare. În timp
ce unele firme au putut să-şi sporească dimensiunile prin propriile resurse, altele au ales calea achiziţiei
altor companii cu activităţi complementare sau chiar concurente.
Consolidându-şi poziţiile pe piaţa internă, o serie de mari companii şi-au lansat procesul de achiziţii
transfrontaliere. Pentru a-şi crea resursele necesare achiziţionării altor firme, multe companii s-au
dispensat de o serie de activităţi periferice concentrându-se pe activităţile principale, ceea ce le-a
permis să se extindă în plan geografic.

23
Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni a intrat în vigoare în septembrie 1990 şi se aplică
asupra tranzacţiilor care ar putea afecta competiţia loială.
Se stabileşte că o fuziune va trebui notificată Comisiei Europene în următoarele situaţii:
 cifra de afaceri rezultă din combinarea firmelor depăşeşte 5 miliarde ECU;
 cifra de afaceri realizată pe piaţa europeană de fiecare din parteneri a fost de peste 250
milioane ECU; cifra de 250 milioane ECU ca cifră de afaceri pentru fiecare din semnatarii
unui aranjament de fuziune are menirea de a exclude de la analiză tranzacţiile mărunte în care
o mare companie se asociază cu unele foarte mici.
Dacă două treimi sau mai mult din cifra de afaceri realizată la nivel comunitar este localizată într-o
singură ţară membră, fuziunea este exclusă de la aplicarea reglementărilor comunitare, fiind plasată sub
incidenţa celor naţionale. Legislaţia şi structurile instituţionale din ţările membre îşi păstrează
valabilitatea, iar acţiunile care nu cad sub incidenţa intervenţiei UE vor fi de competenţa autorităţilor
naţionale de resort. Fuziunile care se încadrează în criteriile comunitare vor trebui notificate Comisiei
şi vor fi examinate exclusiv de aceasta. Fiecare caz în parte este examinat individual din punctul de
vedere al probabilităţii distorsionării concurenţei. Procedura are o dimensiune temporară destul de
riguroasă. Astfel, după notificare, Comisia trebuie să adopte o decizie în maximum o lună. Înainte de
intrarea în vigoare a Regulamentului, Comisia avea de examinat cam 50-60 de fuziuni pe an.
Raţiunile unor praguri foarte înalte de la care fuziunile fac obiectul validării de către organele
comunitare s-au cantonat în ideea că nu ar fi rezonabil ca Uniunea Europeană să se implice în
monitorizarea unui mare număr de operaţiuni de fuziune de dimensiuni reduse. În aceste cazuri, când
apar probleme ce impietează asupra concurenţei loiale, ele vor putea face obiectul examinării de către
Comisie în conformitate cu Art. 85 şi 86 din Tratat.

Esenţa cercetării a fost să se ia în considerare:

 nevoia de a menţine şi dezvolta o concurenţă reală, cu luarea în consideraţie a structurii
pieţelor implicate şi existenţa concurenţei prezente şi viitoare;
 condiţiile de piaţă ale celor avuţi în vedere, paralel cu forţa lor economică şi financiară,
perspectivele de evoluţie ca mari ofertanţi şi cele de acces la pieţe.
Cerinţa este ca organele comunitare să fie informate nu mai târziu de o săptămână de la înaintarea
intenţiei de încheiere a unui acord, de la anunţarea unei oferte sau de la achiziţionarea pachetului de
control la o companie. O dată ce decizia de fuziune este luată, afacerea este suspendată temporar şi se
urmează procedura conform schemei 6.1.

24
 O fuziune poate fi interzisă dacă ea creează sau acutizează o poziţie dominantă pe piaţă, lucru care va
împiedica asupra concurenţei la nivel comunitar sau într-o zonă importantă a acesteia.

Procedura comunitară cu privire la fuziuni

Comisia trebuie să decidă în decurs de o lună dacă are sau nu obiecţiuni cu privire la fuziune

Dacă DA Dacă NU

Comisia deschide o investigaţie cu consultarea statelor membre

Se poate finaliza oferta dar se pot aplica prevederile art. 85 şi 86

Dacă fuziunea este compatibilă cu regulile comunitare, ea va fi finalizată. În caz contrar se va decide oprirea acesteia

Doar aproximativ 10 % din cazuri ajung în poziţia în care sunt investigate de Comisie în detaliu. Orice
decizie adoptată în conformitate cu criteriile comunitare are o mare doză de subiectivism, iar punerea ei
în aplicare depinde de ceea ce a avut în vedere Comisia în acel moment. Un caz notabil prin amploarea
şi implicaţiile sale a fost cel al ofertei făcute de Aerospatiale din Franţa şi Alenia din Italia
producătorului canadian de aeronave De Havilland. Decizia Comisiei a fost negativă, dar a cauzat
numeroase controverse chiar în interiorul Comisiei, întrucât s-a considerat că doctrina pieţei libere a
repurtat o victorie nefirească împotriva relaţiilor comerciale. Numărul mic de cazuri face relativ uşor de
gestionat procesul.
Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni este destul de bine primit de lumea de afaceri europeană.
Centrul pentru Cercetări de Politică Economică, examinând impactul acestuia pe coordonatele
firmelor implicate în acţiuni de fuziune şi a legislaţiei la îndemâna companiilor în astfel de cazuri, a
stabilit că:
 firmele erau impresionate de rapiditatea şi flexibilitatea cu care s-a aplicat regulamentul;
 nu s-au semnalat cazuri în care fuziunile au fost stopate doar din raţiuni procedurale;
 au existat semnale că firmele au luat în considerare apriori criteriile legislative pentru a se
adapta la cerinţele comunitare;
25
  Comisia Europeană a acţionat doar în direcţia îmbunătăţirii climatului de afaceri.
Se aud tot mai multe voci care cer coborârea pragului exigenţelor criteriale comunitare pentru a
intra sub incidenţa lor mai multe cazuri, criteriile fiind revizuite periodic. Se estimează însă că, spre
exemplu, doar coborârea limitei valorice a cifrei de afaceri realizate în Comunitate de la 250 milioane
ECU la100 milioane ECU va duce la dublarea cazurilor analizate de Comisiei şi va transfera spre
analiză comunitară multe fuziuni care au încă doar un interes naţional. Şi la nivelul Comisiei apar
divergenţe de păreri şi se ajunge greu la un compromis întrucât optica cu privire la fuziuni este foarte
diferită de la o ţară la alta reflectând filozofii diferite cu privire la rolul concurenţei şi la politice
industriale. Spre exemplu, politica franceză în domeniul concurenţei permite fuziunile şi dacă unele
efecte anticoncurenţiale generale sunt compensate de efecte favorabile, cum ar fi economii la costuri,
amplificarea inovării tehnologice. Pe de altă parte, guvernele britanic şi german apreciază că Comisia
poate să fie tentată să utilizeze o strategie eficace de apărare ca modalitate de a crea “campioni
europeni”, apţi că concureze cu marile companii japoneze şi americane. Cursa spre punerea în aplicare
a unei politici comunitare funcţionale în domeniul concurenţei a avut mai multe etape şi tot atâtea
obstacole. Pe măsură ce a fost mai bine structurată legislativ şi instituţional, a fost intensivizată în
aplicare şi mai clară în deziderate, această politică a creat tot mai multe controverse. Două dintre
aspectele aflate în dezbatere care circumscriu funcţionarea sa au devenit prevalente în ultima vreme.
Primul priveşte obiectivele acestei politici, îndeosebi rolul pe care promovarea concurenţei îl poate juca
în asigurarea unei competivităţi externe. Al doilea aspect priveşte optima partajare a responsabilităţilor
în domeniul politicii concurenţiale între ţările membre, Uniunea Europeană şi, mai departe, etapa post –
Maastricht. Este, în general, acceptat că politica concurenţială comunitară este necesară pentru
asigurarea maximizării câştigurilor rezultate din integrarea europeană, dar este destul de neclar încă
dacă stimularea concurenţei intracomunitare este cel mai bun mijloc de a provoca sporirea forţei
competitive a Europei la scara economiei globale.
Pe măsură ce politica în domeniul concurenţei a căpătat un tot mai pronunţat caracter declarativ,
relaţiile între organele comunitare şi ţările membre au devenit tot mai tensionate. Politicile ferme din
ultima vreme de combatere a ajutorului public şi a achiziţiilor publice au întâmpinat o serioasă opoziţie
din partea statelor membre. Sunt tot mai numeroase luările de poziţie cu privire la cea mai adecvată
diviziune a jurisdicţiei în materii de politică concurenţială.
Pe măsură ce lumea afacerilor se globalizează şi pieţele devin reţele ce se extind dincolo de graniţele
Uniunii Europene, comportamentul firmelor şi al autorităţilor terţe poate afecta direcţiile de evoluţie a
afacerilor la nivel comunitar devenind o problemă de luat în considerare.

26
Cap. 2 Piaţa fuziunilor şi achiziţiilor în România

2.1 Cadrul legislativ, juridic şi fiscal al tranzacţiilor cu societăţi

comerciale în România

Fuziunea, achiziţia şi divizarea sunt procedee tehnico-juridice prin care se realizează restructurarea
societăţilor comerciale146. În România, Legea nr. 31/1990, în forma sa actuală, reglementează fuziunea
societăţilor comerciale. În plus ea reglementează şi divizarea şi desprinderea, explicaţia legiferării lor
comune constând în natura acestor procedee şi anume aceea de restructurare. Potrivit acestei legi,
noţiunea de fuziune este o noţiune generică, iar absorbţia şi contopirea sunt modalităţi de fuziune. În
reglementarea Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice, fuziunea este o specie, ca şi
absorbţia, a noţiunii generice de comasare. Deosebirile nu sunt de esenţă, ci de ordin terminologic. În
legislaţia românească nu se face referire la tranzacţiile internaţionale cu companii, ci doar la fuziunile
cu societăţi comerciale locale. Totuşi, ele cad sub incidenţa reglementărilor organismelor de
supraveghere a concurenţei şi regulilor funcţionării pieţei de capital.
Potrivit Legii nr. 31/1990, pot face obiectul fuziunii:
• societăţile comerciale cu aceeaşi formă juridică;
• societăţi comerciale cu forme juridice diferite;
• societăţi în lichidare, dar numai înainte de începerea repartizării între asociaţi a părţilor ce li s-
ar cuveni în lichidare, conform art. 233 alin (5) din legea mai sus menţionată.

Condiţiile fuziunii societăţilor comerciale

Potrivit art. 234 din Legea nr. 31/1990, fuziunea sau achiziţia se hotărăşte de către fiecare societate
participantă, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societăţii. Aceasta înseamnă
că fiecare societate în parte trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 199 din Legea nr.
31/1990. În cazul în care prin fuziune se constituie o nouă societate, trebuie îndeplinite şi cerinţele
prevăzute de lege pentru forma de societate convenită, conform art. 234 alin. (2) din Legea 31/1990.
Realizarea fuziunii sau achiziţiei implică anumite operaţiuni, care trebuie îndeplinite în condiţiile
stabilite de lege:

27
1. Întocmirea proiectului de fuziune. În baza hotărârii adunării generale a acţionarilor a fiecăreia
dintre societăţile participante la fuziune sau achiziţie, administratorii sunt împuterniciţi să întocmească
un proiect de fuziune sau achiziţie. Acesta trebuie să cuprindă următoarele: forma, denumirea şi sediul
social al societăţilor participante la operaţiune; fundamentarea şi condiţiile achiziţiei; stabilirea şi
evaluarea activului şi pasivului care se transferă societăţilor
beneficiare; modalităţile de predare a acţiunilor sau a părţilor sociale şi data de la
care acestea dau dreptul la dividende; raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale şi, dacă
este cazul, cuantumul sultei; cuantumul primei de fuziune
sau achiziţie; data bilanţului contabil de fuziune sau achiziţie 148; orice alte date care prezintă interes
pentru tranzacţia respectivă, conform art. 236 din legea mai
sus menţionată.

2. Avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau achiziţie. Proiectul de fuziune sau achiziţie
semnat de reprezentanţii societăţilor participante la operaţiune se depune la Oficiul registrului
Comerţului la care este înmatriculată fiecare societate. Acest proiect trebuie însoţit de o declaraţie a
societăţii care îşi încetează existenţa în urma fuziunii sau achiziţiei cu privire la modului de stingere a
pasivului său. După vizarea de către judecătorul delegat, proiectul de fuziune sau achiziţie se publică în
Monitorul Oficial integral sau în extras, potrivit dispoziţiei judecătorului delegat sau cererii părţilor,
conform art. 237 din Legea nr. 31/1990. În cazul în care participanţii la achiziţie sau fuziune sunt
societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată, atunci judecătorul delegat va
numi unul sau mai mulţi experţi pentru a întocmi un aviz de specialitate asupra tranzacţiei vizate.

3. Opoziţia asupra proiectului de fuziune sau achiziţie. Întrucât prin fuziune sau achiziţie pot fi
afectate interesele creditorilor societăţilor participante la operaţiune, legea recunoaşte dreptul acestora
de a se opune. Beneficiarii acestui
drept sunt atât creditorii societăţii care fuzionează, cât şi cei ai societăţii care se vinde (în cazul
achiziţiei), având o creanţă anterioară publicării proiectului de fuziune sau achiziţie (conform art. 238
din Legea nr. 31/1990). Dreptul de opoziţie se exercită în termen de 30 de zilele de la data publicării
proiectului de fuziune sau achiziţie în Monitorul Oficial. Aceasta se face cu respectarea dispoziţiilor
art. 62 din Legea 31/1990. Opoziţia suspendă executarea fuziunii sau achiziţiei până la data la care
hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă. Efectul suspensiv este înlăturat în cazul în care

28
societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori convine cu
aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.

4. Informarea asociaţilor. Pentru a putea hotărî în Adunarea Generală asupra fuziunii sau achiziţiei,
asociaţii trebuie să fie informaţi asupra condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii. În acest scop,
administratorii societăţilor care participă la fuziune sau achiziţie au obligaţia să pună la dispoziţia
asociaţilor documentele operaţiunii: proiectul de fuziune sau divizare; darea de seamă a
administratorilor, în care trebuie să se precizeze şi raportul de schimb al acţiunilor sau părţilor sociale;
raportul cenzorilor; bilanţul contabil de fuziune sau bilanţul contabil de achiziţie; evidenţa contractelor
cu o valoare de peste 5.000.000 lei, aflate în curs de executare şi repartizarea lor între societăţile
beneficiare; raportul întocmit de experţi, cuprinzând avizul de specialitate asupra fuziunii sau achiziţiei,
conform art. 239 din Legea 31/1990.

5. Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor. Hotărârea privind fuziunea sau achiziţia este luată pe
baza proiectului de fuziune sau achiziţie, de către AGA fiecărei societăţi participante. Hotărârea trebuie
luată în termen de cel mult două luni de la expirarea termenului stabilit de lege pentru exercitarea
opoziţiei sau, după caz, de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă. Condiţiile de
cvorum şi majoritate pentru adoptarea hotărârii privind fuziunea sau achiziţia sunt identice cu cele
prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară. În mod excepţional, hotărârea se ia cu
unanimitate de voturi, în cazul în care fuziunea sau achiziţia are ca efect mărirea obligaţiilor asociaţilor
uneia dintre societăţile participante la operaţiune. Această condiţie este impusă de necesitatea protejării
asociaţilor împotriva unei operaţiuni care le-ar agrava situaţia. Dacă se constituie o nouă societate
comercială, actul constitutiv al acesteia se aprobă de către Adunarea Generală a societăţii sau a
societăţilor care îşi încetează existenţa. Pe baza actului constitutiv aprobat, societatea nou înfiinţată se
înmatriculează în registrul comerţului, în condiţiile prevăzute de lege. În cazul achiziţiei, actul
modificator al actului constitutiv al societăţii absorbante, în forma scrisă impusă de lege, se
înregistrează în registrul comerţului de la sediul societăţii. Acest act, vizat de judecătorul delegat, se
transmite din oficiu Monitorului Oficial spre publicare, conform art. 242 din Legea nr. 31/1990.
Fuziunea sau achiziţia produce efecte de la date diferite, în cazul constituirii uneia sau mai multor
societăţi noi, de la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele; în
celelalte cazuri, la data înscrierii în registrului comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului
social a societăţii absorbante.

29
2.2 Efectele juridice ale fuziunii şi achiziţiei societăţilor
comerciale

Fuziunea are ca principal efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi
transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare (existente sau
care iau fiinţă). În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societăţile beneficiare vor atribui
acţiuni sau părţi sociale ale lor către asociaţii societăţii care îşi încetează existenţa şi, dacă este cazul, o
sumă de bani numită sultă, care nu poate depăşi 10% din valoare nominală a acţiunilor sau a părţilor
sociale atribuite. Operând o transmisiune universală, fuziunea sau achiziţia produce efecte şi în privinţa
drepturilor şi obligaţiilor societăţilor implicate în operaţiune. În cazul achiziţiei complete, societatea
absorbantă dobândeşte drepturile şi este ţinută de obligaţiile societăţii absorbite; în cazul fuziunii prin
contopire, drepturile şi obligaţiile societăţilor care îşi încetează existenţa, vor trece asupra noii societăţi
care a luat fiinţă, conform art. 244 din Legea 31/1990. În cazul achiziţiei unei părţi a companiei ţintă,
aceasta este supusă în prealabil divizării sau desprinderii. În cazul divizării, societăţile care dobândesc
bunuri ca efect al divizării, răspund faţă de creditori pentru obligaţiile societăţii care şi-a încetat
existenţa prin divizare, proporţional cu valoarea bunurilor dobândite, cu excepţia cazului în care, prin
actul de divizare, s-au stabilit alte proporţii. Dispoziţiile legale privind divizarea se aplică şi în cazul
desprinderii unei părţi din patrimoniul unei societăţi şi transmiterii ei către una sau mai multe societăţi
existente.

Tratamentul fiscal al achiziţiilor de firme

În cazul fuziunilor internaţionale tratamentul fiscal al companiei din ţara – gazdă (România) cade tot
sub incidenţa legislaţiei româneşti şi nu a societăţii - mamă. Din punct de vedere fiscal, achiziţiile de
firme se clasifică în:
• achiziţii supuse impozitării, achiziţii finanţate în numerar sau prin acţiuni;
• achiziţii nesupuse impozitării, achiziţii finanţate în numerar sau prin acţiuni;
Majoritatea achiziţiilor de firme implică patru categorii de subiecţi fiscali:
• compania cumpărătoare;
• acţionarii companiei cumpărătoare;
• compania achiziţionată;
• acţionarii companiei achiziţionate.
Natura impozitării este determinată în general de forma plăţii efectuate de către
30
compania achizitoare către compania cumpărată: numerar, acţiuni comune, acţiuni preferenţiale sau
obligaţiuni convertibile. Dacă plata se efectuează prin numerar sau acţiuni fără drept de vot, achiziţia
este în general asimilată unei operaţiuni supuse impozitării. În cazul în care pentru acţiunile companiei
preluate se plătesc acţiuni comune cu drept de vot sau acţiuni preferenţiale cu drept de vot, atunci
schimbul nu este în general supus impozitării. Dacă achiziţia are statutul unei tranzacţii impozabile,
acţionarii firmei cumpărate se situează pe piaţă ca vânzători, câştigul sau pierderea din această
tranzacţie rezultând în funcţie de fiecare situaţie. Totodată, bunurile companiei achiziţionate se
reevaluează la valoarea de piaţă curentă, iar amortizarea acestora se recalculează. În plus, dacă se
plăteşte un bonus, iar bunurile achiziţionate sunt reevaluate la valoarea care însumează acest bonus
valorii contabile, fiind amortizate la noua valoare, compania achiziţionată va trebui să plătească
impozit pe venitul obţinut din vânzarea bunurilor sale. În cazul în care achiziţia se realizează prin
schimbarea acţiunilor companiei achiziţionate cu noile acţiuni, câştigurile sau pierderile aferente
acestei tranzacţii se înregistrează numai la momentul vânzării eventuale a acestora din urmă. Acţiunile
companiei achiziţionate sunt adăugate activelor companiei achizitoare, la valoarea lor contabilă, iar
compania cumpărătoare preia tabloul de amortizare utilizat de compania achiziţionată.

Clasamentul celor mai importante tranzactii din ultimii cinci ani:

1. OMV-Petrom
2. Mittal-Sidex
3. Vodafone-Connex
4. Privatizarea Electrica
5. Raiffeisen-Banca Agricola
6. Rompetrol-Petromidia
7. Privatizarea Distrigaz Nord Si Sud
8. Orange-Mobilrom
9. UPC-Astral
10. OTE-Romtelecom
11. HVB-Banca Tiriac
12. Unicredit-HVB
13. Microsoft-Gecad
14. IPO Flamingo
15. Wiener Staedtische-Omniasig
31
 16. Smithfield-Comtim
17. Zentiva-Sicomed
18. Privatizarea BCR
19. Lasselsberger-Cesarom
20. Lafarge-RomciM
21. Oresa-Flanco
22. Privatizarea Rafo
23. Allianz-ASIT
24. BVB-Rasdaq
25. Michelin-Tofan

Bibliografie:

1. BADESCU Gheorghe ,SEBE Liviu, Contabilitatea si fiscalitatea operatiunilor privind fuziunea si

lichidarea societatilor comerciale, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 2001
2. Cărpenaru, Stanciu D., Drept comercial român, Ediţia a III – a, Editura Allbeck, 2001
3. Hurduzeu, Gheorghe, Achiziţiile de firme pe piaţa de capital, Editura Economică, 2002
4. www.pwcglobal.com
5. www.zf.ro
6. www.capital.ro

32