Răceala – dramă postbelică

de Marin Sorescu

1. Încadrarea textului în contectul epocii și creația autorului

În perioadă postbelică, dramaturgia românească înregistrează forme diverse de manifestare.
Există și piese influențate de ideologia comunistă a vremii precum “Citadela sfărâmată” de Horia
Lovinescu, dar și capodopere veritabile, în particular cele aparținând lui Marin Sorescu. Este de
menționat și că, în spațiul culturii franceze, autorul român Eugen Ionescu pune bazele teatrului
absurd.
Marin Sorescu a avut o activitate artistică bogată ca poet, prozator și dramaturg. Drama
“Răceala”, publicată în 1976, face parte din trilogia istorică alături de “A treia ţeapă” și “Vărul
Shakespeare”.

2. Semnificația titlului
Titlul poate avea o dublă semnificație. Pe de o parte, transmite ideea că invazia otomană
condusă de Mohamed al II-lea în Țara Românească a fost o simplă răceală, un frig trecător care
nu a afectat istoria neamului. O altă interpretare realizează o apropiere între răceală și moarte,
așa cum reiese din replică lui Toma care se întoarce din luptă rănit de moarte și răspunde
îngrijorărilor soției sale: ”Aș! O simplă răceală! Dacă îmi pui tu ventuzele, mă înzdrăvenesc!”

3. Structura textului
Acțiunea piesei este plasată în anul 1462, când Mohamed al II-lea organizează o
campanie în Țara Românească, având drept scop înlăturarea de la tron a lui Vlad Țepeș și
înlocuirea cu fratelui său, Radu cel Frumos. Piesa are o structură ternară: întrucât se identifică
trei mari grupuri: oastea valahilor, curtea otomanilor și actorii care întruchipează curtea
bizantină; rezultă de aici un număr mare de personaje, multe dintre ele cu valoare simbolică -
particularitate a teatrului modern.

4. Interpretare textului. Semnificații

Procedeul literar predominant în această piesă este antiteza, întâlnită atât în realizarea
personajelor cât și cu referire la mesajul operei. În primul rând, textul poate fi văzut ca o artă
poetică soresciană. Autorul inserează subtil opoziții teoretice între cele două tipuri de arte.
Mohamed al II-lea, cunoscut ca un mare cuceritor, este și un estet al crimei: ucide fără motivații
pragmatice, dovedește spontaneitate și inventivitate - atribute ale gratuității estetice. Suferă de
“dor” - trăire românească, îi închină ode lui Radu cel Frumos, aşteaptă cu emoție verdictele de
critic literar ale Pașei din Vidin.
Trimiteri la conceptul de artă apar și cu referire la cele trei tabere. De exemplu, pentru
curtea bizantină înfățișată de actori din cușcă și pentru tabăra otomană arta este forma fără
conținut, în timp ce pentru valahi arta este conținutul fără formă. Semnificative în acest sens sunt
scenele care fac referire la ceremonialul mesei la bizantini și masa tradițională valahă sau
construirea cuptoarelor de pâine cu înflorituri olteneşti.
O altă antiteză se identifică între statornicia reprezentată de valahi și în particular de
conducătorul lor, Vlad Țepeș, și dorința de expansiune întruchipată de Mahomed: ”Mahomed
vine, vine, vine, dar la fel de grăbit pleacă, pleacă, pleacă. Țepeș rămâne lipit de pământul și de
cerul lui.”(M. Sorescu)
Piesa lui Marin Sorescu face referire la un episod istoric real pe care nu își propune să îl
înfățișeze întocmai, ci îl recompune prin mijloace ale dramartugiei română: “nu ne suprapunem
tratatul de istorie, ci pornim de la el.Teatrul meu e exact, dar în mers!” Se observă, chiar de la o
lectură superficială, că limbajul personajelor este unul contemporan, chiar anumite realități par a
fi desprinse nu din Evul Mediu, ci din cotidian.
Printre multele personaje ale piesei apare și Marin Mărin, personaj care poate fi
considerat un alter-ego al autorului, o reprezentare a artistului. Acest fapt e sugerat de numele
1
său, de vârsta tânără care ar simboliza tinerețea eternă a artistului și de faptul că în finalul piesei
el transpune evenimentul istoric în artă prin cioplirea în piatră, pentru nemurire: “Iară în iunie 19,
cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am izbit cu păgânii la Oiești. “œ

5. Caracterizarea personajelor( Vlad Țepeș, Mohames al-II-lea)

Prin prezentare oștirii valahe și a ofițerilor otomani, autorul reliefează și personalitatea
conducatorilor acestora: Vlad Țepeș și Mohamed al-II-lea: "Două personaje apar în această
Răceală de îngheț: Mehmet Cuceritorul și Țepeș cel Vlad. Unul se vede, invadează scena, la
propriu și la figurat, celălalt este marea enigmă, o absență care face mai mult decât orice vedenie
și forfotă scenică."( Marin Sorescu)
Mohamed este prezent în text, astfel că în caracterizarea lui se regăsesc toate procedeele
specific dramatice: predomină caracterizarea indirectă, reieșită din comportamentul său, relația
cu celelalte personaje, autocaracterizarea, dar și intervențiile autorului din didascalii. Țepeș este
personajul absent, dar, în mod paradoxal, se creează altfel impresia de omniprezență. Despre el
vorbesc personaje din toate cele trei mari grupuri, valahi, otomani sau bizantini, ceea ce indică și
impactul personalității sale puternică asupra celorlalți.
Mohamed este un personaj complex, alcătuit din contraste care evoluează de la emoția
lirică la sadism. Poartă permanent cu sine o cușcă în care actorii interpretează în fiecare seară
căderea Bizanţului, pentru a aminti triumful sultanului cuceritor, dar care, în realitate, exprimă
complexul său cultural față de lumea cucerită. De altfel, în această piesă neomodernistă istoria
este doar un pretext literar pentru că autorul inserează în text o parabolă istorică, dar și o
meditație asupra artei și culturii in general.
Mohamed suferă de dor, scrie poezii, pregătește un abecedar, dar în cele de urmă își dă
seama care este rolul existenței sale: "N-am talent. Menirea mea e să cuceresc lumea nu cu pana,
ci cu sabia."
Portretul lui Vlad Țepeș se conturează din opiniile contradictorii formulate de celelalte
persoanje. Radu, care îi râvnește tronul, îi construiește o imagine negativă. Izabela consideră că
Țepeș este viclean și viteaz, o cadână crede că Țepeș e strigoi, locotenentul îi admiră vitejia.
Chiar Mahomed își apreciază adversarul și afirmă: "N-ar trebui să i se ia tronul unui bărbat care
știe să-și strunească atât de măiestrit oamenii.
Țepeș este văzut în strânsă legătură cu poporul pe care îl conduce. Despre valahi, Radu
cel Frumos spune: "poporul meu înghite imperii. E mic, dar asta face tot timpul, cu asta se
ocupă." Oștenii lui Țepeș dovedesc aceeași putere de sacrificiu pe care o întâlnim și la
conducător, fiind capabili să lupte "cu auzul, și cu mirosul, și cu pipăitul, și cu mintea și abia la
urmă, cu sabia"
Orgoliului nemăsurat al lui Mohamed i se opune modestia lui Țepeș, evocată într-un
dialog de către Safta și doamna Stanca. Cele două își amintesc de un oștean întors rănit de pe
câmpul de luptă care le cere apă, recunoscându-l cu greu, sub înfățișarea simplă, pe domnitorul
țării. De altfel, prin cele două personaje, Marin Sorescu prezintă statornicia românilor, rezistența
lor în fața tuturor vicisitudinilor istoriei în contrast cu dorinţa de cucerire a otomanilor.
Prin perspectivă demitizanta asupra istoriei, înclinaţia spre parodie, personaje cu caracter
simbolic, drama "Răceala" se încadrează în tipologia operei neomoderniste.