Cap III- Rezilienţă şi coping

3.1 Conceptul de rezilienţă

Cuvântul rezilienţă provine din latinescul resilere (recul în urma unui şoc fizic violent) şi
se referă la abilitatea de a face faţă cu succes celor mai grele adversităţi (dezastre, experienţe
traumatice, căderi, factori de risc) şi efectelor negative ale stresului. 1 Pentru prima oară acest
concept a fost utilizat de către filosoful iluminist Francis Bacon în 16262.
Deşi la începutul utilizării lui termenul se referea a individ, ulterior s-a extins la familie
(rezilienţa familiei), la comunitate (rezilienţa comunitară şi rezilienţa etnică) şi chiar la nivelul
unei întregi societăţi (rezilienţa culturală).3
Conceptul de rezilienţă a apărut în urma unor cercetări efectuate prin anii ´70 ca urmare a
observării empirice a faptului că în urma aceloraşi evenimente traumatice, unele persoane
reuşeau să facă faţă mai bine situaţiei decât altele. Şerban Ionescu4 menţionează patru astfel
de cercetări:
Primul studiu este cel efectuat anual asupra angajaţilor companiei Bell din Illinois. În
perioada în care s-au efectuat disponibilizări, reacţiile angajaţilor au variat între: crize
cardiace, accidente vasculare cerebrale, cancer, tulburări mentale, manifestări violente la locul
de muncă, suicid, divorţ şi, la polul opus, o treime dintre cei disponibilizaţi au prezentat o
importantă dezvoltare personală prin sporirea creativităţii şi a încrederii în forţele proprii.
Studiul întreprins de Antonovsky, în Israel, publicat în 1979, urmărea schimbările induse
de menopauză la femeile care fuseseră victime ale lagărelor de concentrare, comparativ cu
cele care nu trăiseră experienţa lagărelor. Rezultatele arată că 51% din al doilea grup
manifestă o bună sănătate emoţională şi globală. În rândul fostelor victime ale lagărelor de
concentrare, doar 29% reuşesc să facă faţă cu succes modificărilor neuroendocrine,
psihologice şi sociale specifice menopauzei.
Al treilea studiu a urmărit copiii maltrataţi şi expuşi riscurilor de sărăcie, alcoolism al
părinţilor, violenţă şi boli mentale în familie, din punct de vedere al competenţelor sociale,
absenţei simptomelor şi rezultatelor şcolare. 5% din copiii maltrataţi au reuşit să se dezvolte
bine şi să aibă o bună integrare socială şi rezultate şcolare bune, în ciuda dificultăţilor. S-a

1
Wustmann apud Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg 241
2
Şerban Ionescu apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg
241
3
idem, pg 242
4
idem, pg 239-240
mai observat că atunci când se renunţa la unul dintre criteriile de reuşită, numărul copiilor
rezilienţi creştea.
Al patrulea studiu a urmărit un număr de 500 de adolescenţi delincvenţi până în jurul
vârstei de 50 de ani. Din studiu a reieşit că cei care deveniseră delincvenţi mai devreme,
tindeau să aibă o ˝carieră˝ mai lungă. Cu toate acestea, de regulă, în jurul vârstei de 50 de ani,
încetează să mai manifeste comportamente delincvente. Studiul relevă de asemenea
importanţa existeţei unor factori protectivi cum ar fi: găsirea unui loc de muncă, instaurarea
prin inserţia socială a unui control social benefic, crearea de legături interpersonale
semnificative în cadrul comunităţii şi întemeierea unei căsătorii reuşite.
Cele patru studii arată că5:
- rezilienţa conduce la depăşirea cu succes a situaţiilor dificile, printr-o dezvoltare personală,
cu răsfrângeri pozitive asupra grupului
- atunci când neşansele la care este expusă persoana simultan sau consecutiv se cumulează,
rezilienţa scade
- rezilienţa se poate manifesta în anumite situaţii, în raport cu anumite exigenţe de adaptare,
fără a se manifesta obligatoriu, în toate momentele şi situaţiile
- rezilienţa trebuie văzută din perspectivă developmentală şi în raport cu şansele de inserţie
socioprofesională ale persoanei.
Rezilienţa este cea asupra căreia trebuie să se concentreze intervenţiile clinicienilor şi
terapeuţilor pentru că facilitarea dezvoltării individului este principalul scop al acestora.
Theis6 a enumerat trăsăturile rezilienţei, indiferent la ce nivel se aplică (al individului,
familiei sau comunităţii):
- în ciuda unui context cu risc înalt, dezvoltarea persoanei, familiei, comunităţii este pozitivă
- persoana, familia sau comunitatea demonstrează competenţe susţinute în confruntarea cu
stresul acut sau cronic
- în urma traumelor trăite, persoana, familia, comunitatea se vindecă, se reabilitează.
În urma multitudinii de definiţii date conceptului de rezilienţă, Ana Muntean şi Anca
Munteanu7 trag următoarele concluzii: rezilienţa se construieşte pe tot parcursul vieţii
evoluând impredictibil. O persoană rezilientă la un anumit tip de stres nu va fi neapărat
rezilientă şi la altul şi poate să nu se manifeste rezilient la o acumulare de factori stresori. De
fiecare dată când dificultăţile sunt învinse, rezilienţa sporeşte, tot aşa cum un eşec atrage după

5
Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg 240
6
Theis apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg 242
7
Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg 246
sine o scădere a rezilienţei manifestată prin alte posibile eşecuri. Rezilienţa sporeşte în
confruntarea cu dificultăţile depăşite şi scade în confruntarea cu eşecurile.
În ceea ce priveşte comunitatea, Kimhi şi Shamai 8 identifică trei direcţii de definire a
rezilienţei comunitare:
- rezistenţa comunităţii, calitatea care dă forţă comunităţii pentru a face faţă adversităţii ce o
traversează
- reabilitarea, centrată pe rapiditatea şi capacitatea de recuperare după confruntarea cu factorii
de stres
- creativitatea, care se referă la capacitatea întregului sistem social, a întregii comunităţi, nu
doar de a face faţă adversităţilor, dar de a atinge, în urma confruntării cu adversitatea, un nivel
superior de funcţionare şi dezvoltare.
Conceptul de rezilienţă asistată, lansat recent de Şerban Ionescu9 este definit de acesta
printr-o serie de caracteristici cum ar fi:
- scoaterea în evidenţă a dezvoltării şi a potenţialului persoanei; se pune accentul pe factori
personali cunoscuţi ca facilitatori ai rezilienţei (stima de sine, capacitatea de a stârni simpatie,
imagine de sine pozitivă, sentiment de control asupra vieţii, creativitate, umor etc.);
- identificarea resurselor existente în anturajul persoanei (persoane adulte din reţeaua socială
care ar putea juca rolul de tutori ai rezilienţei; persoane disponibile să menţină pe o lungă
perioadă de timp o relaţie semnificativă şi empatică cu subiectul intervenţiei, o reţea socială
de sprijin ce poate crea un cadru securizant şi comprehensiv, o adevărată ˝plasă de protecţie˝);
- implementarea unor programe de preveniere la cele trei niveluri: primar (prevenirea apariţiei
tulburărilor); secundar (identificarea primelor manifestări ale tulburărilor pentru a împiedica
dezvoltarea lor în simptome caracteristice); terţiar (împiedicarea acutizării manifestărilor şi a
recidivei);
- implementarea unor strategii de tip maieutic, prin care intervenţiile cu caracter directiv sau
chiar intruziv să se transforme în acompanieri ale subiectului, care să faciliteze punerea în
funcţie a competenţelor persoanei, mobilizarea lor în lupta cu adversităţile sau riscurile.

8
Kimhi şi Shamai apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg
246
9
Şerban ionescu apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg
248
 3.2 Teorii ale rezilienţei

Joseph şi Linley10 fac o trecere în revistă a teoriilor explicative ale rezilienţei astfel:
1. Dezvoltări teoretice timpurii
Aceste sunt împăţite în două categorii teoretice:
a). modele intenţionale ale schimbărilor evolutive, de creştere şi dezvoltare a persoanei. Unul
dintre modelele încadrate în această categorie este cel care se referă importanţa procesului de
reflecţie al persoanei care reuşeşte să găsească un nou sens în suferinţa cu care se confruntă.
Tot aici se încadrează modelul dezechilibrului psihologic al lui Mahonei, care creează şansa
schimbării. Un al treilea model este cel care prezintă dezvoltarea pornind de la haos,
dezorganizare, confuzie.
b). modele ale transformărilor neintenţionate. Acestea se datorează schimbărilor bruşte în
viaţa persoanei, schimbări care pot conduce persoana să-şi descopere rezilienţa, sau o pot
afunda în stări patologice. Factorii care produc schimbări pozitive sunt: sprijinul social,
inteligenţa, coping-ul eficient, gradul de hotărâre al persoanei şi flexibilitatea atitudinilor.
Factorii care împiedică persoana să aibă o adaptare pozitivă sunt: izolare socială, un
temperament dificil, strategii sărace de cooperare, lipsa resurselor sociale.

2. Teoria centrată pe persoană

Carl Rogers, iniţiatorul acestei teorii, vede persoana ca fiind capabilă de o totală
autoacceptare, valorizare. Schimnbarea este văzută ca necesară şi inevitabilă. Imaginea
pozitivă a personaei despre ea insăşi este menţinută până la confruntare cu evenimente
ameninţătoare. În faţa unor astfel de evnimente, sinele persoanei suferă o dezorganizare şi
trebuie reorganizat la un nivel superior pentru a face faţă ameninţărilor. Tot în această
categorie, sunt introduse şi teoriile sociocognitive ale stresului posttraumatic, precum şi teoria
procesării informaţiei a lui Horowitz. O altă teorie, cea a valorizării organismice, consideră că
omul are o abilitate înnăscută de a şti ce este important pentru el şi de ce anume are nevoie
pentru a se simţi împlinit. Cu ocazia unor evenimente nedorite, lumea persoanei este zguduită
şi persoana îşi integrează noile informaţii privitoare la traumă, conform stadiilor de dezvoltare
piagetiene. În confruntarea cu trauma, persoana îşi schimbă imaginea pe care o avea despre
lume şi despre ea insăşi, şi îşi construieşte un nou sens prin înţelegerea evenimentului nedorit

10
Joseph şi Linley apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg
248-250
şi din descoperirea semnificaţiei evenimentului pentru ea însăşi. Rezultatele cognitive ale
soluţionării psihologice a traumei evoluează în următoarele direcţii:
- asimilarea experienţei traumatice şi reîntoarcerea la nivelul de funcţionare din perioada de
pretraumă. Persoana rămâne vulnerabilă faţă de posibile retraumatizări;
- experienţa este ˝acomodată˝ în direcţii negative, conducând spre suferinţă şi psihopatologie;
- experienţa este ˝acomodată˝ în direcţie pozitivă, conducând persoana spre dezvoltarea unei
noi viziuni asupra lumii, a unei noi cunoaşteri, integrând informaţiile rezultate în urma
traumei.

3. Modelul evolutiv biopsihosocial al lui Christopher (2004)

Din această perspectivă, răspunsul aşteptat în urma stresului traumatic este acela de
dezvoltare şi maturizare din partea persoanei. Căderea în patologie reprezintă mai degrabă o
greşeală de adecvare a răspunsului la traumă. Christopher 11, trecând în revistă literatura de
specialitate, conchide:
- stresul este înţeles ca o formă preraţională de feedback biopsihosocial;
- rezultatul normal al stresului traumatic este dezvoltarea, creşterea, maturizarea;
- rezultatul psihopat este o funcţie a modulării maladaptative a răspunsului la stres;
- trauma transformă individul atât la nivel biologic, cât şi la nivel psihlogic;
- procesele biologice specifice stresului sunt un răspuns universal, dar există o dinamică
specifică acestor procese care ţine de funcţionarea individului;
- schimbările biologice se pot produce chiar şi în absenţa schimbărilor psihologice;
- raţionarea (reflecţia) este, din punctul de vdere al evoluţiei fiinţei umane, cel mai nou şi cel
mai sofisticat mecanism de reducere a stresului.

3.3 Caracteristici ale rezilienţei individului, familiei şi comunităţii

11
Christopher apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg 250
 Corina Wustmann12 inventariază factorii componenţi ai rezilienţei copilului pe două
categorii: factorii ce ţin de copil (resursele personale) şi factorii care ţin de mediu (resursele
sociale), astfel:
Resurse personale
Factori ce ţin de copil
- Temperament pozitiv (flexibil, activ, franc) care
atrage atenţia binevoitoare şi sprijinul celor din jur
- Primul născut
- Fetiţă (în copilărie)
Factori de rezilienţă ai copilului
- Sentimentul că stăpâneşte lucrurile
- Sentimentul că e eficient, se descurcă
- O bună conştiinţă de sine şi o bună stimă de sine
- Sentimentul realităţii şi al capacităţii de control
asupra ei
- Competenţe sociale bune: empatie/ abilitatea de a
stabili contacte sociale şi de a coopera/ conduită
responsabilă în relaţia cu ceilalţi
- Abilităţi de coping flexibile şi active (de ex.,
abilitatea de a mobiliza suportul social la nevoie, dar şi
abilitatea de relaxare)
- O atitudine încrezătoare, optimistă faţă de viaţă
(sensul coerenţei)
- Comportamente specifice ataşamentului securizant
Talente, înclinaţii, interese, hobby-uri.
12
Corina Wustmann apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011,
pg 252/3
Resurse sociale
Factori prezenţi în familie
- Cel puţin o figură de ataşament securizantă care să
promoveze încrederea şi autonomia copilului
- Practici de creştere a copilului bazate pe emoţii
pozitive, sprijin şi structurare
- Coeziune, stabilitate şi comunicare constructivă în
familie
- Ataşament strâns între fraţi
- Bună reţea de sprijin social a familiei (rude, prieteni,
vecini)
Factori prezenţi în instituţia educaţională
- Reguli şi structuri clare, transparente, consistente
- Climat apreciativ (afectuos, promovând respectul faţă
de copil şi acceptarea lui)
- Standarde înalte, dar rezonabile (putând fi realizate
de către copil) şi încurajarea pozitivă a intenţiilor
copilului de a depune efort
- Relaţii constructive cu colegii şi prietenii
- Promovarea competenţelor fundamentale (cele din
factorii de rezilienţă)
În alte medii sociale, alte aspecte
- Prezenţa unor adulţi competenţi şi care au grijă de
copil, în afara familiei, care promovează încrederea
copilului şi sentimentul apartenenţei şi care pot servi
ca modele pozitive (pot fi bunici, vecini, prieteni de
familie, educatori)
- Resurse în comunitate (de ex., servicii educative
pentru familie, alte servicii locale)
- Prezenţa unor modele prosociale, cu rol de a
promova norme şi valori în societate, în general
(atenţia societăţii faţă de copil, faţă de cum e crescut,
faţă de familie).
 În ceea ce priveşte rezilienţa familiei, Masten şi Coatsworth 13 sintetizează trei condiţii ale
rezilienţei familiei:
1. conceptualizarea rezultatelor acţiunilor la nivelul familiei (măsura în care un individ,
membru al familiei, participă la rezolvarea problemelor familiei)
2. depăşirea unor riscuri care fac să se creadă că familia nu va reuşi
3. înţelegerea mecanismelor de protecţie (factorii de protecţie) care împiedică realizarea unor
rezultate slabe, conforme cu aşteptările.
Alţi factori constitutivi ai rezlienţei familiei, observaţi de către Şerban Ionescu 14 pe
familiile de imigranţi sunt valorizarea familiei de către toţi membrii ei şi promovarea unei
viziuni de ˝arcă sacră˝ asupra familiei şi recunoaşterea importanţei familiei lărgite ca sursă
necondiţionată de căldură, sprijin afectiv şi economic. Alte componente ale rezilienţei familiei
sunt: încrederea în familie ca sursă de sprijin spiritual; pactul cu bătrânii familiei, care sunt
văzuţi ca păstrători ai înţelepciunii şi ca învăţători; imaginea sistemului familiei ca garant al
securităţii, loc de refugiu, adăpost pentru fiecare membru al familiei; familia ca structură ce
asigură socializarea şi dezvoltarea capacităţilor de comunicare într-un cadru cultural dat;
utilizarea limbii familiei.
În ceea ce priveşte rezilienţa comunitară, Almedon şi Glandon 15 au ajuns la concluzia că
acele comunităţi care sunt centrate pe copil, în mod real, nu doar formal, sunt comunităţile
cele mai reziliente, sunt cele care fac cel mai bine faţă perioadelor de stres economic, sărăcie
sau alte dificultăţi.
În urma cercetărilor16 s-a descoperit că pentru ca o persoană să devină rezilientă are nevoie
în primul rând să nu fie singură, să aibă măcar o persoană semnificativă alături, căreia să-i
poată împărtăşi greutăţile prin care trece.

3.4 Conceptul de coping

13
Masten şi Coatsworth apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi
2011, pg 253
14
Şerban Ionescu apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg
254
15
Almedon şi Glandon apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi
2011, pg 254
16
Manciaux apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg 255
 Mai mulţi autori au definit copingul ca fiind totalitatea eforturilor depuse pentru a controla
pericolele apărute, ameninţările, provocările atunci când un răspuns de rutină sau automat nu
este posibil. Condiţiile de mediu trebuie să interacţioneze cu soluţiile comportamentale nou
identificate, sau comportamentele vechi trebuie adaptate situaţiei curente de stres. 17 White18
spunea:

E clar de vorba de coping atunci când avem în minte schimbări bruşte sau probleme care
sfidează modurile cunoscute de a reacţiona, cer producerea de noi reacţii şi dau naştere unor
stări afective inconfortabile ca anxietate, disperare, vină, ruşine sau mâhnire, care scot în
valoare nevoia de adaptare. Copingul se referă la adaptarea în situaţii relativ dificile.

Spre exemplu, persoanele desfigurate de incendii trebuie să se adapteze noii lor vieţi, să
dezvolte strategii de coping. Desfigurarea unei persoane produce respingere socială, o scăzută
apreciere de sine, autoizolare, alterarea stilului de viaţă şi alte schimbări atitudinale.19
În cartea Coping strategies for burn survivors and their families 20, găsim povestea lui Alan
Breslau, unul dintre autorii acestei cărţi, inginer chimic, care în 1963 s-a aflat într-un avion
comercial care s-a prăbuşit. A suferit atunci arsuri pe mai mult de 45% din suprafaţa corpului,
majoritatea de gradele trei şi patru şi şi-a petrecut următorii cinci ani prin spitale unde a
suferit 52 de operaţii, primele pentru salvarea vieţii şi următoarele pentru reconstrucţia feţei şi
a corpului.
Deşi explozia l-a desfigurat şi l-a lăsat fără o mână, pe care a pierdut-o aproape în
întregime, un ochi şi o ureche pierdute, el apare frecvent în public şi la televizor ca vorbitor
pentru supravieţuitorii incendiilor şi familiile acestora.
Este consultant şi lector la nivel universitar şi liceal în domeniul reconstrucţiei plastice. A
scris o carte (The Time of My Death, New York 1977) şi a pus bazele Phoenix Society, ONG
pentru suportul victimelor incendiilor şi al familiilor lor, al cărui director executiv este.
Este căsătorit şi are trei copii. Cântă la pian de la 6 ani şi continuă să o facă în ciuda mâinii
lipsă. Joacă, de asemenea, tenis şi mai are câteva hobby-uri.

17
Monat, Alan, Richard S. Lazarus,- Stress and coping. An anthology, Ediţia a II-a, Columbia University Press,
New Zork 1985, pg 5
18
idem, pg 5
19
Bernstein, Norman R., Alan Jeffry Breslau, Jean Ann Graham- Coping strategies for burn survivors and their
families, Praeger, New Zork 1988, pg 6
20
idem, pg 17
 Acesta este un exemplu elocvent pentru a susţine ideea că oamenii reacţioneză în multe
moduri la situaţiile neaşteptate, unii căzând pradă neajutorării învăţate, alţii simţind imboldul
de a înfrunta schimbările şi de a merge mai departe cu experienţele pe care le trăiesc.

3.5 Procese şi strategii de coping

Spre deosebire de mecanismele defensive care se constituie într-o barieră între

vulnerabilitatea individului şi provocările externe, strategiile de coping ˝cristalizează
capacitatea de confruntare a individului, de mobilizare a lui în sensul de a controla situaţia şi
de a-i face faţă.˝21
Strategiile de coping sunt planificate conştient de persoană, având la bază motivaţia de a
nu ceda, de a face faţă situaţiei, de a-şi mobiliza resursele şi a avea încredere în succes.
Folkman şi Lazarus22 au stabilit o clasificare a tipurilor de coping. Astfel avem:
a). Strategiile axate pe problemă, se referă la eforturile depuse pentru a îmbunătăţi situaţia
persoanei prin schimbarea lucrurilor, prin cererea de informaţii despre cum să acţioneze, prin
oprirea de la acţiuni impulsive şi premature sau prin confruntarea cu persoana/persoanele
responsabile. Acestea urmăresc, potrivit lui Şerban Ionescu 23, fie rezolvarea, fie schimbarea
problemei. În aceste strategii intră proceduri ca: analizarea situaţiei, căutarea de informaţii
utile, consultarea specialiştilor în domeniu, elaborarea unui plan de acţiune, stabilirea
priorităţilor, organizarea timpului, o atitudine combativă faţă de situaţia dată, găsirea unui
sens al situaţiei date.
b). Strategiile axate pe emoţii (coping pasiv sau evitant), se referă la gânduri care au ca scop
reducerea impactului emoţional al stresului. Şerban Ionescu 24 spune că prin aceste strategii,
individul controlează tensiunile emoţionale generate de situaţie. Astfel de tehnici sunt:
- reevaluarea pozitivă, prin care persoana se percepe mai puternică, mai capabilă în urma
experienţei trăite;
- minimalizarea ameninţării, când persoana foloseşte afirmaţii de genul ˝Nu a fost nimic
catastrofal˝;
- evitarea prin fugă de situaţie, fugă prin comportamente care oferă iluzia de
îndepărtare de situaţia stresantă. Astfel persoana bea, fumează, doarme, face totul ca să uite;
21
Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg 259
22
Folkman şi Lazarus apud Monat, Alan, Richard S. Lazarus,- Stress and coping. An anthology, Ediţia a II-a,
Columbia University Press, New Zork 1985, pg 5
23
Şerban Ionescu apud. Ana Muntean, Anca Munteanu- Violenţă, traumă, rezilienţă, Ed. Polirom, Iaşi 2011, pg
259
24
idem, pg 259
- autoacuzarea pentru cele întâmplate;
- căutarea unui sprijin emoţional, a empatiei celorlalţi;
- exprimarea emoţiilor prin crize de plâns, accese de furie;
- recurgerea la gândirea magică, când persoana aşteaptă o minune care să o scoată din impas.
Această clasificare nu înseamnă că noi utilizăm numai un tip sau altul de coping, ci că în
funcţie de situaţia stresantă angajăm în acţiune un complex de metode axate pe probleme şi pe
emoţii pentru a reduce stresul.
Deşi în general, copingul axat pe emoţii poate acţiona în sens distructiv (atunci când, spre
exemplu, o femeie care descoperă un nodul la sân se gândeşte imediat că are cancer, făcându-
şi astfel mai mult rău prin gândirea negativă), uneori el este de foarte mare ajutor în sprijinirea
persoanelor să-şi menţină starea de bine, integrarea sau speranţa.25

Cap IV- Mulţimile şi fenomenele de mulţime

Monat, Alan, Richard S. Lazarus,- Stress and coping. An anthology, Ediţia a II-a, Columbia University Press,
25

New Zork 1985, pg 6

 Mulţimile i-au intrigat întotdeauna pe oamenii ştiinţei pentru că ele prezintă fenomene care
presupun ˝împletirea˝ conştientului cu inconştientul, a pulsiunilor primitive cu cele mai nobile
pulsiuni, astfel omul ajungând să cunoască noi faţete ale sufletului său.26
Mulţimile sociale au fost definite ca ˝ansambluri reale sau virtuale de indivizi,

26
Dumitru Cristea- Tratat de psihologie socială, Ed. Pro Transilvania, pg 339