MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL ROMÂNIEI

UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI

REFERAT
METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN CADRUL RECUPERĂRII
PERSOANELOR CU AUTOPLASTIA LIGAMINTULUI ÎNCRUCIȘAT
ANTERIOR

COORDONATOR – CONF. UNIV.MANOLACHI VICTOR

AUTOR – BĂTRÎNAC D. MASTERAND GR.115M
“KINETOTERAPIA IN TRAUMATOLOGIEA SPORTIVĂ”

CHIȘINĂU 202
 Metodele de cercetare utilizare in cadrul recuperării funționale a persoanelor cu
autoplastia ligamintului încrucișat anterior:
1. Studierea documentelor de lucru;
2. Scale clinice de evaluare;
3. Observarea pedagogică;
4. Metoda grafică;

1. Studierea documentelor de lucru

În perioada 2019-2020 au fost studiate şi analizate documentele de evidenţă
şiplanificare cum ar fi: fișa de observație a pacienților, testele de evaluare, programele
individuale de recuperare, dinamica rezultatelor conform testelor de evaluare. În mod special,
ne-au preocupat evoluția rezultatelor testelor aplicate. Corelarea tuturor informaţiilor obţinute
prin documentare bibliografică şi analiza documentelor din practica domeniului ne-au oferit o
imagine de ansamblu asupra modului cum se desfăşoară procesul de recuperare. De aici a reieşit
necesitatea optimizării modalităţilor de intervenţie la acest nivel în vederea realizării
obiectivelor propuse în cele mai bune condiţii.
2. Scale clinice de evaluare
Dat fiind faptul că traumatismele ligamintului înscrucișat anterior determina o perioadă
de
impotență funcțională marcată de apariția durerii, instabilitatea genunchiului precum și
recurgerea la utilizarea bastonului in timpul deplasării iar în cazurile necesare decurgerea la
reconstrucția LÎA pe cale chirurgicală, ceea ce duce la excluderea parțială sau totală a
membrului inferior traumat din activitatea zilnică aceasta avînd ca consecințe : micșorarea
amplitudinii de mișcare la nivelul articulației genunchiului, atrofia musculaturii membrului
inferior cu accent pe muschiul cvadriceps, biceps femural, tensor fascia lată și muschiul
peronier, iar la nivelul mușchilor ischiogambieri, apariția retracturii, perturbarea
propriorecepției. Toate aceste urmări influențează în mod direct biomecanica membrului inferior
precum și stabilitatea întregului corp. Testele de evaluare sunt cele care ne permit aprecierea
stării funcționale a genunchiului traumatizat și compensațiile sau supracompensațiile suportate
de organism.
 Cunoașterea fradului de mișcare a unei articulații sau a valorii forței unui mușchi dea
aexecuta ișcarea unui segment este absolut necesară pentru a putea stabili un diagnostic
funcțional în cadrul bolilor care afectează aparatul locomotor. Uneori, deficitul funcțional al
acestui aparat este ușor vizibil și fără a examina bolnavul, altă el poate fi pus în evidență doar
într-un examen atent, fiind mascat de gestici compensatorii. Pe de altă parte, sunt necesare o
standartizare și o cuantificare a modalității de apreciere a gradului de disfuncționalitate și a
forței de mișcare a unui segment, pentru a putea fi urmărite segvențial, în evoluție, de același
examinator sau de examinatori diferiți. Dar nu numai pentru examinatori este necesară aceată
apreciere , ci și pentru kinetoterapeut, care își alcătuește programul de lucru pornind de la
cunoașterea forte precisă a gradului de disfuncționalitate mioartrokinetică.
Testarea clinică musculoarticulară va prezenta , așadar, modalitatea prin care se va
aprecia,
calitativ și cantitativ, capacitatea de ,,mișcare,, a sistemului mioarticular. Pentru ca această
apreciere să fie reproductibilă, s-a ajuns la o standartizare a examinului articular și muscular,
absolut obligatorie pentru a se putea interpreta de diferiți examinatori, în consesns și în orice
moment, starea funcțională mioarticulară a unui bolnav.

Examenul bilantului muscular

Bilanțul muscular, testingul muscular, reprezintă un sistem de tehnici de examen
manual pentru evaluarea forței fiecărui mușchi sau a unor grupuri musculare.
Cotarea bilanțului muscular
După cum am precizat, la noi în țară se utilizează scara cu 6 trepte (5 – 0) pentru
testarea forței musculare.
Forța 5 (normală): muschiul poate executa mișcarea pe toată amplitudinea contra unei
forțe
exterioare (rezistența opusă de testator), egală cu valoarea forței normale. Această ,,normalitate,,
este apreciată prin comparație cu segmentul opus, sănătos, sau, dacă și acesta este afectat, pe
baza experientei testatorului, care va ține seama de vîrstă, sex, masa musculată, gradul de
antrenarea fizică a pacientului etc. De obicei testatorul nu opune rezistență pe toată amplitudinea
de mișcare, ci la punctul cursei maxime, unde îi va comanda pacientului: ,,Ține!,, încercînd să-i
remobilizeze segmentul spre poziția de zero anatomic.
 Forța 4 (bună): reprezintă capacitatea mușchiului de a se deplasa antigravitațional,
complet, segmentul contra unei rezistențe medii. Se procedează la fel ca în cazul testării forței 5,
dar cu aplicarea unei rezistențe mai mici din parea testatorului.
Forța 3 (acceptabilă): este forța unui mușchi de a mobiliza complet segmentul contra
gravitației (fără altă contrarezistență). Pe ecest concept al luptei muschiului contra grevitației se
cladește de fapt întreg sistemul de apreciere a forței musculare, deoarece se bazează pe relația
dintre forța de presiune a gravitației și greutatea segmentului respectiv.
Între valoarea acestei forțe și cea a forței 5 există o diferență mult mai mare decît între
valoarea ei și cea a forței 1, deși și întrun caz, și în altul există o diferență de forță. În același
timp există o mare variație între raporturile forța 3 sau 5 pentru diferiți muschi.
Valoarea forței 3 reprezintă un adevarat prag funcțional muscular, care ar indica
minima capacitate funcțională pentru o muncă minimă ce ar cere mobilizarea, în toate direcțiile,
a segmentelor.
Forța 2 (mediocră): permite mușchiului să mobilizeze sergentul, dar cu eliminarea
gravitației. Testarea manuală a forței 2 cere testatorului să știe precis cum trebue poziționat
pacientul și segmentul respectiv pentru a pune în evidență forța ,,mediocră,,.
În practica clinică există unele situații de graniță între gradele de forță 3 și 2. Astfel, o
mișcare contra gravitației, dar incompletă față de aplitudinea maximă, va fi notată cu -3 (dacă
totuși depășește jumătatea amplitudinii maxime) sau cu 2+ (dacă nu ajunge jumătatea
amplitudinii maxime). De asemenea dacă mișcarea nu este completă, eliminînd gravitația , se va
nota cu -2.
Forța 1 (schitată): reprezintă sesizarea contracției mușchiului prin palparea lui sau a
tendonului sau observarea unei ușoare tremurături a acestuia. Forța 1 a unui mușchi este
incapabilă să imobilizeze segmentul.
Forța 0 (zero): mușchiul nu realizeză nici un fel de contracție.[6]

Examenul bilanțului articular

În sens strict, bilanțul articular reprezintă măsurarea amplitudinilor de mișcare în
articulații,
pe tote direcțiile de mișcare. Pentru necesitățile clinice curente este suficientă înregistrarea
cifrică a unghiurilor articulare măsurate. Această înregistrare se face în diverse sisteme de
tablouri sau tabele, de obicei grupînd două cite două valorile mișcărilor opuse (flexie-extensie;
abducție-adducție), eventual alături de valorile standard (normale). Valoare unghiului unei
mișcări poate să fie apreciată în comparație cu unghiul aceleiași mișcări a segmentului opus sau
cu valorile standard ale maplitudinilor maxime de mișcare articulară.
Amplitudinile maxime ale mișcărilor în diverse articulații sunt utilizate rar în cursul
activităților noastre obișnuite. De obicei se folosesc unghiurile din imediata vecinătate a poziției
de repaus articular (poziția de funcțiune), ceea ce reprezintă așa-numitul ,,sector util de
mobilitate,,. Pe măsură ce mișcarea se indepărtează de acest sector, valoarea funcțională a
amplitudinilor maxime este mai redusă. Datorită acestui fapt, Ch. Pvocher introduce noțiunea de
,,coificient funcțional de mobilitate,, pentru a exprima diferențiat importanța pentru funcția
articulară a diverselor segmente de mobilitate. Fiecare tip de mișcare are coeficienții funcționali
de mobilitate elementari, care, prin sumare, determină un coeficient global funcțional.
Genuchiul este o articulație cu un singur grad de libertate – mișcarea de flexie-extensie,
deșiaceasta se asociază, obligatoriu, cu o rotație internă și respectiv externă, datorită inegalității
condililor și ligamentelor încrucișate. Există și mișcări foarte mici de lateralitate și ,,de sertar,,
dar nici acestea, nici rotațiile nu se testează în mod obișnuit. Mișcările de lateralitate și cele ,,de
sertar,, patologice se înregistrează ca atare.
Flexia pornește de la 0° la 120°-140°, cînd șoldul este întins și, respectiv, flectat.
Forțînd pasiv se poate ajunge la 160°.
Extensia propriu-zisă este nulă. Se apreciază deficitul de extensie sau de hiperextensie în
cadrul gravei deformațiuni (genu recurvatum). Flexia și extensia se execută în plan sagital, în
jurul axei transversale.
Rotația internă activă începe să apară în timpul flexiei, cind ceasta depășește 70°.
Rotația se observă prin devierea internă a piciorului cu cca 20° - 30° în momentul testării flexiei.
Rotația externă activă se produce odată cu extensia genunchiului (cînd se revine la poziția
zero), piciorul orientînduse înafară. Rotațiile pasive se execută cu genunchiul flectat la 90°, din
poziția de decubit ventral. Se prinde piciorul de călcîe și antepicior și se rotează înăuntru (rotația
internă de 30°-35°) sau în afară (rotația externă de 40°-50°).
 Lateralitatea se poate realiza în special cu genunchiul în semiflexie, cînd se obține o
relaxare maximă a ligamentelor colaterale. Amplitudinea este foarte mică.
Mișcarea ,,de sertar,, sunt patologice, căci ligamentele încrucișate le opresc. Aceste
mișcări reprezintă alunecări antero-posterioare ale tibiei față de condilii femurali.
Testarea se face cu genunchiul flectat la 90°. Poziția funcțională este cea anatomică de
zero. Poziția de repaus articular este o flexie de 30°-40°.[23][19]
Evaluarea mersului
Evaluarea mersului este o apreciere global-analitică căci poate furniza date importante
atît
analitice pe segmente limitate cît și globale asupra unui complex funcțional neuro-mio-
artrokinetic static și dinamic ca și aspecte extrem de importante ale echilibrului.
Importanța evaluării mersului:
- În primul rînd pentru că mersul poate reprezenta exteriorizarea unei
afecțiuni;
- Pe de altă parte, analiza mersului reprezintă înregistrarea deficiențelor
articulare, misculare sau de coordonare;
- Deasemenea mersul reprezintă în sine o metodă excelentă în recuperarea
unor deficite .
Mersul are trei momente funcționale de bază: sprijin pe ambele picioare, sprijin pe un
picior, balansul sau avansarea unui picior. Deci putem spune că mersul este format din două
perioade distincte: sprijinul și balansul. În mers normal, 60% din durata unui ciclu de mers este
reprezentată de sprijin și 40% de balans.[1]
Analiza kinematică a mersului arată că există șase mișcări determinante ale mersului:
rotația pelvisului (4 + 4°), înclinarea pelvisului (4 - 5°), flexia genunchiului (15°), mișcarea
piciorului și genunchiului, deplasarea laterală a pelvisului (15cm).
Desigur că în mers se produc și alte mișcări ale trunchiului, capului, balansul brațelor,
dar acestea nu determină kinematica mersului, ci doar o urmează. Parametrii mersului:
- Lungimea pasului este cc 38-40 cm (între vîrful piciorului din spate și
călcîiul celui din față) sau 70-80 cm măsurată între linia de mijloc a piciorului;
- Lungimea unui ciclu este de cca 150-160 cm de la călcîiul primului pas la
virful celui de al doilea;
 - Distanța între picioare la nivelul șoldului este 8 cm ± 3,5 cm;
- Ritmul de mers 90-120 pași/min;
- Unghiul de deviație în afară a piciorului față de linia dreaptă imaginară
dintre picioare pe direcție de mers este 6,7° - 6,8°;
- Înalțimea ridicării piciorului față de sol în timpul pășirii - minim 1,5 cm
între degete și sol sau privind din spate să vedem cca 2/3 din talpă;
- Un ciclu durează 1,05 ± 0,10 sec.;
- Viteza de traversare a unei străzi 1,4 m/sec.;
- Consumul energetic în mers este de 0,8 cal/m/kg corp la o viteză de 60-75
m/min sau 4,3 kcal/min considerînd 80m/min mersul cel mai econom.[3]
Evaluarea posturografică
Această analiză testează gradul nostru destabilitate posturală şi oferă informaţii legate
de controlul motor al fiecăruia ori felul în care este îndeplinită funcţia de echilibru în diverse
condiţii de mediu.
Capacitatea de menţinere a echilibrului nu se bazează doar pe văz sau pe sistemul
vestibular, ci şi pe sistemul integrat de informaţii primite de creier de la muşchi şi articulaţii.
Acestea oferă indicii esenţiale despre direcţia de mişcare a capului, textura şi înclinarea
suprafeţei de parcurs.
În cadrul testului, pacientul menţine o poziţie statică pe o platformă, cu privirea fixată
la o
ţintă anume. Aceasta este mobilă şi senzorii de presiune de sub platformă înregistrează mişcările
greutăţii corpului (balansul) în timp ce persoana testată îşi menţine echilibrul (se foloseste un
cadru de siguranţă pentru a preveni căderea în timpul testării). Posturografia oferă astfel
informaţii despre felul în care acea persoană îşi menţine echilibrul în timpul acelor situaţii
speciale provocate pentru a determina o reacţie de adaptare din partea organismului. Pentru o
analiza posturală corectă se vor realiza mai multe analize din toate poziţiile: din față, din spate
și din profil. Acestea vor da posibilitatea diagniosticării deficiențelor coloanei vertebrale în plan
sagital sau frontal.
3. Observația pedagogică
Observaţia este o metoda fundamentala de culegere a datelor empirice, utilizata in
stiintele socioumane si in practica asistentiala. Spre deosebire de observatia spontana, folosita in
contextul vietii cotidiene, observatia stiintifica este o actiune planificata, ghidata de scopuri si
ipoteze, desfasurata dupa reguli precise și indelung verificate.
Observația știintifiăa se remarăa prin urmatoarele caracteristici:
- este fundamentata teoretic: utilizeaza concepte, scheme de analiza, teorii
si modele explicative cu privire la fenomenele investigate;
- este sistematica si organizata metodic;
- este integrala, observat este privit ca intreg situat intr-un context
determinat;
- este repetabila si verificabila: pentru obtinerea unor date veridice,
observatia poate fi repetata, reconstituind pe cat posibil conditiile initiale. Acest lucru
nu este insa realizabil in cazul fenomenelor/evenimentelor unice;
- are o finalitate teoretica (testarea sau imbogatirea teoriilor existente;
constructii teoretice noi) sau o finalitate practica (vizand schimbarea sociala) bine
precizate.
Observația efectuată pe parcursul studiului a permis înregistrarea diferitor aspecte
psihomotrice în scopul formării unei imagini globale asupra lotului de pacienți luați în studiu, a
dinamicii și rezultatelor obținute în aplicarea unui tratament complex componenta de bază fiind
aplicarea antrenamentului proprioceptiv.
4. Metoda grafică
Constă în reprezentarea sub formă grafică a variațiilor fregvenței mijloacelor de
recuperare
pe fiecare etapă urmarită în perioada studiului. Prin reprezentarea grafică se obține o mai bună
vizualizare și apreciere a rezultatelor cercetării.

Concluzie:
Cercetarea este una din cele mai importante laturi in cadrul unei activitati sau investigații
desfășurată sistematic și organizat științific, în scopul captării unei noi informații, a prelucrării și
verificării lor, și a formulării de noi cunoștințe sau a stabilirii unui nou adevar.. Utilizînd
metodele de cecetare primim informații utile față de obiectul de studiu cee ace ne da posibilitatea
evaluarii, compararii si observarii dinamicii dezvoltării acestuaia.
În cazul de față itilizarea metodelor de cercetare ne permite stabilirea starii funcționale a
pacientului la momentul initial precum și obervarea dinamicii dezvoltarii acestuia pe parcurs și
desigur aprecierea starii finale, precum și compararea datelor intre ele pentru formularea
cincluziilor veridice și fixe.