REFERAT

CRITERIILE DE DEFINIRE A
TERITORIULUI ROMANIEI IN
SPATIUL CENTRAL-CULTURAL

1
 Coordonatele matematice ce definesc poziţia geografică a României,
distanţele până în punctele extreme ale Continentului, ca şi marile domenii naturale
ce o particularizează, situează indiscutabil teritoriul României în sud-estul părţii
centrale a Europei, fapt confirmat în lucrările geografice din perioada interbelică.
Poziţia central-europeană a României este argumentată şi prin caracterul de contact
şi de interferenţă a teritoriului său în raport cu marile domenii naturale, culturale şi
politice ale continentului. Timp de peste 40 de ani, ea a fost însă asimilată artificial,
pe criterii politice, unei Europe estice, sau sud-estice (balcanice), imprecisă ca
limite, în opoziţie cu Europa, la vest de Cortina de Fier, suprapusă unui spaţiu de
libertate. Prăbuşirea barierelor ideologice şi includerea României tot mai pregnant
în circuitul valorilor Europene, crează premisele redefinirii poziţiei sale geografice
şi geopolitice care de secole o plasează în centrul vechiului continent. Key words:
geographical position, geopolitical position, Central Europe, Romania. Cuvinte
cheie: poziţie geografică, poziţie geopolitică, Europa Centrală, România.

Poziţia geografică a României, la intersecţia paralelei de 46˚lat N cu

meridianul de 25˚ long. E este evidenţiată prin trei coordonate majore care i-au
marcat destinul istoric şi geopolitic: Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră. Carpaţii,
prin altitudinile relativ reduse şi prin mulţimea depresiunilor şi a văilor care-i
secţionează au favorizat încă din cele mai vechi timpuri o intensă locuire,
constituind, împreună cu Depresiunea Transilvaniei, teritoriul nucleu de formare a
poporului român (I. Conea, 1941, 1942, 1967)1. Două treimi din întregul lanţ
montan carpatic se află pe teritoriul României, Carpaţii Româneşti ocupând,
împreună cu Subcarpaţii şi Depresiunea colinară a Transilvaniei, 107.741 kmp2,
adică 45,2% din suprafaţa totală a ţării şi concentrând circa 40% din populaţie.
Dunărea reprezintă nu numai fluviul colector pentru întreaga reţea hidrografică
interioară a ţării, dar şi principala cale navigabilă a Continentului, ce asigură
conexiunea Europei centrale cu bazinul Mării Negre, iar prin sistemul de canale
Dunăre-Main-Rhin şi Dunăre-Marea Neagră se constituie într-o veritabilă axă
navigabilă transcontinentală ce leagă Constanţa de Marea Nordului (Rotterdam).
Importanţa sa geostrategică deosebită pentru România derivă şi din faptul că
teritoriul său este străbătut de sectorul inferior al fluviului (1075 km, 38% din
lungimea sa totală), respectiv partea cea mai importantă ca debit şi navigaţie.
Astfel, încă din Evul Mediu, voievozii moldoveni şi cei munteni au reuşit să atragă
simpatia regelui Napoleon al III-lea şi a reginei Victoria, care-i

2
numeau „principi dunăreni” şi sprijineau unificarea tuturor teritoriilor locuite de
români într-un stat puternic la gurile Dunării care să poată face faţă cu succes
expansiunii ruseşti către Bosfor şi Dardanele3. Cel de-al treilea element definitoriu
pentru poziţia geografică a României îl constituie Marea Neagră, prin intermediul
căreia sunt deschise căi navigabile spre întregul Ocean Planetar. Căderea „Cortinei
de Fier” şi dezmembrarea U.R.S.S. a sporit importanţa geostrategică a Mării Negre,
ea fiind privită ca o „poartă” spre imensele resurse de hidrocarburi din Caucaz şi
bazinul Caspic. Constituirea Organizaţiei pentru cooperare economică a Mării
Negre (CEMN) (1992) are drept scop stimularea dezvoltării economice pe baza
relaţiilor de prietenie şi bună vecinătate, într-un cadru de stabilitate şi securitate
regională.

Aceste trei elemente încadrează România în Europa Centrală, fapt confirmat

şi prin distanţele aproximativ egale faţă de extremităţile nordică, estică şi vestică
ale Continentului: Capul Nord – 2800 km, Munţii Urali – 2600 km, respectiv Capul
Roca – 2700 km), dar mai aproape de Marea Mediterană – 1050 km. Rezultă astfel
caracterul de contact şi interferenţă pe care teritoriul României îl are în raport cu
cele patru mari domenii climatice şi biogeografice ale Europei: Europa vestică,
oceanică, ale cărei influenţe se concretizează prin penetrarea maselor de aer
oceanice, frecvente mai ales în Câmpia Banato-Crişană şi pe versantul vestic al
Apusenilor; Europa estică, cu un climat temperat-continental, adesea cu noanţe
excesive în Podişul Moldovei şi Bărăgan; Europa sudică, balcanică, cu influenţele
de ariditate ce afectează tot sudul ţării şi specii floristice şi faunistice caracteristice
(Munţii Banatului, Munţii Cernei şi Mehedinţi, Dobrogea de Sud); Europa nordică,
scandinavo-baltică, ale cărei influenţe se estompează mult în Carpaţii Păduroşi
ucraineni, dar care se resimt totuşi frecvent în Podişul Sucevei.

Circumstanţele istorice şi geopolitice au accentuat acest caracter, România

situându-se pe parcursul istoriei în aria de interferenţă a trei mari domenii culturale
şi geostrategice: central-european, de religie catolică şi influenţă austro-ungară; est-
european, de religie ortodoxă şi influenţă rusă şi ucraineană şi balcanic, reprezentat
prin slavismul sud-dunărean (bulgăresc şi sârb), peste care s-au suprapus
influenţele musulmane rezultate din extinderea maximă a Imperiului Otoman. La
aceasta se adaugă poziţia geoeconomică, România fiind plasată de secole, la
intersecţia axelor majore de circulaţie ce leagă Europa Occidentală de spaţiul ex-
sovietic şi de Asia Mică şi Orientul Apropiat. Totodată, ea se află situată la
intersecţia unor axe geoeconomice transversale în curs de consolidare: axa mărilor
3
(Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană) şi axa fluviilor şi canalelor
(Rhin – Main – Dunăre).

Apartenenţa României la spaţiul central-european a fost confirmată prin

lucrări geografice fundamentale încă de la începutul secolului al XX-lea. Astfel,
într-o lucrare din 19185, Jovan Cvijič fixează Dunărea ca limită nordică a
Peninsulei Balcanice; Jacques Ancel, vorbind despre graniţele Peninsulei
Balcanice, spunea în 19306: „se consideră uneori Dunărea ca limită nordică a
Peninsulei Balcanice. Dar Dunărea mijlocie n-a fost niciodată o graniţă .Dunărea
nu separă, ci uneşte ţinuturile româneşti cu cele balcanice”. Totuşi, şase ani mai
târziu, revine şi situează România în Europa Centrală, stabilind ca limită sudică
pentru această regiune a Europei tocmai marele fluviu. Giselher Wirsing include
România alături de statele baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, statele din
spaţiul ex-jugoslav, Albania şi Bulgaria într-o „Europă de Mijloc”
(Zwischeneuropa), nume dat mai întâi de Albrecht Penck .

Dar cel care a definit cel mai bine şi cu adevărat ştiinţific noţiunea de Europa
Centrală a fost marele geograf francez Emmanuel de Martonne, un excelent
cunoscător al ţării noastre. Acest termen trebuie folosit, spunea de Martonne9,
trebuie folosit pentru a desemna poziţia de mijloc pe care o ocupă ţările considerate
a se afla între Europa Occidentală „mai articulată” şi Europa Orientală „mai
compactă”. Aşadar, era vorba de situarea între o Europă a peninsulelor, golfurilor şi
a mărilor şi o Europă a câmpurilor nesfârşite. De Martonne includea în această
parte a Europei, alături de România Mare următoarele ţări: Germania, Polonia,
Elveţia, Austria, Cehia, Slovacia (Cehoslovacia) şi Ungaria.
Sintetizând toate aceste puncte de vedere, N. Al. Rădulescu plasează în Europa
Centrală ansamblul teritorial cuprins între graniţele Germaniei, Elveţiei, Austriei,
Italiei, statelor din spaţiul ex-Jugoslav, Albaniei şi Greciei în vest, respectiv
Poloniei, României Mari, Bulgariei şi Turciei europene, în est, distingând trei
subregiuni.
Europa centro-occidentală, de expresie germanică, constituită din Germania,
Austria, Elveţia şi Linchestein;
Europa centro-orientală, constituită din Polonia, Rusia (exclava Kaliningrad),
Cehia, Slovacia, Ungaria şi România Mare;
Europa balcanică, alcătuită din statele spaţiului ex-Jugoslav, Bulgaria, Albania şi
Grecia.

Dunărea este deci considerată limita de nord a Europei Balcanice. Este o

limită etnică şi culturală dintre popoarele slave din sud-estul continentului şi cele
romanice din partea sa centrală şi vestică; este limita de sud a colonizărilor
4
germane şi limita de nord la răspândirii mahomedanismului, dar şi limita dintre
două domenii fizico-geografice distincte: Câmpia Română în nord şi Podişul
Prebalcanic în sud. Este şi o limită istorică, deoarece niciunul dintre imperiile care
au avut ca bază teritoriul Peninsulei Balcanice nu s-a putut extinde trainic la nord
de Dunăre; este o limită psihologică, psihologia popoarelor balcanice diferind
radical de cea a popoarelor din centrul continentului şi economică, teritoriul
României gravitând din punct de vedere economic către Europa Centrală. Însă
potrivit concepţiei germane referitoare la Mitteleuropa, care în traducere înseamnă
acelaşi lucru, configuraţia Europei Centrale este diferită de aceasta. „Dispare” din
Regiune România şi apar în schimb ţări precum Croaţia şi Slovenia, ţări balcanice,
dar care au aparţinut de Imperiul Habsburgic, gravitând geopolic spre Germania.
Timp de peste 40 de ani, Europa Centrală şi chiar însuşi termenul de Europa a fost
monopolizat de ansamblul geopolitic situat la vest de Cortina de Fier. Europa era
astfel asociată unui „spaţiu de libertate”, în opoziţie cu Europa Comunistă, care
gravita spre U.R.S.S., denumită Europa de Est sau, pur şi simplu, Estul, o categorie
dominant ideologică fără o bază teritorială precisă. Geometria acestui ansamblu
teritorial a căpătat în viziunea vest-europenilor contururi tot mai difuze; fie că era
vorba de Polonia şi România sau de Bulgaria, Albania şi Ungaria, state aparţinând
unor domenii geografice şi culturale diferite, ele erau privite în opoziţie cu Grecia,
Spania, Marea Britanie sau Germania, integrate în aceleaşi blocuri economice şi
politico-militare, dar fundamental diferite din punct de vedere geografic şi cultural.
În aceste condiţii, limita nordică a Peninsulei Balcanice ajunge să fie mutată până
la graniţele U.R.S.S., fiind recunoscute ca ţări central-europene doar Germania de
Est, Polonia, ex-Cehoslovacia şi Ungaria12, state ce au format ulterior Grupul de
la Višegrad.
Schimbările geopolitice fundamentale de la sfârşitul deceniului al 8-lea al
secolului trecut au determinat o reanalizare a raporturilor geopolitice din spaţiul
central şi est-european, prin reactualizarea unor vechi alianţe geostrategice şi
apariţia altora noi. Spaţiul cuprins între graniţele U.R.S.S. şi fosta „Cortină de Fier”
începe să graviteze către structurile europene şi euro-atlantice, în vreme ce „zona-
tampon” dintre „Europa” şi Rusia este translatată spre est, către Ucraina, Belarus şi
Statele baltice. În aceste condiţii, vechea Europă de Est continuă să fie considerată,
eronat, o categorie geografică omogenă, denumită însă Europa Mediană sau Noua
Europă, spaţiu geostrategic de tranziţie între Orient şi Occident. Sunt reactualizate
vechile focare de conflict din Balcani ce duc la dezmembrarea Iugoslaviei şi
izbucnesc altele în spaţiul ex-sovietic, determinate de tensinile etnice acumulate în
toată a doua jumătate a secolului al XX-lea.

5
 BIBLIOGRAFIE

1) https://www.researchgate.net/publication/282286375_ROMANIA_-
_TARA_CENTRAL-EUROPEANA/link/560a720c08ae1396914bd1cc/download

2) https://www.academia.edu/16314059/Romania_-_tara_central_europeana

3) https://ro.wikipedia.org/wiki/Geografia_Rom%C3%A2niei