Realizarea echității sociale prin impozitarea averilor

Dr. Adrian-Petre Danciu

Social equity is the foundation behind fundamental rights and freedoms, since the origins of human
society, being the concept that made it possible to organize society in the form of the state by strengthening social
peace. From a political point of view, the taxation of excessive wealth is justified by the idea of economic and
entrepreneurial morality, solidarity and social equity, without the social peace cannot be achieved.

Echitatea socială nu este absolut deloc o noţiune recentă care să reprezinte procesul
de modernizare a societăţii autohtone, acest termen fiind utilizat cu amploare încă din epoca
antică, traversând întregul ev mediu și ajungând până în perioada modernă și post-modernă.
Reactualizată în mod treptat în abordările timpurilor respective, după cum şi
interesele umanității au evoluat, totuşi termenul de echitate socială nu se îndepărtează de
accepţiunea actuală, respectiv acela de tratament nediscriminatoriu şi şanse egale pentru
fiecare membru al societății.
Chiar dacă principiul autohton - „ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” -, ori cel antic
- „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi” -, au origini temporale și geografice diferite,
aplicabilitatea lor se referă la practici asemănătoare şi care sunt valide pentru timpurile
actuale.
Datorită faptului că noţiunea de echitate este utilizată în extrem de multe domenii
aceasta devine interpretabilă, dar fundamentul acestui concept constă în asigurarea de şanse
egale pentru toate persoanele prin pârghiile de care dispune societatea organizată sub forma
statului modern.
Astfel, în prezent, principiul echității este valorificat în multiplele practici din domenii
ca justiţia, economia, educaţia, asistenţa socială, politica, cultura, mass-media, sănătatea. În
toate aceste domenii activitatea curentă ar trebui să se ghideze după o serie de principii
încadrate într-o etică bazată pe principiul echităţii sociale.
Echitatea socială trebuie asigurată pentru a oferi tuturor şansa la dezvoltare
armonioasă, pentru a preveni cataclismele sociale, pentru a avea şansa de a se putea construi
o democraţie cu adevarat participativă şi nu clientelist-preferenţială.
 Echitatea socială privind distribuirea veniturilor și activelor trebuie încurajată în
egală măsură pentru diferite categorii de persoane, iar politicile fiscale ale statului trebuie
regândite, cu implementarea de impozite regresive pe cifra de afaceri și impozite progresive
pe averile excesive, ținându-se cont de importanța socială a activităților și bunurilor supuse
impunerii.
Impozitarea proprietaţilor și bunurilor ar trebui facută la prețul de piață, iar activele
imobile şi mobile trebuie evaluate în funcţie de importanța lor socială, de rolul pe care îl
joacă în asigurarea echilibrului social.
Echitatea socială nu se poate realiza doar prin taxe şi impozite mai mari, ci în primul
rând prin impozitarea şi taxarea bunurilor mobile și imobile care constituie în mod evident
un lux extravagant, o sfidare a armoniei sociale.
Societaţile moderne dezvoltate sunt în aceeași măsură și mai echitabile din punct de
vedere social și tind spre o cultură economică, socială și politică mai parcimonică, mai
reţinută la consumareă bunurilor și serviciilor luxoase extravagante, pentru a putea asigura
o dezvoltare sustenabilă, benefică tuturor membrilor respectivelor societăți.
În acest sens, societaţile în curs de dezvoltare, cu un Produs Intern Brut mic, trebuie
să adopte o structură comportamentală de consum mai adecvată veniturilor realizate îm
mod real, să investeasca în educaţie şi infrastructură, nu în asistență socială exagerată, aceste
investiții fiind de fapt cele care vor permite dezvoltarea acestor societăți în viitor.
Din cele mai îndepărtate timpuri, instituirea impozitelor pe avere a fost făcută în
strânsă legătură cu dreptul de proprietate al diferitor persoane asupra unor bunuri mobile
sau imobile, fiind considerată o formă de realizare a solidarității și echității sociale și
susținere a funcțiilor tradiționale ale statului.
Impozitele pe avere cunosc următoarele forme: impozitele asupra averii propriu-zise,
impozitele pe circulaţia averii şi impozitele pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii.
Impozitele asupra averii propriu-zise sunt de două tipuri:
a. impozite stabilite asupra averii şi plătite din veniturile obţinute din exploatarea
averii respective;
b. impozite instituite pe substanţa averii şi plătite nemijlocit din această avere.
Acestea din urmă conduc la micşorarea obiectului impozabil, motiv pentru care se
întîlnesc foarte rar ca impozite permanente, fiind introduse, de regulă, ca impozite
excepţionale care se percep o singură dată (de exemplu, în timpul sau după terminarea unui
război, pentru echilibrarea anumitor procese economice şi sociale etc.)
Ca impozite asupra averii propriu-zise care se întâlnesc mai frecvent, pot fi
nominalizate impozitele pe proprietăţi imobiliare şi impozitele asupra activului net.
Impozitele pe proprietăţi imobiliare se întâlnesc adesea sub forma impozitelor asupra
terenurilor şi clădirilor, aceste impozite având ca bază de impunere valoarea bunurilor
respective sau veniturile generate de ele, dar din anumite considerente politice, cotele de
impunere sunt relativ mici.
Recurgerea la impozitele pe terenuri şi clădiri se face atât din considerente de ordin
bugetar, cât şi din motive pur politice.
Impozitul funciar este conceput ca un instrument de influenţare a modului de folosire
a fondului funciar, iar în acest sens, cotele impozitului sunt diferenţiate în funcţie de
bonitatea solului, destinaţia terenului sau amplasamentul lui.
Impozitul pe clădiri nu stimulează creşterea averii şi nu este suficient de elastic, iar
deficienţele asietei – evidenţa strictă şi evaluarea exactă a materiei impozabile – imprimă
acestui impozit un caracter regresiv.
Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe care o
deţine contribuabilul, iar la plata acestui impozit în unele ţări sunt supuse atât persoanele
fizice, cît şi cele juridice (Germania, Suedia, Austria), în timp ce în altele fie numai persoanele
fizice (Olanda, Danemarca), fie numai societăţile de capital (Canada).
Sub incidenţa acestui impozit, de regulă, cade patrimoniul agricol şi cel forestier,
fondul funciar, bunurile mobile şi imobile utilizate pentru desfăşurarea de activităţi
comerciale sau profesii liberale, din care s-au dedus datoriile care le grevează.
Pentru calcularea cuantumului impozitului pe activul net se folosesc fie cote
proporţionale (în Germania, Olanda, Austria), fie cote progresive (în Danemarca, Suedia,
Elveţia).
Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta.
În categoria impozitelor pe circulaţia averii, întâlnim impozitul pe succesiuni,
impozitul pe donaţii, impozitul pe actele de vînzare-cumpărare a unor bunuri mobile sau
imobile, impozitul pe titluri de valoare, cele mai des întâlnite fiind impozitele pe donaţii şi
succesiuni.
În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impunerii îl constituie averea primită
drept moştenire de o persoană fizică, acest impozitul fiind stabilit fie global pentru toată
averea lăsată moştenire, fie separat pentru partea din avere ce revine fiecărui moştenitor.
Calcularea impozitului se face pe baza unor cote progresive, iar nivelul acestora este
diferenţiat, atît în funcţie de valoarea averii care constituie obiectul succesiunii, cât şi în
funcţie de gradul de rudenie existent între decujus (persoana decedată) şi moştenitorii
acestuia.
Impozitul pe donaţii a fost introdus pentru a preveni eludarea impozitului pe
succesiuni, prin efectuarea de donaţii de avere în timpul vieţii, iar obiectul impozitului pe
donaţii îl constituie averea primită drept donaţie de către o persoană.
Impozitul cade în sarcina persoanei care primeşte donaţia şi care se numeşte donatar
şi se calculează pe baza unor cote progresive, nivelul acestora fiind influenţat de valoarea
averii donate, de gradul de rudenie între donator şi donatar, de scopul şi momentul donaţiei.
Impozitele asupra creşterii valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au
înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp, iar către acest gen de impozite se
referă impozitul pe plusul de valoare imobiliară şi impozitul pe sporul de avere realizat în
timp de război.
Impozitul pe plusul de valoare imobiliară a fost introdus pentru impunerea sporului
de valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare (terenuri, clădiri) în intervalul de timp
de la cumpărare şi pînă la vânzare, fără ca proprietarul să fi efectuat o cheltuială în acest
scop.
Subiectul acestui impozit este vânzătorul bunurilor imobiliare, iar obiectul supus
impunerii este diferenţa între preţul de vînzare şi preţul de cumpărare al bunului respectiv
(de regulă, la acesta din urmă se adaugă eventualele cheltuieli făcute de proprietar pentru
modernizarea imobilului respectiv în perioada de la cumpărarea imobilului pînă la vînzarea
lui).
Valoarea unei averi imobiliare poate să crească în diferite împrejurări, cum ar fi
constituirea unor căi de comunicații în imediata apropiere a acesteia; extinderea
perimetrului oraşului, astfel încît un teren să fie scos din circuitul agricol şi să fie utilizat
pentru construcţia de locuinţe; executarea unor lucrări edilitare (canalizare, electrificare).
Impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război are ca obiect averea
dobîndită în timpul războiului sau ca urmare nemijlocită a războiului.
În unele ţări (Germania şi Italia după primul război mondial, iar în Franţa, Italia,
Marea Britanie şi S.U.A. după cel de-al doilea război mondial) a fost introdus impozitul pe
supraprofitul de război.
Impozitul se calcula asupra profitului care depăşea nivelul perioadei luate ca bază (de
exemplu, profitul mediu obţinut în ultimii trei ani dinaintea războiului) sau asupra
supraprofitului care depăşea o anumită rată considerată normală.
Cu toate că impozitul se calcula în cote progresive, datorită multiplelor căi de
sustragere a materiei impozabile de la impunere şi ratei inflației, el nu a avut un randament
sporit.
Impozitele pe avere ocupă un loc mai puţin important decât impozitele moderne
asupra veniturilor şi cheltuielilor, însă nu trebuie neglijat aportul lor la constituirea
resurselor financiare publice, precum şi rolul lor de instrumente de politică fiscală, utilizate
pentru asigurarea echităţii sociale.
Argumentele în favoarea impozitului pe avere se bazează pe concepte morale, etice şi
politice folosite de stat în susţinerea necesităţii aplatizării inegalităţilor sociale, în timp ce
argumentele împotriva impozitării averii sunt în principal de natură economică şi practică.
Pentru mulţi economişti, impozitarea averii reprezintă o atingere inadmisibilă a
dreptului de proprietate, pentru că ea se manifestă printr-o suprapunere de cheltuieli, pe de
o parte, iar pe de alta parte, impozitul vizează o avere formată prin economisirea veniturilor
impozitate anterior.
Chiar dacă efectele economiei negative ale acestui impozit nu pot fi măsurate cu
exactitate, în opinia celor mai mulţi economişti un astfel de impozit descurajează
economisirea şi reduce oferta de capital în economie.
În schimb, din punct de vedere politic, impozitarea averii excesive este justificată de
ideea de moralitate economică și antreprenorială, de solidaritate și echitate socială, fără de
care nu se poate realiza pacea socială.
 De regulă, economiștii susţin, totodată, că impozitarea averii la niveluri moderate nu
are efecte importante de descurajare, iar criticii acestui tip de impozit afirmă, pe de altă
parte, că poate să descurajeze investiţiile şi să ducă la o creştere a consumului.
Însă, echitatea socială înseamnă de fapt egalitate de tratament, dreptate şi onestitate,
prin respectarea riguroasă şi reciprocă a drepturilor şi obigaţiilor pentru satisfacerea, în
mod just și echitabil a intereselor fiecărui individ.
Echitatea socială este acel concept care dă sens ideii de justiție corectă şi care permite
rezolvarea paşnică a conflictelor sociale, sau prevenirea acestora, adică este principiul cel
mai înalt, imaterial şi relativ care dă consistenţă statului de drept.
Echitatea socială este fundamentul care stă la baza drepturilor și libertăților
fundamentale, încă de la originile societăţii umane, fiind conceptul care a făcut posibilă
organizarea societăţii sub forma statului modern prin consolidarea păcii sociale.
Dacă echitatea socială este temeiul drepturilor și libertăților fundamentale, atunci
întreg sistemul de drept, ca principal instrument de reglementare, este modul sub care se
formează și se organizează pacea socială.
Astfel, putem spune că echitatea socială reprezintă spiritul realist şi moral al statului
de drept ca deziderat al societății democratice.
Echitatea socială există și transpare atunci când toţi oamenii au şanse egale pentru a
reuşi în viaţă în interiorul unei societăţi organizate statal, iar statul trebuie să ia măsuri să
asigure şansa tuturor cetățenilor pentru oportunități de dezvoltare armonioasă și
echilibrată.
În opinia noastră, criteriul echităţii sociale este cel mai important în elaborarea sau
reforma unor impozite sau a întregului sistem fiscal, prin justa așezare a sarcinilor fiscale.
Echitatea socială începe atunci când părinţii ne dau educaţie, pentru că la rândul lor
au fost bine crescuţi, atunci când voinţa şi curajul ne fac să ne asumăm riscuri şi munci
istovitoare până reuşim să ne definim ca ființe complexe, dar se termină acolo unde dispar
şansele egale pe care tebuie să le avem cu toţii.
Totodată, echitatea socială se termină acolo unde, pentru copii, se fac alegeri între a-
i trimite spre educaţie excesivă sau spre a-i duce la muncă înainte de vreme, riscurile fiind
pe de o parte lenea şi iresponsabilitatea socială, iar pe de cealaltă parte lipsa de educaţie.
 Este foarte important ca oamenii să nu trăiască în sărăcie, iar în acest sens statul
trebuie să le asigure tuturor acces la educaţie fiind foarte importante investiţiile pentru
educarea generaţiilor viitoare şi nu numai, pentru a le spori şansele de a face o carieră
profesională armonioasă.
Sărăcia în rândul bătrânilor şi copiilor din România este crescută la cote alarmante,
iar mediul social din care provine un copil este decisiv pentru viitoarea sa evoluţie şcolară
pentru că va prefera să se duca să muncească pentru a putea supravieţui, dinamitând în acest
fel viitorul societății.
În opinia noastră, echitatea socială nu se poate realiza doar taxe şi impozite mai mari,
ci în primul rând prin impozitarea şi taxarea averilor excesive și a bunurilor care constituie
extravaganțe evidente.
Moralitatea economică și echitatea socială în redistribuirea veniturilor şi activelor
trebuie încurajate în egală măsură pentru diferitele categorii de persoane care desfășoară
activități aducătoare de profit, pentru ca pacea socială să guverneze întreaga construcție
statală sau suprastatală.
Echitatea socială nu va depinde niciodată doar de transferurile băneşti către
grupurile cu venituri mai mici, fiind necesar ca și serviciile sociale asigurate de către stat să
fie în egală măsură chemate să reducă sentimentul acut al sărăciei pentru o parte prea
însemnată a populației şi să ofere un suport pentru depăşirea stării de pauperitate.