Sinteza cursului „Metodologia cercetării psihologice 2”

Conf.univ.dr. Beatrice Manu

1. ANCHETA PE BAZĂ DE CHESTIONAR

1.1. Specificul anchetei pe bază de chestionar

1.2. Utilizarea anchetei pe bază de chestionar
1.2.1. Structura, formatul şi dimensiunea chestionarului
1.2.2. Conţinutul şi tipul întrebărilor
1.2.3. Reguli de formulare a întrebărilor
1.2.4. Alegerea scalei de răspuns la chestionare cu întrebări închise
1.2.5. Codificarea răspunsurilor
1.2.6. Etape în construcţia unui chestionar
1.3. Clasificarea chestionarelor
1.4. Locul şi rolul anchetei pe bază de chestionar în raport cu alte tehnici de cercetare
1.5. Surse de erori în ancheta pe bază de chestionar

1.1. Specificul anchetei pe bază de chestionar

Tehnică complexă de cercetare sociologică, presupunând numeroase etape, ancheta
prin chestionar „este aproape întotdeauna o anchetă de opinie” (Miftode, V., 1995, pag.
245). Cu ajutorul chestionarului, ca instrument de investigare, se pun întrebări şi
probleme care determină diverse răspunsuri din partea persoanelor anchetate.
Răspunsurile, respectiv comportamentele oamenilor, pot fi influenţate de numeroşi
factori, dintre care putem aminti: personalitatea celui care anchetează dar şi a celui
anchetat, tema anchetei, mediul în care are loc, timpul de desfăşurare a acesteia, structura
chestionarului, precum şi modul lui de aplicare etc.
In primul rând, trebuie menţionat faptul că subiecţii sunt anchetaţi cu privire la un
anumit domeniu al realităţii sociale cu care nu intră în contact direct, ei situându-se în
afara mediului social al problemei. Din acest motiv, unii autori definesc chestionarul ca
un „instrument secundar de investigaţie, [...] un simplu instrument printre altele.” (
Miftode, V., 1995, p. 246).
In al doilea rând, ancheta prin chestionar are un caracter standardizat, deoarece
întrebările sunt formulate clar dinainte, la fel şi numărul şi ordinea acestora; mai mult
decât atât, este stabilit şi numărul persoanelor cu anumite caracteristici (sex, vârstă, nivel
de pregătire etc.), cărora li se adresează întrebările, fără a se putea interveni sau abate de
la această schemă de organizare a anchetei.
În al treilea rând, spre deosebire de alte instrumente de cercetare (ghid de interviu,
ghid de observaţie etc.), chestionarul beneficiază de tehnici specifice de construcţie,
structurare, aplicare sau exploatare, tehnici care vor fi analizate pe parcursul acestui
capitol.
Nu în ultimul rând, ancheta pe bază de chestionar se realizează, de cele mai multe
ori, pe un număr mare de persoane, deci pe eşantioane mari (de ordinul sutelor sau chiar
miilor), impunându-se astfel cerinţa de reprezentativitate a acestora în raport cu
populaţia vizată de cercetare, precum şi necesitatea utilizării unor metode statistice de
prelucrare a datelor obţinute prin chestionar. Dacă ţinem cont de acest model de
abordare a realităţii, putem afirma că ancheta prin chestionar face parte din categoria
metodelor cantitative, şi nu calitative (cum este cazul interviului). Întrebările cuprinse
într-un chestionar surprind diverse aspecte şi probleme din viaţa oamenilor şi din mediul
lor înconjurător, ele sunt relativ simple şi generale, în timp ce interviul merge în
profunzimea tuturor acestor aspecte şi încearcă descifrarea mecanismelor care dirijează
acţiunile, comportamentele şi motivaţiile oamenilor.

1.2. Utilizarea anchetei pe bază de chestionar

În utilizarea anchetei pe bază de chestionar este necesară considerarea unei suite de
reguli şi proceduri menite să minimizeze erorile. Un prim pas important îl reprezintă
modul de construcţie a chestionarului (aspecte care vor fi detaliate în cele ce urmează)
care trebuie să ţină seama de exigenţele obiectivelor şi ipotezelor cercetării.

1.2.1. Structura, formatul şi dimensiunea chestionarului

În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte
care favorizează comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul
chestionarului se recomandă folosirea uneia sau mai multor întrebări „uşoare”, la care
oamenii răspund cu plăcere, cu scopul de a antrena subiectul în dialog. Ordinea în care
sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta orală.
Răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de faptele sau gândurile
subiectului înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci şi de modul în care se stabileşte
relaţia subiect-cercetător, de felul cum subiectul o percepe şi îi evaluează consecinţele
pentru propria viaţă. Locul pe care îl are o întrebarea într-un chestionar sau plasarea ei
într-o anumită succesiune de întrebări este în măsură să modifice dramatic cantitatea şi
calitatea răspunsurilor.
Dimensiunea chestionarului se referă la numărul de întrebări. Se consideră că un
chestionar trebuie să aibă un număr cât mai mic de întrebări. Dar în acelaşi timp această
aşa numită „regulă de aur” nu trebuie să impieteze asupra calităţii cercetării sau asupra
capacităţii de acoperire a temei cercetate. Există riscul ca, din dorinţa de a fi foarte clari şi
eficienţi în construirea şi aplicarea chestionarului, să nu putem obţine informaţii relevante
sau – şi mai grav – să nu reuşim să acoperim tema propusă. De cele mai multe ori însă,
din dorinţa de a „acoperi” cât mai bine conţinutul conceptelor prin indicatori, tendinţa
cercetătorului este de a formula mai multe întrebări decât ar recomanda-o condiţiile
concrete de desfăşurare a anchetei. Factorii principali care fac să întâlnim, în practică,
chestionare de dimensiuni foarte diverse, de la cele compuse doar din câteva întrebări
până la altele ce cuprind sute de întrebări sunt următorii:
– specificul temei studiate şi obiectivele cercetării (există studii „explorative” şi
studii „explicative” – primele vizează aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu
pretind introducerea prea multor factori suplimentari în cercetare, efectuându-se, prin
urmare, de obicei, cu chestionare mai simple) ;
– finalitatea acesteia şi beneficiarul rezultatelor (există anchete făcute în scop
pur ştiinţific în urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi şi anchete foarte aplicative
şi pragmatice comandate de o instituţie, un partid, un ziar etc.);
 – tehnica de anchetă şi felul întrebărilor (utilizarea întrebărilor închise cu un
număr mai mic de variante de răspuns influenţează în sens crescător numărul de
întrebări);
– timpul de care se dispune (la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este
necesar să se evalueze timpul mediu reclamat de completarea efectivă a lui; spre exemplu,
un chestionar aplicat „în picioare” pe stradă nu poate să răpească subiectului mai mult de
5-10 maxim 15 minute; o anchetă desfăşurată la domiciliu poate dura, fără probleme
deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45 de
minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze
folosindu-se diferite recompense; ancheta prin telefon nu se poate extinde peste durata
câtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil şi s-a fixat un moment de
timp la care să poată fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă);
– resursele materiale de care dispune cercetătorul;
– calitatea şi numărul operatorilor avuţi la dispoziţie;
– tipul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.

1.2.2. Conţinutul şi tipul întrebărilor

În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):
relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă
relevanţă pentru obiectivele cercetării;
simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular şi
unic al cercetării;
claritatea şi simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise şi să
reflecte într-o manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;
− adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse
anchetei.
După funcţia lor, întrebările pot fi (Chelcea, S., 2004):
a. Introductive
Sunt cele care permit „introducerea” persoanei chestionate în subiectul anchetei.
Aceste întrebări nu trebuie să fie nici foarte dificile şi nici prea specifice. Scopul
este de „a sparge gheaţa” şi de a da încredere repondentului. Evident, trebuie evitate
întrebările extrem de generale şi banale care pot pune operatorul de ancheta într-o lumină
nefavorabilă.
b. De trecere sau de tampon
Marchează trecerea sau saltul de la o categorie de întrebări la alta sau de la o
dimensiune a chestionarului la alta. Scopul lor este atât de a „semnaliza”, cât şi de a
facilita această schimbare.
c. Filtru
Menite să permită trecerea anumitor categorii de repondenţi şi să blocheze accesul
altora la itemii chestionarului, întrebările filtru alături de cele bifurcate au un rol extrem
de important în economia instrumentului. Întrebările filtru au cele mai uzuale variante de
răspuns de tip Da/Nu urmate de precizarea acţiunii pe care o are de urmat repondentul
(Pentru varianta Da se merge mai departe).
d. Bifurcate
Întrebarile bifurcate sunt asemănătoare celor filtru doar că nu blochează accesul
niciunei persoane sau categorii de repondenţi, ci le redirecţionează către secţiuni diferite
ale instrumentului (Ex.: Pentru varianta Da se merge la următoarea întrebare, pentru
varianta Nu se trece direct la întrebarea X).
e. Tip „de ce”
Au rolul de a provoca explicaţii. De obicei au fie multe variante de răspuns
prestabilite, fie sunt întrebări deschise cu răspunsuri libere.
Din păcate, pentru studiile care se încadrează în paradigma cantitativistă şi care
urmează această linie, întrebările deschise pun probleme de centralizare, prelucrare şi
cotare destul de mari. Din acest motiv, în acest caz, se recomandă folosirea cât mai
redusă a întrebărilor cu variante de răspuns libere.
f. De control
Au menirea de a „verifica” atenţia şi corectitudinea răspunsurilor date de persoanele
chestionate. Cu scopul de a creşte gradul de încredere în răspunsurile obţinute, întrebările
de control sunt practic întrebări anterioare care se regăsesc în altă formă sau într-o altă
formulare. În cazul testelor de personalitate, spre exemplu, există multe astfel de întrebări
incluse în ceea ce se denumeşte ca „scală de minciună”.
g. De identificare
Sunt reprezentate de itemii cu valoare statistică sau de datele personale. Sex, vârstă,
nivel de venituri, nivel de şcolarizare, stare civilă, număr de copii etc. sunt astfel de
întrebări. Ele sunt introduse în funcţie de obiectivele şi de ipotezele care trebuie testate
prin respectivul studiu.

1.2.3. Reguli de formulare a întrebărilor

O problemă deosebit de importantă într-o anchetă pe bază de chestionar o reprezintă
formularea întrebărilor, care impune respectarea unor reguli, satisfacerea unor cerinţe,
care să poată face posibilă utilizarea lui. Fără a încerca o expunere completă a acestor
reguli, cele mai importante dintre ele le prezentăm în cele ce urmează:
• întrebările trebuie să fie cât mai clare, pentru ca subiecţii să înţeleagă exact sensul
lor;
• întrebările să fie cât mai scurte posibil;
• cuvintele trebuie să fie simple, accesibile majorităţii oamenilor, directe şi
familiare pentru subiecţi; se vor evita termenii tehnici, neologismele, regionalismele etc.;
• trebuie să fie evitate dublele negaţii (de exemplu: „Nu consideraţi că nu ar trebui
...?”)
• întrebările nu trebuie să fie tendenţioase, ele trebuie formulate astfel încât să nu
inducă un anumit răspuns (exemplu: „Nu este adevărat că ...?”)
• nu trebuie formulată o întrebare dublă (exemplu: „Care sunt drepturile şi
îndatoririle pe care le aveţi la locul de muncă?”).
• întotdeauna întrebările se formulează după o riguroasă operaţionalizare a
conceptelor utilizate în cadrul cercetării ;
• nu în ultimul rând, întrebările trebuie să fie aplicabile tuturor subiecţilor.
Alături de cerinţele enunţate mai sus, utilizarea unei intonaţii şi a unor gesturi
adecvate, sunt elemente indispensabile reuşitei unei investigaţii sociologice sau
psihologice, atunci când chestionarul este aplicat în cadrul unui interviu.
În acelaşi timp, nu trebuie să supraestimăm memoria celor anchetaţi. „Câte
maşini de ras de unică folosinţă cumpăraţi dumneavoastră într-un an?” este o întrebare
care nu doar că solicită un efort de memorie serios şi îl pune de cel în cauză să efectueze
adevărate calcule şi aproximări, dar are şanse mari să nu primească răspuns sau răspunsul
sa nu fie unul real. Gradul de abstractizare şi conţinutul în termeni de specialitate,
neologisme, regionalisme, termeni argotici trebuie să fie adaptat categoriei de public sau
persoanelor anchetate. Ţinând cont de toate aceste reguli este de preferat ca, înainte de a
trece la administrarea la scală largă a chestionarului, să se realizeze un scurt pretext al
acestuia în condiţii reale, pentru a verifica gradul de adecvare al întrebărilor.

1.2.4. Alegerea scalei de răspuns la chestionarele

cu întrebări închise
Dacă alegem să construim un chestionar cu întrebări închise, alegerea scalei de
răspuns este o etapă importantă întrucât aceasta ne va determina tipul de informaţie pe
care îl vom colecta in final. Prin urmare, decizia cu privire la scala de răspuns trebuie să
aibă în vedere scopul cercetării.
De Vaus (De Vaus, D., 2002) enumeră următoarele variante pe care cercetătorul le
are la dispoziţie atunci când trebuie să aleagă scala de răspuns:
Scalele cu răspunsuri numerice
Acest tip de scale solicită subiectului să-şi plaseze răspunsul în cadrul unui interval în
cadrul căruia ordinea este de la scăzut la înalt. Iată câteva din cele mai utilizate astfel de
scale:
Scala Lickert – subiectul va trebui să-şi evalueze poziţia faţă de itemul propus,
răspunzând pe o scală cu 5 trepte de tipul: mi se potriveşte complet, mi se
potriveşte în cele mai multe cazuri, mi se potriveşte mai mult sau mai puţin, mi se
potriveşte câteodată, nu mi se potriveşte deloc. Fiecare variantă este cotată separat
(ex. de la 5 la 1 sau de la 1 la 5).
Scalele orizontale – acest tip de scale oferă subiectului 2 variante de răspuns
complet opuse aflate la capetele unui interval gradat (cel mai adesea cu grade de
la 0 la 10 sau de la 0 la 7) şi i se cere să spună unde între cele 2 s-ar afla răspunsul
său.
Scalele cu diferenţiatori semantici – acest tip de scale sunt o variantă a scalelor
orizontale, în acest caz la ce doi poli fiind 2 adjective cu sens opus, subiectul fiind
invitat să spună unde între cele 2 s-ar afla răspunsul său (este utilizată mai ales
atunci când se cer caracterizări ale unor evenimente, persoane, obiecte)
Scalele cu ierarhizare verticală – acest tip de scale propun subiectului plasarea
anumitor elemente de-a lungul unei ierarhii de la 0 (plasat in partea de jos a
scalei) la 10 (plasat în partea de sus a scalei) în funcţie de aprecierea pe care o au
în opinia lui. Sunt foarte asemănătoare cu scalele orizontale, doar că, impactul
vizual al plasării pe verticală a scalei este foarte sugestiv atunci când se cere
subiectului evaluarea statutului sau performanţei elementelor aflate în comparaţie.
Scalele de note
Acest tip de scale cer subiectului acordarea unui singur scor (notă) pentru a evalua un
obiect, eveniment, persoană, situaţie etc.
O variantă a acestei scale este „O notă din 10” care solicită subiectului să ofere o
notă de la 0 la 10 care să indice evaluarea sa cu privire la un obiect, eveniment,
persoană.
 O altă variantă a acestui tip de scală este „Termometrul”. În acest caz,
subiectului îi este dat un termometru ale cărui gradaţii (exprimate în grade) sunt
reprezentate de posibile atitudini pe care cineva le poate avea faţă de un element.
Se cere subiectului să spună „câte grade oferă pentru elementul X”. În acest caz,
fiecare element este o variabilă de sine stătătoare.
Scalele bazate pe ierarhizarea variantelor de răspuns
În cazul acestui tip de scală, subiectului i se pun la dispoziţie mai multe variante de
răspuns pe care va trebui să le ierarhizeze în funcţie de preferinţele sale. Daca sunt foarte
multe variante, atunci se considera că doar primele două şi ultimele două sunt într-adevăr
evaluate, opţiunile menţionate în medie neputând fi comparate între ele cu precizie.
Scalele cu răspunsuri la alegere
Aceste scale oferă subiectului variantele de răspuns iar el trebuie doar să le aleagă pe
acelea care corespund opţiunilor sale, bifându-le.
Scalele binare
Aceste scale oferă doar două variante de răspuns între care subiectul trebuie să aleagă
doar una. În practică putem întâlni necesitatea de a utiliza diferite forme ale acestui tip de
scală:
Răspunsuri dihotomice – subiectului i se cere să aleagă una din alternativele de
răspuns (ex. bărbat sau femeie, da sau nu etc.)
Răspunsuri pereche – subiectului i se dau mai multe perechi de răspunsuri si i se
cere să aleagă câte o variantă din fiecare pereche
Scalele cu răspunsuri multiple
Aceste scale cer subiectului să aleagă un singur răspuns dintre 3 sau mai multe variante.
Şi acest tip de scală este întâlnit sub diverse forme:
Alegerea din mai multe variante nominale (în cazul acesta, variantele de răspuns
nu sunt prezentate într-o ordine şi nici nu pot fi exprimate prin scale de
intensitate. ex. Statutul marital)
Alegerea din mai multe variante ordinale (variantele de răspuns sunt într-o
ordine crescătoare sau descrescătoare ex. 1 oră, între 2 şi 4 ore, mai mult de 4 ore)
Alegerea din mai multe variante numerice (variantele sunt reprezentate de
numere sau intervale de numere)
Scalele cu varianta „Nu ştiu”
Este indicat să fie oferită aceasta posibilitate de răspuns, întrucât sunt multe situaţii în
care o persoană nu are nici o opinie. Obligativitatea de a da un răspuns poate conduce la
răspunsuri nesincere sau invalide. (Converse & Presse, 1986, apud De Vaus, D., 2002)
Scalele cu varianta de mijloc
Există opinii diverse cu privire la includerea sau nu a scalelor cu varianta de mijloc.
Varianta de mijloc indică o poziţie neutră şi, de fapt, nu oferă o informaţie relevantă
cercetătorului care are nevoie să ştie care este atitudinea subiectului faţă de un fapt
anume. În acelaşi timp, atunci când lipseşte forţează subiectul să se plaseze într-un grup
de opinie, ceea ce ar putea fi nereal în unele cazuri. Pe de altă parte, atunci când ea există
oferă posibilitatea subiectului de a se eschiva de la un răspuns clar, fiindu-i mai uşor să
aleagă varianta neutră. Se recomanda ca această variantă să fie inclusă atunci când
chestionarele sunt completate individual de către subiect şi excluse atunci când ele sunt
aplicate de un operator de teren.

1.2.5. Codificarea răspunsurilor

„Codificarea reprezintă operaţia de clasificare şi transformare a răspunsurilor la
chestionar în numere” (De Vaus, D., 2002).
Cum clasificăm şi codificăm răspunsurile?
Clasificarea răspunsurilor pleacă de la scopul pe care îl are chestionarul şi ce
informaţii ne sunt necesare în cadrul cercetării. Există diferite strategii de codificare în
funcţie de tipul de chestionar utilizat.
Mai dificile se remarcă, din acest punct de vedere, chestionarele cu răspunsuri
deschise. Unde variabilitatea tipului de răspunsuri pe care diferiţi subiecţi le generează la
aceeaşi întrebare este mare. De obicei se consideră fiecare item ca fiind o variabilă în sine
şi se listează toate răspunsurile generate de subiecţi la acel item. Se stabileşte frecvenţa
fiecărui răspuns şi apoi se stabilesc categorii de răspunsuri care au frecvenţe diverse. Pe
baza categoriilor de răspunsuri şi a frecvenţei acestora se poate face ulterior analiza
cantitativă şi calitativă.
În cazul chestionarelor cu întrebări închise, în funcţie de intenţia fiecărui item (care
şi aici este o variabilă de sine stătătoare), fiecărui răspuns i se acordă un punctaj.
Ce facem cu codurile obţinute?
Codurile obţinute se înregistrează de cele mai multe ori electronic într-o bază de
date creată în prealabil (ex. În Excel) care permite şi procesarea lor numerică ulterioară.
Astfel pentru fiecare variabilă se generează un câmp/coloană etc., careia îi corespund mai
multe variante de răspuns care primesc şi ele câte un câmp/ rând sau coloană etc., unde
sunt introduse codurile/numerele corespunzătoare.
Cum verificăm dacă datele sunt corect introduse?
Nu de puţine ori se dovedeşte utilă verificarea introducerii datelor care este o
operaţie laborioasă şi, din acest motiv, potenţial generatoare de erori. Câteva strategii de
verificare sunt enumerate de De Vaus (De Vaus, D., 2002): verificarea pe baza valorilor
posibile pe care le poate lua o variabilă (orice scor în afara intervalului de valori este
eronat introdus), verificarea pe baza întrebărilor filtru (dacă o persoană declară ca nu are
copii, nu ar trebui să aibă nici un scor la întrebările referitoare la strategiile parentale pe
care le pune în practică), verificarea pe baza corelaţiilor logice (daca o persoană are 50
de ani, vârsta care apare menţionată ca aparţinând fiicei nu poate fi 48).

1.2.6. Etape în construcţia unui chestionar

Davis (Davis, S.F., 2008) structurează în felul următor paşii necesari în construcţia
unui chestionar:
• Testarea pilot – scopul acestei etape este de a decide ce tip de întrebări sunt
potrivite în raport cu populaţia căreia i se adresează cercetarea (acest lucru poate
fi făcut prin intermediul interviurilor) şi, de asemenea, de a testa validitatea şi
fidelitatea instrumentului pe grupuri mici.
• Determinarea modului în care datele cercetării vor fi colectate – este
momentul în care cercetătorul decide în ce mod va aplica chestionarele: prin e-
 mail, telefonic, în intercaţiune faţă în faţă cu fiecare subiect, într-un context de
grup etc. Aspectele logistice, precum cine va administra chestionarul şi tipul de
training pe are va trebui să-l parcurgă persoana respectivă înainte de aplicare, sunt
în egală măsură importante pentru succesul demersului de cercetare şi controlul
costurilor acesteia.
• Determinarea tipului de întrebări care vor compune chestionarul – cercetătorul
are o paletă largă de posibilităţi, poate decide pentru întrebări cu răspunsuri de tip
Da/Nu sau de tip Lickert (5 trepte de răspuns) sau întrebări deschise. Decizia
aceasta va influenţa cu siguranţă tipul de informaţie pe care îl va obţine şi, prin,
urmare, modul în care datele vor fi prelucrate.
• Scrierea întrebărilor – în crearea itemilor regulile discutate în capitolul anterior
trebuie avute în vedere. În plus, o primă formă a chestionarului e bine să facă
subiectul unei testări pilot în care reacţiile şi insight-ul subiecţilor testaţi poate fi
deosebit de util în calibrarea formei finale a instrumentului.
• Determinarea altor informaţii care sunt necesare cercetării – cercetătorul
trebuie să decidă ce alte informaţii îi sunt necesare (ex. vârsta, sexul, nivelul
educaţiei, mediul de provenienţă, profesia, statutul marital etc.) şi care vor fi
colectate odată cu aplicarea chestionarului. Aceste date pot fi ulterior corelate cu
rezultatele la diferite problematici investigate prin chestionarul respectiv.
• Stabilirea procedurilor administrative – în această etapă trebuie stabilit tipul şi
conţinutul instructajului, va fi elaborată scrisoarea de informare şi de accept şi
persoana care va administra aceasta scrisoare.

1.3. Clasificarea chestionarelor

Septimiu Chelcea sublinia într-una dintre lucrările sale (1998) necesitatea descrierii
şi clasificării riguroase a tuturor instrumentelor de cercetare utilizate în ştiinţele socio-
umane şi propunea, în acest sens, o schemă de clasificare a chestionarelor în funcţie de
trei mari criterii: conţinutul, forma întrebărilor şi modul de aplicare a chestionarelor.
a) După primul criteriu de clasificare, anume conţinutul informaţiilor obţinute,
chestionarele se împart în patru mari categorii: chestionarele de date factuale (sau de tip
administrativ), chestionarele de opinie, chestionarele speciale şi cele omnibus. Primele
două tipuri vizează natura, calitatea informaţiei, în timp ce ultimele două vizează
cantitatea informaţiei, respectiv numărul de teme abordate.
Chestionarele de date factuale (sau de tip administrativ) se referă la fapte şi situaţii
obiective, care pot fi observate uneori direct şi verificate prin alte mijloace sau de către
alte persoane. Aceste tipuri de chestionare nu sunt în mod neapărat complexe din punct
de vedere al modului lor de concepere, orice formular tip fiind, în fond, un astfel de
chestionar.
Informaţiile obţinute prin întrebările factuale se referă la anumite elemente şi situaţii
ce caracterizează viaţa celor anchetaţi sau a unei anumite populaţii, aspecte ale
comportamentelor lor etc. Întrebări care urmăresc, de exemplu, câte cărţi a citit timp de
un an, care este ultimul film vizionat, care este bugetul de cheltuieli al unei familii pe o
anumită lună, sunt întrebări factuale. Ele reprezintă, de fapt, nişte indicatori, acoperă o
gamă extrem de largă şi se regăsesc în majoritatea chestionarelor.
Chestionarele de opinie, spre deosebire de cele anterioare, se referă la date care nu
pot fi observate în mod direct. Ele încearcă să surprindă nu numai opiniile oamenilor, dar
şi motivaţiile, atitudinile, înclinaţiile, aşteptările lor. Întrebările de opinie vizează aspecte
care ţin de ceea ce cred oamenii, de universul lor interior. Datele de acest gen nu pot fi
obţinute decât prin comunicare verbală cu subiecţii, sunt întrebări care deţin o pondere
foarte mare în cadrul unui chestionar şi, de asemenea, implică mari dificultăţi în privinţa
aprecierii acurateţii lor, a verificării gradului de concordanţă între opiniile reale şi cele
exprimate prin răspunsurile date de către subiecţi. În cadrul acestor tipuri de întrebări nu
există răspunsuri bune sau rele, ci doar răspunsuri adevărate, sincere sau nu.
În ceea ce priveşte gradul de concordanţă dintre răspunsul dat la întrebare şi opinia
reală, pot exista mai multe situaţii şi factori care îl influenţează:
• subiectul exprima foarte clar şi sincer opinia pe care o are asupra unei anumite
probleme;
• deşi are formată opinia respectivă, subiectul refuză să o dezvăluie din diferite
motive: dezinteres faţă de tema abordată în chestionar, teama ca răspunsul său să nu fie
considerat greşit, ridicol sau contrastant faţă de părerea majorităţii etc.;
• intervievatul nu are formată încă o opinie asupra problemei care interesează
anchetatorul, dar din jenă sau din motive de prestigiu social nu recunoaşte acest lucru şi,
ca urmare, oferă răspunsuri false;
• subiectul nu are nici o opinie şi recunoaşte deschis acest lucru.
Situaţiile descrise mai sus pot fi verificate, într-o oarecare măsură, prin proceduri şi
metode specifice, cum ar fi introducerea în cadrul chestionarului a unor întrebări de
control (vezi paragrafele următoare), compararea răspunsurilor, analiza lor etc.
Septimiu Chelcea (Chelcea, S., 1998, p. 187) este de părere că nu trebuie trase
concluzii analizând doar răspunsurile oamenilor la o singură întrebare, ci „totdeauna
trebuie prevăzut un sistem de întrebări care să permită stabilirea poziţiei indivizilor faţă
de una sau alta din problemele puse în discuţie.”
Chestionarele speciale sunt chestionare care au ca punct de plecare numărul temelor
abordate, ele caracterizându-se prin existenţa unei singure teme. Se aplică în special în
studiul pieţei, mai mult pentru a pune în evidenţă un anumit fenomen şi mai puţin pentru
a-l măsura, sau în studiul comportamentului electoral. Însă, fenomenele şi procesele
sociale, fiind foarte complexe, acest gen de chestionare este greu de utilizat în practică; în
majoritatea cazurilor şi problemelor studiate vor exista şi alte teme strâns legate de
primele (spre exemplu, un chestionar privitor la stilurile manageriale poate da informaţii
referitoare şi la comunicarea în cadrul unei organizaţii).
Totuşi, după cum aprecia Septimiu Chelcea (Chelcea, S., 1998, p. 191), aceste
chestionare sunt utile în special dacă ele sunt aplicate prin intermediul presei scrise, în
vederea descoperirii părerilor cititorilor despre revistele şi ziarele lor preferate sau despre
modul lor de procurare.
În sfârşit, chestionarele omnibus sunt chestionarele care abordează mai multe teme
de cercetare şi sunt cel mai des întâlnite în cercetările sociologice. Ele oferă o mare
cantitate de informaţii cu privire la procesele sociale, mai mult decât atât, ele pot
surprinde chiar interacţiunile şi intercondiţionările dintre acestea. Chestionarele omnibus
sunt specifice pentru cercetările fundamentale în sociologie.
b) Cel de-al doilea criteriu de clasificare al chestionarelor este forma întrebărilor,
după care distingem: chestionare cu întrebări închise, chestionare cu întrebări deschise şi
chestionare cu întrebări mixte.
 Chestionarele cu întrebări închise (sau precodificate) sunt acele tipuri de
chestionare care conţin întrebări la care variantele posibile de răspuns sunt dinainte
fixate, persoana intervievată urmând doar să o aleagă pe cea care corespunde opiniei sale.
Cel mai simplu sistem de răspuns la o întrebare închisă este cel dihotomic (cu două
variante de răspuns), în termenii DA / NU sau masculin / feminin.
Uneori i se oferă subiectului şi o a treia variantă de răspuns, de exemplu NU ŞTIU /
NU RĂSPUND, caz în care întrebările poartă denumirea de trihotomice.
Opiniile şi atitudinile sunt, însă, elemente extrem de complexe, motiv pentru care se
preferă întrebări cu un evantai larg de răspunsuri. Ca exemplu, putem oferi următoarea
întrebare:
„Cu cine vă petreceţi, de regulă, timpul liber ?”
„1. Cu familia;
2. Cu colegii de muncă;
3. Cu prietenii;
4. Singur;
5. Nu am timp liber;
6. Nu ştiu / Nu răspund.”
Opiniile oamenilor sunt variabile ca intensitate, ele pot oscila de la o valoare
minimă la una maximă sau de la una negativă la una pozitivă. Iată câteva exemple:
„Cât de mulţumit sunteţi de condiţiile de la locul dv. de muncă?
„1. Nemulţumit;
2. Nici mulţumit, nici nemulţumit;
3. Mulţumit;
sau
1. Foarte puţin
2. Puţin
3. Mult
4. Foarte mult
Acestea sunt întrebări scalate şi se poate observa faptul că ele pot avea un element
neutru, o poziţie de mijloc (primul exemplu), sau este o scală echilibrată, cu perechi de
răspunsuri (al doilea exemplu). Cercetările de teren au demonstrat faptul că oamenii sunt
tentaţi să evite răspunsurile extreme şi să se situeze pe poziţii neutre atunci când li se
oferă scale de acest gen, situaţie care a dus la utilizarea, în mod special, a celui de-al
doilea tip de scală, pentru a „forţa” subiecţii să aleagă o variantă pozitivă sau una negativă.
Avantajele întrebărilor închise sunt numeroase, iar noi nu oferim decât câteva din
acestea :
• uşurinţa consemnării răspunsurilor;
• rapiditatea şi uşurinţa prelucrării (statistice) a rezultatelor;
• uşurinţa în alegerea răspunsului potrivit din partea subiecţilor (deoarece se ştie că
oamenilor le este mai uşor să recunoască, decât să-şi amintească ceva);
• diminuarea, chiar evitarea erorilor care ar putea fi generate de operaţiile de
postcodificare.
Deşi avantajele acestor tipuri de întrebări nu sunt deloc neglijabile, totuşi, există şi
neajunsuri în utilizarea lor:
• gradul de libertate al subiectului în redarea răspunsului este redus (el trebuind să se
încadreze doar în variantele propuse de cercetător);
 • sărăcia informaţiilor care se obţin prin utilizarea unor astfel de întrebări;
• întrebările închise presupun existenţa unor opinii foarte bine conturate ale
subiecţilor, o bună cunoaştere a realităţii socioumane din partea cercetătorului, lucruri nu
întotdeauna realizabile.
Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate) cuprind întrebări la care
răspunsurile nu sunt dinainte stabilite, ci lasă subiecţilor libertatea de exprimare a
opiniilor.
Maurice Duverger (după Chelcea, S., 1998, p. 199) surprindea foarte bine faptul că
„întrebările deschise şi închise au avantaje şi dezavantaje, respectiv inverse.”
În concluzie, întrebările deschise:
• permit obţinerea unor informaţii bogate asupra temelor abordate de chestionare;
• nu există riscul sugestibilităţii din partea cercetătorului, prin oferirea de răspunsuri
etc.
Dezavantajele principale ale acestui tip de întrebări constau în :
• dificultăţi de consemnare fidelă a răspunsurilor;
• dificultăţi de analiză şi prelucrare a datelor (sunt necesare operaţii de codificare
ulterioara a răspunsurilor, în vederea unei analize cantitative, statistice);
• riscul apariţiei erorilor datorate, fie operatorilor de interviu, fie subiecţilor
anchetaţi (probleme legate de coerenţa şi logica în exprimarea opiniilor, nivelul de
pregătire, memorie etc.) .
Pe lângă tipurile deja menţionate, mai există şi chestionare cu întrebări mixte
(semiînchise sau semideschise), în care sunt oferite variante de răspuns, dar nu se
epuizează întreaga gamă de posibilităţi, ci se lasă şi libertatea subiectului de a răspunde la
întrebare. Exemplu:
„De ce vă temeţi cel mai mult ?
1. De şomaj;
2. De scăderea nivelului de trai;
3. De nivelul veniturilor;
4. De corupţie;
5. De privatizarea întreprinderilor;
6. De inflaţie;
7. Altă situaţie, şi anume ...”.
c) În sfârşit, cel de-al treilea criteriu de clasificare propus de Septimiu Chelcea este
modul de aplicare al chestionarelor, după care distingem: chestionare autoadministrate şi
chestionare administrate prin intermediul operatorilor de anchetă.
Chestionarele autoadministrate se particularizează prin faptul că subiecţii incluşi în
eşantionul investigat înregistrează singuri răspunsurile cuprinse în chestionar, iar după
consemnarea lor, chestionarele trebuie returnate celor care le-au transmis.
Chestionarele autoadministrate pot fi de mai multe feluri: ele sunt fie chestionare
poştale, fie chestionare publicate în ziare, reviste, cărţi.
Chestionarele poştale, după cum ne sugerează chiar denumirea, sunt chestionarele
expediate prin poştă şi constituie o modalitate rapidă de obţinere a unor informaţii.
Utilizarea unor astfel de chestionare presupune, însă, o serie de aspecte şi elemente fără
de care ancheta nu s-ar putea desfăşura în bune condiţii.
În primul rând, chestionarul poştal trebuie să fie însoţit de o adresă din partea
instituţiei care realizează cercetarea, în care se prezintă scopul investigaţiei, importanţa
temei studiate, rugămintea de a răspunde sincer şi la toate întrebările, precum şi
instrucţiuni despre modul de completare a chestionarului.
În al doilea rând, în această notă subiecţii sunt asiguraţi în privinţa confidenţialităţii
răspunsurilor.
Pe lângă aceste lucruri, trebuie acordată o foarte mare atenţie punerii în pagină a
întrebărilor, pentru a evita sau a limita la maxim posibilitatea de a omite vreo întrebare.
Pentru a se asigura un procent ridicat de răspunsuri, întrebările trebuie să fie clare,
simple, prin conţinutul lor să nu deranjeze subiectul (fapt ce l-ar putea determina să
refuze colaborarea), iar chestionarul este bine să conţină un număr mic de întrebări.
În final, chestionarul este însoţit de un plic timbrat, cu adresa exactă a instituţiei
responsabile de realizarea cercetării, în vederea returnării acestuia.
Chestionarele publicate în ziare şi reviste sau ca anexă la diferite mărfuri vândute,
reprezintă o modalitate nu tocmai potrivită de a studia piaţa.
Andrei Stănoiu sublinia într-un curs al său, apărut în 1993, faptul că preocuparea de
bază, în cazul aplicării acestui procedeu de anchetare, este recuperarea chestionarelor
într-un număr cât mai mare posibil, el apreciind că 50% din chestionarele returnate sunt
suficiente pentru analiză şi raportare; 60 % din chestionare înseamnă o rată de recuperare
bună, iar 70% şi peste – o rată de returnare foarte bună.
Chestionarele administrate de către operatorii de anchetă se caracterizează prin
faptul că operatorul ia contact cu fiecare subiect în parte, comunică direct cu acesta şi
consemnează cu fidelitate răspunsurile primite, asigurând, totodată, subiecţii cu privire la
confidenţialitatea şi anonimatul răspunsurilor. Trebuie menţionat faptul că acest procedeu
de culegere a informaţiilor este cel mai des utilizat în investigaţiile sociologice.
Avantajele chestionarelor administrate prin intermediul operatorilor de interviu pot
fi redate, fără a avea pretenţia unei prezentări exhaustive, în următoarele aspecte:
• obţinerea unei rate mari a răspunsurilor, ceea ce asigură şi reprezentativitatea
eşantionului; chiar în cazul în care un subiect refuză participarea la interviu, operatorul
are posibilitatea, prin respectarea unor reguli stabilite de către organizatorii anchetei, de a
înlocui acea persoană cu o alta, cu caracteristici asemănătoare (sex, vârstă etc.);
• se pot obţine informaţii suplimentare de către subiecţii participanţi la interviu,
limitând riscul ca întrebările să nu fie bine înţelese, iar răspunsurile să fie, astfel,
irelevante;
• pot fi chestionaţi şi oameni care au un nivel de şcolarizare scăzut;
• operatorul de anchetă poate, pe lângă consemnarea răspunsurilor, să observe şi
diferite reacţii, modul cum este receptat interviul de către subiecţi, interesul manifestat
faţă de acesta, întrebările la care s-au întâmpinat reţineri sau alte comentarii pe care
intervievatul le face în afara anchetei (toate aceste elemente vor fi consemnate într-o fişă
specială sau o rubrică aparte din chestionar);
• se asigură caracterul personal şi individual al răspunsurilor;
• se obţin răspunsuri spontane, spre deosebire de chestionarele autoadministrate;
• în final, prin această modalitate de aplicare a chestionarelor se obţine o paletă
bogată de informaţii, date complete şi de mare acurateţe.
Chiar dacă există atât de multe avantaje în utilizarea acestui tip de chestionar, nu
trebuie omis faptul că el prezintă şi numeroase limite, care, în esenţă, sunt următoarele:
• utilizarea operatorilor sporeşte considerabil costul anchetei;
 • există riscul apariţiei erorilor şi distorsionării răspunsurilor, datorită trăsăturilor de
personalitate ale operatorilor de anchetă, comportamentului acestora sau modului în care
realizează interviul;
• apar dificultăţi în formarea unor reţele de operatori de interviu care să răspundă
anumitor cerinţe absolut necesare: o bună pregătire profesională, seriozitate, capacitate de
adaptare la diferite situaţii întâlnite în teren, abilitate şi flexibilitate în abordarea
oamenilor etc.
Cu toate aceste neajunsuri, chestionarul administrat prin intermediul operatorilor de
interviu este modalitatea cea mai frecvent utilizată în investigaţiile sociologice.
Mai trebuie specificat faptul că, pe lângă cele două modalităţi de aplicare a
chestionarelor, menţionate mai sus, există şi situaţii în care el poate fi aplicat şi telefonic,
însă aceasta este o modalitate mai rar utilizată (vezi capitolul referitor la interviu).

1.4. Locul şi rolul anchetei pe bază de chestionar

în raport cu alte tehnici de cercetare
Ancheta pe bază de chestionar se distinge de celelalte tehnici de cercetare printr-o
serie de aspecte, care o individualizează. Aceste aspecte ţin, fie de natura formală (adică
de modul de realizare a cercetării), fie de natura conţinutului (adică de natura problemelor
abordate), fie de natura populaţiei investigate (în ceea ce priveşte reprezentativitatea,
numărul etc.).

1.5. Surse de erori în ancheta pe bază de chestionar

Se ştie deja că în foarte puţine cazuri se pot realiza cercetări exhaustive (gen
recensământ), datorită costurilor mari pe care acestea le implică. De aceea se apelează la
anchetele pe bază de eşantioane, situaţie în care se pune acut problema reprezentativităţii
acestora, adică a capacităţii lor de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile
populaţiei din care este extras. (sex, vârstă, categorie socială, pregătire profesională etc. ).
Se înţelege faptul ca orice studiu bazat pe eşantion presupune şi o anumită eroare.
Orice acţiune umană este supusă unor factori care pot deforma realitatea. Erorile care pot
să apară într-o cercetare sociologică se împart în două mari categorii (Rotariu, T., Iluţ, P.,
1997) : erori sistematice (sau distorsiuni) şi erori întâmplătoare. Dacă operatorul de
anchetă înţelege că subiectul are 38 ani în loc de 39, aceasta este o eroare întâmplătoare.
Erorile sistematice pot avea mai multe surse, pe care le vom expune, pe scurt, în cele ce
urmează:
a) Erorile de eşantionare se referă la greşeli în construcţia eşantionului, la
nerespectarea unor caracteristici ale populaţiei de bază, dar şi la situaţiile de non-răspuns,
adică refuzul de a răspunde la unele întrebări sau chiar la întreg chestionarul. Aceste erori
sunt întâlnite adesea în cazul chestionarelor aplicate prin telefon sau celor aplicate în
diferite ziare şi reviste.
b) Erorile legate de construcţia chestionarului au fost deja prezentate într-o anumită
formă, în cuprinsul acestui capitol. Ele pot fi datorate mai multor factori :
• formularea întrebărilor (limbajul utilizat, claritatea şi concizia întrebărilor etc.);
− numărul şi ordinea întrebărilor în chestionar (dacă durata unui chestionar
depăşeşte o anumită limită, intervine oboseala, pierderea atenţiei lipsa de
 concentrare etc.; în ceea ce priveşte ordinea întrebărilor, am evidenţiat tehnicile
de structurare a chestionarelor, problema contaminării răspunsurilor etc. );
• forma de răspuns (se referă la utilizarea unei forme necorespunzătoare de
înregistrare a răspunsurilor, respectiv întrebare închisă, deschisă, mixtă, scalată; uneori
oamenii aleg la întâmplare o variantă de răspuns din paleta care li se oferă, iar alteori,
răspunsul la o întrebare deschisă este vag departe de esenţa acesteia, încât el nu poate fi
utilizat în analiza şi interpretarea rezultatelor);
• construcţia grafică a chestionarului (delimitarea clară a întrebărilor şi a variantelor
de răspuns specifice, calitatea tiparului, mărimea caracterelor folosite etc. ).
c) Erorile datorate operatorilor sunt cele mai frecvente erori care pot să apară în
cazul anchetelor pe bază de chestionar. Mulţi autori insistă asupra seriozităţii cu care
trebuie să se facă selecţia operatorilor, instruirea lor şi controlul activităţii acestora.
Acestea sunt elemente care asigură o bună „calitate” a operatorilor de interviu.
Erorile pe care le pot determina operatorii au mai multe cauze. În primul rând, ele
pot fi puse pe seama unor trăsături de personalitate sau însuşiri fizice (aroganţă,
neseriozitate, anumite caracteristici ale vocii, aspect fizic neplăcut şi neîngrijit). În al
doilea rând, operatorii pot să recurgă la scurtarea întrebărilor, la simplificarea limbajului
sau, dimpotrivă, la utilizarea unui limbaj elevat pentru impresionarea interlocutorului,
fapt ce afectează răspunsurile. Nu în ultimul rând, operatorii pot să recurgă la sugerarea
răspunsurilor, prin anumite intonaţii, inflexiuni ale vocii, prin schimbări ale ordinii
cuvintelor în cadrul întrebării etc.
d) Erorile datorate celor care dau răspunsuri sunt tipuri de erori, deloc neglijabile şi
care apar frecvent, ca şi cele datorate operatorilor. Spuneam că orice acţiune umană poate
fi supusă influenţei unor factori care, în final, duc la modificarea rezultatului acesteia.
Sursele de eroare în cazul de faţă nu sunt datorate doar nesincerităţii şi refuzului de
a colabora la realizarea interviului. Pe lângă aceşti factori acţionează şi alţii, cum ar fi
sensibilitatea subiecţilor la anumite teme, unele opţiuni (politice, religioase) individuale,
tendinţa subiecţilor de a da răspunsuri conforme cu ceea ce este de dorit din punct de
vedere social (dezirabilitate socială), tendinţa de a se pune într-o lumină favorabilă etc.
O serie de erori sistematice sunt legate de probleme care ţin de nivelul de şcolarizare
a subiecţilor, de capacitatea lor de înţelegere, de procesare şi interpretare a informaţiei
cuprinse în întrebări, precum şi de limitele memoriei umane.
Chiar dacă ancheta pe bază de chestionar prezintă unele neajunsuri, expuse în
materialul de faţă, totuşi ea constituie o sursă importantă de date, o metodă frecvent
utilizată în cercetările sociologice, iar noi nu putem face altceva decât să-i recunoaştem
limitele dar şi atuurile, să-i respectăm regulile, să o aplicăm în lumina acestora şi să-i
atribuim valoarea adevărată.

În concluzie:
Spre deosebire de tehnicile calitative, chestionarele oferă o imagine de ansamblu
asupra unei problematici, motiv pentru care sunt utilizate în special atunci când este vizat
un eşantion larg al populaţiei. Cercetătorii utilizează chestionare pentru a întreba oamenii
cu privire la comportamentele, atitudinile, credinţele, opiniile, sau intenţiile lor.
Psihologii utilizează chestionarele (aplicate personal, prin e-mail sau on-line) pentru a
colecta date descriptive cu privire la comportamentul sau procesele mentale, de la practici
parentale până la comportament sexual. Este de reţinut că validitatea tehnicii de anchetă
prin chestionar depinde în mare măsură de anumiţi factori precum claritatea formulării
întrebărilor sau frazarea lor; de asemenea este important eşantionul propus pentru cercetare
şi reprezentativitatea acestuia. Dacă aceste aspecte pot fi gestionate astfel încât erorile pe
care le-ar putea genera să fie cât mai mici, alte limitări pe care le impune tehnica anchetei
pe bază de chestionar sunt mai dificil de depăşit. De pildă, oamenii pot fi destul de
rezervaţi în a recunoaşte lucruri stânjenitoare sau indezirabile despre ei înşişi. Alţii pot
spune ceea ce cred ca trebuie spus despre un anumit subiect. Astfel că, rezultatele unui
studiu care vizează asemenea informaţii pot fi mult supraestimate, întrucât oamenii au
tendinţa de a subestima frecvenţa unui anumit comportament indezirabil social. Cu toate
acestea, chestionarele se dovedesc o metodă eficientă de a colecta o cantitate mare de
informaţie despre atitudinile, credinţele şi comportamentele oamenilor, putând fi însoţite
de utilizarea altor tehnici de cercetare.

2. ANCHETA PE BAZĂ DE INTERVIU

2.1. Definire şi precizări terminologice

2.2. Desfăşurarea şi dinamica interviurilor
2.3. Tipuri de interviu
2.3.1. Interviul clinic
2.3.2. Interviul de grup
2.3.3. Focus grupul
2.3.4. Interviul cu copii
2.3.5. Interviul telefonic
2.4. Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului ca tehnică de cercetare

2.1. Definire şi precizări terminologice

Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză (interview –
întâlnire, întrevedere şi are ca echivalenţi, în limba franceză, entretien – convorbire,
conversaţie şi entrevue – întâlnire între două sau mai multe persoane, iar în limba
germană interview, befragung sau unterredung – a întreba, a se informa, convorbire,
conversaţie, conferinţă cu cineva). Ceea ce înseamnă că termenul de interviu s-a impus pe
plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi, cât şi de către cei germani. Noi îl
folosim alături de termenul de „convorbire”, având acelaşi înţeles. (Primul care a utilizat
termenul de „convorbire sociologică” a fost Dimitrie Gusti, în cadrul Şcolii sociologice).
Dacă în Dicţionarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o „tehnică de
obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări
umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor
socioumane...”, în Dicţionarul de psihologie (1997) interviul este o „formă de dialog în
care interrelaţionarea are un scop important şi special de a surprinde cunoaşterea
unei anumite persoane, a opţiunilor sale, a experienţei personale cu privire la ceva, dar
şi a modului de a interpreta situaţii, probleme, reacţii la care a asistat ori evenimente în
care a fost implicat direct sau indirect cel solicitat în interviu”.
 În sfârşit, Dicţionarul de pedagogie (1979) ne prezintă interviul ca fiind un
„procedeu de investigaţie ştiinţifică, specific ştiinţelor sociale, ce urmăreşte prin
intermediul procesului de comunicare verbală dintre două persoane (cercetător şi
respondent) obţinerea unor informaţii în raport cu un anumit obiectiv sau scop fixat”.
„Am putea defini interviul drept un dialog a cărui finalitate este adunarea de
informaţii legate de o temă determinată” (Nils, F., Rime, B., 2007, p. 205). Aşadar, în viaţa
cotidiană utilizăm interviul, dar nu orice conversaţie sau întâlnire între două sau mai
multe persoane echivalează cu un interviu, în special cu un interviu de cercetare
ştiinţifică. În general, interviul se bazează pe comunicarea verbală, aceasta fiind o
comunicare de tip special, în care o persoană pune întrebări (anchetatorul), iar cealaltă
furnizează răspunsuri, informaţii (persoana intervievată). Convorbirea reprezintă, deci,
elementul fundamental în tehnica interviului, dar interviul nu se poate confunda cu
chestionarul (bazat şi el pe întrebări şi răspunsuri), în primul caz este vorba de obţinerea
de informaţii verbale, de opinii, păreri, preferinţe exprimate liber despre problema pusă în
discuţie, iar în cel de-al doilea întrebările şi răspunsurile sunt, de regulă, scrise (are loc
înregistrarea obligatorie a răspunsurilor în scris; într-o anchetă bazată pe tehnica
chestionarului răspunsurile sunt scurte, clare, precise).

2.2. Desfăşurarea şi dinamica interviurilor

Pentru că în cea mai mare parte din timpul nostru de veghe conversăm (respectiv,
punem întrebări, dăm răspunsuri), ne putem întreba cum se realizează situaţia de interviu
din punct de vedere psihosociologic? Interviul personal faţă în faţă (face-to-face interview),
cel mai utilizat procedeu de intervievare, presupune interacţiunea dintre două persoane,
pe care le notăm astfel:
X – operatorul de interviu
Y – persoana intervievată
În ce mod acţionează X asupra lui Y? Desigur, prin întrebări care determină
răspunsuri din partea lui Y. Aceste răspunsuri vor declanşa la X anumite reacţii specifice
(fie prin faptul că X trece la o altă întrebare, fie că repetă întrebarea, fie că oferă explicaţii
suplimentare sau reacţii etc.). Aşadar, relaţia dintre X şi Y nu este simetrică şi o putem
reda grafic astfel:

X Y

După opinia lui Septimiu Chelcea (1998), „minciuna deliberată”, „autoînşelarea cu

bună credinţă”, „raţionalizarea răspunsurilor”, „proiecţia” (posibile într-un interviu), pot
reduce încrederea în informaţiile obţinute prin răspunsurile oferite la întrebările
operatorului de interviu.
În funcţie de tipul de interviu, modul de desfăşurare a convorbirii dintre operatorul
de anchetă şi persoana intervievată prezintă anumite particularităţi: într-un fel va decurge
interviul telefonic şi în alt mod interviul faţă în faţă, iar acesta din urmă nu se va realiza
identic în cazul unui interviu nondirectiv şi în cel al unui interviu pe bază de chestionar
cu întrebări închise. Alain Blanchet (1985, apud Chelcea) formulează următoarele
principii generale ale aplicării interviului nondirectiv – care, consideram si noi, pot fi
considerate ca principii generale ale interviului în general din cercetarea socio-umană:
 • tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de
contextul discursiv şi situaţional; trebuie să se acorde atenţie atât conţinutului manifest,
cât şi celui latent; de asemenea, cercetătorul nu trebuie să considere că tot ceea ce declară
persoanele intervievate se plasează la acelaşi nivel psihologic;
• cercetătorul va acorda atenţie nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar şi la
ceea ce nu au spus sau nu pot spune fără ajutorul lor;
• ceea ce declară oamenii într-un interviu nu sunt decât indicatori, pe baza cărora
cercetătorul va trebui să identifice problemele persoanelor intervievate;
• se impunea ca cercetătorul să situeze problemele persoanelor intervievate în
contextul social al desfăşurării întrevederii.

Desfăşurarea interviurilor de cercetare presupune parcurgerea obligatorie a unor

etape. Orice operator de interviu trebuie să se asigure că interlocutorul său acceptă (sau
nu) să participe la interviu. Pentru aceasta el este nevoit:
– să se prezinte pe sine;
– să prezinte şi să explice obiectul şi scopul cercetării;
– să prezinte instituţia care l-a delegat pentru efectuarea interviului;
– să descrie metoda prin care a fost selecţionat subiectul;
– să asigure subiectul de confidenţialitatea răspunsurilor şi de păstrarea
anonimatului.
Există câteva precizări de care trebuie să se ţină cont pe parcursul intervievării. Prin
modalitatea de punere a întrebărilor şi de înregistrare a răspunsurilor, anchetatorul poate
denatura rezultatele cercetării. Vorbim astfel de efectul de operator de interviu, de erorile
generate de interviu.
Totodată, operatorul de interviu trebuie să aibă în vedere câteva cerinţe esenţiale
pentru cercetare ( Moser, C.A., 1967):
– găsirea persoanelor cuprinse în eşantion;
– obţinerea acordului pentru interviu;
– punerea întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor.
În acest sens, după cum conchide şi Septimiu Chelcea (1998), „calitatea unui
interviu poate fi evaluată şi după observaţiile făcute de operatorii de anchetă cu privire la
comportamentul nonverbal al persoanelor intervievate sau referitoare la momentele
(întrebările) care au generat reacţii emoţionale.”
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, operatorul de interviu devine sursă
potenţială de eroare în cercetarea sociologică.
Considerată tehnică esenţială de cercetare psihosociologică, interviul sociologic
prezintă o serie de caracteristici ce recomandă utilizarea interviului:
observarea comportamentelor nonverbale ale persoanelor cuprinse în eşantion;
colectarea de răspunsuri spontane ale subiecţilor intervievaţi;
elaborarea de răspunsuri la întrebările operatorului, ceea ce asigură furnizarea de
informaţii, esenţială pentru verificarea ipotezelor cercetării.
Registrul nonverbal
„Exprimarea verbală nu se poate disocia de un ansamblu de manifestări ce pun în
practică motricitatea locutorului. Varietatea acestor comportamente nonverbale ce
însoţeşte discursul este de aşa natură, încât studierea lor constituie un câmp de
investigaţie în sine.” (Nils, F., Rime, B., 2007, p. 209). Analiza procesului comunicării ne
spune că proporţia cea mai mare de informaţii care sunt procesate în cadrul unui dialog
faţă în faţă ne parvine din registrul nonverbal, chiar dacă în cea mai mare parte acest tip
de informaţie este prelucrat subconştient. Există tipuri de interviu în care colectarea
informaţiilor venite pe cale nonverbală este mai mare, în alte cazuri acestea fiind
ignorate. În cadrul interviurilor de profunzime, cu precădere, comunicarea nonverbală
constituie o importantă sursă de informaţie, iar intervievatorul este obligat sa înregistreze
tipul de manifestări care însoţeşte comunicarea verbală. Astfel, sunt importante: gestica,
mimica, poziţia corporală, tonul vocii, rapiditatea vorbirii, pauzele în discurs etc.
În alte tipuri de interviuri, în special în cele care au ca scop anchete cantitative,
accentul este pus pe înregistrarea conţinutului verbal răspunsurilor. Cu toate acestea, dacă
interviul respectiv are lor într-un context faţă în faţă, mesajele nonverbale au un rol
important în orientarea intervievatorului cu privire la gradul de confort resimţit de
intervievat, la disponibilitatea acestuia de a comunica etc.; faza iniţială, de încălzire
(warming-up), este deosebit de importantă în angajarea intervievatului pentru parcurgerea
interviului, iar modalitatea lui de reacţie oferă intervievatorului informaţii utile în a-şi
adapta strategia de motivare la fiecare caz în parte.
Laddering
O tehnică specială de interviu este denumită „laddering” (ladder = lanţ) şi a fost
utilizată începând cu anii '60 în psihologia clinică, în special pentru a investiga credinţele
şi valorile oamenilor. Această tehnică are la bază teoria Means-End elaborată de Gutman
(1982), care presupune analiza resorturilor emoţionale care stau la baza deciziei de
consum. Teoria presupune existenţa unui lanţ asociativ al comportamentului de alegere a
unui produs, cu atributele produsului ales, cu consecinţele asupra consumatorului aşa
cum el le percepe şi cu valorile personale.
Aplicată la nevoile specifice ale unei cercetări, tehnica laddering presupune un
interviu semistructurat în cadrul căruia, gradat, intervievatorul pune întrebări cu privire la
un anumit comportament pe care doreşte sa-l analizeze, apoi cu privire la caracteristicile
acestui comportament, la consecinţele / beneficiile pe care comportamentul le are pentru
persoană, pentru ca, în final, să poată fi aflate valorile care stau la baza
comportamentului. Finalitatea acestui tip de abordare este creionarea unei hărţi a valorilor
persoanei, plecând de la analiza mai multor comportamente şi a celor mai frecvente lanţuri
de asocieri.
Povestea vieţii
„Rolul unei poveşti a vieţii e, în primul rând, să pună la un loc elementele esenţiale,
evenimentele şi credinţele din viaţa unei persoane, să le integreze într-un tot, să le ofere
semnificaţie, să înveţe din ele, să educe tânăra generaţie şi să le reamintească tuturor
celorlalţi membri ai comunităţii care este cel mai important lucru din viaţă.” (Atkinson,
R., 2006, p. 38).
În context ştiinţific, povestea vieţii a fost utilizată de-a lungul timpului în cercetările
legate de dezvoltarea personalităţii (vezi studiile lui G. Allport, H. Murray), în studiul
efectelor evenimentelor istorice asupra indivizilor, în studiile antropologice, în
gerontologie etc. Ca desfăşurare, potrivit lui Atkinson (idem), în cadrul interviului de tip
povestea vieţii sunt abordate următoarele teme de discuţie: naşterea şi familia de origine,
tradiţiile şi contextul cultural, factorii sociali, educaţia, iubirea şi munca, evenimente şi
perioade istorice, pensionarea, viaţa interioară şi conştiinţa spirituală, teme majore ale
vieţii, viziunea asupra viitorului, întrebări de încheiere.

2.3. Tipuri de interviu

 În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale interviului ca tehnică de
cercetare. În continuare vom urmări clasificarea interviurilor redată de Septimiu Chelcea
(1998).
A. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordarea diferitelor
teme de investigare, în ceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor,
precum şi după nivelul de profunzime al informaţiei culese, se disting mai multe tipuri de
interviu, de la interviul nondirectiv (nedirijat, neghidat, nedirecţionat de către operator),
până la interviul directiv (structurat, ghidat, standardizat), după cum urmează:
Interviul clinic reprezintă forma extremă a interviului nestructurat şi exemplifica
cel mai bine specificul interviului non-directiv. În cercetarea socioumană, interviul
clinic este utilizat de multe ori cu scop explorator, în faza iniţială a investigaţiilor, pentru
găsirea acelor informaţii care să orienteze demersul de cercetare, acest tip de abordare
nondirectivă extinzându-se dincolo de sfera terapeutică. Interviul în profunzime, ca şi
interviul cu răspunsuri libere, se utilizează atât în psihoterapie, cât şi în cercetarea
socio-umană. Spre deosebire, însă, de interviul clinic, interviul în profunzime, centrat tot
asupra persoanei, vizează doar un aspect, un fenomen sau element, nu persoana în
întregul ei. La fel stau lucrurile şi în cazul interviului cu răspunsuri libere sau ghidat.
Între cele două tipuri de interviuri diferenţele sunt mai mult de nuanţă decât de fond:
variază nivelul de profunzime, amploarea fenomenelor abordate, gradul de libertate
menţinându-se ridicat, chiar dacă tema convorbirii este prestabilită. Interviul clinic, în
profunzime şi cu răspunsuri libere sunt mai mult sau mai puţin nestructurate.
Interviurile nestructurate pot avea un grad de validitate mai înalt decât cele structurate,
sunt nestresante, permit exprimarea spontană a personalităţii, dezvăluirea pulsiunilor
inconştientului, lasă liberă asociaţia de idei, eliminând astfel bias-urile (erorile
sistematice) interviului structurat (Gordon, 1969, apud Chelcea).
Interviul centrat (ghidat sau focalizat), ca tehnică de cercetare în ştiinţele
socioumane, a fost prezentat de Robert K. Merton, M. Fiske şi P. Kendall (1956). Este un
interviu semistructurat, în sensul că abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite – ca şi
interviurile structurate –, dar întrebările şi succesiunea lor nu sunt prestabilite – ca şi în
cazul interviurilor nestructurate. Tehnica propusă de Robert K. Merton impune centrarea
convorbirii pe o experienţă comună tuturor subiecţilor (de exemplu, implicarea într-o
anumită acţiune, vizionarea aceluiaşi spectacol de teatru sau film etc.). Respectiva
experienţă trăită de toţi cei care urmează a fi intervievaţi este analizată anterior de către
cercetător care evidenţiază elementele semnificative şi structura situaţiei, modelele de
acţiune etc. Sunt formulate ipoteze privind consecinţele implicării persoanelor în situaţia
dată. Cercetătorul elaborează pe această bază un ghid de interviu, în care sunt fixate
problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe experienţa subiectivă a
implicării în situaţia analizată. Kenneth D. Bailey apreciază că în cazul interviului centrat
important este faptul că cercetătorul a studiat anterior experienţa trăită de subiecţi,
selectând aspectele ce vor fi puse în discuţie.
− Interviurile cu întrebări deschise şi cu întrebări închise fac parte din categoria
interviurilor structurate. Astfel de interviuri sunt larg utilizate în cercetare şi, în cadrul
lor, cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de libertatea alegerii temelor
sau de posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării succesiunii lor.
B. După natura conţinutului comunicării distingem:
− Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei, trăirile sale
subiective (interese, atitudini, pulsiuni, înclinaţii etc.), adică informaţii imposibil
de observat direct.
 • Interviul documentar – care poate fi şi centrat pe un anumit domeniu: politic,
economic, social, medical, sportiv etc.
C. După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loc o
singură dată sau în mod repetat. Vorbim astfel de:
Interviul unic – presupune o singură convorbire între anchetator şi persoana
cuprinsă în eşantion, care răspunde la întrebări, spre deosebire de
Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între cercetător şi
subiectul intervievat, tip de interviu utilizat mai ales în ancheta panel.
D. După calitatea informaţiilor obţinute, vizând nu numai volumul informaţiilor
obţinute, ci şi calitatea lor:
Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-un interval de
timp limitat, ceea ce nu permite recoltarea informaţiilor de profunzime.
Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect intervievat îi este
acordat un timp îndelungat de discuţie, ceea ce permite abordarea problemelor
puse în discuţie în profunzimea lor.
E. După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi:
Interviul personal – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul
intervievat.
Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale, de
exemplu în studiile de marketing şi piaţă. La nivelul grupului se formează opinia
majoritară, exprimată prin liderul grupului, reacţiile proprii fiind dezvăluite cu
precădere în interviurile personale. În grup, subiecţii elaborează în interacţiune un
răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către
anchetator.
F. După modalitatea de comunicare distingem:
Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi
intervievat.
Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se formează
pe baza caracteristicilor vocale ale operatorului şi se dezbat problemele speciale.
Interviuri online – în cazul acestui tip de interviu trebuie avută în vedere
reprezentativitatea eşantionului pe care se face cercetarea (nu toate categoriile de
vârstă sau din diferite medii sociale au acces la internet), precum şi problema
identităţii şi acurateţei datelor pe care o persoană le furnizează despre sine
(cercetătorul are un control limitat asupra acestor aspecte).
G. După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul poate avea loc cu
adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, aparţinând vieţii politice şi culturale, cu
persoane defavorizate, cu specialişti din diverse domenii etc., criterii de care cercetătorul
va ţine cont în elaborarea şi aplicarea interviului.
H. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării distingem:
Interviul explorativ – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop
identificarea unor probleme ce urmează a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor
tehnici de cercetare.
Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de
obţinere a datelor de cercetare în investigaţia sociologică de teren.
 Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea
informaţiilor culese cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigaţie.
I. După scopul urmărit:
Interviul de selecţie (de angajare) – are ca scop colectarea informaţiilor despre
experienţa profesională, motivaţia, abilităţile şi competenţele unei persoane în
raport cu cerinţele unui anumit post şi valorile unei anumite companii sau
instituţii. Aceste informaţii vor fi utilizate pentru identificarea celei mai potrivite
persoane în raport cu un anumit post.
Interviul de orientare profesională – este utilizat atât în cazul orientării
profesionale şi vocaţionale a copiilor şi adolescenţilor pentru consiliere
vocaţională, cât şi în scopul reorientării profesionale a adulţilor (pentru
identificarea unor noi tipuri de activităţi în care competenţele unei persoane pot fi
valorificate)
Interviul de dezvoltare a carierei – este utilizat cu precădere în cadrul
companiilor sau instituţiilor care au inclus programe de dezvoltare a carierei în
strategia de management a resurselor umane. Scopul acestor interviuri este de a
identifica potenţialul de creştere a unei persoane în cadrul unei organizaţii, tipul
de posturi pe care aceasta le poate acoperi, dar şi identificarea ariilor de
dezvoltare în vederea creşterii performanţei într-o anumită activitate.
Interviul terapeutic – este utilizat în scopul de a stabili un diagnostic sau un plan
de tratament (atunci când are un caracter anamnestic) sau/ şi are un scop
terapeutic pentru identificarea patternurilor disfuncţionale dar şi a resurselor pe
care o persoană le poate valorifica în dezvoltarea sa.
Interviul de informare – acestea pot avea loc în diverse contexte: şcoală,
întreprindere, spital, domiciliu etc.

2.3.1. Interviul clinic

Interviul clinic a fost propus ca tehnică de psihologul american Carl Rogers,
înlocuind astfel „modalitatea clasică“ de desfăşurare a şedinţelor de psihanaliză descrise
de Sigmund Freud. Metoda non-directivă pe care o propune Rogers presupune
comunicarea autentică, bazată pe încredere şi înţelegere între pacient şi terapeut. Este o
„relaţie de ajutorare“ în vederea dezvoltării şi maturizării persoanei, pentru o mai bună
înţelegere a experienţei subiective proprii şi pentru sporirea capacităţii de confruntare cu
viaţa. În cadrul acestei relaţii, în care pacientul este tratat ca persoană, nu ca „entitate
clinică“, opiniile şi atitudinile faţă de sine ale pacientului devin predominant pozitive,
stima de sine sporeşte, personalitatea se integrează, structurile sale de bază se unifică,
nervozitatea scade, şocurile emoţionale devin acceptabile, personalitatea se adaptează
mai bine situaţiilor sociale. In principal, interviul clinic urmăreşte să sprijine efortul
pacientului de conştientizare a sentimentelor sale confuze, care îi provoacă teamă,
anxietate si sentimente afective negative. Terapeutul nu direcţionează relatările
pacientului, ci doar creează un cadru de manifestare în care acesta „să fie el însuşi“.
Pacientul ia loc la birou, fata in fata cu terapeutul, fiind într-o situaţie de egalitate cu
acesta. Interviul clinic propus de Carl Rogers se fondează pe o concepţie psihodinamica
despre personalitate, dar se depărtează de imaginea pacientului din psihanaliza, cel întins
pe pat, supus unei situaţii „dezumanizante”. Interviul clinic nu se utilizează numai în
scop terapeutic, ci şi pentru psihodiagnoză, pentru orientarea profesională sau în
activitatea de asistenţă socială în vederea cunoaşterii personalităţii, Carl Rogers
susţinând extinderea metodei sale în domeniul educaţiei adulţilor, a învăţământului,
industriei şi politicii. Într-un interviu clinic pe primul loc ca obiectiv îl reprezintă
stabilirea unui raport interuman şi o înţelegere reciprocă între participanţi. Clientul,
pacientul, intervievatul va fi acceptat, valorizat, validat prin unicitatea sa, iar
caracteristicile sale individuale ca şi trăsăturile sale de personalitate devin adevărate
valori de care trebuie să se ţină cont încă de la bun început. Pentru a înţelege mai bine
această tehnică ar fi bine ca ea să fie comparată cu un alt tip de interviu medical – cel
clasic care constituie baza unei anamneze medicale.
Astfel, în primul rând, într-o anamneză medicală există o direcţie clară, atât pentru
pacient cât şi pentru medic, către etiologie şi patogenie. Se ştie că în urma unui interviu
de acest tip, se va afla care sunt cauzele bolii şi astfel se porneşte pe drumul vindecării.
Acesta este de altfel şi scopul anamnezei, iar pacientul – prin prisma educaţiei sale –
devine foarte cooperant în acest sens. Într-un interviu clinic psihologic pacienţii de cele
mai multe ori nu ştiu să ajungă la problema lor sau la subiectul unei eventuale cauze.
În acelaşi timp, daca într-un interviu medical clasic, diagnosticul precedă
tratamentul, în interviul clinic acesta este parte din tratament.
În cazul unui demers de stabilire a unui diagnostic medical pacienţii sunt activi şi
cooperanţi şi din această perspectivă rolurile sunt clare: de o parte se află medicul care
întreabă şi investighează, de partea cealaltă se află pacientul care răspunde şi se supune
investigaţiei. Într-un interviu clinic, rolurile îşi pierd rigiditatea, poziţiile celor doi sunt
foarte fluide şi de multe ori psihologul nu caută să elimine elemente de tipul anxietăţii
care pot interveni în calea obţinerii de informaţii în scopul stabilirii diagnosticului. Chiar
şi mai mult, uneori se întâmplă ca unei astfel de stări de anxietate să i se dea curs şi chiar
să fie încurajată pentru ca cei doi participanţi la interviu să o poată explora mai bine.
O altă diferenţă constă în selecţia datelor relevante: dacă într-un interviu anamnestic
medical aceste date sunt filtrate pe baza unor criterii clare de diagnostic, în interviul
clinic psihologic viaţa intra-psihică, trăirile şi manifestările persoanei reprezintă o parte
esenţială din aceste date. Tot ceea ce este investigat şi “luminat” prin interviu devine
important chiar în decursul interviului, pe măsură ce acesta se derulează. În fine, un
medic de-a lungul anamnezei pe care o efectuează îşi va suprima sentimentele şi emoţiile
care îl încearcă. Ele sunt văzute ca elemente parazitare, care iî pot sta în calea efectuării
actului medical: iubirea, ura, frustrarea, teama, mila sunt văzute ca elemente care nu-şi
află locul într-un act terapeutic. Dimpotrivă, pentru un psiholog clinician toate aceste
trăiri şi reacţii devin extrem de importante. Ele – ca elemente ale relaţiilor transfereţiale –
oferă informaţii extrem de importante cu privire la situaţia intervievatului, la reacţiile pe
care le trezeşte el în cei din jur, la felul în care este văzut, simţit, valorizat de persoanele
din viaţa sa.

2.3.2. Interviul de grup

Roger Mucchielli (1968, apud S. Chelcea) consacră interviului de grup unul din
volumele dedicate formării permanente în ştiinţele umane, prezentând regulile de
desfăşurare şi propunând o serie de exerciţii de utilizare a interviului de grup în
cunoaşterea psiho-sociologică şi în acţiunea de schimbare a opiniilor.
Specificul acestei tehnici de cercetare îl reprezintă existenţa reală a unui grup de
persoane, care să elaboreze în interacţiune un răspuns colectiv la problemele puse în
discuţie. Nu este vorba de o simplă alăturare sau suma de răspunsuri individuale, ci de
crearea şi formularea unui răspuns care să exprime opinia de grup. De foarte multe ori,
in acest scop, cercetătorul este nevoit să se facă acceptat de grup. Astfel, se recomandă
introducerea prin intermediul membrilor influenţi a cercetătorului în grupul pe care-l
studiază, în acest fel cercetătorul dobândind respect din partea membrilor grupului. Asta
nu înseamnă că interviul de grup nu necesită şi o pregătire psihologică atentă (stabilirea
unor relaţii de încredere reciprocă, deblocarea psihică a participanţilor la interviu etc.),
precum şi anumite măsuri de organizare a discuţiei colective (convocarea din timp a
participanţilor, limitarea duratei intervalului la cel mult trei ore, asigurarea condiţiilor de
confort, eliminarea surselor de distragere a atenţiei, plasarea participanţilor în jurul unei
mese rotunde etc.).
Henri H. Stahl (1974, apud S. Chelcea), vorbind despre obţinerea de răspunsuri
colective la o chestionare verbală, arată că „procedeul interogării în grup“ se recomandă
în faza de prospectare, când se pot obţine de la persoanele convocate informaţii utile
pentru adâncirea problematicii de studiu. Trebuie ştiut faptul că răspunsurile investite cu
adeziunea mai multora sunt la fel de interesante pentru cercetător, ca şi informaţiile
divergente furnizate de „opozanţi“. Şi în cazul convorbirilor colective – susţine H.H.
Stahl – „Regula de aur a oricărui anchetator social este tăcerea. E bun anchetatorul care
vorbeşte puţin, dar ştie să facă pe alţii să vorbească “.

2.3.3. Focus-grupul
Se află la intersecţia interviului focalizat cu interviul de grup, fiind denumit şi
interviu de grup în profunzime. Morgan defineşte focus-grupul ca o tehnică de colectare
a datelor prin interacţiunea dintre membrii grupului, referitoare la o problemă
stabilită de către cercetător.
În America de Nord, interviul de grup tipic durează două ore şi reuneşte 8-10
participanţi, în Europa durează ceva mai mult – până la trei ore – dar grupul este mai mic
– 6-8 participanţi. Ca regulă generală se considera ca un studiu bazat pe focus-grup
trebuie să conţină 4-6 şedinţe de interviu.
Această tehnică este utilizată în conexiune cu alte metode în special cu ancheta pe
baza de chestionar şi cu interviurile individuale. Din această perspectivă, David Morgan
(1993, apud S. Chelcea) a subliniat modalităţile de combinare a metodelor:
a. Se efectuează mai întâi un focus grup pentru identificarea problemelor şi a
întrebărilor care vor fi apoi incluse într-un chestionar;
b. Focus grupul este modalitatea principală de studiu, iar ancheta psihosocială vine
să stabilească procedeele de alcătuire a grupurilor şi să determine problemele de detaliu
care trebuie analizate prin interviurile de grup în profunzime;
c. Ancheta reprezintă metoda principală, ea fiind asociată cu focus grupul care oferă
sugestii pentru interpretarea datelor;
d. Focus grupul este utilizat ca metoda principală, iar ancheta devine metoda
ajutătoare care verifică relevanţa problemelor stabilite de cercetător pentru discuţiile de
grup.
O problemă destul de importantă legată de focus grup este cea a eşantionării. Astfel,
frecvent se apelează la segmentarea populaţiei de studiat după o serie de caracteristici în
funcţie de obiectivele şi ipotezele cercetării. Spre exemplu, dacă se studiază planificare
familială, atunci se vor lua în considerare ca şi criterii următoarele variabile: sex, vârsta,
status marital, folosirea mijloacelor contraceptive, nivel de venituri etc. În acest fel sunt
constituite grupuri omogene pentru fiecare segment de populaţie. O astfel de segmentare
are următoarele avantaje:
– asigură compararea răspunsurilor;
– creează un climat favorabil pentru discuţie în condiţiile în care membrii grupului
sunt şi se văd ca fiind similari din perspectiva criteriilor de segmentare.
Problema structurării în cazul focus grupului se referă la două chestiuni:
– controlul moderatorului asupra respectării topicii cercetării (urmărirea
problemelor de discutat);
– controlul moderatorului asupra interacţiunilor dintre membrii grupului.
Factorul important, susţine Septimiu Chelcea, al structurării focus grupului îl
constituie numărul problemelor urmărite: cu cât numărul lor este mai mare cu atât
gradul de structurare a focusului este mai ridicat. În medie, se consideră ca un focus grup
nu ar trebui să cuprindă mai mult de cinci probleme. Există şi discuţii în ceea ce priveşte
volumul unui focus grup: unii autori consideră ca un grup cu mai mulţi participanţi are
mai multe avantaje pentru că îşi manifestă opiniile şi emoţiile mai liber, dezvoltându-se o
dinamică mai rapidă şi mai intensă, iar alţii consideră că într-un grup cu mai puţini
participanţi, moderatorul poate avea un control mai ridicat asupra stimulării interacţiunii
dintre membri, acesta fiind în viziunea lor un mare avantaj.
Krueger (1988, apud S. Chelcea) prezintă avantajele şi dezavantajele utilizării
focus-grupului. Astfel, printre avantaje putem vorbi de:
– cuprinde date din viaţa reală în mediul concret
– este o tehnică flexibilă
– are o înaltă validitate
– produce rezultate destul de rapid
– prezintă costuri reduse
Dezavantajele ar putea fi:
– asigură cercetătorului un control mai redus (prin comparaţie cu interviul
individual, spre exemplu)
– uneori, datele sunt dificil de analizat
– solicită din partea cercetătorului abilităţi şi cunoştinţe speciale
– diferenţele dintre grupuri pot fi distorsionate
– organizarea grupurilor poate fi destul de dificilă
– discuţiile trebuie să fie astfel conduse încât să încurajeze interacţiunea dintre
membrii grupului.

2.3.4. Interviul cu copii

Interviurile cu copii ridică unele probleme cel puţin din următoarele puncte de
vedere (Bailey, 1982, apud S. Chelcea):
– vocabularul limitat al copiilor;
– specificul relaţiei adult-copil;
– dificultatea copiilor de a înţelege „situaţia de interviu”.
În perioada antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a
limbajului, deşi cerinţa subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La
vârsta de 1 an copilul poate pronunţa circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziţii de 2-3
cuvinte. În acest moment al dezvoltării psihologice nu se poate realiza un interviu
propriu-zis şi abia în perioada preşcolară (3-6 ani), date fiind progresele în dezvoltarea
comunicării verbale, se pot realiza astfel de interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul
mediu numără 2000 de cuvinte). La sfârşitul perioadei şcolare mici copiii posedă un
vocabular de 4000-4500 de cuvinte, vocabularul activ fiind de aproximativ 1500 de
cuvinte, astfel încât copii sunt capabili sa formuleze răspunsuri la unele tipuri de interviu
special proiectate pentru investigarea lor.
Dificultatea realizării interviurilor cu preşcolarii şi cu şcolarii mici nu rezidă numai
în vocabularul limitat al acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. La vârstele mici,
copiii îi percep pe adulţi ca pe proprii lor profesori sau părinţi de la care învaţă ce este
bine şi ce este rău, cum să răspundă la anumite întrebări ş.a.m.d. În situaţia de interviu le
este greu să înţeleagă de ce adulţii, care „le ştiu pe toate”, îi întreabă pe ei „ce şi cum”. O
altă mare problemă o reprezinta sugestibilitatea înaltă a copiilor în comparaţie cu
adulţii: formularea întrebărilor, intonaţia, mimica pot influenţa puternic răspunsurile.
Anumite caracteristici ale stadiului lor de dezvoltare psihică, precum „domnia
concretului“ (Gheorghiu şi Ciofu, 1982, apud S. Chelcea), asigură insinuarea elementelor
sugestive în procesul cunoaşterii. Pe de altă parte, imaginaţia copiilor este necontrolată:
adesea distincţia dintre realitate şi vis, dintre ceea ce s-a întâmplat efectiv şi ceea ce ar fi
dorit să se întâmple ridică bariere serioase în interpretarea interviurilor de tip psihosocial.
În plus, relaţia adult-copil trebuie să ia în considerare stadiile raporturilor dintre sexe,
pentru ca, spre exemplu la vârsta de 7-12 ani băieţii manifestă o anumită aversiune faţă
de fete, astfel incat se recomandă ca interviurile cu şcolarii mici să fie făcute de persoane
de acelaşi sex. Evident, in interviurile cu copiii trebuie creată o situaţie de interviu care
să-i ajute să înţeleagă ce se aşteaptă de la ei, recomandându-se utilizarea unor elemente
ajutătoare: păpuşi, jucării, desene, personaje din filmele sau animaţiile preferate
etc.

2.3.5. Interviul telefonic

Se consideră ca deceniul opt al secolului trecut a reprezentat momentul de explozie
al dezvoltării acestei tehnici de cercetare, cel puţin în SUA. Cauzele prezumate sunt pe de
o parte creşterea numărului de posturi telefonice (în SUA în 1958, aproximativ 72% din
populaţia SUA avea acces la un post telefonic, în 1976 aproximativ 93%, iar în 1982,
ponderea populaţiei cu acces la telefon să fie de 98%), iar pe de alta parte datorita punerii
la punct a unui sistem de eşantionare adecvat: Random digit dialing (RDD). În una dintre
lucrările sale, Septimiu Chelcea descrie pe scurt în ce constă această tehnică de
eşantionare. Selectarea eşantionului pentru anchetele prin interviu telefonic prezintă
anumite particularităţi în comparaţie cu eşantionarea populaţiei pentru anchetele
„clasice“. Este vorba de o eşantionare a numerelor de telefon şi apoi de selectarea
persoanelor care au acces la respectivele posturi telefonice în vederea intervievării lor.
Iniţial, s-au folosit pentru eşantionare cărţile de telefon. S-a constatat însă că acestea nu
reprezintă o bună bază de eşantionare: multe telefoane particulare nu apar în cărţile de
telefon, numerele de telefon se schimbă, astfel că se face greu distincţie între numerele de
telefon de la serviciu şi de la domiciliu. Date fiind aceste neajunsuri, s-a propus utilizarea
sistemului RDD pentru eşantionarea numerelor de telefon. Sunt selectate mai întâi zonele
geografice, în urma stratificării lor după anumite criterii. Fiecare zonă are un anumit
prefix. Se face apoi selecţia aleatoare a numerelor de telefon şi a persoanelor pe baza
tabelelor de selecţie proiectate de Leslie Kish (1949). Dacă numărul de telefon selectat
aleator (de exemplu, 123-4567) corespunde unei gospodării în care locuieşte o familie
formată din trei persoane, atunci se urmăreşte în tabelul de selecţie pe rândul 3 (nr.
membrilor familiei) la intersecţia cu coloana 7 (ultima cifră a numărului de telefon) şi se
determină persoana cu care va trebui făcut interviul (cea de-a treia persoană din familie,
în ordinea descrescătoare a vârstei). Această modalitate de selecţie presupune ca
operatorul de interviuri telefonice să se intereseze: câte persoane locuiesc la adresa unde
este instalat telefonul? Câte au vârsta de peste 18 ani? Care este persoana cea mai în
vârstă din familie ? Apoi următoarea? ş.a.m.d. Aceste date vor fi înscrise într-un tabel.
Odată identificată persoana cu care se va face interviul, aceasta va trebui chemată la
telefon sau va trebui fixată data şi ora la care ar putea fi intervievată telefonic. Faţă de
interviul direct, faţă în faţă, interviul telefonic prezintă unele particularităţi, datorate în
primul rând situaţiei de lipsă a contactului vizual. Din acest punct de vedere, capătă o
importanţă mai mare caracteristicile vocii operatorului de interviu (timbru, intensitate,
claritate, lungimea pauzelor dintre cuvinte etc.), în detrimentul caracteristicilor de natură
vizuală (facies plăcut, zâmbet etc.)
Avantajele majore ale acestei tehnici le constituie costurile reduse (aproape la
jumătate faţă de interviul faţă în faţă) şi rapiditatea desfăşurării ei, dar dispune şi de o serie
de dezavantaje destul de mari:
– motivaţia scăzută a intervievatului înregistrează o rată mare a non-răspunsurilor
sau a invalidării protocolului de interviu;
– lipsa controlului situaţiei de interviu şi mai ales a observaţiei vizuale determină
neînregistrarea şi prin urmare neanalizarea actelor de conduită şi a limbajului nonverbal.

2.4. Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului

ca tehnică de cercetare
Costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi
momente ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
Timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion,
pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai
multe vizite la aceeaşi adresă;
Erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi
înregistrarea răspunsurilor, aşa-numitul „efect de operator”;
Imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor
răspunsuri precise;
Inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de
dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.;
Neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale
persoanelor care urmează să fie intervievate;
Lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează
comparabilitatea informaţiilor;
Dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.

În concluzie:
Plecând de la ideea că toate tehnicile de cercetare au specificul lor şi de aici
avantajele şi limitele fiecăreia, este important de ştiut contextele în care fiecare tehnică
este cel mai oportun de utilizat. Tehnica interviului, care poate fi utilizată în sine sau ca
parte a unui studiu de caz, alături de alte tehnici de colectare a informaţiei, este cea mai
bună modalitate de strângere a informaţiilor atunci când este necesară, în acelaşi timp şi
utilizarea unui eşantion larg, dar şi necesitatea unor informaţii de profunzime. Desigur,
costurile unui asemenea demers pot fi ridicate în raport cu utilizarea chestionarului, însă
validitatea informaţiilor poate compensa. Numeroasele tipuri de interviuri (directive,
nondirective, face-to-face, telefonice sau online, individuale sau de grup, de selecţie, de
orientare profesională sau de informare etc.) care sunt utilizate în practică oferă o
flexibilitate mare cercetătorului în a adapta tehnica la exigenţele obiectivelor sale. Pentru
psihologul sau sociologul care derulează o cercetare, natura ipotezelor pe care urmează să
le testeze prin designul de cercetare, dictează tipul de tehnici care compun metodologia
de cercetare. Din acest punct de vedere, pentru scopuri exploratorii, de profunzime,
interviul este tehnica preferată a psihologilor, chiar daca standardizarea sa poate fi mai
dificil de realizat. De asemenea, în organizaţii, utilizarea interviului pentru colectarea de
informaţii este tehnica predilectă şi considerată cea mai bună din punctul de vedere al
raportului calitate/preţ (în selecţie de personal, în identificarea nevoilor de training, în
stabilirea profilului motivaţional, în exit-interviews etc.).
Cei care utilizează tehnica interviului (mai ales atunci când sunt vizate informaţii de
profunzime) trebuie să dispună de foarte bune abilităţi de comunicare şi să stăpânească
tehnicile de dialog, fiind capabili să-şi atingă scopul (culegerea de informaţii) dar şi să
asigure un climat de siguranţă (în care persoana intervievată să devină disponibilă pentru
furnizarea unor informaţii autentice) punând în joc o atitudine neutru-binevoitoare.

3. ANALIZA CONŢINUTULUI COMUNICĂRII

3.1. Scurt istoric. Specificul tehnicii analizei conţinutului comunicării.

3.2. Unităţile de analiză. Categorii de analiză. Procedee de analiză.
3.3. Etapele cercetărilor bazate pe analiza conţinutului comunicării.

3.1. Analiza conţinutului. Scurt istoric. Definiţii

Utilizată pentru prima dată în 1886 în Anglia, analiza conţinutului apare ca reacţie la
modul subiectiv de analiză al criticii literare. Analiza conţinutului, ca şi critica literară, se
apleacă asupra studiului limbii, al stilului, pentru reconstituirea contextului social
concret. Spre deosebire de critica literară – în care scopul criticului este acela de a fi cât
mai personal, de a aborda opera prin prisma propriei subiectivităţi – în analiza
conţinutului se doreşte o transgresare a subiectivităţii analistului, pentru a ajunge la
concluzii valide privind personalitatea autorului şi contextul social.
Tehnica analizei conţinutului ia amploare în jurul anilor ’40 când au fost întreprinse
o serie de studii în S.U.A. asupra propagandei de război; în timpul celui de-al doilea
război mondial analiştii tratau sistematic comunicatele difuzate de propaganda nazistă
ajungându-se, astfel, la o bună cunoaştere a mecanismelor propagandistice ale
adversarului. În această perioadă, folosindu-se materialele de propagandă, predomină
studiile politice şi jurnalistice (studii politice apar frecvent în articolele publicate, cu
analize de conţinut) – fiind semnificativă, în acest sens, definiţia dată de A. Kaplan
(1943) tehnicii analizei conţinutului: „statistică semantică a discursului politic” (după
Emilian M. Dobrescu, 1998).
 În perioada celui de-al doilea război mondial sunt de remarcat studiile întreprinse de
Harold D. Lasswell şi colaboratorii săi în domeniul sociologiei politice – el este cel ce a
elaborat principiile analizei, fiind celebră, în acest sens, schema lui Lasswell de analiză:
− Cine comunică (transmite mesajul) ?
− Ce comunică (care este conţinutul mesajului) ?
− Cui îi este adresată comunicarea ?
− Cum s-a transmis mesajul ?
− Cu ce efecte comunică ?
În timp, tehnica analizei conţinutului cunoaşte o continuă perfecţionare: se face
trecerea de la descrierea comunicării la testarea ipotezelor cercetării, urmărindu-se,
îndeosebi, efectele comunicării. Specific acestui tip de analiză este şi faptul că ea nu se
aplică numai textelor (documentelor scrise), orice comunicare simbolică putând fi supusă
acestui tip de analiză. În mod deosebit, după 1950 se constată folosirea analizei
conţinutului comunicării paralingvistice: analiza conţinutului picturii, a expresiilor
faciale; analiza conţinutului unor filme sau benzi desenate. Dacă în perioada de început a
folosirii tehnicii analizei conţinutului se remarca posibilitatea oferită de aceasta de
cuantificare a documentelor scrise, în prezent analiza conţinutului documentelor sociale
(scrise şi nescrise; personale şi oficiale) îmbină analiza cantitativă cu cea calitativă;
totodată, analiza conţinutului nu se opreşte la analiza conţinutului manifest al comunicării,
surprinzând şi conţinutul latent, „ceea ce nu este imediat sesizabil” (S. Chelcea, 1998) în
comunicare.
În afara acestor precizări, trebuie subliniat şi faptul că, înainte de toate, analiza
conţinutului reprezintă o descriere obiectivă şi sistematică a comunicării, verbale şi
nonverbale. Însă, după cum subliniază S. Chelcea, definirea analizei conţinutului prin
sintagma: „descriere obiectivă şi sistematică” reprezintă identificarea genului proxim –
orice tehnică de cercetare sociologică trebuie să fie obiectivă şi sistematică. Diferenţa
specifică o constituie faptul că întregul conţinut al comunicării se clasifică în categorii de
analiză elaborate în conformitate cu ipotezele de cercetare, pentru a putea, în final, trage
concluzii asupra persoanelor şi structurilor sociale.
Pentru a surprinde specificul analizei conţinutului şi, totodată, continua dezvoltare şi
perfecţionare a obiectului ei de investigaţie vom reda câteva tipuri de definiţii ale analizei
conţinutului comunicării:
a) B. Berelson (1952): „Analiza conţinutului este o tehnică de cercetare care are ca
obiect descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al
comunicării” (după E.M. Dobrescu, 1998).
b) R. Pinto şi Madeleine Grawitz (1967): Analiza conţinutului vizează „descrierea
obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al comunicării, cu scopul de a-l
interpreta” (după V. Miftode, 1995).
c) O.R. Holsti (1968): „Oricare tehnică ce trage concluzii prin identificarea
sistematică şi obiectivă a caracteristicilor specifice mesajelor” (după E.M. Dobrescu,
1998).
d) Renate Mayntz: „Identificarea, descrierea sistematică şi obiectivă a
caracteristicilor lingvistice ale unui text, în cadrul analizei conţinutului, se face pentru a
se trage concluzii asupra particularităţilor nonlingvistice ale persoanelor şi structurilor
sociale” (după S. Chelcea, 1998).
 Definiţia care surprinde specificul tehnicii analizei conţinutului şi a obiectului ei de
investigaţie, eliminând „limitele” celorlalte definiţii (ce nu acoperă întreg spaţiu de
atribute ale acestei tehnici de investigaţie) este dată de S. Chelcea (1998): „În ştiinţele
socioumane, analiza conţinutului reprezintă o serie de tehnici de cercetare cantitativ-
calitativă a comunicării verbale şi nonverbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi
sistematice a conţinutului manifest şi/sau latent, pentru a trage concluzii privind individul
şi societatea sau comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială” (S. Chelcea, 1998).

3.2. Unităţile de analiză

Orice investigaţie bazată pe tehnica analizei conţinutului comunicării presupune
delimitarea unităţilor de analiză: unitatea de înregistrare, unitatea de context, unitatea de
numărare, respectiv, stabilirea categoriilor de analiză.
Unitatea de înregistrare – este „acea parte din comunicare ce urmează a fi
caracterizată şi introdusă într-una din categoriile schemei de analiză” (Dicţionar de
sociologie, 1993).
Ca unităţi de înregistrare, respectiv, ca indicatori pe care analistul trebuie să-i
identifice în text, pot fi utilizate (în funcţie de obiectivele cercetării): fie articolul de
presă, opera literară, discursul politic etc., în întregime (considerate cele mai mari unităţi
de înregistrare), fie cuvântul sau simbolul (ce constituie cele mai mici unităţi de
înregistrare). De asemenea, unitatea de înregistrare poate fi şi tema, paragraful, fraza sau
propoziţia.
Unitatea de înregistrare frecvent utilizată în analiza conţinutului comunicării este
tema (analiza conţinutului unui text, în care ne-am propus ca unitate de înregistrare tema,
presupune: identificarea temelor în text, caracterizarea acestora prin introducerea în
categoriile de analiză).
Alegerea unităţii de înregistrare are consecinţe asupra întregului demers al analizei:
unităţile de înregistrare mici, restrânse ca întindere (cuvântul, propoziţia) dau o frecvenţă
mai mare de apariţie, în cadrul comunicării, a temei decât unităţile de înregistrare mari,
extinse ca întindere (fraza, paragraful, articolul, romanul, filmul în întregime). De
subliniat este faptul că orientarea unităţii de înregistrare rămâne aceeaşi, indiferent de
mărime (poate fi: negativă sau pozitivă); ceea ce se modifică este intensitatea atitudinilor.
Unitatea de context – reprezintă acea parte din comunicare ce ne permite a stabili
orientarea unităţii de înregistrare. Stabilirea unităţii de context este esenţială pentru a
putea caracteriza corect unităţile de înregistrare; într-o analiză a conţinutului comunicării
este necesar a preciza contextul – segmentul comunicării în care se poate observa dacă
unitatea de înregistrare are o orientare pozitivă/sau negativă/sau neutră.
Unitatea de context nu trebuie să fie mai mică decât unitatea de înregistrare. Dacă,
de exemplu, este considerată tema – unitate de înregistrare, atunci articolul, romanul,
filmul etc. devin unităţi de context. Dacă unitatea de înregistrare este cuvântul, atunci
propoziţia, fraza, paragraful sau chiar întregul conţinut (text, document) devin unităţi de
context.
Unitatea de numărare – este aceea cu ajutorul căreia se exprimă cantitativ unităţile
de înregistrare şi de context (Dicţionar de sociologie, 1993).
Dacă se realizează analiza conţinutului unui document scris (a unei reviste, de
exemplu), la care au fost stabilite ca unitate de înregistrare – tema şi unitatea de context –
articolul, se poate considera ca unitate de numărare – pagina. Ca unitate de numărare
frecvent utilizată pentru analiza conţinutului ziarelor este considerată unitatea cu care se
poate măsura suprafaţa pe care se întinde textul (de exemplu, centimetrul); pentru analiza
emisiunilor radio şi T.V., a filmelor, ca unitate de numărare poate fi considerat minutul
sau ora. Apare astfel evidentă funcţia de cuantificare a acestei unităţi de analiză, fiind
unitate de măsură care permite diferenţierea cantitativă a unităţilor de înregistrare
(unitatea de numărare poate fi unitate de spaţiu tipografic, de timp, de frecvenţă etc.).
Categoriile de analiză. Este unanim acceptat de către metodologi faptul că valoarea
analizei conţinutului comunicării depinde de calitatea şi valoarea categoriilor de analiză
stabilite, de operaţia de transformare a „datelor brute” ale unui text în categorii (clase)
semnificative pentru conţinutul analizat.
Textul supus analizei este divizat în clase relevante cercetării, în acord cu
obiectivele şi cu ipotezele de cercetare; categoriile de analiză sunt elaborate în funcţie de
ipotezele de cercetare şi de materialul analizat.
„Conţinuturile comunicării (unităţile de înregistrare) – subliniază S.Chelcea (1998)
– urmează a fi clasificate, introduse în rubrici sau clase (categorii) relevante pentru
verificarea ipotezelor cercetării.”
În cercetarea socio-umană se poate apela şi la „categorii standard” de analiză – scheme
de categorii preluate din cercetările anterioare (ceea ce reduce costul şi timpul de analiză
şi permite compararea rezultatelor cercetării). De asemenea, rubricile permanente ale
cotidianelor sau revistelor pot reprezenta posibile categorii de analiză a conţinutului
acestora. Oricare este modalitatea de stabilire a schemei de categorii (fie că se apelează la
„categorii standard”, fie că sunt elaborate de cel ce face analiza materialului) acestea
trebuie să fie clar formulate şi să decurgă logic din tema şi ipotezele cercetării.
Categoriile de analiză stabilite în funcţie de ipotezele de cercetare – după cum
subliniază Aculin Cazacu şi Ilie Bădescu (1981) – trebuie să îndeplinească o serie de
caracteristici:
1) Să fie exhaustive – ansamblul conţinutului pe care îl analizăm trebuie clasificat, iar
categoriile de analiză să permită clasificarea întregului material supus analizei.
2) Să fie exclusive – un element al conţinutului (unitatea de înregistrare) să aparţină
unei singure categorii (clase).
3) Să fie obiective – diferiţi analişti să poată clasifica aceeaşi unitate de înregistrare
în aceeaşi categorie.
4) Să fie pertinente – elaborarea categoriilor în funcţie de materialul supus analizei,
de obiectivele şi ipotezele de cercetare.

3.3. Etapele analizei conţinutului comunicării

Aplicarea tehnicii analizei conţinutului presupune parcurgerea etapelor cercetării
sociologice, cu surprinderea particularităţilor specifice acestui tip de analiză:
– Stabilirea temei de cercetare; justificarea teoretică şi prezentarea obiectivelor
cercetării;
– Elaborarea ipotezelor de cercetare;
– Stabilirea materialului supus analizei (determinarea surselor de date);
– Alegerea unităţilor de analiză şi a schemei de categorii;
– Eşantionarea textelor (materialelor supuse analizei);
– Alegerea procedeului de analiză;
– Cuantificarea propriu-zisă;
– Verificarea validităţii şi fidelităţii analizei;
– Redactarea raportului de cercetare.
 Ne vom opri, în continuare, asupra acelor etape care surprind particularităţile
analizei conţinutului:
a) Stabilirea temei de cercetare
După cum am precizat în definiţia tehnicii analizei conţinutului, aceasta reprezintă
cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi nonverbale, a documentelor sociale
scrise şi nescrise, personale şi oficiale, a conţinutului manifest şi (sau) latent al
comunicării.
Sunt însă situaţii când prezentarea ideilor cuprinse în document, după parcurgerea
atentă a materialului, este suficientă. Tehnica analizei conţinutului este utilizată atunci
când cercetătorul poate analiza mesajele pentru a testa ipotezele cercetării în scopul de a
trage concluzii despre caracteristicile textului şi efectele comunicării.
Analiza conţinutului se impune îndeosebi în următoarele situaţii:
– materialul de analizat este vast şi cercetătorul procedează la eşantionarea acestuia;
– recoltarea directă a informaţiilor este imposibilă şi cercetătorul apelează la studiul
jurnalelor, scrisorilor, biografiilor etc. (nefiind posibilă utilizarea altor tehnici de
cercetare: observaţia, chestionarul).
– când se urmăreşte identificarea caracteristicilor sociale şi psihologice ale autorilor
comunicării, scopul, mijloacele, finalitatea şi contextul social (tehnica analizei
conţinutului este tot mai des folosită în studiul interviurilor sau analiza titlurilor
publicaţiilor periodice, a titlurilor emisiunilor televizate etc.).
b) Stabilirea materialului supus analizei
În funcţie de tema de cercetare, de obiectivele şi ipotezele cercetării se constituie şi
se pregăteşte materialul de analizat: sunt strânse articolele, editorialele, revistele,
scrisorile, jurnalele, casete audio etc., sunt transcrise observaţiile, interviurile; întregul
material este ordonat, eventual transcris într-o formă accesibilă în vederea analizei.
Având în vedere şi aspecte de ordin obiectiv ce intervin în cercetare – posibilităţi
tehnice şi materiale, timpul pe care îl avem la dispoziţie pentru finalizarea cercetării –
stabilirea materialului supus analizei trebuie să corespundă obiectivelor de cercetare.
c) Eşantionarea
Eşantionarea reprezintă selectarea strictă, din multitudinea surselor de informare, a
clasei de documente care este cea mai relevantă pentru tema de studiu şi obiectivele de
cercetare. După o listare atentă a gamei largi de documente ce constituie universul
cercetării (a articolelor de ziar, reviste, cărţi, transmisii radio sau T.V. etc., în general,
orice document purtător al unei informaţii relevante temei de cercetare) va urma
extragerea eşantionului. Reprezentativitatea eşantionării depinde de selecţia şi, respectiv,
de posibilitatea acordată fiecărei unităţi din universul cercetării de a fi cuprinsă în
eşantion cât şi de volumul eşantionului („talia eşantionului”). Desigur, sunt situaţii în care
această etapă nu este nici utilă, nici posibilă: de exemplu, când se realizează analiza
conţinutului unor documente personale sau conţinutul unui articol dintr-un ziar.
În cazul eşantionării presei tipărite, Alexander Mintz atrage atenţia asupra
„fluctuaţiilor textelor” (fluctuaţii de eşantionare, tendinţe primare, tendinţe ciclice şi
tendinţe de compensare), în funcţie de care este aleasă metoda de eşantionare (după S.
Chelcea, 1998):
– „Tendinţa primară” – de modificare a conţinutului unui număr al ziarului respectiv
în funcţie de conţinutul numărului anterior.
 – „Tendinţa ciclică” – de reluare a anumitor teme după un interval de timp.
– „Tendinţa de compensare” – prezenţa unei anumite informaţii în ziar, scade
posibilitatea de apariţie a ei şi în ziua următoare.
Avându-se în vedere fluctuaţiile de eşantionare, se recomandă, în cazul analizei
conţinutului presei tipărite, eşantionarea de zile neconsecutive (a respectivului ziar) la
intervale regulate de timp.
Eşantionul trebuie stabilit astfel încât să permită generalizarea informaţiilor obţinute
pentru întreg universul cercetării şi, totodată, să fie aplicabil, operaţional pentru tema şi
obiectivele cercetării.
d) Alegerea procedeului de analiză
Procedeul de analiză se alege în funcţie de tema şi obiectivele cercetării, de
ipotezele de cercetare şi de materialul ce urmează a fi analizat. Vom examina, în
continuare, patru procedee de analiză a conţinutului comunicării: analiza frecvenţelor,
analiza tendinţei, analiza evaluativă şi analiza de contingenţă – prezentate de Septimiu
Chelcea în lucrarea Cercetarea Sociologică. Metode şi Tehnici (1998) – capitolul:
„Tehnici de analiză a conţinutului comunicării”.
1. Analiza frecvenţelor – reprezintă modalitatea clasică de analiză a conţinutului
comunicării. Este determinată frecvenţa de apariţie a unităţii de înregistrare în categoriile
de analiză, precum şi determinarea cantitativă a unităţilor de înregistrare cu ajutorul
unităţii de numărare. De exemplu, dacă tema este considerată unitate de înregistrare, se
determină numărul de apariţii a temei în materialul supus analizei.
2. Analiza tendinţei. Tendinţa exprimă atitudinea autorului faţă de comunicarea
transmisă.
Pornind de la analiza frecvenţelor se evidenţiază orientarea favorabilă, defavorabilă
sau neutră, în raport cu o anumită temă, a celui ce transmite mesajul. Pentru evidenţierea
tendinţei se va calcula indicele de analiză a tendinţei (notat AT), avându-se în vedere
următoarele aspecte:
– se identifică temele (unităţile de înregistrare);
– se trece la clasificarea acestora în funcţie de orientarea pozitivă sau negativă
(favorabilă sau defavorabilă).
Dacă se ia în considerare conţinutul referitor la tema cercetată şi ignorăm pe cel ce
nu face referinţă la aceasta, atunci indicele de analiză a tendinţei rezultă din următoarea
formulă de calcul:
F−D
AT =
t
F = numărul de unităţi favorabile (pozitive)
D = numărul de unităţi defavorabile (negative)
t = numărul de unităţi referitoare la tema cercetată.

Dacă includem în calcul numărul total de unităţi (conţinutul total, nu numai unităţile
în legătură cu tema ci şi numărul unităţilor fără legătură cu tema), indicele de analiză a
tendinţei se va calcula după următoarea formulă:
F−D
AT =
T
T = numărul total de unităţi (conţinutul total).
 Calcularea corectă a indicelui de analiză a tendinţei trebuie să satisfacă următoarele
cerinţe:
– AT creşte în sens pozitiv când creşte frecvenţa unităţilor favorabile (F);
– AT creşte în sens negativ (descreşte) când creşte frecvenţa unităţilor defavorabile
(D);
– AT descreşte în valoare absolută când creşte numărul unităţilor de conţinut neutre;
– AT este zero, dacă toate unităţile de conţinut sunt neutre;
– AT variază proporţional cu raportul favorabil-defavorabil, dacă nu există unităţi
de conţinut neutre;
– AT este zero, dacă numărul unităţilor de conţinut favorabile (F) este egal cu
numărul unităţilor de conţinut defavorabile (D);
– AT variază direct proporţional cu frecvenţa unităţilor de conţinut favorabil (F)
(respectiv, cu frecvenţa unităţilor de conţinut defavorabil, D) dacă tot conţinutul este
favorabil (respectiv, defavorabil);
– AT descreşte în valoare absolută când creşte numărul total de unităţi (conţinutul
total, T).
3. Analiza evaluativă – procedeu de analiză propus de Ch. Osgood – presupune
„identificarea enunţurilor în legătură cu o anumită temă şi acordarea de ponderi, în
funcţie de atitudinea faţă de aceste teme” (Dicţionar de sociologie, 1993).
Cu ajutorul acestui procedeu sunt evaluate, în conformitate cu ipotezele cercetării,
expresiile posibil de cuantificat din mesajul analizat.
Modalitatea de realizare practică a analizei evaluative este prezentată după Septimiu
Chelcea (1998):
Primul pas în analiza evaluativă constă în transformarea expresiilor mesajului astfel
încât să se facă distincţia între „obiectul atitudinii” şi „evaluarea obiectului” (ca obiect al
atitudinii poate fi considerată orice unitate socială, fenomen sau proces social ce ne
interesează să-l analizăm prin studiul întreprins). După codificarea prealabilă a obiectului
atitudinii, toate expresiile din text care conţin obiectul atitudinii sunt transformate astfel
încât să se pună în evidenţă: subiectul, predicatul şi complementul.
Se analizează direcţia şi intensitatea atitudinilor prin acordarea de ponderi
predicatelor şi complementelor (ponderi cuprinse între +3 şi –3).
Cu ajutorul următoarelor formule de calcul se determină (1) evaluarea medie sau (2)
indicele de evaluare:

4. Analiza contingenţei – este procedeul de analiză a conţinutului comunicării propus

tot de Ch. Osgood, care pune în evidenţă structurile de asociere a termenilor în cadrul
comunicării.
 Analiza contingenţei presupune următoarele etape:
a) Stabilirea unităţilor de înregistrare;
b) Precizarea categoriilor de analiză;
c) Construirea matricei frecvenţelor – un tabel cu dublă intrare în care sunt trecute
atât pe rânduri cât şi pe coloane categoriile de analiză stabilite.
Se calculează frecvenţele relative înmulţind frecvenţele de apariţie corespunzătoare
categoriilor respective şi se vor trece în jumătatea inferioară a matricei.
În cealaltă jumătate a matricei (în partea superioară) se vor trece valorile
probabilistice de asociere a termenilor – calculate prin înmulţirea frecvenţelor relative de
apariţie în text a categoriilor stabilite.
d) După construirea matricei (tabelului de contingenţă) sunt comparate valorile
probabilistice de asociere cu frecvenţele relative: dacă frecvenţele relative sunt foarte
mici (sau foarte mari) în comparaţie cu valorile probabilistice de asociere, atunci se trage
concluzia că între categoriile considerate există o structură asociativă.
e) Validitatea şi fidelitatea analizei conţinutului
Prin validitatea analizei conţinutului se urmăreşte relevanţa caracteristicilor textului
pentru verificarea ipotezelor cercetării. De asemenea, validitatea depinde de identificarea
corectă a categoriilor de analiză (care trebuie să îndeplinească o serie de dimensiuni: să
fie exhaustive, exclusive, obiective şi pertinente) şi a unităţilor de înregistrare în funcţie de
tema aleasă, de obiectivele şi ipotezele de cercetare.
Cu cât schema de categorii este mai clară (corect elaborată) cu atât codificarea
(introducerea unităţilor de înregistrare în categoriile de analiză) este mai validă şi mai
fidelă.
Evaluarea fidelităţii vizează măsura în care mai mulţi cercetători care vor supune
analizei conţinutului acelaşi material şi urmăresc aceleaşi obiective vor ajunge la aceeaşi
interpretare a rezultatelor. Fidelitatea, fiind expresia gradului de obiectivitate a
rezultatelor analizei, presupune acordul între cercetători şi încrederea pe care o putem
acorda cercetării.
Valoarea unei analize a conţinutului comunicării depinde de corectitudinea şi
claritatea unităţilor de analiză stabilite, de elaborarea categoriilor de analiză şi folosirea
corectă a procedeului de analiză ales.
f) Redactarea raportului de cercetare
Este ultima etapă a cercetării sociologice, respectiv şi a studiilor bazate pe analiza
conţinutului comunicării. În redactarea raportului de cercetare se urmăresc următoarele
aspecte:
– justificarea teoretică a temei alese;
– prezentarea obiectivelor şi ipotezelor cercetării;
– demonstrarea reprezentativităţii eşantionului;
– prezentarea unităţilor de analiză şi schemei de categorii;
– justificarea procedeelor de analiză folosite;
– prezentarea datelor obţinute şi formularea concluziilor;
– demonstrarea validităţii şi fidelităţii analizei.
Esenţa tehnicii analizei conţinutului nu constă în citirea sau ascultarea unui text, ci
în „descoperirea semnificaţiei reale a unui conţinut informaţional prin decuparea, clasarea
şi cuantificarea unor elemente informaţionale în raport cu categorii mai largi” (Aculin
Cazacu, Ilie Bădescu, 1981).

4. METODA OBSEVAŢIEI

4.1. Definiţie
4.2. De la observaţia spontană la observaţia ştiinţifică
4.3. Tipuri de observaţie
4.4. Regulile observaţiei
4.5. Avantajele şi dezavantajele metodei observaţiei

4.1. Definiţie
Cercetări sociologice concrete care să se fundamenteze pe observaţia sociologică au
fost realizate, la noi, de Dimitrie Gusti. Rezultatul acestor cercetări a fost valorificat de
D. Gusti şi colaboratorii săi sub formă de «monografii sociologice». Referindu-se la
problemele tehnicii de cercetare, D. Gusti se împotriveşte tendinţei sociologice din acea
vreme de a-şi recolta informaţiile din realitatea socială numai cu ajutorul chestionarelor.
Chestionarele aplicate de nespecialişti şi folosite apoi de sociologi – subliniază D. Gusti
(1940) – nu poate duce la cunoaşterea efectivă a realităţii sociale; singura cale justă
pentru sociologie este cercetarea concretă a realităţii sociale în mod direct, nemediat şi
astfel, observaţia sociologică este considerată ca fiind singura metodă care promovează
cunoaşterea.
«Întrucât socotim monografiile ca mijloace perfecţionate de observaţie, care îmbină
intuiţia, trăirea şi înţelegerea cu măsurătoarea, cu statistica şi reconstituirea trecutului,
nu ne-am gândit să înlăturăm pe nici una din metodele existente, ci trebuie să legăm pe
acestea mai strâns de realitate şi să dăm întâietate observaţiei directe, cât mai
amănunţită şi cât mai precisă, într-o ordine metodologică pentru scopurile cele mai
înalte ale cunoşterii omeneşti » (D. Gusti, « Un sistem de cercetări sociologice de teren »
în Îndrumări pentru monografiile sociologice, Bucureşti, 1940).
Însă, după cum afirmă în continuare conducătorul Şcolii sociologice de la
Bucureşti, «observaţia care stă la baza monografiei sociologice nu poate fi întâmplătoare.
Ea trebuie să se aplice unor categorii de fenomene, într-o ordine sistematică, după reguli
precise şi după scopuri bine lămurite…». «Observaţia trebuie să fie obiectivă, adică să
redea cât mai exact realitatea, trebuie să fie cât mai completă, să îmbrăţişeze fenomenele
în toate amănuntele, adâncimea şi unitatea lor, observaţia trebuie să mai fie controlată,
verificată şi – specific cercetărilor întreprinse de echipe complexe sub directa îndrumare a
lui D. Gusti – observaţia trebuie să fie colectivă» (D. Gusti, 1940, op. cit.).
Acestea sunt cerinţele pe care trebuie să le satisfacă observaţia ştiinţifică – «esenţă a
metodei monografice».
Observaţia constituie una din metodele de bază în ştiinţele socio-umane,
fundamentală pentru cunoaşterea realităţii subiective şi obiective. Ea completează toate
celelalte metode de investigaţie: interviul, chestionarul, experimentul etc. şi permite
obţinerea de date şi informaţii, ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu
obiectul observaţiei.
Observaţia este o metodă deosebit de utilă şi valoroasă, cu condiţia ca ea să fie
corect realizată. Cum am precizat mai sus, ea permite accesul direct şi nemijlocit al
cercetătorului la realitatea socială (obiectul observaţiei) şi asigură un grad mare de
obiectivitate şi complexitate a imaginii rezultate. Observaţia înregistrează atât
comportamente individuale, cât şi colective, în momentul desfăşurării lor, evitând astfel
erorile datorate memoriei celor vizaţi (cum este cazul anchetei sau studiului
documentelor); de asemenea, observaţia prezintă avantajul că înregistrează
comportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a lor (spre deosebire de
experiment). În plus, metoda observaţiei prezintă avantajul analizei longitudinale a
fenomenelor, comportamentelor, proceselor.
Dar, ca orice altă metodă din ştiinţele socioumane, observaţia are şi unele
dezavantaje. Neajunsul principal constă tocmai în faptul că necesită timp îndelungat; se
limitează la studiul unor eşantioane mici şi nu poate pătrunde în profunzimea unor
comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual). În principal, la nivelul
observaţiei nu se pot identifica relaţiile cauzale, cu un rol decisiv pentru demersurile
explicativ-interpretative.
La nivelul simţului comun se consideră că a observa înseamnă a cunoaşte, a
examina un obiect sau un proces, a face constatări şi remarci (critice) referitoare la ceea
ce ai privit cu atenţie. Din punct de vedere epistemolgic se consideră în acest moment că
a observa înseamnă nu numai a înregistra, dar şi „a inventa” şi „a construi realitatea” –
cum spunea Edgar Morin (1981, apud Chelcea). Şi aceasta pentru că percepţia, procesul
psihic pe care se bazează observaţia, nu acţionează de una singură ci în relaţie cu celelalte
activităţi şi procese psihice. Din acest motiv, în observaţie sunt implicate şi memoria,
inteligenţa, atenţia, imaginaţia, receptivitatea emoţională etc., adica întreaga personalitate
a cercetătorului, alături de normele şi valorile socioculturale. Schemele perceptive,
limbajul legat de gândire, valorile sociale, influenţa grupului, contextul spaţial şi istoric
intervin în observaţie, astfel că pretinsa obiectivitate, caracterul de cunoaştere imediată,
senzorială şi neutralitatea acesteia nu este pe deplin justificata. Doar la nivelul cunoaşterii
comune observaţia induce certitudine si se considera ca „este adevărat fiindcă am vazut
cu ochii mei”.

4.2. De la observaţia spontană la observaţia ştiinţifică

Observaţia ştiinţifică se deosebeşte de observaţia neştiinţifică prin aceea că
urmăreşte să dea o semnificaţie lucrurilor şi proceselor percepute, să verifice ipotezele
spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor. Ea presupune cu necesitate
scopul cunoaşterii, planificarea, desfăşurarea după reguli bine stabilite şi îndelung verificate.
Gaston Bachelard spunea ca observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie
Polemică, pentru ca ea confirmă sau infirmă o teză anterioară. Ceea ce diferenţiază
observaţia ştiinţifică de cea spontană, neştiinţifică este – în principal – testarea ipotezelor,
ca scop.
James Drever şi Werner D. Fröhlich (1970, apud Chelcea) defineau observaţia
astfel: „percepţia şi înregistrarea atentă şi planificată a fenomenelor, obiectelor,
evenimentelor şi indivizilor în dependenţă de o situaţie determinată“.
 În ştiinţele socioumane observaţia este înainte de orice observarea omului de către
om, fapt ce o particularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un
raport între două persoane care „îşi dau seama” şi acţionează ca atare. Marie Jahoda
subliniază că observarea ştiinţifică nu se bazează pe proprietăţile observatorului ci pe
scopul de cunoaştere, pe o planificare riguroasă, pe notarea sistematică, ca şi pe
controlul datelor, iar Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) consideră că metoda
observaţiei constă în „colectarea datelor despre comportamentul nonverbal” implicând
sensibilitatea vizuală, dar şi acustică, tactilă, termică, olfactivă etc.
Este de netăgăduit faptul că principalul analizator implicat în observaţie este cel
vizual şi aceasta pentru că cea mai mare parte a informaţiilor ce ne parvin din mediul
înconjurător sunt obţinute cu ajutorul văzului. Dar omul percepe doar anumite lungimi de
unda si, in plus, semnalele din lumea exterioară nu sunt numai de natură vizuală. Văzul,
auzul, dar şi mirosul asigură observarea oamenilor de către oameni, iar celelalte
modalităţi perceptive ne oferă foarte multe informaţii despre mediul înconjurător şi
oamenii din el. „Sensibilitatea olfactivă a omului, puternic culturalizată, deşi nu are un rol
la fel de activ pentru orientarea în mediu ca la animale, atinge uneori praguri extraordinar
de înalte: mirosul de mosc, de exemplu, îl simţim chiar într-o concentraţie în aer care nu
depăşeşte 0,00004 miligrame per litru, ceea ce corespunde dizolvării într-un bazin de apă
cu lungimea de 1 km, lăţimea de 250 m şi adâncimea de 10 m a unei cantităţi de numai
100 de grame de mosc” (Chelcea şi Chelcea, 1983). În acelaşi sens, sensibilitatea termică,
tactilă, chiar sensibilitatea dolorifică participă la cunoaşterea prin observare a vieţii
psihosociale.
Dacă ne gândim la distincţia cunoaştere comună–cunoaştere ştiinţifică, putem spune
că acest raport se poate transfera şi la nivelul observaţiei. În general, în funcţie de măsura
în care sunt urmate anumite etape teoretico-epistemologice şi respectate regulile unei
investigaţii ştiinţifice de teren, se pot distinge două mari tipuri de observaţie: spontană
(sau nesistematică) şi ştiinţifică (sau sistematică).
Observaţia spontană (sau nesistematică) este observaţia realizată la nivel
cotidian, ca rezultat al simplului contact al subiectului cunoscător cu realitatea, iar
principalele ei caracteristici sunt următoarele:
este întâmplătoare, neselectivă, nesistematică şi insuficient controlată din
punct de vedere critic;
este fragmentară, nu reţine decât cazuri izolate, rupte de întregul
fenomenelor şi proceselor sociale;
este vagă şi imprecisă, deoarece se realizează îndeosebi sub influenţa
sentimentelor şi impresiilor;
este subiectivă, dominată de opiniile şi interesele observatorului;
este necritică şi nu poate fi repetată în acelaşi condiţii;
de cele mai multe ori, observaţia nu este înregistrată în momentul
realizării, ci reţinută în memorie, existând astfel pericolul de a pierde o mare parte
din informaţii.
Cele mai multe observaţii au un caracter spontan, prezintă un anumit interes pentru
viaţa cotidiană, dar ele sunt insuficiente pentru realizarea unor studii ştiinţifice. De aceea
este necesară trecerea la observaţia ştiinţifică (sistematică), observaţie realizată în mod
deliberat de către specialişti şi ale cărei note definitorii pot fi considerate, după cum
remarcă şi Henri H. Stahl (1974), următoarele:
 este fundamentată teoretic, are la bază o concepţie ştiinţifică despre lumea
înconjurătoare;
este sistematică şi integrală, vizând totalitatea aspectelor fenomenului sau
procesului studiat;
este metodică, condusă după anumite reguli;
este repetată şi verificată, asigurând un grad mare de obiectivitate în aprecierea
fenomenelor;
este analitică, procedează la descompunerea obiectului observat în elementele lui
componente şi apoi trece la evidenţierea întregului;
datele şi informaţiile rezultate în urma observaţiei sunt înregistrate într-o fişă de
observaţie, în vederea prelungirii lor ulterioare.
Trebuie subliniat faptul că, datorită specificului realităţii sociale în cercetarea
fenomenelor şi proceselor care o caracterizează, distincţia între observaţia spontană şi cea
ştiinţifică nu este uşor de făcut, de cele mai multe ori observaţia nesistematică fiind
identificată cu o cunoaştere veritabilă a realităţii sociale.

4.3. Tipuri de observaţie

Numeroşi autori au încercat să găsească diferite criterii de clasificare a procedeelor
de aplicare a metodei observaţiei, care au dat tot atâtea tipuri de observaţie.
Madeleine Grawitz în Methodes des sciences sociales (1972), pornind de la criteriul
sistematizării, delimitează trei tipuri de observaţie: nonsistematizată, elaborată (sau
sistematizată) şi întărită, la care adaugă un al doilea criteriu, posibilitatea de cuantificare,
după care se disting două tipuri de observaţie: calitativă (pe care o recomandă în studiul
fenomenelor complexe) şi cantitativă (care permite generalizarea statistică).
După alţi autori, observaţia se împarte în observaţie controlată şi observaţie
necontrolată, observaţie participativă şi observaţie nonparticipativă, observaţie directă şi
observaţie indirectă, slab structurată şi puternic structurată, observaţie de teren şi
observaţie de laborator etc.
Lazăr Vlăsceanu (1986, p. 213) evidenţiază faptul că observaţia se diferenţiază în
funcţie de obiectul cererii, tehnica de înregistrare aplicată şi poziţia observatorului,
variante din combinarea cărora rezultată trei tipuri de observaţie: structurată,
nedistorsionată şi participativă.
Exemplele pot continua, însă noi ne vom opri doar asupra câtorva din criteriile de
clasificare a observaţiei, mai des utilizată în cercetările sociologice.
Astfel:
a) După gradul de structurare, observaţia poate fi nestructurată (sau slab
structurată) şi structurată.
Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se realizează fără a se urmări
anumite direcţii de observare şi se întâlneşte atât în cercetările de teren, cât şi în studiile
de laborator.
Metoda a fost aplicată în monografiile realizate de Dimitrie Gusti, iar Henri H. Stahl
realizează o excelentă descriere a sa în lucrarea Tehnica monografiei sociologice (1934).
Observaţia se realizează fără a avea o schemă dinainte stabilită, o serie de categorii
sau ipoteze specifice, ele urmând a fi elaborate pe parcursul cercetării sau la sfârşitul
acesteia. Rezultatul unei astfel de observaţii este, fie o descriere, fie o explicaţie cât mai
complexă a fenomenului studiat.
 Observaţia structurată, ca şi cea nonstructurată, se poate aplica în cercetările de
teren, dar şi în studiile de laborator. Ea presupune existenţa unei grile de categorii şi
ipoteze dinainte stabilite, observaţia realizând, fie clasificarea datelor, a materialului
obţinut, în respectivele categorii, fie testarea ipotezelor. Septimiu Chelcea (1998) înţelege
prin aceste categorii de observaţie „clase de fapte şi fenomene omogene, în care sunt
reuniţi indicatori relevanţi şi care permit, prin codificare, analiza statistică a proceselor şi
relaţiilor sociale”.
b) După gradul de implicare a cercetătorului în sistemul studiat, observaţia poate fi
neparticipativă (sau externă) şi participativă (sau coparticipativă).
Observaţia neparticipativă (sau externă) indică situarea observatorului în afara
sistemului sau grupului supus observaţiei, rolul său de martor la tot ceea ce se întâmplă;
ea este recomandată în cazurile în care este dificil accesul cercetătorului în colectivitatea
care urmează a fi studiată (spre exemplu, instituţiile politice, religioase, militare etc.).
Observatorul nu perturbă în nici un fel desfăşurarea normală a activităţii grupului
observat, obiectivitatea şi neutralitatea lui fiind, astfel, garantate în mare măsură. În
schimb, este dificilă realizarea unei observări continue, pe timp îndelungat, fapt pentru
care se procedează la o selecţie, o limitare, doar asupra unor aspecte exterioare, de
suprafaţă, ale grupului respectiv.
Observaţia neparticipativă este întâlnită, cu precădere, în studiile realizate în
laborator.
Observaţia participativă (sau coparticipativă) presupune din partea observatorului
a lua parte conştient şi sistematic la viaţa grupului studiat, deci presupune integrarea
acestuia în cadrul grupului şi ea este specifică cercetărilor de teren. Cercetătorul poate
îndeplini în cadrul acestui tip de observaţie mai multe roluri (S. Chelcea, 1998), şi
anume:
• totalmente participant (cercetătorul ascunde rolul său de observator şi se integrează
în colectivitatea studiată cât mai mult posibil);
• participant ca observator (îşi dezvăluie rolul de cercetător, dar timpul său este
consacrat, în special, activităţilor grupului);
• observator ca participant (reduce aceste activităţi în favoarea cercetării propriu-
zise);
• totalmente observator (nu se implică în viaţa grupului şi nu intervine în
desfăşurarea fenomenelor studiate).
Observatorul este privit ca un membru al grupului şi, ca urmare, ceilalţi membri ai
grupului nu manifestă nici un fel de reţineri faţă de acesta, iar observarea fenomenelor şi
proceselor sociale se realizează în mod natural.
Acest tip de observaţie prezintă unele avantaje, iar cel mai important este faptul că
face posibilă pătrunderea în profunzime, surprinderea resorturilor intime ale vieţii
grupului şi se poate realiza un timp mai îndelungat. În schimb, există riscul perturbării
activităţii normale a grupului şi alterării neutralităţii şi obiectivităţii cercetătorului, printr-
o identificare prea mare a acestuia cu grupul observat.
Observaţia participativă este considerată o observaţie calitativă, preocupată în
special de culegerea datelor concrete, are un caracter descriptiv, de redare cât mai fidelă
şi completă a situaţiilor, fenomenelor şi faptelor sociale, în desfăşurarea lor naturală.
c) În funcţie de durata observaţiei, putem distinge observaţia continuă şi cea
instantanee (sau eşantionată).
 Observaţia continuă se desfăşoară vreme îndelungată, permiţând surprinderea
grupului supus observaţiei într-o varietate de situaţii, ipostaze şi manifestări; este posibil
de realizat, în special ca observaţie participativă.
Observaţia continuă se referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi şi doar
la anumite aspecte ce o caracterizează, deoarece este imposibil să cuprinzi într-un fapt de
observaţie toate elementele specifice acelei colectivităţi sau unui individ. În consecinţă,
este o observaţie dificil de realizat, destul de costisitoare şi, de obicei, se recurge la
selectarea unităţilor semnificative care urmează a fi studiate.
Observaţia instantanee (sau eşantionată) se bazează pe tehnica sondajului, este un
fel de fotografiere a grupului la un anumit moment. Ea este relativ comodă, uşor de
realizat, fără perturbarea comportamentului celor studiaţi, dar prezintă riscul de a
surprinde grupul într-o situaţie atipică, ce nu caracterizează comportamentul obişnuit.
Septimiu Chelcea (1998) subliniază că „marele avantaj” pe care îl oferă utilizarea
acestui tip de observaţie îl constituie posibilitatea de a „stabili lista operaţiilor ce se
efectuează şi ponderea fiecărei operaţii”, precum şi compararea a „ceea ce efectiv se face
cu ceea ce este prevăzut a se face”. Desigur, toate acestea se pot obţine cu un anumit grad
de precizie, considerat acceptabil până la valoarea de 0,05%, dacă avem în vedere
următoarea formulă de calcul:
P2 = 4 × [(1 – p) : (N. p)],
unde P este gradul de precizie, p reprezintă procentul operaţiilor stabilit prin observaţii
anterioare, iar N este numărul de observaţii efectuate.
Dacă dorim să stabilim numărul de observaţii necesare, plecând de la un anumit
grad de precizie (de obicei 0,05), formula apare sub forma:
N = (4 : P2) · [(1 – p) : p].
Fixarea intervalelor de timp dintre două observaţii instantanee depinde de mai mulţi
factori, şi anume: ponderea operaţiilor în cadrul elementelor etc. În final se completează o
fişă de observaţie, care cuprinde, pe lângă elementele de mai sus (precizia, numărul
observaţiilor, conţinutul observaţiei etc.) şi unele informaţii suplimentare, cu rol
explicativ.
d) Luând în considerare natura observaţiei realizate, modul cum se ţin datele şi
informaţiile despre realitatea supusă investigaţiei, întâlnim observaţia directă şi cea
indirectă.
Observaţia directă este cea obişnuită, realizată de către observatorul calificat din
punct de vedere profesional şi nu presupune decât existenţa simultană atât a obiectivului
observaţiei cât şi a observatorului.
Observaţia indirectă presupune şi ea o relaţie între observator şi obiectul
observaţiei, cu singura precizare că acest obiect, în realitate, doar intermediază legătura
dintre observator şi realizarea socială. Pentru a înţelege mai bine, când vorbim de
observaţie indirectă ne referim la observarea unor obiecte materiale, a unor documente
sociale care ne pot da informaţii despre un aspect al vieţii sociale trecute sau la care nu
avem acces în mod direct, observaţia opiniilor subiecţilor sau reacţiilor acestora etc.
e) În fine, în funcţie de gradul de extensiune şi de profunzime al observaţiei putem
distinge observaţia extensivă şi cea intensivă.
Observaţia extensivă vizează un număr mare de aspecte ce compun realitatea
socială supusă investigaţiei şi permite identificarea şi inventarierea lor; este mai mult o
prospectare a acestora decât o investigare temeinică a lor. De fapt, aceasta permite
selectarea aspectelor semnificative, asupra cărora cercetătorul trebuie să se concentreze
ulterior şi să realizeze o observaţie în profunzime, intensivă.
Deci, putem spune că observaţia intensivă se opreşte asupra unui număr redus,
selectat, de aspecte ale aceleiaşi realităţi, aspecte observate în mod continuu, constant şi
timp îndelungat. Astfel, obiectul observat este surprins într-o multitudine de ipoteze,
eliminându-se riscul de a surprinde grupul într-o situaţie accidentală, care nu îl
caracterizează. Dar, necesitatea realizării continue şi în timp îndelungat a acestui tip de
observaţie, sunt motive pentru care observaţia intensivă nu este foarte mult utilizată în
investigaţiile sociologice, preferându-se alte tipuri de observaţie, de exemplu cea
instantanee, care permite obţinerea rapidă a informaţiilor.

4.4. Regulile observaţiei

Indiferent de tipul de observaţie utilizat, cercetătorul trebuie să-şi pună o serie de
întrebări, cum ar fi: ce anume trebuie observat, cum se înregistrează faptele de observaţie,
care este relaţia adecvată ce trebuie să se stabilească între observator şi obiectul observat
etc. Mai mult decât atât, este necesar ca observatorul să respecte o serie de reguli, în
vederea realizării unei observaţii riguroase, ştiinţifice. Theodore Calpow (după S.
Chelcea, 1998) aprecia că putem include între aceste reguli următoarele aspecte:
• înainte de începerea observaţiei propriu-zise, cercetătorul trebuie să se
familiarizeze cu obiectele cercetării;
• tehnicile de observare şi procedeele de notare a faptelor de observare trebuie
formulate cu precizie;
• observatorul trebuie să noteze faptele de observaţie, în limita posibilităţilor, la faţa
locului, pe teren;
• notele de observaţie nu trebuie să continue să conţină opiniile, părerile personale şi
remarcile cercetătorului; acestea pot fi trecute separat, într-o altă rubrică sau în fişa de
observaţie;
• notele de observaţie trebuie revăzute, adăugite şi corectate, în funcţie de situaţie;
• observarea trebuie să se realizeze continuu şi sistematic, urmărind obiective precis
formulate;
• faptele de observaţie trebuie luate aşa cum sunt, cum se manifestă ele, în totalitatea
lor şi în interrelaţia în care se manifestă şi se produc;
• pentru ca observaţia să aibă valoare ştiinţifică, ea trebuie să aibă ca bază o
pregătire teoretică profundă, un cadru teoretic care să o ghideze, iar datele obţinute să fie
bine grupate şi sistematizate etc.
Observaţia nu este o simplă metodă care ne dă imaginea la un moment dat a
realităţii, ea este mai mult decât atât, este o metodă care conduce la cunoaşterea şi
înţelegerea acestei realităţi, la surprinderea dar şi la explicarea celor observate.

4.5. Avantajele şi dezavantajele metodei observaţiei

Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) subliniază avantajele metodei
observaţiei:
– prin comparare cu ancheta sau cu studiul documentelor atunci când se studiază
comportamentul nonverbal se consideră că înşelarea deliberată, ca şi erorile datorate
memoriei fac din datele obţinute prin metodele interogative „informaţii de mâna a doua”,
înregistrându-se comportamentele individuale şi comportamentele colective chiar în
momentul desfăşurării lor;
– faţă de experiment observaţia înregistrează comportamentele în condiţiile
naturale de desfăşurare a lor, în plus observaţia fiind slab reactivă, în comparaţie cu
experimentul sau cu ancheta pe bază de chestionar sau de interviu. Aceasta nu înseamnă
însă că anumite procedee de observare nu induc modificări ale comportamentelor
persoanelor studiate, dar se poate aprecia că observaţia elimină în bună măsură
artificializarea studiului vieţii sociale;
– spre deosebire de anchetă sau de experiment, metoda observaţiei are avantajul de a
permite analize longitudinale, prin înregistrarea comportamentelor sau mediului un
timp mai îndelungat, luni sau ani de zile, dacă ne referim cu precădere la observaţia
participativă.
Asemenea oricărei alte metode din ştiinţele socio-umane, observaţia are şi
dezavantaje evidenţiate tot de către Kenneth D. Bailey (1982, apud Chelcea):
– un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării;
– dificultăţi de cuantificare;
– limitarea la studiul unor eşantioane mici;
– dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenţii guvernamentale, servicii
secrete, cluburi selecte etc.) şi de a studia comportamente intime (de exemplu,
comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin
metoda observaţiei).

5. EXPERIMENTUL PSIHOSOCIOLOGIC

5.1. Scurt istoric al metodei experimentale

5.2. Specificul metodei experimentale. Definiţii
5.3. Concepte de bază în metodologia experimentului psihologic
5.4. Tipuri de experiment
5.4.1. Experimentul de laborator
5.4.2. Experimentul natural
5.6. Etapele cercetării experimentale

5.1. Scurt istoric al metodei experimentale

În 2010, comunitatea ştiinţifică a sărbătorit 150 de ani de la momentul considerat
drept începutul psihologiei ştiinţifice, moment important nu numai pentru psihologie, dar
şi pentru celelalte ştiinţe din aria social-umanului care împărtăşesc multe din dificultăţile
date de specificul obiectului lor de studiu. Aşadar, vom face o scurtă trecere în revistă a
momentelor importante din dezvoltarea metodei experimentale în psihologie şi
sociologie, momente care reprezintă, în egală măsură, paşi în dezvoltarea celor două
discipline ca ştiinţe.
Scurt istoric al metodei experimentale în psihologie
 Anul 1860, când este publicată lucrarea „Elemente de Psiho-fizică” a lui Gustav
Fechner, este considerat de mulţi istorici ca fiind anul ce marchează începutul psihologiei
ştiinţifice, înţelegând prin aceasta, momentul în care psihologia pune în evidenţă
cunoaşterea psihicului uman prin metodele ştiinţelor naturii. Ceea ce l-a preocupat pe
Fechner a fost studierea legăturii dintre minte şi spirit, declarând că „sarcina nu este
aceea de a găsi o metodă de măsurare a minţii, ci mai degrabă aceea de a căuta relaţii
funcţionale între psihic şi fizic care ar putea exprima în mod corect interdependenţa lor
generală.” (apud Bunn, G., 2010, p. 966).
În 1875, Wilhelm Wundt, la un an după publicarea „Principiilor de Psihologie
Fiziologică”, înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală la Leipzig şi, în
acelaşi an, ia naştere primul laborator de psihologie din cadrul Universităţii Harvard fondat
de William James.
În 1898, Charles Myers, William McDougall and W.H.R. Rivers pun bazele unui
laborator de psihologie experimentală în arhipelagul Torres Straits, considerată de
Graham Richards ca momentul de „pierdere a inocenţei metodologice a psihologiei”
(Richards, G., 2010, p. 983). Acest experiment, derulat sub egida Universităţii
Cambridge, a devenit între timp unul dintre cele mai utilizate exemple de erori
metodologice care pot apărea în cadrul unei cercetări.
1903 este anul în care I.P. Pavlov propune ştiinţei vestice conceptul de reflex
condiţionat, iar în 1913, J.B. Watson publică „Psihologia văzută de un behaviorist”. În
1935, faimosul experiment al lui J. R. Stroop demonstrează interferenţele asupra atenţiei,
iar analiza behavioristă este lansată de B.F. Skinner în 1938.
Un experiment celebru al anilor '50 este cel al lui George Miller legat de numărul
magic al memoriei de scurtă durată: „7+/-2” din 1956.
În anii '60 se remarcă printre alte cercetări aceea a lui Stanley Milgram legată de
obedinţa în faţa autorităţi (1963), iar anii '70 sunt marcaţi de studiile asupra
ataşamentului, Mary Ainsworth derulând cercetări asupra patternurilor de ataşament ale
copiilor faţă de îngrijitori.
După anii 90, cercetarea în domeniul psihologiei începe să fie dominată de
combinarea metodei experimentale cu imagistica cerebrală, biologia moleculară şi
farmacologie.
Scurt istoric al metodei experimentale în sociologie
Prima cercetare de anvergură în domeniul sociologiei (al micro-sociologiei) se
produce abia în anii ’20 şi are la bază experimentele efectuate de E. Mayo de la
Universitatea Harvard. Rezultatul acestor cercetări a fost expus pe larg, în anul 1939, de
către J.F. Roethlisberger şi W.J. Dickson în lucrarea Management and Worker
(Cambridge, Mass., 1939). Cercetările s-au efectuat pe un grup de muncitori.
Astfel, un grup de muncitori a fost introdus în ceea ce s-a numit test-room (sala de
testare), după care s-au înregistrat toţi parametrii: convorbirile dintre subiecţii
experimentului, produsele efectuate, randamentul, timpul etc. La fel de riguroase s-au
dovedit şi cercetările pe tema liderităţii legate de numele lui K. Lewin sau cele
sociometrice, puse la punct de către J.L. Moreno.
Multă vreme însă, sociologia nu a putut îndeplini această cerinţă. Ea a pornit de la
datele acumulate în alte domenii (istoric, etnografic etc.), fiind astfel o ştiinţă
„suprapusă”, după formularea lui T. Herseni, „cu sarcina de a prelucra şi teoretiza într-o
nouă perspectivă, cea integralistă, rezultatele, în general parţiale, descriptive şi
constatative ale cercetărilor din alte domenii ştiinţifice” (T. Herseni, 1982). Preocupările
pentru cercetarea ştiinţifică totuşi n-au lipsit (Monografiile lui Le Play, de pildă), dar
marii sociologi clasici: F. Tonnies, F. Giddings, E. Durkheim, M. Weber etc. nu au fost
cercetători de teren, în sensul actual al cuvântului, ci doar mari cunoscători ai realităţii
sociale pe baza unei documentări neobişnuite şi a unei capacităţi, la fel de neobişnuită, de
înţelegere şi de interpretare a datelor existente. Cercetarea lor a rămas „de cabinet” (de
bibliotecă, arhivă etc.).
Macrosociologia rămâne şi azi „de cabinet”, nu şi micro-sociologia, care este
experimentală şi „nord-americană”.

5.2. Specificul metodei experimentale. Definiţii

Metodă de cercetare strâns legată de metoda observaţiei este experimentul
psihosociologic (definit deseori ca „observaţie provocată”).
Manifestările fenomenelor sociale sunt observate şi descrise pentru ca, în final,
datele de observaţie să fie integrate în sisteme teoretice explicative.
Leon Festinger defineşte experimentul ca fiind „observarea şi măsurarea efectelor
manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie
în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la
minimum.” (Festinger L. şi Katz D., „Les méthodes de recherche dans les sciences
sociales” (1963), după Mielu Zlate, „Introducere în psihologie”, Editura Polirom, Iaşi,
2000). Sunt subliniate în această definiţie două caracteristici esenţiale ale experimentului:
− experimentul este observaţie provocată;
− experimentul presupune măsurarea efectelor manipulării variabilei independente
asupra variabilei dependente într-o situaţie experimentală controlată.
Definind experimentul ca o „observaţie provocată” apar necesare următoarele
precizări: la fel ca şi în cazul observaţiei, experimentul presupune urmărirea, respectiv
înregistrarea, obiectivă şi sistematică a manifestării fenomenelor sociale; spre deosebire
însă de metoda observaţiei, experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului, şi
anume:
− experimentatorul provoacă intenţionat fenomenul;
− „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi factori ce pot perturba
cercetarea – în afara variabilelor manipulate de cercetător, se urmăreşte ca alţi
factori ce intervin în situaţia experimentală să rămână constanţi, să fie controlaţi;
− cercetătorul poate modifica condiţiile de manifestare a fenomenelor pentru a
sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale;
− compară efectele obţinute la grupul experimental (în care se intervine prin
introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la grupul martor („grupul
de control”, în care nu acţionează variabila independentă).
Este evident, în acest sens, că spre deosebire de metoda observaţiei, în experimentul
psihosociologic cercetătorul este cel ce provoacă producerea fenomenelor sociale cu
scopul de a le înregistra şi explica prin identificarea relaţiilor cauzale.
Condiţia esenţială a experimentului constă în parcurgerea unor etape sistematic
avute în vedere, astfel încât să asigure maximum de obiectivitate şi consistenţă în
rezultatele obţinute.
 Manifestările fenomenelor sociale şi psihice sunt observate şi descrise, pentru ca, în
final, datele de observaţie să fie integrate în sisteme teoretice explicative.
Ernest Greenwood defineşte experimentul ca fiind „verificarea unei ipoteze
încercând a pune doi factori în relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor
contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în afara celui ce interesează, acesta
din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic” (Greenwood, E. 1945, după S.
Chelcea, 1998).
În cercetarea psihosociologică, valoarea metodei experimentale este dată de
capacitatea acesteia de verificare a ipotezelor cauzale. Metoda experimentală se fondează
pe teorie şi are drept scop verificarea ipotezelor cauzale. A ne opri însă la această remarcă
presupune a indica genul proxim, fără a arăta şi diferenţa specifică, deoarece „verificarea
ipotezelor” este scopul oricărei metode de cercetare sociologică, nu doar a metodei
experimentale. Specificul experimentului constă în posibilitatea de a controla situaţiile
experimentale (de a controla factorii introduşi în experiment, de a menţine constanţi sau
de a elimina alţi factori exteriori experimentului).
O definiţie cuprinzătoare a metodei experimentale este dată de Septimiu Chelcea:
„În ştiinţele socio-umane experimentul psiho-sociologic constă în analiza efectelor
unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie
controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale” (S. Chelcea, 1998).
În definiţiile reproduse apare unanim acceptată ideea intervenţiei active a
experimentatorului, deşi se poate afirma că manipularea efectivă a variabilelor de către
cercetător este caracteristică anumitor tipuri de experimente (în cazul experimentului
natural, nu cercetătorul este cel care provoacă fenomenele – acestea sunt determinate de
cauze naturale).

5.3. Concepte de bază în metodologia

experimentului psihosociologic
Vom defini, în continuare, noţiunile de: variabilă (independentă, dependentă),
control, grup (experimental, „martor”), moment experimental, situaţie experimentală, –
care constituie concepte de bază în metodologia experimentului (după Septimiu Chelcea,
1998):
– Variabilă. Leslie Kish stabileşte patru categorii de variabile: explicative
(experimentale, interne), exterioare controlate, exterioare necontrolate şi exterioare
necontrolate care dau erori întâmplătoare (după Septimiu Chelcea, 1998).
Variabilele explicative se clasifică în variabile independente şi variabile
dependente. Variabilele independente sunt cele introduse deliberat de cercetător în
experiment pentru a produce variaţia celor dependente. Variabilele dependente sunt
variabilele ale căror modificări (ca urmare a acţiunii asupra lor a variabilelor
independente) sunt observate şi înregistrate de cercetător. Sunt „dependente” deoarece
valorile pe care le vor lua în cursul experimentului depind de factorii introduşi de
cercetător.
În experiment, în afara variabilelor explicative (independente şi dependente), pot
interveni şi alţi factori (variabile exterioare) care:
a) fie sunt menţinuţi constanţi, sunt controlaţi (variabile exterioare controlate);
b) fie sunt factori necontrolaţi care pot introduce erori sistematice (variabile
exterioare necontrolate);
c) fie sunt factori care generează erori aleatoare a căror influenţă se anulează
reciproc (variabile exterioare necontrolate care dau erori întâmplătoare).
– Controlul reprezintă elementul specific al metodei experimentale. Controlul
vizează întreaga situaţie experimentală: controlul acţiunii variabilei independente
asupra variabilelor dependente; controlul variabilelor exterioare (fie prin menţinerea
lor constantă, fie prin eliminare). Totodată, controlul se referă şi la modul de constituire a
grupelor experimentale şi „martor”, pentru a fi posibilă, în final, compararea lor.
Controlul este elementul indispensabil metodei experimentale definind specificul şi
gradul de fidelitate al acesteia.
– Grupul. În experimentul din ştiinţele socio-umane distingem între: grupul
experimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora vor acţiona variabilele
pe care cercetătorul le introduce în mod deliberat – variabile independente) şi grupul de
control (sau grupul „martor” – asupra căruia nu acţionează variabila independentă, el
asigurând comparabilitatea rezultatelor).
– Momentul experimental reprezintă momentul în care se măsoară variabila
dependentă: înaintea acţiunii asupra lor a variabilei independente (t1) şi după introducerea
variabilei independente (t2).
Achim Mihu evidenţiază şi apariţia unui moment intermediar (th): „Perioada de timp
în care grupul experimental este pregătit pentru a i se introduce variabila independentă”
(Achim Mihu, 1973).
– Situaţia experimentală „cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal
ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de
înregistrare a reacţiilor etc.), precum şi condiţiile în care se desfăşoară experimentul” (S.
Chelcea, 1998).
În funcţie de tipul de experiment, distingem între situaţii experimentale naturale (în
cazul experimentului natural – situaţia experimentală fiind reprezentată de însăşi viaţa
socială) şi situaţii experimentale artificiale, create de cercetător (în cazul experimentului
de laborator).

5.4. Tipuri de experimente

În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor de clasificare a
experimentului psihosociologic. Cele mai răspândite tipuri de experimente, regăsite la
majoritatea autorilor – pe care le vom discuta în continuare – sunt: experimentul de
laborator şi experimentul natural.

5.4.1. Experimentul de laborator

Acestui tip de experiment îi este caracteristică situaţia artificială în care se
realizează cercetarea. Subiecţilor aleşi în experiment le este creată o ambianţă artificială;
aceştia ştiu că sunt obiectul unei cercetări şi cunosc caracterul artificial al experimentului.
Experimentul de laborator, în afară de situaţia artificială de desfăşurare a
experimentării, impune rigurozitate, care se manifestă sub forma controlului variabilelor
cercetate (explicative – independente şi dependente), manevrate deliberat de cercetător,
dar şi controlul factorilor exteriori, perturbatori, a căror acţiune este minimalizată de către
experimentator – fie prin menţinerea lor constantă, fie prin eliminarea acestora – pentru a
fi posibilă cunoaşterea exactă a raporturilor de cauzalitate dintre variabilele cercetate.
Experimentul de laborator trebuie să satisfacă unele cerinţe metodologice – după
Mihai Golu (2000):
a) delimitarea exactă a condiţiilor, care trebuie să se menţină constante de cele
modificabile;
b) formularea cu exactitate a obiectivelor şi ipotezelor;
c) repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori de câte ori este
necesar pentru obţinerea datelor necesare confirmării sau infirmării ipotezelor şi să poată
fi reprodus şi de altcineva, pentru compararea şi testarea concluziilor şi generalizărilor
formulate pe baza lui)”, (Golu Mihai, 2000).
 De asemenea, importantă este şi problema participării la experiment: cercetătorul
trebuie să câştige încrederea subiecţilor participanţi la experimentele de laborator şi să-i
motiveze – tocmai datorită faptului că aceştia nu-şi vor desfăşura anumite activităţi
(comportamente, reacţii) în mediul lor natural de viaţă. Pregătirea subiecţilor, prin
explicarea scopului cercetării şi a condiţiilor în care se va desfăşura, reprezintă o etapă
importantă a realizării experimentului de laborator. Este necesar, în acest sens, un instructaj
corect, pentru ca fiecare subiect să înţeleagă specificul situaţiei experimentale şi ceea ce
are de făcut într-o astfel de situaţie „supravegheată”, controlată de experimentator.
În consecinţă, experimentul de laborator presupune un cadru artificial (situaţie
experimentală artificială) şi control deplin al variabilelor pentru asigurarea fidelităţii
măsurării şi expunerii rezultatelor experimentului. Din aceste sublinieri decurg, de fapt,
avantajele experimentului de laborator: controlul variabilelor (manipularea variabilelor
explicative, pe de o parte, şi menţinerea constantă a acţiunii factorilor exteriori, pe de altă
parte); măsurare cu grad mare de precizie şi rigurozitate oferită tocmai de situaţia
experimentală artificială. Totodată, experimentul de laborator presupune producerea de
către cercetător a fenomenului studiat, în conformitate cu obiectivele şi ipotezele
cercetării, fără să mai fie necesară aşteptarea apariţiei fenomenului în cadrul natural.
Deşi scopul experimentului de laborator este acela de a crea o situaţie experimentală
cât mai asemănătoare cu situaţiile reale, artificialitatea ridică o serie de probleme:
„ruperea” subiectului de cadrul lui natural şi introducerea într-un mediu nou, artificial –
ceea ce poate crea o discrepanţă între comportamentul în condiţii normale, naturale şi
comportamentul în condiţii artificiale al subiectului; prezenţa experimentatorului sporeşte
gradul de artificialitate a situaţiei experimentale: el poate sugera involuntar ce aşteaptă de
la subiecţi sau subiecţii îşi modifică reacţiile pentru a nu se prezenta într-o lumină
nefavorabilă lor în faţa experimentatorului.
Toate aceste „inconveniente” pe care le presupune experimentul de laborator şi care
decurg din artificialitatea situaţiei experimentale sunt eliminate de experimentul natural,
asupra căruia ne vom opri în continuare.

5.4.2. Experimentul natural

Experimentul natural presupune desfăşurarea lui în situaţii sociale reale. Subiectul
nu mai este „rupt” de mediul social-ambiental natural, participarea subiecţilor la
experiment este determinată tocmai de situaţia socială concretă, iar cercetătorul nu
influenţează, prin prezenţa sa, situaţia experimentală.
Experimentul natural, desfăşurându-se în condiţii sociale reale (naturale), se
aseamănă cu cercetarea sociologică de teren (de aceea este numit şi experiment de teren),
elementul specific constituindu-l acţiunea variabilei independente asupra variabilei
dependente (într-o situaţie reală, naturală). Frecvent, experimentele naturale sunt aplicate în
mediul şcolar: modificarea programei de învăţământ, introducerea unui procedeu nou de
predare sau de examinare a elevilor etc.
Maurice Duverger distinge următoarele forme ale experimentului de teren:
experimentul pasiv şi experimentul activ (Maurice Duverger, 1961, după S. Chelcea, 1998).
În cazul experimentului de teren pasiv cercetătorul observă şi înregistrează schimbările
intervenite într-o colectivitate fără să manevreze variabilele cercetării („observaţie
provocată”) sau caută să stabilească relaţiile dintre factorii care au produs o anumită
situaţie – analizăm consecinţele unui factor care a acţionat, dar care nu a fost introdus
deliberat în vederea cercetării (experimentul ex post facto).
Experimentul de teren activ poate fi, la rândul lui, de două tipuri: experimentul activ
direct şi experimentul activ indirect. În cazul experimentului activ direct factorii
experimentali sunt introduşi de cercetător (de ex. experimentul psihopedagogic), în timp
ce experimentul activ indirect presupune generarea factorilor experimentali de o situaţie
naturală, întâmplătoare, imprevizibilă (inundaţii, secetă, incendiu, cutremur de pământ
etc.) – efectele sociale ale unor evenimente naturale devin obiect de studiu. Trebuie
subliniat faptul că experimentul activ indirect vizează consecinţele modificărilor produse
independent de cercetare şi experimentator; astfel, controlul variabilelor cercetării este dacă
nu imposibil cel puţin extrem de dificil de realizat.
Este recomandat ca, atunci când este posibil, o problemă psihosocială să fie
analizată atât prin experimentul natural cât şi prin experimentul de laborator, ţinând cont
că avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de experimente sunt reciproce:
experimentul de laborator permite controlul riguros al variabilelor (ceea ce constituie un
real avantaj), însă presupune o situaţie experimentală artificială; experimentul de teren
are tocmai avantajul de a păstra neschimbate condiţiile naturale ale fenomenului cercetat,
însă întreaga situaţie experimentală este greu de controlat (izolarea variabilelor
experimentale şi menţinerea constantă a variabilelor externe, în condiţii naturale este
extrem de greu de realizat).

5.5. Distribuirea aleatorie

„Procedura de distribuire aleatorie îşi propune să împartă la întâmplare impactul
variabilelor necontrolate (într-un mod cât se poate de unitar) asupra subiecţilor, astfel
minimizând şansele ca aceste variabile să distorsioneze rezultatele experimentului”
(Shadish, Cook, & Campbell, 2002, apud Bernstein, Penner, Clarke-Stewart & Roy,
2008). Practic, cercetătorul distribuie subiecţii în grupul de control şi în grupul
experimental la întâmplare. Ceea ce el urmăreşte este să aibă grupuri comparabile atât din
punctul de vedere al unor variabile predictibile precum raportul bărbaţi/ femei, categoriile
de vârstă, nivelul de educaţie etc., dar şi din punctul de vedere al altor variabile care pot
exista fără ca ele să fie luate în considerare şi, de aici, greu de controlat. Tocmai de aceea,
soluţia la această dificultate este recurgerea la hazard, sperând că în acest mod subiecţii
vor fi distribuiţi în cele două eşantioane într-un mod cât mai apropriat de componenţa
populaţiei din care ei fac parte. Aceasta procedură are scopul de:
a reduce riscul manipulării componenţei grupurilor astfel încât ipotezele
cercetării să fie confirmate dintr-o eroare/ prejudecată metodologică;
a distribui, pe cât posibil, în mod egal acţiunea variabilelor necontrolate din
cadrul experimentului care pot denatura rezultatele.
Un exemplu concludent de utilizare a aceastei maniere poate fi utilizarea sa în
testarea efectelor unui nou medicament; va fi foarte dificilă izolarea variabilelor cercetării
dar, mai ales, minimizarea acţiunii variabilelor necontrolate. În acest caz, ceea ce se poate
face ca măsură de protecţie este alegerea la întâmplare a subiecţilor ce urmează să
participe în experiment, în grupul experimental şi în cel de control, fără ca aceştia să ştie
cine va beneficia de administrarea medicamentului şi cine va primi placebo (procedura
aceasta se numeşte blind =„în orb”). Pentru ca riscul distorsiunii să fie şi mai mic, se
poate apela la procedura double-blind (în care nici participanţii, nici cercetătorii nu vor şti
care subiect din ce grup face parte).
La modul ideal, ceea ce un cercetător îşi doreşte este ca cele două grupuri, cel
experimental şi cel de control, să difere doar dintr-un singur punct de vedere şi anume
acela al acţiunii variabilei independente. Doar aşa, cercetătorul poate spera că schimbările
asupra variabilei dependente sunt determinate de acţiunea variabilei independente şi nu
de a celor necontrolate.
Binenţeles că şansele ca distribuirea aleatorie să eşueze există, dar sunt rare, motiv
pentru care cercetătorii iau în calcul şi această posibilitate. Daca toate exigenţele
discutate mai sus sunt îndeplinite şi toate măsurile de precauţie sunt luate în considerare,
avem şanse mari ca experimentul să reuşească, mai precis vom avea mai mult de 95%
şanse ca experimentul să stabilească o relaţie cauzală între două variabile.

5.6. Etapele cercetării experimentale în psiho-sociologie

La începutul realizării oricărui tip de experiment în psiho-sociologie, ca de altfel în
orice ştiinţă socială, trebuie să stabilim cu precizie etapele cercetării, după cum urmează:
Stabilirea temei de cercetare a obiectivelor cercetării şi a problemei;
Elaborarea ipotezei (sau a ipotezelor);
Stabilirea variabilelor experimentale (variabila independentă şi variabila
dependentă);
Stabilirea situaţiei experimentale;
Stabilirea subiecţilor în grupe experimentale şi de control;
Manipularea şi măsurarea variabilelor;
Prelucrarea datelor experimentale;
Redactarea raportului de cercetare.
În realizarea etapelor cercetării experimentale se va pune accentul pe momentele
specifice metodei experimentale, fără a zăbovi pe etapele clasice ale unei cercetări
sociologice, desfăşurate prin utilizarea şi a altor metode de cercetare (de exemplu, prin
ancheta pe bază de chestionar, interviu etc.). Aşadar, orice cercetare sociologică se
derulează prin parcurgerea unor momente cheie, experimentul distingându-se prin câteva
etape specifice:
a) Stabilirea temei de cercetare, a obiectivelor cercetării şi a problemei. Cu acest
pas începe orice cercetare psihosociologică, deci şi experimentul. Alegerea temei de
cercetare se face în funcţie de necesităţile practicii, de cea a dezvoltării ştiinţei, dar nu
numai. Nu trebuie omişi nici factorii de natură ştiinţifică, socială sau personală, care pot
modifica (sau nu) rezultatele experimentului, ducând, în final, la verificarea ipotezelor
cauzale (la confirmarea sau infirmarea lor). Important este faptul că cercetătorul se
implică efectiv în desfăşurarea şi realizarea experimentului, gradul de implicare al
acestuia putându-l apropia sau, dimpotrivă, distanţa de problemele esenţiale ale societăţii
în care trăieşte. „Problema” este, aşadar, fie sugerată, fie gândită personal de către
cercetător, fie elaborată pe baza unei idei venite la întâmplare. Cel mai adesea însă,
problema de cercetat reprezintă rezultatul cunoaşterii ariei (temei) de cercetare dintr-un
anumit domeniu. Pentru un specialist, cunoaşterea ariei determină în final (după
efectuarea unui anumit tip de experiment) problemele rămase netratate. În acest caz,
stabilirea temei se face pornind de la o listă de teme netratate sau tratate prea puţin.
Urmează apoi:
 – alegerea temei celei mai importante din punct de vedere al semnificaţiei;
– analiza temelor deja abordate din punct de vedere al problemelor netratate (în
prelungire).
Oricum, în fixarea pe o anumită temă de cercetare, în stabilirea unei anumite
probleme, trebuie să ţinem seama de importanţa ei şi de posibilitatea de a o realiza sub
raport uman şi material.
De exemplu, în cazul cercetării grupurilor de muncă de către E. Mayo, problema a
fost „ordonată” de conducerea întreprinderii. În acel caz, problema era să se stabilească
parametrii optimi de luminozitate pentru a avea o productivitate maximă (cercetare care,
la rândul ei, a ridicat şi o altă problemă şi anume cea a relaţiilor dintre oamenii din
grupurile de muncă).
b) Elaborarea ipotezelor. Unele cercetări se referă la fenomene foarte noi, fapt
pentru care nu putem formula decât ipoteze vagi, caz în care cercetările se rezumă la
colecţii, descrieri de fenomene, colectare de date etc. Condiţia esenţială a elaborării unei
ipoteze este aceea de a avea semnificaţie pentru temă, fapt pentru care trebuie făcută
diferenţa între raţionamentul ipotetic general şi raţionamentul ipotetic utilizat în
cercetare. În finalul experimentului, ipoteza (sau ipotezele) de la care am pornit va fi
confirmată (sau infirmată).
c) Stabilirea variabilelor experimentale (sau explicative: variabila independentă şi
variabila dependentă). Alegerea variabilelor experimentale se va face în funcţie de:
– alegerea temei;
– stabilirea obiectivelor;
– elaborarea ipotezelor cercetării.
Variabila independentă acţionează asupra componentei „dacă”, iar variabila
dependentă acţionează asupra componentei „atunci” a ipotezelor. Pentru verificarea
aceloraşi ipoteze cauzale, pot fi alese mai multe variabile experimentale. Vorbim acum,
din nou, de priceperea şi intuiţia cercetătorului, care prin pregătirea sa teoretică, a
experienţei sale, prin condiţiile concrete de stabilire a experimentului, va şti să aleagă
acele variabile (independente şi dependente) care să acţioneze adecvat asupra conceptelor
reunite în ipoteza „dacă... atunci...”.
Un exemplu în acest sens sunt cercetările experimentale de tip sociometric,
efectuate pe grupuri de muncitori, în care s-a presupus că „dacă” vor fi scoase dintr-un
grup de muncitori „nodurile negative”, sau indivizii care, prin poziţia lor, creează situaţii
negative, „atunci” este de aşteptat ca randamentul în muncă să crească.
Însă, pentru asigurarea corectitudinii demersului cercetării experimentale se poate
recurge la pretestare (după S. Chelcea, 1982), care trebuie făcută pe un grup de subiecţi
foarte asemănători cu subiecţii participanţi la experimentul propriu-zis şi aceasta pentru
ca experimentatorul să se asigure că instructajul experimentului a fost corect recepţionat
de către fiecare din subiecţii implicaţi. Tocmai prin introducerea variabilei independente
în experiment se verifică recepţionarea corectă a instrucţiunilor de către subiecţii
experimentului, ceea ce înseamnă că cercetătorul trebuie să formuleze instrucţiunile clar,
precis, cu rigurozitate, pentru a se încredinţa că indicaţiile au fost pe deplin înţelese de
către subiecţi.
d) Stabilirea situaţiei experimentale. Se realizează în funcţie de stabilirea
variabilelor experimentale, ceea ce ne permite să optăm pentru alegerea unui experiment
de teren sau unul de laborator. În cazul experimentului de laborator, necesitatea organizării
unui laborator de psihosociologie rezidă în posibilitatea pe care acesta o oferă
cercetătorului de a produce, el însuşi, situaţia de observat, de a măsura cu rigurozitate
variabilele experimentale (datorită izolării fenomenelor) şi creării unui ansamblu de
aparaturi care să asigure obiectivitatea şi corectitudinea măsurării. Totodată, laboratorul
oferă cercetătorului (şi studenţilor) posibilitatea de a observa subiecţii în timpul derulării
experimentului, deci, în timpul rezolvării sarcinii experimentale, fără a fi observaţi, dar şi
să conducă direct activitatea acestora. În ceea ce priveşte experimentul de teren, vorbim
de înregistrarea comportamentelor, fără ca cercetătorii să fie observaţi.
e) Stabilirea subiecţilor în grupe experimentale şi de control. Subiecţii aleşi pentru
experiment trebuie să fie foarte asemănători cu subiecţii din grupul de control. Este vorba
despre o relativă omogenizare între unităţile sociale alese pentru experiment. De
exemplu, dacă se efectuează cercetări în întreprinderi şi stabilim o fabrică de confecţii ca
grup experimental, nu putem alege ca grup de control o fabrică de fontă. Vorbim deci, de
o omogenizare atât din punct de vedere uman (aceleaşi caracteristici fizice, vârstă, sex
etc.), cât şi din punct de vedere al condiţiilor externe (nivel de pregătire, educaţie, grad de
înzestrare, climat socio-profesional, material etc.).
Alegerea unităţilor experimentale şi de control se poate face prin intermediul
eşantionării sau prin aşa-numita selecţie conştientă.
f) Manipularea şi măsurarea variabilelor. Avem în vedere derularea cercetării în
vederea determinării valorilor (cantitative şi calitative) ale variabilelor dependente.
Această măsurare se face atât înainte de începerea experimentului propriu-zis, cât şi după
realizarea acestuia. Amploarea cercetării, metodele şi tehnicile utilizate diferă de la un
caz la altul, în funcţie de gradul de complexitate al proceselor de cunoaştere dintr-un
domeniu, a variabilelor dependente ca atare.
Manipularea variabilelor se referă la introducerea variabilei independente în funcţie
de natura specifică a procesului (faptului) social care se defineşte ca fiind variabilă
dependentă (aceasta este în relaţie directă cu ipoteze de la care s-a pornit). În manipularea
variabilelor, cercetătorul trebuie să ţină seama de:
– natura fenomenelor, care, în plan metodologic, pot avea funcţia de variabilă
independentă;
– modul în care controlez sistemul în care s-a introdus variabila independentă,
pentru ca acesta să fie ferit de influenţa altor factori de schimbare şi pe care nu le-am luat
în calcul în procesul de stabilire a variabilelor experimentale (de exemplu, cercetătorul
trebuie să aibă grijă ca subiecţii să nu ştie că sunt supuşi unui experiment, condiţie care,
de cele mai multe ori, creează cheia succesului experimentului);
– variabila independentă trebuie aleasă astfel încât să determine modificări reale în
structura psihosociologică a subiecţilor de acţiune.
A manipula înseamnă ca cercetătorul să urmărească desfăşurarea procesului
experimental, pentru ca pe parcursul derulării lui să poată introduce şi alţi stimuli, chiar
dacă aceştia, iniţial, nu au fost concepuţi ca fiind variabile independente (de schimbare).
Totodată, cercetătorul urmăreşte finalitatea actului experimental (o mai bună calitate a
actului muncii, a creaţiei etc.). El nu trebuie să manifeste rigiditate faţă de schemele
experimentale folosite ca atare, ci să aibă o viziune amplă asupra „jocului” experimental.
A manipula corect mai înseamnă şi a urmări dacă nu apar consecinţe negative în alte
planuri pe care cercetătorul nu le-a luat în considerare în schemele experimentale
elaborate (de exemplu, pot apărea consecinţe negative în planul vieţii psihosociale a
oamenilor, să le afecteze interesele, drepturile lor etc.).
După opinia lui Septimiu Chelcea (1998) cercetătorul poate manipula variabilele
prin:
 – instrucţiunile pe care le dă subiecţilor experimentali, diferite de instrucţiunile date
grupului, tocmai în vederea obţinerii de variaţii în îndeplinirea sarcinii experimentale;
– prin aprecierea superlativă a activităţii subiecţilor, procedeu denumit „raport fals”;
– prin folosirea de subiecţi „complici” şi limitarea comportamentelor.
Important este faptul că manipularea variabilelor presupune cu necesitate măsurarea
lor. Variabilele experimentale pot reprezenta:
– fie fenomene fizice, iar măsurarea lor se face cu ajutorul aparaturii psihometrice;
– fie procese psihice (elementare sau complexe) măsurate prin instrumente şi
aparate de înaltă fidelitate;
– fie fenomene psihosociale, care, de cele mai multe ori, nu se pot înregistra direct
şi imediat (de exemplu mentalităţi, conflicte etc.).
g) Prelucrarea datelor experimentale. După măsurarea variabilelor experimentale
se obţin valori ce urmează a fi prelucrate statistic. Această etapă este absolut necesară în
realizarea unui experiment, deoarece, în mod decisiv, ajută la verificarea (confirmarea
versus infirmarea) ipotezelor.
h) Redactarea raportului de cercetare. Acest raport se întocmeşte către cel care a
fixat problema de cercetat: fie către sponsorii cercetării (caz în care rezultatele
experimentului ocupă ponderea cea mai însemnată), fie publicului larg, mass-mediei,
specialiştilor, oamenilor de ştiinţă etc.

În concluzie:
Leslie Kish considera că variabilele întâlnite într-un experiment pot fi clasificate în
patru categorii:
a. Variabile explanatorii (experimentale, interne), care se diferenţiază în variabile
independente şi dependente.
Variabilele independente sunt date de factorii introduşi în experiment de cercetător
sau de alte instanţe (natură, societate) şi al căror parametri: valoare, intensitate, durată,
frecvenţă etc. se modifică în timp. Variabilele dependente iau valori diferite în urma
influenţei asupra lor a variabilelor independente. Atât variabilele independente, cât şi cele
dependente se supun legii conexiunii universale a fenomenelor; ele sunt dependente sau
independente doar raportate la planul experimental. Variabilele explanatorii pot fi
cantitative, cât şi calitative: sunt cantitative acele variabile ale căror valori, discrete sau
continue, pot fi ordonate de-a lungul unei singure dimensiuni (de exemplu, cooperarea,
conflictul etc.), iar variabilele calitative sunt neordonabile unidimensional (de exemplu,
profesiunile, apartenenţa politică etc.).
b. Variabilele exterioare controlate
Într-un experiment, în afara factorilor care îşi modifică parametrii, există o serie de
alţi factori, exteriori relaţiei presupuse între variabilele explanatorii, care sunt menţinuţi
constanţi, sunt controlaţi: variabilele exterioare controlate. Numărul variabilelor
exterioare care trebuie controlate este totdeauna mare. Dacă am încerca să vedem cum
influenţează coeziunea grupului (variabilă independentă) starea de sănătate mintală a
indivizilor (variabilă dependentă), o serie de factori legaţi de condiţiile de viaţă şi de
muncă ale indivizilor cuprinşi în experiment ar trebui să rămână constanţi: programul
zilnic, regimul alimentar şi de odihnă, programul de muncă etc.
c. Variabilele exterioare necontrolate
Dată fiind multitudinea factorilor exteriori, cercetătorul lasă cu bună ştiinţă
necontrolate unele variabile mai greu de menţinut la acelaşi nivel datorită complexităţii
lor, a mijloacelor tehnice, uneori rudimentare, din considerente materiale sau
deontologice etc. În unele cazuri, cercetătorul nu face nici un fel de legătură între
problema studiată şi factorii aparent îndepărtaţi. Într-adevăr, ce legătură poate fi între
greutatea corporală şi sănătatea mintală?! La prima vedere, nici una. Variabila rămâne
necontrolată. Şi totuşi, dacă privim lucrurile mai atent, nu putem să nu remarcăm, măcar
ipotetic, o anumită legătură. Ne îndreptăţesc la aceasta considerentele de ordin endocrin,
dar şi social. Variabilele exterioare necontrolate, care dau erori randomizante, nu ar trebui
să-i preocupe prea mult pe cercetători, datorită faptului că influenţa lor în experiment se
anulează reciproc.
Într-un experiment riguros ştiinţific, toate variabilele externe necontrolate ar trebui
să producă erori randomizante, ca să nu mai vorbim de un experiment ideal, în care toate
variabilele externe sunt controlate.
d. Grupul experimental
Este constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora acţionează variabila
independentă introdusă de cercetător. În metodologia experimentului, termenul de
„grup“, cu rare excepţii, are altă semnificaţie decât cea psiho-sociologică. Foarte adesea,
subiecţii din grupul de control rezolvă sarcinile experimentului individual, nu
interacţionează. Pentru termenul de grup experimental (şi de control), mai apropiat decât
sensul psihosociologic este înţelesul statistic, de grupare după anumite caracteristici a
populaţiei. Grupul de control serveşte pentru compararea efectelor introducerii variabilei
independente la grupul experimental; este un grup martor, asupra căruia nu acţionează
variabila independentă.
e. Momentul experimental
Este un alt concept de bază în sistemul explicativ al metodei experimentale. De
obicei, sunt luate în consideraţie momentele t1 şi t2 ale experimentului, adică momentele
în care se măsoară variabilele dependente, înainte şi după introducerea variabilei
independente.
f. Situaţia experimentală
Cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de
experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor
etc.), precum şi condiţiile concrete în care se desfăşoară experimentul. Situaţiile
experimentale pot fi naturale sau de laborator, create de cercetător. Şi într-un caz şi în
celălalt, trebuie avut în vedere că elementele constituente ale situaţiei experimentale
interacţionează, facilitând sau, dimpotrivă, îngreunând acţiunea variabilei independente.
Astfel de factori, prezenţi la începutul experimentului şi acţionând asupra variabilei
dependente (în fond, variabile externe necontrolate) sunt numiţi de către W. Siebel (1965,
apud S. Chelcea) „factori paraleli“. Spre deosebire de ei, unii factori acţionează numai în
momentul introducerii variabilei independente: sunt „factori catalitici“. De-a lungul
desfă-şurării experimentului, situaţia experimentală se schimbă. W. Siebel (1965)
distinge trei faze în dinamica situaţiei experimentale: situaţia iniţială, situaţia de după
introducerea variabilei independente şi situaţia finală, în care se manifestă efectul. De
cele mai multe ori, cercetătorul este atent la fazele iniţială şi finală, neglijând situaţia
intermediară. Întrucât situaţia experimentală, în dinamica ei reprezintă un singur tot, este
firească recomandarea de a se urmări interacţiunea factorilor şi a elementelor pe toată
perioada desfăşurării experimentului. De asemenea, în prezentarea experimentului este
recomandabil să se arate, prin schiţe sau fotografii, situaţia experimentală în diferitele ei
faze.
g. Schemele experimentale
Oricât de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele moderne din ştiinţele
socioumane, schemele lor logice sunt reductibile la canoanele cercetării experimentale
stabilite de John Stuart Mill (1806-1873) în A System of Logic (1843). Aceste canoane
„descriu metoda experimentuluicontrolat, care este unul din procedeele indispensabile ale
ştiinţei moderne“ (Kneller, 1973, apud Chelcea).
Rafinarea procedeelor de testare pe cale experimentală a ipotezelor cauzale în
ştiinţele socioumane a fost impusă de necesitatea adecvării metodei la obiectul investigat,
având în vedere complexitatea cauzalităţii, natura factorilor experimentali şi influenţa
situaţiei experimentale.
h. Complexitatea cauzalităţii
La nivelul existentei psihosociale este imposibil de imaginat un fenomen care să
epuizeze cauzalitatea producerii altui fenomen, care să fie necesar şi în acelaşi timp
suficient pentru producerea lui. În acest domeniu, un factor devine cauzal în anumite
condiţii, în prezenţa altor factori, care măresc probabilitatea producerii fenomenului.
Totdeauna cauzalitatea socială este exprimată printr-un „nex complex de fenomene“
(Mihu, 1973, apud S. Chelcea), în care condiţiile contributorii, în prezenţa celor
contingente şi alternative, determină probabilistic apariţia unui fenomen. Prin canoanele
stabilite de către John Stuart Mill nu pot fi descoperite legăturile cauzale, ci pot fi doar
testate ipotezele cauzale, ceea ce presupune observaţia prealabilă a condiţiilor de
producere a fenomenelor.
i. Natura factorilor experimentali
Realizarea experimentelor în sociologie, psihologie, pedagogie are în vedere nu
numai multicauzalitatea specifică fenomenelor sociale, ci şi natura factorilor
experimentali, a condiţiilor contributorii şi circumstanţiale, cu un cuvânt, a variabilelor
independente. Variabilele independente în experimentele psihosociale au foarte rar doar
două valori (absenţă şi prezenţă). Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu variabilele
dependente. Acest fapt l-a determinat pe Émile Durkheim să considere, în Regulile
metodei sociologice, canonul variaţiei concomitente car spune ca „orice fenomen care
variază într-un fel sau altul ori de câte ori un alt fenomen variază într-un acelaşi fel
particular este fie din cauza, fie efectul celui de-al doilea fenomen, fie că este legat de
acesta printr-un fapt de cauzaţie“.
j. Influenţa situaţiei experimentale
Situaţia experimentală poate, ea însăşi, interveni ca variabilă independentă în
experiment, datorită faptului că, spre deosebire de ştiinţele naturii, în ştiinţele sociale
subiectul experimentului este un participant activ, conştient, care intră într-o formă
specială de interacţiune socială cu experimentatorul.

Tipuri de experimente
Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psiho-sociologie sunt foarte
variate: gradul şi specificul intervenţiei cercetătorului în manipularea variabilelor, nivelul
controlului variabilelor, natura variabilelor modificate, locul şi funcţia experimentului în
cadrul cercetării etc.
John Stuart Mill, care aprecia că valoarea situaţiilor experimentale depinde de ceea
ce este în ele, iar nu de modul cum au fost obţinute aceste situaţii, făcea distincţie totuşi
între experimentul natural, în care situaţia experimentală este oferită de natură, şi
experimentul artificial, în care situaţia este creată de cercetător.
În acelaşi sens, Claude Bernard, afirmând că „nu se poate admite că mâna
experimentatorului trebuie să intervină totdeauna activ pentru a provoca apariţia
fenomenelor, făcea distincţie între experimentele active şi experimentele pasive. Primele
sunt experimente provocate, cele din urmă, invocate, mintale.
F.S.Chapin, ţinând cont de faptul că gradul de intervenţie a cercetătorului în
manipularea variabilelor constituie elementul esenţial, vorbeşte despre experiment
proiectat şi experiment ex post facto. Dacă în experimentul proiectat cercetătorul creează
situaţia, în experimentul ex post facto situaţia furnizată de natură serveşte cercetătorului
ca material de analiză raţională a legăturii cauzale dintre variabilele pe care nu el le-a
introdus în experiment, dar pe care le „reconstruieşte“ mintal. Dar experimentul mintal nu
se desfăşoară exclusiv în planul abstracţiilor şi nici nu se contrapune experimentului
proiectat.
Ştefan Lanţoş remarca fapul că experimentul mintal continuă reflexia pronind de la
observaţie, „o prelungeşte prin forţa imaginaţiei şi fanteziei predictive peste limitele de
accesibilitate ale acestei observaţii“.
Edgar Sydenstricker împarte experimentele în simultane şi succesive, după cum
rezultatul este obţinut printr-o secţiune transversală, comparând grupul experimental cu
cel de control, sau printr-o secţiune longitudinală, comparând grupul experimental cu sine
însuşi, la diferite intervale de timp.
După Ernest Greenwood, experimentele sunt de patru tipuri: proiectat simultan,
proiectat succesional, ex post facto cauză-efect şi ex post facto efect-cauză.
Primele două sunt relativ simple şi nu necesită explicaţii complexe, ele sunt
experimente active. La rândul lor, experimentele ex post facto (invocate) au fost divizate
în două categorii, pornind de la observaţia că uneori cercetătorul cunoaşte numărul şi
situaţia celor care au suferit acţiunea unui factor (ex post facto cauză-efect), iar alteori nu
se cunoaşte acest număr, dar se ştiu numărul şi situaţia celor care prezintă efectul acţiunii
respectivului factor (ex post facto efect-cauză). Prin experimentele ex post facto se
precizează că se cercetează fie consecinţele unei variabile cunoscute asupra situaţiilor în
care ea este prezentă sau absentă, fie factorii care au influenţat o situaţie cunoscută.
Trebuie subliniat faptul că, în experimentele ex post facto, cercetătorul nu manipulează
efectiv variabilele şi nici nu este prezent în momentul acţiunii lor, procesele sociale
desfăşurându-se în mod natural, fapt care conferă acestui tip de experiment un plus de
valoare cognitivă.
Allem L. Edward, ţinând cont de funcţia pe care o îndeplineşte experimentul în
procesul de cunoaştere ştiinţifică, face urmatoarea clasificare a experimentului:
a. Experimentul explorativ, cu funcţie de sondare a situaţiilor psihosociale mai
puţin cunoscute, fără a porni de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a
problemelor ce urmează a fi clarificate în cercetările ştiinţifice ulterioare. În procesul
cunoaşterii, experimentul explorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de experimente,
constituie un moment de iniţiere.
b. Experimentul metodic - funcţie pregătitoare mai avansată în procesul de
cunoaştere proiectat cu scopul de validare a raporturilor dintre variabilele experimentale.
c. Experimentul propriu-zis ştiinţific este cel cu ajutorul căruia se măsoară
influenţa variabilei independente asupra variabilei dependente.
d. Experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezintă tipul superior de
experiment, cu valoare de cunoaştere ridicată.

6. ASPECTE ETICE ALE ACTIVITĂŢII DE CERCETARE

6.1. Aspecte etice ale cercetării în domeniul sociouman

6.2. Etica în cercetările cu subiecţi umani
 6.2.1 Consimţământul informat
6.2.2. Respectarea intimităţii şi confidenţialitatea
6.2.3. Protejarea integrităţii fizice şi psihice
6.2.4. Înşelarea aşteptărilor
6.3. Publicarea cercetărilor (Plagiatul, Publicarea multiplă, Autoratul, Recenzenţi şi
Recenzii)
6.4. Aspecte psihologice ale comportamentelor nonetice

6.1. Aspecte etice ale cercetării în domeniul socio-uman

Istoria omenirii cunoaşte numeroase situaţii care, raportat la reglementările
conduitei în activiatea ştiinţifică de astăzi, contravin flagrant drepturilor omului; în istoria
recentă cele mai discutate sunt cercetările desfăşurate de medicii nazişti în lagărele de
concentrare din prima jumătate a secolului trecut (1933-1945) care au avut ca rezultat
mutilarea sau chiar moartea persoanelor implicate în respectivele cercetări. Cu toate
acestea, anii '70 în Statele Unite ale Americii consemnează abateri similare din punctul de
vedere al cruzimii. Sunt cunoscute acum cercetări precum cea derulată pe copiii cu
dizabilităţi de la Willowbrook State School, fără ca părinţii acestora să fie informaţi
corect sau chiar forţaţi să se propună voluntari în studiul care presupunea expunerea
copiilor la virusul hepatitei A. Un alt exemplu este cercetarea asupra dezvoltării
„naturale” a sifilisului derulată între 1932 şi 1972 pe 400 de persoane de origine afro-
americană din Alabama, care timp de 25 de ani au fost cercetaţi, dar nu şi trataţi, deşi la
vremea respectivă se cunoştea deja tratamentul cu antibiotice în tratarea sifilisului.
Aceste trei exemple ne pot face să înţelegem de ce comunitatea ştiinţifică a fost
supusă reglementărilor din registrul etic şi obligată să se alinieze la respectarea
drepturilor omului. Majoritatea codurilor de conduită etică în cercetarea ştiinţifică ce
presupune implicarea de subiecţi umani îşi au principala rădăcină în Declaraţia
Drepturilor Omului
(http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/)

Există câteva principii care se regăsesc în majoritatea codurilor etice ce privesc

activitatea de cercetare în domeniul socio-uman (apud Tarling, R., 2006):
Responsabilitatea faţă de societate şi public
Şi în cazul psihologiei, şi în cercetarea sociologică (de altfel, acest aspect priveşte
toate tipurile de cercetare cu subiecţi umani) a devenit imperios necesară enunţarea unui
cod de etică după cel de-al doilea Război Mondial. După procesul de la Nurnberg a fost
formulată Declaraţia de la Nurnberg care stipulează că nu este permisă nici o cercetare în
care subiecţii umani să sufere vreun fel de vătămare fizică sau psihică.
Al doilea imbold în crearea codurilor de etică în cercetare vine din partea Declaraţiei
Drepturilor Omului, la care am mai făcut referire în capitolele anterioare.
În concluzie, „Cercetărorii trebuie să respecte drepturile omului şi sistemele de
valori, să se supună legilor ţării în care trăiesc şi derulează cercetarea.” (Tarling, R.,
2006, p. 141). Aici este necesară o discuţie cu privire la posibilitatea apariţiei conflictelor
de interese şi totodată la lipsa de uniformitate a sistemelor legislative, care în multe ţări
nu se subscriu protejării drepturilor omului. Pe de altă parte, spre deosebire de psihologie,
care are ca obiect de studiu psihicul uman, iar focusul cercetătorilor este în principal
omul (şi aici codul de etică nu permite derogări sau nuanţări), în cazul sociologiei
obiectul de studiu într-o cercetare poate fi grupurile, comunităţile, minorităţile etc., iar, în
multe situaţii, rezultatele cercetării pot fi în beneficiul unei părţi, în timp ce o alta poate fi
afectată. De aceea, Tarling adaugă: „Nu există formulă sau ghid generic care să evalueze
potenţialul benefic sau riscurile diferitelor tipuri de cercetare socială. Oricum, cercetătorii
sociali trebuie să fie sensibili la posibilele consecinţe ale muncii lor şi trebuie atât cât este
posibil să prevină efectele vătămătoare pe care le pot estima.” (Tarling, R., 2006, p. 142)
Promovarea domeniului ştiinţific şi responsabilităţi faţă de domeniu
Acest principiu cere sociologilor sau psihologilor implicaţi în cercetare să nu aducă
deservicii domeniului în care activează şi să facă eforturile necesare pentru promovarea
acestuia. De asemenea, se aşteaptă de la cercetători să aibă o atitudine colegială în cadrul
comunităţii ştiinţifice, să susţină alte cercetări, precum şi pe tinerii cercetători în
demersurile lor. Ceea ce este în egală măsură important este ca cercetătorii să promoveze
proprietatea intelectuală şi libertatea profesiei.
Promovarea celor mai înalte standarde în cercetare
Acest principiu spune că datoria cercetătorilor este pe de-o parte aceea de a fi
obiectivi în demersurile lor şi, astfel, de a genera cele mai bune rezultate ştiinţifice
posibile. Pe de altă parte, cercetătorii au datoria de a se îngriji de formarea lor
profesională continuă. Pentru a putea genera rezultate obiective, cercetătorii trebuie să
utilizeze cele mai adecvate metodologii de cercetare şi sisteme de prelucrare şi analiză a
datelor. Aceasta nu ar fi posibilă fără o formare solidă în domeniul de apartenenţă şi fără
a se menţine la curent cu evoluţia domeniului lor de activitate.
Obligaţii faţă de beneficiari, finanţatori şi sponsori ai cercetării
Obligaţiile la care se face referire în acest principiu sunt cele stipulate în contractele
de finanţare. Tocmai de aceea, cercetătorul trebuie să analizeze cu atenţiei obligaţiile şi
drepturile ce-i revin contractual, în raport cu exigenţele etice ale profesiei sale.
Spre exemplu, Codul Societăţii Britanice de Criminologie aduce următoarea
precizare. „[Cercetătorul] trebuie să evite înţelegerile contractuale / financiare în care se
pune accent pe termene şi raţiuni economice în deserviciul cercetării de înaltă calitate şi
ar trebui să evite restricţiile cu privire la propria lor libertate de a-şi face publice
rezultatele cercetării.”(apud. Tarling, R., 2006, p. 143)
Obligaţia faţă de angajatori, colegi şi angajaţi
Ca şi în paragraful anterior, obligaţiile contractuale sunt cele care reglementează
relaţia cercetătorului cu echipa sa sau cu angajatorii. Pe lângă aceasta, obligaţia lui este
de a se asigura că oferă oportunităţi egale tuturor, indiferent de rasă, etnie, naţionalitate,
sex etc. De asemenea, are datoria de a crea un climat de lucru care să permită
valorificarea potenţialului tuturor membrilor echipei. Desigur, cercetătorul care
coordonează o echipă (însă acest aspect este aplicabil în general şi altor contexte) nu va
prezenta ideile sau rezultatele echipei ca fiind doar ale sale.
Obligaţia faţă de subiecţii cercetării
Confidenţialitatea datelor personale şi a celor individuale rezultate din cercetare este
un aspect extrem de important în codul de etică (iar cercetările efectuate prin intermediul
internetului au exigenţe egale în ce priveşte securitatea datelor), alături de protejarea
integrităţii fizice şi psihice.
 Modul de analiză şi prezentare a rezultatelor
Punându-se accept pe obiectivitatea cercetării şi pe obligativitatea de a derula
proiecte de cercetare conform cu standardele de calitate din domeniu, cerinţele legate de
prezentarea rezultatelor vor fi detaliate în capitolele următoare, fiind comune întregii
comunităţi ştiinţifice.

6.2. Etica în cercetările cu subiecţi umani

La nivel internaţional, unii autori subsumează principiile etice în cercetarea
socioumană unei singure cerinţe: „Să nu faci rău”, detaliind înţelesul acestui îndemn prin
respect pentru oameni, respect pentru animale şi respect pentru adevăr (Schacter, D.,
2011). Alţi autori consideră drept principii conducătoare respectul pentru oameni, respectul
pentru starea de bine şi dreptatea (Morgan, G.A., Gliner, J.A., Harmon, R.J., 2006).
Ceea ce poate vor să sugereze aceşti autori prin acest mod de abordare este că,
dincolo de seturile de reguli impuse de comunitatea ştiinţifică, care nu pot reglementa
întreaga varietate de situaţii posibile în practică, ceea ce trebuie format viitorilor
specialişti este respectul faţă de cei din jur şi faţă de adevăr, care ţin în egală măsură de
disciplină, dar şi de caracter.
În capitolul dedicat eticii în cercetarea psihologică, Schacter menţionează faptul că
psihologia, ca toate ştiinţele, funcţionează pe principiul onoarei. Atunci când un rezultat
important este comunicat, comunitatea ştiinţifică nu îl acceptă necondiţionat ci îl verifică,
replicând cercetarea (Schacter, D., 2011). Cu toate acestea, există cercetări care pot fi
replicate, în timp ce altele nu. Iar, în aceste condiţii, cunoaşterea ştiinţifică nu poate
progresa decât în măsura în care oamenii de ştiinţă se pot baza într-un grad suficient de
mare pe rezultatele comunicate de alţi oameni de ştiinţă.
În cele ce urmează, vom analiza pe scurt acele articole care se regăsesc în
majoritatea codurilor de etică ale activităţii de cercetare în domeniul sociopsihologiei şi
de a căror înţelegere depinde reuşita în adoptarea unui comportament profesionist în
demersurile de cercetare.
Asociaţia Psihologilor Americani, precum şi Societatea Britanică a Psihologilor, dar
şi Colegiul Psihologilor din România si Asociaţia Română de Sociologie au în comun o
parte din următoarele principii etice în activitatea de cercetare:
consimţământul informat de participare într-un studiu
libertate în faţa constrângerii
protejarea integrităţii fizice şi psihice
analiza riscuri-beneficii
decepţia/ înşelarea aşteptărilor/ informare limitată
debriefing/
confidenţialitatea
Este evident că, pentru a respecta aceste principii, anumite cercetări nu vor putea fi
conduse niciodată.
Necesitatea unui cod de etică al activităţii de cercetare pleacă tocmai de la specificul
acesteia. Fiecare pas al unui proiect de cercetare poate impune reglementări care să
asigure protecţia participanţilor, onestitatea prelucrării sau a raportării datelor de
cercetare.

6.2.1. Consimţământul informat de participare într-un studiu

 Simpla decizie de participare într-o cercetare ridică puncte de discuţie, mai ales în
situaţiile în care participanţii nu întotdeauna pot fi informaţi cu privire la toate aspectele
acesteia, câtă vreme simpla lor informare ar putea fi un factor suplimentar care să
intervină asupra rezultatelor. Mai mult decât atât, într-un design experimental,
cercetătorul va dori sa modifice valorile variabilei independente pentru a observa
modificările consecutive ale variabilei dependente. Modul în care alege să modifice
această variabilă independentă poate uneori să impună restricţii etice.
În cazul cercetărior din domeniul sociopsihologiei, codul etic în domeniu prezintă
aceeaşi exigenţă cu privire la voluntariatul participanţilor într-o cercetare, necesitatea
semnării unui consimţământ informat, precum şi asigurarea din partea cercetătorului că a
luat toate măsurile necesare ca participanţii să înţeleagă în ce constă rolul lor în cercetare
(indiferent daca vorbim despre copii, persoane cu dizabilităţi psihice, nevorbitori ai limbii
oficiale a ţării ude se face cercetarea etc.). Se mai poate adauga aici, obligaţia de a
asigura validitatea şi obiectivitatea cercetării, indiferent de influenţele terţilor.
Toţi participanţii unui studiu care vor fi în eşantionul de cercetare vor trebui să
semneze un asemenea consimţământ, din punct de vedere administrativ fiind necesară o
evidenţă clară a numelor şi datelor când persoanele implicate în studiu au semnat
scrisoarea de accept. Va trebui de asemenea să fie luată în calcul existenţa în eşantionul
de cercetare a unor participanţi care nu au dreptul legal de a semna un consimţământ (v.
dreptul legal al tutorilor în cazul copiilor sau al persoanelor cu deficienţe psihice etc.)
Un aspect extrem de important este ca toţi participanţii într-un studiu îşi dau
consimţământul voluntar, fără nici o presiune, obligativitate sau constrângere. Aceasta
implică şi dreptul fiecăruia de a se retrage din studiu în orice moment al acestuia.

6.2.2. Respectarea intimităţii şi confidenţialitatea

Există o diferenţă între respectarea intimităţii şi confidenţialitate. „Violarea
intimităţii şi nerespectarea confidenţialităţii sunt speţe diferite. Intimitatea se referă la
dreptul persoanei de a nu furniza informaţii cercetătorului, în timp ce confidenţialitatea se
referă la dreptul persoanei (şi obligaţia cercetătorului) de a ţine secrete informaţii faţă de
o terţă parte.” (Barker, Pistrang, Eliott, 2002, p. 193)
Când vorbim despre intimitate, vorbim de fapt despre graniţele pe care fiecare
persoană le stabileşte pentru sine, iar cercetătorul trebuie să fie conştient de existenţa
acestora şi de dreptul persoanei de a nu lăsa pe nimeni să-i încalce graniţele. Persoane
diferite au graniţe diferite şi la acelaşi stimul vor reacţiona în moduri diverse.
Uneori, ştiind că informaţiile despre sine sunt confidenţiale disponibilizează unii
participanţi. Pentru a întări acest fapt, este foarte frecventă practica de a participa sub
protecţia anonimatului sau utilizarea unor coduri pentru fiecare participant care să fie
păstrate separat de datele lor de identificare.
Uneori este bine să existe o scrisoare de accept separată care să conţină informaţii
privitoare la modul de prelucrare a datelor personale. Şi în România există în vigoare legea
care protejează modul de prelucrare a datelor personale (legea 677/2001).
În cazurile în care anumite informaţii ar putea avea efecte negative asupra persoanei
în cazul ajungerii lor la o terţă parte (pierderea slujbei, privarea de libertate etc.) este bine
ca în scrisoarea de consimţământ să fie precizat şi tipul de informaţii care vor fi cerute
din partea participanţilor astfel încât ei să-şi dea sau nu acordul în cunoştinţă de cauză.

6.2.3. Protejarea integrităţii fizice şi psihice

Una dintre cele mai importante cerinţe etice în cercetare este aceea că settingul
experimental să fie conceput în aşa fel încât să nu pericliteze sănătatea participanţilor. În
ce fel poate un studiu să afecteze integritatea persoanei? Vorbim aici despre producerea
unor emoţii negative, trăirea umilinţei sau ruşinii, ameninţarea imaginii de sine sau a
imaginii unei comunităţi etc.
Protecţia participanţilor în studii de cercetare necesită o conştiinţă permanentă
asupra implicaţiilor studiului pe parcursul său. Există studii făcute în secolul XX în
S.U.A. care sunt discutabile din acest punct de vedere, chiar dacă informaţiile pe care ele
le aduc pot fi extrem de importante pentru cunoaştere. Mai mulţi autori, printre care şi
Barker, Pistrang & Eliott amintesc de studiul lui Milgram din 1964 asupra obedienţei (în
care participanţii erau făcuţi să creadă că administrau şocuri electrice altor persoane la a
căror suferinţă asistau) sau cel al lui Zimbaro din 1974 (în care un grup de studenţii jucau
rolul gardienilor unei închisori care brutalizau un alt grup, pe cel al deţinuţilor, jucat tot
de studenţi).
În timpul sau/ şi la sfârşitul colectării datelor unui studiu, cercetătorul trebuie să fie
atent la modul în care experimentul îl afectează pe participant, iar obligaţia lui este de a
se asigura că face tot ceea ce este posibil pentru ca starea negativă creată de studiu să fie
înlăturată. În unele coduri etice, acesta este un capitol de sine stătător şi este întâlnit sub
denumirea de „debriefing”.

6.2.4. „Înşelarea aşteptărilor”

Este uşor de bănuit că sunt unele studii în care a dezvălui întreg design-ul
experimental înseamnă să periclitezi rezultatele acestuia care depind poate tocmai de
neaşteptatul acţiunii unor variabile. Din acest motiv, spuneam anterior că unele studii nu
vor putea fi niciodată puse în aplicare.
Cel mai citat studiu, din acest punct de vedere, este cel al lui Milgram despre care
aminteam anterior.
„Decepţionarea sau cel puţin privarea de informaţii este comună extrem de multor
experimente în psihologie. Menges (1973) a recenzat aproximativ 1000 de studii
americane şi a descoperit că 80% presupuneau oferirea de informaţii trunchiate
participanţilor. Doar în 3% din studii participanţii primeau informaţii complete despre
variabila independentă, iar în 75% din cazuri primeau informaţii incomplete despre
variabila dependentă” (Coolican, H, 1994, p. 397).
Întrebarea care se pune este cum putem limita această practică şi ce putem face
atunci când este absolut necesar să păstrăm anumite informaţii secrete înainte ca studiul
să înceapă.
Unii cercetători au recurs la metoda jocului de rol, rugând subiecţii să se comporte
„ca şi cum”, aceasta presupunând faptul că în acest fel ei sunt conştienţi de jocul în sine
dar vor pune în acţiune şi reacţii pe care le-ar avea în realitate. Desigur, alţi cercetători
sunt de părere că rezultatele unor astfel de studii nu sunt valide.
Alţi cercetători preferă să ceară de la început consimţământul participanţilor de a li
se ascunde anumite informaţii, dându-li-se o listă de informaţii pe care sunt de acord să
nu le fie dezvăluite în prealabil (ex. numele anumitor produse comerciale, gradul de
siguranţă al anumitor produse, acceptul de a fi indus în eroare de-a lungul studiului,
chestionarea unor atitudini etc.)
Introducerea etapei de „debriefing” despre care vorbeam anterior este o altă opţiune
considerată posibilă atunci când studiul presupune „inducerea în eroare”. Întrebarea care
se pune este dacă „debriefing-ul” chiar funcţionează şi ce este de făcut dacă în unele
cazuri funcţionează, iar în altele nu.
6.3. Publicarea cercetărilor (Plagiatul, Publicarea multiplă, Autoratul, Recenzenţi şi
Recenzii)
În această secţiune vom enumera şi defini cele mai importante aspecte care ţin de
etica diseminării rezultatelor unei cercetări.
Plagiatul
„Plagiatul înseamnă prezentarea unei părţi din lucrarea altui autor fără ghilimele sau
citare corectă. Parafrazarea, care presupune sumarizarea şi rearanjarea propoziţiilor este
acceptabilă dacă textului îi este dat credit. Plagiatul nu se referă doar la cuvinte ci şi la
date sau idei ale altei persoane. Deoarece recenziile şi cărţile se bazează în mare măsură pe
lucrările altora, există o întrebare cu privire la oferirea creditului şi utilizarea excesivă a
citărilor sau îngreunarea fluenţei textului din cauza citatelor” (Morgan, Gliner & Harmon,
2006, p. 24-25).
Publicarea multiplă
„Autorii nu ar trebui să trimită spre publicare un manuscris care a fost deja publicat
într-o formă substanţial asemănătoare cu manuscrisele publicate anterior. Totuşi,
manuscrisele publicate ca rezumat/sumar sau într-un document de mică circulaţie pot fi
publicate în întregime mai târziu.[...] este poate nonetic ca un cercetător să rescrie o
lucrare pentru o altă publicaţie cu o altă audienţă. Articolele din revistă sunt utilizate
câteodată pentru capitole în cărţi. Acest lucru este acceptabil atâta timp cât sursa originală
este citată şi permisiunea de a adapta sau retipări este obţinută de la deţinătorul
drepturilor de autor. Problema duplicatului se pune şi atunci când materialele au fost
iniţial publicate pe Internet sau mass-media. [...] Doar după rejectarea sau retragerea
manuscrisului este potrivit să fie trimis acelaşi articol către o altă publicaţie” (op. cit., p.
25).
Autoratul
„O politică general, dar nu universal agreată, este aceea că autoratul este rezervat
acelora care au avut o contribuţie profesională substanţială la studiu şi că ordinea
autorilor este dată de importanţa acestei contribuţii. Contribuţia profesională substanţială
este reprezentată de formularea ipotezelor, structurarea planului experimental, planificarea
şi organizarea analizei statistice, interpretarea rezultatelor sau scrierea unei părţi
semnificative a lucrării” (idem, p. 25).
Recenzii şi recenzenţi
Problema care se pune în privinţa recenziilor este că cei care recenzează au acces la
ideile altor autori înainte ca materialele respective să fie publicate. Cerinţa etică este ca
recenzenţii să nu utilizeze în propriile lor lucrări idei, ipoteze, interpretări aparţinând
autorilor recenzaţi înainte ca lucrările acestora să fie publicate, iar atunci pot prelua
elementele respective respectând regulile de citare. Sunt utilizate 2 maniere de recenzare:
în orb (fără a şti numele autorului) sau cu numele autorului (mai ales atunci când este
vorba de acordarea granturilor).

6.4. Aspecte psihologice ale comportamentelor nonetice

Poate nu întâmplător, în codul etic şi de conduită al Societăţii Britanice a
Psihologilor se precizează următorul fapt, care poate fi comun cercetărilor care au
subiecţi umani: „... Etica este legată de controlul puterii. Evident, nu toţi beneficiarii sunt
lipsiţi de putere, dar mulţi sunt dezavantajaţi de lipsa cunoaşterii şi de nesiguranţă
comparativ cu psihologii a căror evaluare o solicită”.
Fără a încerca o analiză exhaustivă a factorilor care pot împinge un cercetător în a
adopta un comportament nonetic, este poate util viitorilor cercetători să fie conştienţi de
anumite capcane care ţin de însăşi natura umană. Se spune că atunci când un om cinstit
săvârşeşte o faptă necinstită are două reacţii posibile: fie învaţă din greşeală pentru a nu o
mai repeta, fie devine necinstit.
O discuţie cu privire la comportamentele nonetice în cercetare este încă utilă în
spaţiul românesc chiar şi la mai bine de 20 de ani de la încheierea regimului comunist. Cu
toate aceste, 50 de ani de comunism în care drepturile omului nu-şi aveau locul, au avut
cu siguranţă un impact la nivel colectiv vizibil poate chiar şi în uşurinţa cu care aspectele
etice ale cercetării sunt abordate sau chiar lăsate deoparte. Atunci când reperele interioare
sunt slăbite, cadrul legislativ vine să compenseze prin impunerea de reguli şi acţiuni de
ordin deontologic. Din acest punct de vedere, s-au făcut paşi importanţi în ştiinţele
socioumane, iar acum există un Cod Etic al Psihologului cu Drept de Liberă Practică, un
Cod Etic al Sociologului precum şi instituţii care controlează punerea lor în practică.
În rândul factorilor externi care pot scuza un comportament nonetic poate intra şi
modul în care formarea viitorilor specialişti este făcută şi în care pot lipsi informaţiile cu
privire la ce se aşteaptă de la ei din acest punct de vedere. Tolerarea plagiatului sau a
lipsei de control cu privire la modul în care sunt efectuate proiectele de cercetare cu
caracter didactic în cursul formării, care nu sunt sancţionate în nici un fel, pot conduce la
impresia că este o practică acceptabilă în cadrul comunităţii ştiinţifice.
Dacă este să ne gândim la factorii individuali, care ţin de modul de a reacţiona al
omului în diferite contexte, nevoia de putere şi nevoia de recunoaştere şi statut sunt, poate,
principalele vulnerabilităţi.
Coollican atrage atenţia asupra statutului privilegiat pe care îl are cercetătorul în
cadrul unui studiu, numindu-l „puterea specială a investigatorului” (Coolican, H, p. 401),
statut de care cu mare uşurinţă poate abuza: „contextul de cercetare, unilateral controlat,
este el însuşi un tip de context social şi politic autoritar. Nu trebuie să ne surprindă că
cele mai multe din cele mai spectaculoase descoperiri se referă la răspunsurile persoanei
la autoritate” (Torbert, 1981, în Coolican, H., p. 401).

Formarea profesională insuficientă poate avea şi consecinţe etice

Aşa cum precizam anterior, unul dintre principiile care ghidează activitatea unui
cercetător este acela de a se asigura că va promova cele mai înalte standarde în cercetare,
iar acestea ţin şi de nivelul formării sale profesionale. Un cercetător poate încălca regulile
etice cu bună ştiinţă sau din cauza unor lacune în formarea lui profesională. Iată un
exemplu de la începuturile psihologiei ştiinţifice, când lipseau atât reglementările de
astăzi cât şi cunoaşterea anumitor fenomene psihologice, Aşadar, cum aminteam în
capitolul dedicat metodei experimentului, şi în psihologie se învaţă din greşelile
trecutului. Aminteam atunci de experimentul derulat în arhipelagul Torres Straits, în
1898, care a devenit cel mai citat experiment atunci când vine vorba despre erori
metodologice. Sunt doar erori metodologice? Unele dintre ele ar putea fi numite astăzi
încălcări ale principiilor etice ale activităţii de cercetare, însă aceasta rămâne să fie
apreciat de fiecare în parte. Graham Richards preferă să pună acest episod din istoria
psihologiei sub semnul „pierderii inocenţei metodologice”(şi la acel moment istoric
această derogare se susţine) şi extrage 9 lecţii din care orice psiholog poate să înveţe:
Lecţia nr. 1: Nu informa participanţii în aşa fel încât să le influenţezi răspunsul în
favoarea unei ipoteze specifice;
Lecţia nr. 2: Participanţii pot avea propriile lor asumpţii şi ipoteze despre care
cercetătorii să nu aibă nici o bănuială;
Lecţia nr 3: Asigură-te că echipamentul funcţionează înainte de a merge pe teren;
Lecţia nr 4: Verifică starea fiziologică a participanţilor care ar putea fi relevantă
pentru fenomenul cercetat;
Lecţia nr. 5: Declară-te învins mai degrabă decât să utilizezi metode nesatisfăcătoate
doar pentru a culege nişte date;
Lecţia nr. 6: Asigură-te că grupul de control şi procedurile utilizate sunt
comparabile cu grupul experimental în toate aspectele relevante;
Lecţia nr. 7: Anumite proiecte de cercetare nu sunt fezabile pentru momentul în
care se doreşte implementarea lor;
Lecţia nr. 8: Ipoteza că toate culturile sunt structurate după regulile culturii vestice
poate conduce la distorsiuni profunde ale rezultatelor;
Lecţia nr. 9: Raportarea rezultatelor cercetării este departe de a fi obiectivă.

Încheiere. Redactarea raportului de cercetare

Este ultima etapă a unei cercetări şi implică prezentarea cerinţelor redactării
acesteia.
„Să nu uităm că nu suntem nici Proust, care îşi lua libertatea frazelor foarte ample,
nici Cummings, care îşi putea permite să frângă versurile. Cu alte cuvinte, trebuie să
redactăm lucrările noastre într-un stil ştiinţific, sobru, dar nu cenuşiu” (Chelcea, S.,
2001).
Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune implicarea totală
şi responsabilă a cercetătorului, utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări,
folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de alţi autori etc.
Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se
realizează ca rezultat al activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul
activităţii sale. Toate aceste aspecte critice care ţin de calitatea demersului realizării
cercetării concrete, ne asigură caracterul ştiinţific al cunoaşterii realizate.
Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborarea unor studii,
monografii, sinteze în domeniul metodologiei etc.), dar, în toate cazurile în care
cercetarea s-a realizat pe baza unei convenţii sau contract cu instituţii sau organizaţii
economice, se impune redactarea şi a unui raport de cercetare. Întrucât acesta are unele
particularităţi în comparaţie cu toate celelalte modalităţi de finalizare a unei cercetări,
vom prezenta câteva din cerinţele de bază ale redactării lui:
a) se elaborează mai întâi o schiţă a raportului. Schiţa este necesară în toate cazurile
când se redactează un material. Aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor
informaţiilor de care dispunem; formează convingerea că sunt cuprinse toate problemele
importante, ne permite să avem imaginea raportului în întregime şi să operăm cu mai
multă uşurinţă schimbările care se impun. În cazul raportului de cercetare, elaborarea
unei schiţe este obligatorie pentru că, pe baza ei, se desfăşoară o dezbatere cu factorii de
decizie, singurii în măsură să aprecieze dacă problemele abordate prezintă interes sau nu;
dacă există şi alte probleme care ar solicita explicaţii din partea cercetătorilor; dacă
raportul va fi centrat pe problemele ce fac subiectul convenţiei etc;
b) se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie concis.
Concizia solicită, de regulă, mai mult timp autorilor, dar dă mai multă forţă raportului şi
scurtează timpul de lectură pentru beneficiari. Există, însă, situaţii când se impune
folosirea unor date, a unor explicaţii suplimentare, descrierea evoluţiei în timp a unor
fenomene care ar lungi dimensiunile raportului. În acest caz, se folosesc adaosuri sub
formă de note de subsol sau anexe. Adaosurile sunt chiar necesare deoarece, menţinând
calităţile unui raport concis, permit cititorului să recurgă la date elaborate sau materiale
ilustrative (planşe, grafice, tabele etc.);
c) după ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia de
către autori, cu participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. În cadrul acestei
dezbateri, autorii trebuie să răspundă la câteva întrebări, printre care: sunt destul de clare
ideile expuse în raport (claritatea ideilor, a propunerilor, sugestiilor, fiind judecată în
raport de obiectivele organizării şi conducerii şi nu în raport cu exigenţele aparatului
conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale). Concluziile de bază ale
raportului, aprecierile critice şi propunerile sunt susţinute de argumente suficiente,
plauzibile? În cazul în care există idei sau concluzii care nu au suficientă acoperire în
fapte, dar a căror raţionalitate cercetătorul o intuieşte, se recomandă totuşi trecerea
acestora în raport sub formă de ipoteze sau sub rezerva recoltării de noi informaţii, ori a
unei analize secundare. O astfel de procedură conduce la sporirea încrederii
beneficiarului în competenţa şi seriozitatea cercetătorului.
O altă problemă care trebuie să stea în atenţia autorilor sau colaboratorilor acestora
se referă la măsura în care propunerile făcute se încadrează în sfera de competenţă a
beneficiarului şi în limita cadrului legislativ care reglementează funcţionarea organismului
social analizat. Există situaţii când o propunere sau alta pot să prezinte interes deosebit
dacă sunt analizate prin prisma raporturilor logice dintre fapte, dar pentru care în unitatea
respectivă să nu se fi creat toate condiţiile pentru materializarea acestei propuneri sau să
se fi consumat împrejurările în care ar fi avut sens propunerea respectivă. Se recomandă
renunţarea la astfel de formulări în favoarea prestigiului cercetării ştiinţifice şi creşterii
utilităţii acesteia.
Cunoaşterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea constituie
doar punctul de plecare în organizarea şi desfăşurarea acesteia. Realizarea fiecărui
demers metodologic menţionat presupune, însă, implicarea totală şi responsabilă a
cercetătorului, iniţiativa şi activitatea creatoare, utilizarea experienţei acumulate în alte
cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de alţi autori
etc. Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se
realizează ca rezultată a activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii
sale.