CURSUL 3

Dispoziţii subiective în desfăşurarea traumei

Marea paletă de variaţie a situaţiilor traumatice, a factorilor situaţionali şi a

dinamicilor se întâlneşte pe un spectru larg cu dispoziţiile subiective şi setul de reacţie tipic
personalităţii.
Întrebarea euristică pusă de autorii germani sună astfel:

Ce dispoziţii diferite, exemple de interpretare şi competenţe de acţiune sunt aduse de

fiecare persoană în situaţia traumatică şi care este efectul acestor factori subiectivi asupra
desfăşurării de la reacţie la proces?

Există o serie de factori subiectivi care mediază reacţia la factori traumatizanţi.

Aceştia pot fi împărţiţi în mai multe categorii:
- dispoziţia actuală – se referă la orizontul de aşteptare a individului. Multe traume,
în calitate de traume de şoc, afectează individul nepregătit şi surprins. Acest efect de supriză
temporară poate fi considerat ca un factor traumatogen propriu.
- dispoziţiile persistente – acestea pot fi de natură fiziologică, psihică sau socială.
Aici se ia în considerare istoria de viaţă şi un eventual istoric traumatogen al individului:
- factorii protectori – se face o distincţie între factori protectori şi factori corectori.
Factorii corectori activează la elaborarea informaţiilor traumatice, fie în timpul fazei de
reacţie, fie în procesul traumatic. Este vorba despre reacţiile sociale care vin în ajutor
(inclusiv psihoterapia) şi pot să aibă un efect corector asupra elaborării traumei.
Factorii protectori corespund unei dispoziţii existente în prealabil, factorul de
protecţie pe care persoana îl aduce cu sine. Egle (1996) relevă următorii factori protectori
biografici:
- o relaţie bună durabilă cu cel puţin o persoană de relaţie primară;
- creşterea într-o familie mare, cu relaţii compensatorii cu bunicii şi o
despovărare corespunzătoare a mamei;
- un bun mediu social substitutiv după pierderea timpurie a mamei;
- inteligenţă pătrunzătoare;
- temperament robust, activ şi iubitor de contacte;
- comportament sigur de formare a legăturilor;

1
 - favorizare socială, de exemplu prin grup de prieteni, şcoală, biserică;
- persoane de relaţie de bază, susţinătoare la vârsta adultă, mai ales partener/soţ
(soţie);
- o persoană de relaţie (persoană de relaţie empatică) suficient de bună, care
poate să echilibreze stresuri severe (ex. impuse de alţi membri patogeni ai
familiei).

Există şi o serie de factori de risc, adică acele evenimente/circumstanţe de viaţă

suprasolicitante, care afectează individul sau, prin interacţiune, determină o tulburare sau o
maladie psihică. Factorii situaţionali traumatici se pot cuprinde şi sub acest aspect al riscului.
Diferenţierea între factorii situaţionali traumatici şi factorii de risc se poate face în cazul în
care cei din urmă acţionează într-un mod subtraumatic, dar repetat (de exemplu, situaţiile
familiilor conflictuale), pe fondul unui proces de refacere după o situaţie traumatică.
Tot Egle (1996) prezintă următoarea listă de factori de risc, respectiv factori
situaţionali potenţial traumatici:
- status socioeconomic inferior al familiei de provenienţă;
- ocuparea profesională a mamei în primul an de viaţă;
- formare şcolară proastă a părinţilor;
- familii mari şi spaţiu de locuit foarte mic;
- contacte cu instituţii de „control social” (probleme cu poliţia);
- criminalitatea sau disocialitatea unui părinte;
- dizarmonie cronică;
- comportament de legătură nesigur după luna a 12-a sau a 18-a de viaţă;
- tulburări psihice ale mamei/ale tatălui;
- mamă singură;
- comportament autoritar din partea tatălui;
- pierderea mamei;
- relaţii timpurii fluctuante;
- abuz sexual şi/sau agresiv;
- contacte proaste cu grupul de vârstă;
- diferenţe de vârstă de mai puţin de 18 luni faţă de următorul frate (soră);
- naştere în afara căsătoriei.

2
 Stiluri de apărare, de coping şi de personalitate
Esenţiale pentru psihotraumatologie sunt stilurile de apărare şi de coping dependente
de personalitate. Coping-ul se poate explica astfel: în timp ce sistemele de apărare sunt
orientate spre păstrarea echilibrului intern al unui sistem biologic, psihologic sau social şi, de
aceea, neglijează, în caz de conflict, realitatea înconjurătoare, copingul ţinteşte la „adaptarea
prin ajustare” (asimilare prin acomodare) în cadrul principiului realităţii pragmatice şi/sau
comunicative.
- copingul instrumental este orientat nemijlocit asupra rezolvării problemelor;
- copingul de exprimare a sentimentelor – este vorba despre incercarea de a
comunica sentimente profunde. Sunt luate în discuţie stilul instrumental (căruia îi
lipseşte latura afectivă) şi stilul expresiv (în care exprimării sentimentelor îi
lipseşte raportul cu faptele şi elaborarea realistă a situaţiilor traumatice).
- restructurarea cognitivă. În varianta pozitivă, individul se străduieşte să capete o
înţelegere mai exactă şi o explicaţie mai bună a poziţiei traumatice, cu scopul de a
dezvolta strategii de rezolvare adecvate şi mereu mai bune. Varianta negativă a
restructurării cognitive implică negarea şi fragmentarea şi, astfel, perceperea
situaţiei, evaluarea, explicaţia cauzală şi schema de acţiune care decurge din
aceasta pot fi atât de deplasate şi de generalizate, încât capacitatea de a rezolva
problemele situaţionale este afectată durabil.
- Copingul flexibil – este, din punct de vedere al stăpânirii problemei, modul ideal
de a face faţă stresului şi situaţiilor ameninţătoare. Se instalează aici percepţia
realistă, evaluarea şi strategiile de rezolvare care se îndreaptă spre factori
situaţionali modificabili. Astfel este restabilit un echilibru relativ între individ şi
mediu. Kobasa (1974) a caracterizat personalităţile cu stilul de coping flexibil ca
oameni cu control intern, deterrminare în virtutea unui scop cu care se identifică şi
care desfăşoară o capacitate considerabilă de a face faţă situaţiilor suprasolicitante.
Persoanele cu stil de personalitate isteric, anancast sau narcisic reacţionează la
supraîncărcarea cu stres atât de diferit, încât terapeuţii trebuie să ţină seama de aceste nuanţe
la intervenţiile lor.
În stilul isteric de personalitate, reprezentările sunt mai curând impresioniste decât
fidele; capacitatea de a traduce în cuvinte, imagini şi acţiuni este limitată; insight-urile sunt
limitate prin inhibiţii; se ajunge la interpretări greşite repetat şi la un mod de gândire care se
bazează mai degrabă pe dorinţe şi temeri decât pe o apreciere realistă; există o tendinţă de a
grăbi, dar şi concluzii greşite, ca şi o tendinţă de a evita „temele fierbinţi” din motive

3
emoţionale. Intervenţiile terapeutice ţintesc în special la explicare, diferenţiere şi deschidere a
problemelor.
Stilul personalităţii anancaste se pierde, în condiţii de stres, în fapte şi detalii minore,
reprezentarea şi sentimentul vor fi separate una de alta; semnificaţia emoţională este peirdută
în favoarea purei semnificaţii a cuvântului; asociaţiile se mişcă de-a lungul suprafeţei
semnificaţiei cuvântului; încercările de rezolvare a problemei duc la ruminaţii nesfârşite, fărpă
ca aceasta să ducă la o concluzie. Aici, intervenţiile ţintesc spre relaţionarea semnificaţiei
emoţionale şi a reacţiilor corporale, de a rupe cercul ruminaţiilor şi de a descoperi motivele
pentru sustragerea de la hotărâri.
La stilul de personalitate narcisic, se pune problema laudei şi virtuţii, a aprecierii şi
valorizării, ca şi negarea informaţiilor „care rănesc”; personalitatea se dezice de proprietăţile
negative şi le atribuie altora; semnificaţiile alunecă şi nu pot să fie clar despărţite unele de
altele; inhibiţiile se învârt cu precădere în jurul unor teme care ţin de sine; gândirea rezolutivă
descompune realitatea pentru a menţine atenţia pe sine, tinde către o confirmare iluzorie şi
spre eliberarea rapidă de responsabilitate. Terapeutul va susţine concentrarea pe sine a atenţiei
clientului, într-un mod realist, în timp ce combate scopurile grandioase şi încurajează o
preluare activă a responsabilităţii.

Desfăşurarea diferenţială a reacţiei traumatice

Din punctul de vedere al desfăşurării temporale, în practica clinică s-au prezentat
secvenţele: faza de şoc, faza de acţiune şi faza de descărcare.
Se vor reda aceste succesiuni alături de indicaţiile practice pentru cei care ajută
persoana traumatizată.

1. Faza de şoc. Durează de la o oră la o săptămână. Adesea numai după câteva ore sau zile
devin clare proporţiile catastrofei. Caracteristic pentru această fază este un sentiment de
insensibilitate, după care urmează adesea negarea. Cei afectaţi de insensibilitate nu pot să
creadă ce li s-a întâmplat. Adesea este negat şi faptul că s-au simţit ameninţaţi sau le-a fost
frică. Caracteristice sunt alterările trăirii timpului, ca accelerarea sau încetinirea; alternarea
modurilor de percepţie, ca vederea în tunel; forme disociative de experienţă, ca derealizarea
sau depersonalizarea; se manifestă mari diferenţe intersituative şi/sau interindividuale, în
sensul că un grad mai mare de suprasarcină este însoţit de o disociere mărită.

4
2. Faza de acţiune. Începe la câtva timp după eveniment şi poate dura până la două
săptămâni. Caracteristică este mânia, adesea îndreptată la locul de muncă asupra superiorilor
sau colegilor sau unor funcţionari ca poliţiştii, medicii sau asupra celor care vor să îi ajute,
asupra cărora este dată vina. Intervine o gravă îndoială în raport cu sine, adesea cu depresii şi
sentimente de lipsă de speranţă sau neputinţă. Cei afectaţi sunt incapabili să se gândească la
posibilităţi pozitive. Ei se plâng de propriile greşeli. Adesea, se ajunge la tulburări de somn,
iritabilitate, hipervigilenţă, creşterea senzaţiei de spaimă, la tulburări de memorie, dificultăţi
de concentrare, coşmaruri şi flashback-uri ale situaţiei traumatice. La momentul potrivit,
intervine vinovăţia supravieţuitorului: plângerea subiectului de a nu fi meritat să
supravieţuiască.
3. Faza de descărcare. Dacă angoasa, teama la locul de muncă, depresiile sau tulburările de
somn persistă după consumarea fazei de acţiune, trebuie furnizat ajutor profesionist. Aici se
află punctul critic, unde se hotărăşte dacă se va forma un sindrom de suprasarcină de lungă
durată şi tulburările care îl însoţesc. Acum este importantă evitarea alcoolului şi drogurilor. La
fel de importantă este mobilizarea susţinerii sociale şi discutarea despre experienţă cu
persoane de încredere, dacă este posibil şi cu alte persoane afectate de aceeaşi traumă.
Faza de descărcare trebuie să fie susţinută prin odihnă, relaxare şi mai ales prin
îndepărtarea de mediul traumatic. Acest aspect este adesea prea puţin luat în seamă de cei
afectaţi de traumă. Întreruperea fazei de descărcare stă, printre altele, la baza traumatizării
cumulative după Kahn (1963), care a fost descrisă mai întâi de acesta printre traumele de
relaţie.
Dacă această fază nu se încheie în mod favorabil, prin perlaborarea conţinuturilor
traumatice, se va ajunge la o tulburare de durată (sindromul bazal de suprasarcină
psihotraumatică).