Sunteți pe pagina 1din 29

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

PROTECŢIA ȘI PROMOVAREA
DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL
ORGANIZAȚIEI PENTRU
SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN
EUROPA

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Prof.univ.dr. CIOBANU RAMONA

Master SIDIC – anul I


Dumitru Ramona

Protecţia și promovarea
drepturilor omului în cadrul
O.S.C.E.
Omul beneficiază de drepturi inerente fiinţelor umane oriunde s-
ar afla, fiindcă acestea au un caracter universal, ce constituie un
fundament al drepturilor lor egale şi inalienabile, ca un corolar al
libertăţii, dreptăţii, securităţii şi păcii în lume.1
Instituţia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul
timpului, un laborios dar şi îndelungat proces de cristalizare, se
înfăţişează în prezent ca o instituţie deosebit de complexă, ce ţine atât
de ordinea juridică internă, cât şi de cea internaţională. Protecţia
internaţională a drepturilor şi libertăţilor defineşte şi însumează un
ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor unii faţă de
alţii, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii
comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi
libertăţilor respective în fiecare ţară, intervenind în acele situaţii în care
drepturile omului ar fi incălcate într-un anumit stat.
Statele şi organizaţiile internaţionale create de ele, precum şi
organizaţiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici şi
metode adecvate pentru respectarea drepturilor şi garantarea aplicării
efective a acestora. S-a instituit răspunderea internaţională a statelor
pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor
internaţionale în această privinţă. Problema nerespectării drepturilor

1 Barac L., Europa și Drepturile Omului. România și Drepturile Omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001, pag. 7.
omului nu este numai o problemă naţională, internă a statelor, ci una
internaţională, mondială, în a cărei respectare este interesată întreaga
comunitate internaţională .2
Comunitatea internaţională este astăzi mai mult decât oricând
preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de
crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare
internaţională în acest domeniu, de realizare a unui sistem cât mai
complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului în
variate domenii şi de asigurare cât mai deplină a transpunerii în
practică a acestora, inclusiv prin sancţionarea încălcărilor aduse
normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.
Interesul manifestat de comunitatea internaţională faţă de
drepturile omului – elementul esenţial ce asigură progresul, bunăstarea
şi civilizaţia în orice societate – este probat în primul rând de numărul
mare de instrumente juridice care le consacră, în total circa 250
instrumente, care enumeră şi reglementează peste 60 de drepturi şi
libertăţi fundamentale. Peste 100 din aceste instrumente au fost
adoptate în sistemul Naţiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, peste 40 de Consiliul Europei;
la acestea adăugându-se cele adoptate de Organizaţia Statelor
Americii şi Organizaţia Unităţii Africane. Deci, paralel cu acţiunea
statelor membre ale comunităţii internaţionale, concentrate îndeosebi
în sistemul O.N.U., s-au înregistrat şi anumite preocupări de
reglementare diferenţiată, pe plan regional, de către unele grupuri de
state, cum ar fi: “Actul final al Conferinţei de la Helsinki” din 1975,
Viena 1986, Carta de la Paris – 1990 ş.a. adoptate în cadrul
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Însă simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficientă
pentru asigurarea finalităţii acestora. De aceea au fost concepute şi

2 Barac L., Europa și Drepturile Omului. România și Drepturile Omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001, pag. 17.
puse în aplicare sisteme de garantare ce tind să protejeze, la nivel
internaţional, fiinţa umană în orice împrejurare: în timp de pace sau în
perioadă de conflict armat, ori situaţii de dezastre naturale sau
tehnologice.

1.1. Scurt istoric privind O.S.C.E.

O.S.C.E. este cea mai mare organizaţie europeană, ce cuprinde 56 de


state, din Europa, Asia Centrală şi America de Nord, fiind cea mai mare
organizaţie regională de securitate din lume.
Iniţial, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a
fost o Conferinţă ce purta acelaşi nume (C.S.C.E.), creată în anul 1975
la Helsinki, cu participarea a 35 de state. Cu timpul, în anii ’90, odată cu
adoptarea Cartei de la Paris, această Conferinţă s-a instituţionalizat,
prin apariţia a noi structuri şi organe permanente. Adoptarea denumirii
de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa s-a
hotărât în cadrul Conferinţei de la Budapesta (1994).

Astfel, istoria C.S.C.E. se împarte în două perioade:

• Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi,


respectiv, Cartei de la Paris pentru o nouă Europa), în care
C.S.C.E. a funcţionat ca un proces de conferinţe şi reuniuni
periodice.

• Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii ‘90 au


impus schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura
şi caracterul instituţional al procesului început la Helsinki, cât şi
rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta, 1994, a
hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru Securitate
şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.).

Domeniul de acţiune al O.S.C.E. este extrem de larg, cooperarea


şi securitatea în Europa, care includ o importantă dimensiune privind
drepturile omului. În materia drepturilor omului însă, accentul este pus pe
dimensiunea afirmativă, de consacrare a drepturilor omului, iar nu pe
dimensiunea de garantare şi apărare concretă a drepturilor omului
(deşi această a doua dimensiune nu este total absentă).
Au competenţe în domeniul drepturilor omului atât organele cu
atribuţii generale ale O.S.C.E., cât şi organele specializate în materie.

Organe care nu au competenţe exclusive în materia drepturilor


omului

Organele O.S.C.E. care nu au competențe exclusive în materia drepturilor omului,


dar care intervin în acest domeniu, sunt: Reuniunile şefilor de stat sau de
guvern; Consiliul; Comitetul Înalţilor Funcţionari.

Reuniunile şefilor de stat sau de guvern


Reuniunile la vârf sunt organizate periodic, la ele participând şefii
de stat sau de guvern din statele membre. În cadrul acestor reuniuni la
vârf, sunt adoptate acte internaţionale politice şi juridice, cu valoare de
soft law, care consacră drepturile omului.

Consiliul
Consiliul este un organ principal al O.S.C.E., compus din miniştrii
afacerilor externe ai statelor membre. Potrivit Documentului Reuniunii
de la Praga a Consiliului C.S.C.E. asupra dezvoltării ulterioare a
instituţiilor şi structurilor C.S.C.E., Consiliul poate, în scopul creşterii
capacităţii O.S.C.E. de a garanta drepturile omului, democraţia şi statul
de drept prin mijloace paşnice, să ia măsurile necesare, dacă este
cazul fără consimţământul statului în cauză, în caz de violare flagrantă,
gravă şi persistentă a angajamentelor corespunzătoare din cadrul
O.S.C.E. Astfel de acţiuni constau în declaraţii politice sau alte măsuri de
natură politică, aplicate în afara teritoriului statului în cauză. Aceste
acţiuni nu derogă cu nimic de la celelalte mecanisme existente în
cadrul O.S.C.E.

Comitetul Înalţilor Funcţionari


Comitetul Înalţilor Funcţionari este un organ principal al O.S.C.E.,
compus din reprezentanţii statelor membre. Potrivit Documentului
Reuniunii de la Praga a Consiliului C.S.C.E. asupra dezvoltării ulterioare
a instituţiilor şi structurilor C.S.C.E., Comitetul Înalţilor Funcţionari poate, în
scopul creşterii capacităţii O.S.C.E. de a garanta drepturile omului,
democraţia şi statul de drept prin mijloace paşnice, să ia măsurile
necesare, dacă este cazul fără consimţământul statului în cauză, în caz
de violare flagrantă, gravă şi persistentă a angajamentelor
corespunzătoare din cadrul O.S.C.E. Astfel de acţiuni constau în
declaraţii politice sau alte măsuri de naturã politicã, aplicate în afara
teritoriului statului în cauză. Aceste acţiuni nu derogă cu nimic de la
celelalte mecanisme existente în cadrul O.S.C.E.

Organe specializate în materia drepturilor omului

O.S.C.E. dispune de două organe specializate în materia


drepturilor omului: Biroul Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor
Omului; Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale.

Biroul Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului


(ODIHR)
Biroul Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului a fost
creat, sub denumirea de Biroul Alegerilor Libere, prin Carta de la Paris
pentru o nouă Europă. În Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în
capitolul „Structuri şi instituţii noi ale procesului C.S.C.E.", se prevede
crearea unui Birou al Alegerilor Libere, cu sediul la Varşovia, pentru a
facilita contactele şi schimburile de informaţii asupra alegerilor în
statele participante.
Biroul Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului, urmând
instrucţiunile generale ale Comitetului Înalţilor Funcţionari, trebuie,
între altele: să organizeze o scurtă reuniune a C.S.C.E. la sediul Biroului
Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului, în fiecare an în care
nu se ţine o reuniune privind urmările, pentru a examina aplicarea
angajamentelor C.S.C.E. în domeniul dimensiunii umane; să servească
drept cadru instituţional pentru schimbul de informaţii asupra
asistenţei tehnice şi competenţelor disponibile, şi asupra programelor
naţionale şi internaţionale destinate să sprijine noile democraţii în
dezvoltarea instituţiilor lor; să faciliteze contactele între cei care oferă
astfel de resurse şi cei care doresc sã le utilizeze; sã dezvolte
cooperarea cu Consiliul Europei, în scopul utilizării bazei de date a
acestuia referitoare la aceste resurse şi servicii; să stabilească legături
cu organizaţiile neguvernamentale active în domeniul dezvoltării
instituţiilor democratice, în scopul de a permite statelor participante
interesate să utilizeze vastele resurse şi largile competenţe ale acestor
organizaţii; să faciliteze cooperarea în materia formării şi educaţiei în
disciplinele purtând asupra instituţiilor democratice; să organizeze cu
reprezentanţii tuturor statelor participante reuniuni şi seminarii asupra
dezvoltării şi revitalizării instituţiilor democratice, de exemplu seminarii
consacrate organelor de presă libere şi, la timpul potrivit, un seminar
asupra migraţiilor; aceste seminarii urmând a se ţine la Varşovia, cu
excepţia cazului în care se decide altfel.

Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale


Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale este un
organ al O.S.C.E., creat prin Deciziile Reuniunii la vârf de la Helsinki din anul
1992, pentru a identifica în fază incipientă tensiunile etnice ce s-ar
putea transforma în conflicte şi pentru a gestiona aceste tensiuni.
Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale trebuie să fie o
personalitate internaţională eminentă, având o lungă experienţă în
domeniu şi de la care se poate aştepta să facă dovada unei mari
imparţialităţi în exercitarea funcţiilor sale. Sediul Înaltului Comisar este la
Haga, în Olanda.
Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale este numit de
Consiliu, prin consens, la propunerea Comitetului Înalţilor Funcţionari,
pentru o perioadă de 3 ani, care poate fi înnoită o singură dată.
Mijloacele de acţiune ale Înaltului Comisar al O.S.C.E. pentru
Minorităţile Naţionale au caracter nejurisdicţional şi sunt specifice
cadrului O.S.C.E.
Inaltul comisar este ajutat în activitatea sa de un grup format din 11
persoane. Organismul acţionează independent de părţile implicate şi
este imputernicit să organizeze misiuni şi să se implice în activităţi
diplomatice pentru rezolvarea crizelor şi tensiunilor intr-o fază cât mai
incipientă. În vederea obţinerii informaţiilor, Inaltul Comisariat
urmăreşte să promoveze dialogul bazat pe încredere şi cooperare între
părţi. Pentru rezolvarea situaţiei Înaltul Comisariat poate înainta guvernelor
implicate rapoarte cu propuneri privind rezolvarea situaţiilor
conflictuale cu care acestea se confruntă. Inaltul Comisariat a fost
implicat in probleme privind minorităţile naţionale în multe state dintre
care Albania, Croaţia, Estonia, Lituania, Ungaria, România, Slovacia,
Rep. Moldova, Rep. Macedonia, Ucraina, Kazahstan. Deşi organismul
este împuternicit să rezolve şi să prevină conflictele pe termen scurt şi pe
cele de mică anvergură, totuşi pentru îndeplinirea rolului său nu pot fi
trecute cu vederea situaţiile conflictuale grave care se perpetuează de
lungi perioade de timp. În cazul acestora precum şi în toate celelalte
cazuri în care organismul apreciază că situaţia pe care o gestionează
poate evolua într-o criza periculoasă pe care nu ar putea să o
soluţioneze, Înaltul Comisar acţionează ca un resort, avertizând celelalte
structuri ale O.S.C.E. în vederea luării măsurilor adecvate. Înaltul
Comisariat se bucură de libertate de iniţiativă şi independenţă,
implicarea sa nefiind condiţionată de autoritatea Consiliului Superior sau
a statelor implicate. Totuşi acest lucru nu ar fi posibil fără suportul politic al
statelor membre exprimat în cadrul Consiliului Permanent. Ca o condiţie a
eficienţei sale, organismul trebuie să fie imparţial. Pe de altă parte se
consideră că statele sunt mai cooperante dacă discuţiile nu sunt făcute publice,
iar măsurile luate în acest fel sunt mult mai eficiente - condiţia
confidenţialităţii. Această condiţie este indeplinită doar pe perioada
negocierilor şi a luării măsurilor, ulterior pentru informarea statelor
membre şi a opiniei publice internaţionale, Înaltul Comisariat inaintând
Consiliului Permanent rapoarte privind activitatea sa. Înaltul Comisariat pentru
Minorităţi Naţionale nu este competent să soluţioneze sau să se implice
în cazurile individuale privind persoane apartinând minorităţilor naţionale şi de
asemenea în problemele privind terorismul şi crima organizată.

1.2. Analiza principalelor documente internaţionale care garantează


drepturile omului

1.2.1. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare


în Europa 1975

Rezultat al unui amplu şi laborios proces de negocieri care s-a


desfăşurat în principal în trei faze, Actul Final de la Helsinki reprezintă un
document de o mare complexitate, care marchează o dezvoltare a
problematicii drepturilor omului la nivel european şi mondial.
„Actul Final" se compune, de fapt, din mai multe documente
subsumate unei concepţii unitare, vizând principiile care guvernează
relaţiile statelor europene, edificarea încrederii şi anumite aspecte ale
securităţii şi dezarmarii pe continent, cooperarea în domeniile economiei,
ştiinţei şi tehnicii şi mediului înconjurător, cooperarea în domeniul
umanitar şi în alte domenii. Este de remarcat că acest document
marchează o recunoaştere neechivocă a protecţiei drepturilor omului
ca un principiu fundamental al dreptului internaţional.
Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzând patru capitole
sau "coşuri". Coşul I - "Aspecte legate de securitatea în Europa" ce conţine două
secţiuni "Principiile directoare privind relaţiile între statele
participante" şi "Măsuri de clădire a încrederii şi anumite aspecte ale
securităţii şi dezarmării"). Coşul II se referă la "Cooperarea în domeniul
economiei, ştiinţei şi tehnologiei şi mediului înconjurător." Subiectul
Coşului III este "Cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii."
Coşul IV, ultimul capitol, face precizări referitoare la aşa-numitul
process "de urmare"3.
Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate în principal la secţiunea
"Principiile directoare privind relaţiile între statele participante" - Coşul
I şi într-o oarecare măsura în Coşul III, deşi acesta din urmă şi-a pierdut
din importanţă întrucât subiectele pe care le abordează – contactele
umane, reunificarea familiei etc. - nu mai au relevanţa pe care o aveau în
plin Război Rece.
Unul dintre principiile directoare este Principiul VII ("Respectul pentru
drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de
gândire, conştiinţă, religie sau credinţă") şi Principiul VIII ("Drepturi
egale şi autodeterminarea popoarelor"). Celelalte principii se referă la
suveranitate, folosirea forţei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea
teritorială, soluţionarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile
interne, cooperarea între state şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor
juridice internaţionale.
Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. În primele două,
statele participante se angajează să "respecte drepturile omului şi
libertăţile fundamentale" şi "să promoveze şi să încurajeze exercitarea
efectivă a drepturilor şi libertăţilor civile, politice, economice, sociale,
culturale şi de altă natură...". Acest principiu se referă şi la libertatea la

3 Russell, „The Helsinki Declaration: Brobdingnag or Lilliput”, 70 Am.J.int`l L.242 (1976).


religie, la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, şi
"dreptul persoanei de a cunoaşte şi de a acţiona în conformitate cu
drepturile şi îndatoririle sale în acest domeniu". Ultimul paragraf al Principiului VII
sună astfel: „În domeniul drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, Statele participante vor acţiona în conformitate cu
scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi Declaraţiei Universale a
drepturilor omului. Ele îşi vor îndeplini de asemenea obligaţiile ce le
revin în virtutea declaraţiilor şi acordurilor internaţionale în acest
domeniu la care pot fi părţi....”.
Importanţa acestui paragraf, la momentul adoptării sale, se datora
faptului că până în acel moment unele dintre statele participante, inclusiv
Uniunea Sovietică, nu recunoscuseră niciodată în mod formal obligaţia
de a se conforma Declaraţiei Universale a drepturilor omului. (Uniunea
Sovietică s-a abţinut la adoptarea Declaraţiei Universale de către
Adunarea Generală a O.N.U. Principiul VII fiind prima recunoaştere
neechivocă al caracterului "normativ" al acestui instrument.)
Principiul VIII dedică patru paragrafe subiectului "drepturi egale
şi autodeterminarea popoarelor." După asumarea angajamentului de a
recunoaște drepturi egale pentru popoare şi dreptul acestora la
autodeterminare4, statele participante recunosc "că popoarele au
întotdeauna dreptul de a hotărî în deplină libertate, statutul lor politic
intern şi extern, când şi cum doresc, fără amestec din afară...".
A durat destul de mult până când Uniunea Sovietică şi aliaţii săi au
recunoscut pe deplin că aceste două principii directoare au înscris
problematica drepturilor omului pe agenda dialogului politic Est-Vest în
curs de desfăşurare. Treptat, aceste încercări s-au redus şi spre
sfârşitul aniilor '80, abordarea unor încălcări specifice ale drepturilor
omului a devenit o chestiune obişnuită în cadrul reuniunilor C.S.C.E..
Impactul important pe care l-a avut C.S.C.E. în sfera drepturilor omului poate fi în parte
atribuit procesului de continuare a demersurilor iniţiate de C.S.C.E.

4 Steinhardt R. , International Law and Self-Determination (The Atlantic Council, 1994).


prevăzut în Coşul IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut ca procesul
O.S.C.E.
Existența acestui proces de negociere a permis completarea,
reinterpretarea şi revizuirea extensivă a Actului Final de la Helsinki, cu
ocazia conferinţelor ulterioare. Aceste reuniuni au constituit de
asemenea un prilej pentru a atrage atenţia opiniei publice asupra unor
state care nu erau la înălţimea angajamentelor asumate privind
drepturile omului5. Această acţiune normativă este finalizată prin
încheierea unui "document final adoptat prin consens la aceste conferinţe6.
Astfel, punctul VII din „decalogul” de la Helsinki consacră ca un
principiu de sine stătător „respectarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de
convingere. Printre alte obligaţii înscrise în sarcina statelor participante
sunt acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova şi încuraja
respectarea efectivă a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale, la egalitate în faţa legii şi de a se
bucura efectiv de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului. Se precizează că în domeniul drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, statele participante vor acţiona în conformitate cu
scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, cu Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, cu tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate
în acest domeniu. Trebuie subliniat şi faptul că principiul respectării
drepturilor omului este consacrat de „Declaraţia privind principiile care
guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante” împreună cu
alte principii de o importanţă majoră ale relaţiilor dintre state, precum
egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii,
nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea
frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică a
diferendelor, neamestecul în treburile interne ş.a. Urmează, aşadar, a
5 Rosas A. & Helgesen J. (eds.), ”Human Rights in a Changing East/West Perspective” (1987), pag. 221.
6 Schlager, „The Procedural Framework of the CSCE: From Helsinki Consultation to the Paris Charter,
1972-1990," 12 Hum. Rts. L.J. 221 (1991).
se înţelege că principiul respectării drepturilor omului reprezintă - în
concepţia statelor participante - o importantă normă de comportament
internaţional ce trebuie interpretată şi aplicată într-un deplin consens
cu toate celelalte principii fundamentale. Prin urmare, principiile
suveranităţii, neamestecului etc. nu pot fi invocate ca un temei pentru
nerespectarea drepturilor omului, tot aşa după cum nerespectarea
drepturilor omului nu poate să ducă în final la contestarea suveranităţii
statelor şi a celorlalte principii fundamentale. În legătură cu caracterul
„Actului Final” s-a pornit de la aspectul „formal” şi anume că Actul
Final nu a fost înregistrat ca un document al Organizaţiei Naţiunilor
Unite, s-a emis părerea că el ar reprezenta numai un document cu
valoare politică morală, specifică comunicatelor şi altor documente
comune publicate la terminarea unor conferinţe internaţionale. Un
asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat deoarece prin
semnăturile depuse de şefii celor 35 de state participante, „Actul Final”
are valoarea unui angajament în termenii categorici, a cărui forţă nu
poate fi contestată. De altfel, în însuşi textul „Actului Final”, şefii
statelor participante declară că au adoptat documentul „în mod
solemn”, ceea ce exclude orice dubii asupra valorii juridice a „Actului
Final”. Reafirmarea ulterioară a Actului Final prin numeroase
documente subsecvente, ca şi valoarea universală a principiilor
proclamate în 1975, demonstrează paternitatea ideilor înscrise în acest
document, concordanţa lor deplină cu marile principii ale dreptului
internaţional contemporan.

1.2.2. Documentul final al Reuniunii de la Viena a


reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru
securitate şi cooperare în Europa

Acest document a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15


ianuarie 1989 constituind rezultatul unei conferinţe a statelor
participante la procesul C.S.C.E., care s-a desfăşurat – conform
prevederilor Actului Final de la Helsinki – în perioada 4 noiembrie 1986 -
19 ianuarie 1989.
A marcat un moment important, de cotitură, în domeniul
protecţiei drepturilor omului. Acest document insistă asupra asigurării
unor căi efective de recurs persoanelor cărora le-au fost încălcate
drepturi şi libertăţi fundamentale; drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale; dreptul fiecărei persoane de a-şi părăsi ţara etc.
Cea mai notabilă realizare a acestei Reuniuni constă în crearea
unui „mecanism al dimensiunii umane având ca finalitate intensificarea
dialogului statelor participante asupra modului în care aplică
angajamente asumate prin semnarea documentelor referitoare la varii
aspecte ale drepturilor omului”.
Prin documentul Reuniunii de la Viena a fost, de asemenea,
convocată „Conferinţa asupra dimensiunii umane a O.S.C.E., cu cele trei
reuniuni succesive: Paris (30 mai-23 iunie 1989), Copenhaga (5-29 iunie 1990), Moscova
(10 septembrie-4 octombrie 1991).
Reafirmând ataşamentul făță de principiile înscrise în Actul Final,
documentul introduce o serie de idei noi, ca de pildă, colaborarea statelor în
lupta împotriva terorismului, stabilind totodată măsuri concrete de
natură a garanta libertatea religioasă, dreptul indivizilor de a acţiona
pentru traducerea în viaţă a liberţăţilor fundamentale.
O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu prevederile
înscrise la pct. 13/5 din Capitolul „Principii", prin care statele se
angajează să respecte „dreptul cetăţenilor lor de a contribui activ,
individual, sau în asociere cu alţii, la promovarea şi protejarea
drepturilor omului şi a libertăţiilor fundamentale", text ce a constituit
baza juridică a recunoaşterii drepturilor dizidenţilor şi asociaţiilor
pentru respectarea drepturilor omului în ţările Europei de răsărit. O
prevedere relevantă este şi cea înscrisă la pct. 21, care reconfirmă
ideea că eventualele „restricţii" de la garantarea drepturilor civile şi
politice au „un caracter de excepţie", statele participante angajându-se
„să nu abuzeze de aceste restricţii şi ca ele să nu se aplice arbitrar, ci
de o manieră care să menţină exercitarea efectivă a acestor drepturi".
Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de
creşterea încrederii, securităţii şi dezarmării pe continent, cooperarea
în domeniul ştiinţei, culturii, economiei, transporturilor, turismului,
tehnologiei şi mediului înconjurător, în domeniul umanitar, inclusiv
problemele emigraţiei şi reunificării familiilor ş.a.
La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României a
făcut cunoscut faptul că ţara noastră şi-a retras „rezervele şi
declaraţiile interpretative" ce fuseseră formulate din ordinul vechiului
regim la 15 ianuarie 1989, în legătură cu prevederile Documentului Final
de la Viena, confirmînd acceptarea acestui document internaţional în
totalitatea sa şi exprimând voinţa României de a acţiona pentru
traducerea lui în viaţă integral şi cu deplină bună credinţă.

1.2.3. Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei


pentru dimensiunea umană a O.S.C.E

A fost adoptat la 29 iunie 1990. Este un act ce aduce noi elemente în planul
problemelor drepturilor omului.
Dintre ideile mai importante înscrise în acest document, sunt
cele referitoare la legătura dintre democraţie şi statul de drept;
recunoaşterea pluralismului politic, organizarea de alegeri libere.
Statele participante recunosc exercitarea deplină şi efectivă a
drepturilor şi libertăţilor de către „persoanele aparţinând minorităţilor
naţionale".

1.2.4. Carta de la Paris pentru o nouă Europă

Originalul Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, redactat în


germană, engleză, spaniolă, franceză, italiană şi rusă a fost remis
Guvernului Republicii Franceze, care îl va păstra în arhivele sale.
Fiecare din statele participante a primit de la Guvernul Republicii
Franceze o copie ca formă a Cartei de la Paris. Textul Cartei de la Paris a fost
publicat de fiecare stat participant, care l-a difuzat şi l-a făcut cunoscut. Guvernul
Republican Francez transmite Secretarului general al Națiunilor Unite textul Cartei
de la Paris pentru o nouă Europă, care nu este supus înregistrării în
temeiul articolului 102 din Carta Naţiunilor Unite, pentru difuzarea sa
către toţi membrii Organizaţiei ca document oficial al O.N.U. Guvernul
Republicii Franceze transmite textul Cartei de la Paris celorlalte
organizaţii internaţionale menţionate în text.
Document de o considerabilă importanţă politică şi juridică, Carta de
la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborării europene
în contextul schimbării raporturilor de forţe, prăbuşirii sistemelor
totalitare în Europa de răsărit şi trecerii la economia de piaţă. El
efectuează, totodată, o substanţială analiză a problemelor Europei,
indicând căi şi direcţii în care trebuie acţionat pentru a face posibil
triumful marilor valori europene şi în primul rând al principiului respectării
drepturilor omului.
Este demn de semnalat faptul că acest document enunţă de la
bun început cadrul fundamental schimbat al desfăşurării actuale ale
raporturilor dintre statele europene. În această ordine de idei este
semnificativă constatarea că „era de confruntare şi divizare a Europei
a luat sfârşit. Noi declarăm că relaţiile noastre se vor întemeia de acum
înainte pe respect şi cooperare”.
Carta de la Paris pentru o nouă Europă ierarhizează în mod nou
problemele colaborării europene. Astfel, deşi se reafirmă valoarea
tuturor celor zece principii ale Actului final de la Helsinki, problematica
drepturilor omului — în trecut „coşul trei" — trece acum pe primul
plan. Marile probleme pe care Carta de la Paris le enunţă sunt:
drepturile omului, democraţia şi statul de drept, libertatea economică
şi responsabilitatea, relaţiile de prietenie între statele participante,
securitatea europeană, unitatea, legătura dintre procesul european şi
procesele mondiale. În cadrul direcţiilor şi reorientărilor de viitor, pe
primul plan apare dimensiunea umană a relaţiilor dintre state, urmând apoi
securitatea, cooperarea economică, problemele mediului înconjurător,
cultura, problemele muncitorilor imigranţi, organizaţiile
neguvernamentale etc.
Modul în care sunt redefinite problemele permite identificarea unor
nuanţe noi, semnificative pentru cunoaşterea orientării actuale a
procesului european. Aşadar, de pildă, problemele drepturilor omului
apar, de această dată, strâns corelate de ideea democraţiei pluraliste
şi de statul de drept. Se afirmă că libertatea şi pluralismul politic sunt
elemente necesare în realizarea obiectivului de dezvoltare a
economiilor de piaţă pentru o creștere economică susţinută,
prosperitate şi justiţie socială.
In Carta de la Paris apar preocupări noi pentru minorităţile naţionale.
Se afirmă că „identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a
minorităților naţionale va fi protejată, iar persoanele aparţinând
acestor minorităţi au dreptul de a exprima liber, prezerva şi dezvolta această
identitate, fără nici o discriminare şi în condiţiile unei depline egalităţi
în faţa legii".
În capitolul privind orientările viitoare ale procesului C.S.C.E. este
înscrisă şi formularea că „problemele referitoare la minorităţile
naţionale pot fi soluţionate în mod satisfăcător numai într-un cadru
politic democratic". După părerea noastră, toate aceste precizări noi
trebuie raportate la consideraţiile generale ale Cartei de la Paris, care
reafirmă ideea că „toate principiile (procesului C.S.C.E.) se aplică în mod
egal şi fără rezervă, fiecare dintre ele fiind interpretate ţinând seama
de celelalte". Este clar, prin urmare, că noile formulări cu privire la
drepturile minorităţilor nu pot fi interpretate în nici un caz ca o
diminuare a cadrului juridic oferit de principiile dreptului internaţional,
inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul integrităţii teritoriale,
iar respectul identităţii minorităţilor va trebui realizat tocmai ţinând
seama de aceste principii nu nesocotindu-le.
Carta de la Paris stabileşte o serie de mecanisme noi de natură a
asigura instituţionalitatea şi continuitatea procesului C.S.C.E. Astfel, se
stabilesc următoarele noi organisme:
a) Consiliul miniştrilor afacerilor externe, care se va întâlni cel puţin o
dată pe an şi care va reprezenta forumul central al consultărilor
politice în cadrul C.S.C.E.;
b) un Comitet al înalţilor funcţionari care va pregăti reuniunile
consiliului, va executa deciziile sale, va analiza problemele curente şi
va putea lua decizii corespunzătoare;
c) un Secretariat al statelor participante, având sediul la Praga, cu
scopul de a facilita consultările între statele ce iau parte la procesul
C.S.C.E.;
d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani,
pentru a permite statelor să evalueze situaţia şi să adopte măsuri
pentru continuarea procesului C.S.C.E.;
e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, având
sarcina să ajute statele să prevină riscurile de conflict;
f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varşovia, având misiunea
de a facilita contactele şi schimbul de informaţii asupra alegerilor în
statele participante;
g) Adunarea parlamentară C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor
din toate ţările participante.
Document de incontestabilă importanţă pentru redefinirea
sarcinilor actuale ale procesului C.S.C.E., Carta de la Paris tratează
totuşi în mod inegal anumite probleme. Aşadar, de exemplu, deşi se
reafirmă că „succesul tranziţiei la economia de piaţă de către ţările
care fac eforturi în această direcţie este important şi în interesul
tuturor", nu se întâlnesc precizări în legătură cu modul în care fostele
state „socialiste” vor putea fi ajutate ca să-şi refacă economia. De
altfel, întregul capitol al relaţiilor economice este redactat într-o formă
generală. Documentul vorbeşte despre „continuarea sprijinului,
acordat ţărilor democratice în tranziţia spre economia de piaţă", însă
prevederile concrete sunt foarte puţine. Problema muncitorilor
imigranţi este numai enunţată, fără a se preconiza nici un fel de măsuri
practice pentru rezolvarea ei.
Problemei minorităţilor naţionale i se acordă o importanţă
considerabilă, prevăzânduse, în detaliu, obiectivele reuniunii de experţi
pe această temă ce a avut loc între 1-19 iulie 1991 la Geneva. Ne
întrebăm dacă această problemă avea într-adevăr o prioritate atât de
mare faţă de convulsiile sociale din ţările Europei de răsărit şi faţă de
cerinţele de a se găsi rezolvări problemei remedierii economiei acestor
state, ţinerii „în frâu” a şomajului şi soluţionării unor probleme sociale
grave, ce ar putea duce la urmări incontrolabile.

1.2.5. Documentele de la Helsinki din 1992

În cadrul Conferinţei la nivel înalt pentru Securitate şi Cooperare


în Europa, care a avut loc la Helsinki, între 9 şi 11 iunie 1992, au fost
adoptate 2 documente: „Declaraţia la nivel înalt de la Helsinki" şi
„Deciziile Helsinki".
Cu privire la problemele drepturilor omului, este demnă de
menţionat preocuparea pentru întărirea instituţiilor şi structurilor
O.S.C.E. şi prevenirea conflictelor militare. Statele participante au
hotărât crearea unui post de „Înalt Comisar al O.S.C.E. pentru
minorităţile naţionale".
Instrumentele de prevenire a conflictelor şi de supraveghere a
crizelor implică crearea unor misiuni de anchetă şi desemnarea unor
raportori, efectuarea unor operaţiuni O.S.C.E. de menţinere a păcii,
constituirea unor grupuri ad-hoc.7

1.2.6. Documentul Reuniunii de la Budapesta

La Reuniunea la nivel înalt de la Budapesta din 1994 a fost


adoptat un document intitulat „Către un parteneriat autentic, într-o nouă
eră" , în care se prevede că „drepturile omului şi libertăţile
fundamentale, preeminenţa dreptului şi instituţiile democratice stau la
baza păcii şi securităţii, constituind o contribuţie majoră la prevenirea
conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, este o componentă de
bază, esenţială, a societăţii democratice civile".
Mecanismul privind dimensiunea umană rezidă într-un proces de
negociere, mediere şi investigaţie, care se desfăşoară în mai multe
etape şi care presupune negocieri multilaterale, misiuni O.S.C.E. de
experţi şi raportori cu sprijinul Biroului O.S.C.E. pentru Instituţii
democratice şi Drepturile omului (ODIHR). Un astfel de proces este, de
obicei, declanşat de o plângere a unuia sau a mai multor state prin
care unui alt stat i se impută că nu este la înălţimea angajamentelor
sale din O.S.C.E., referitoare la dimensiunea umană. Urmează
schimburi diplomatice între statele interesate, pentru care sunt
stabilite termene limită. Dacă problema nu se soluţionează în acest fel
între ele, statele pot supune atenţiei tuturor statelor membre ale
O.S.C.E. diferendul respectiv, pe care îl pot de asemenea include pe
agenda conferinţelor O.S.C.E. Dacă acest procedeu nu dă rezultate,
există posibilitatea constituirii unor misiuni de experţi ai O.S.C.E. sau
de raportori, care să investigheze acuzaţiile, aceştia îndeplinind rolul
de mediatori şi investigatori terţi.
De regulă, aceste misiuni sunt stabilite cu asentimentul statelor

7 Victor Duculescu, ”Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi


internaţionale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pag.79
interesate, deşi în situaţii grave acest acord nu este necesar.
Se poate afirma deci, că documentele O.S.C.E. au creat, treptat,
ceea ce putem numi Standardele europene post-comuniste în
domeniul drepturilor omului, care merg mai departe decât standardele
mondiale.

2. Protecţia minorităţilor în cadrul C.S.C.E. / O.S.C.E.

Problema minorităţilor etnice ocupă un loc important în peisajul


lumii contemporane. Ca urmare a unei îndelungate evoluţii, pe
teritoriul unor state cu o populaţie majoritară compactă se statornicesc
grupuri etnice, diferite din punct de vedere al originii, obiceiurilor, limbii,
tradiţiilor.8 Se poate spune că astăzi în lume nu există practic nici un
stat care să nu aibă pe teritoriul său şi populaţii aparţinând unor altor
grupuri etnice decât populaţia majoritară. A nega aceasta înseamnă a nega
însuşi modul istoric în care s-au constituit statele suverane, ca o
consecinţă a numeroaselor războaie, modificări teritoriale şi migraţii de
populaţii, până când a fost realizată, în final, formula înfăptuirii unor
state naţionale cu caracter unitar.
Problematica minorităţilor naţionale a constituit obiectivul
C.S.C.E./O.S.C.E. încă de la începutul activităţii sale.9 Actul Final de la
Helsinki (august 1975) stipulează în mod expres, în cap. VII, obligaţia
statelor de a recunoaşte şi a respecta „dreptul minorităţilor naţionale
în faţa legii şi posibilitatea deplină de a se bucura în mod efectiv de
drepturile omului şi libertăţile fundamentale" [91, p. 249].
Totodată, la capitolul „Cooperarea şi schimbarea în domeniul
culturii” se menţionează că „statele participante, recunoscând contribuţia
pe care minorităţile naţionale sau culturile regionale pot s-o aducă la
cooperarea dintre state în diferite domenii ale culturii, îşi propun, atunci
când pe teritoriul lor există astfel de minorităţi sau culturi, ţinând
8 Bîrgău Mihail, ”Societatea şi minorităţile naţionale. Materiale ale conferinţei
teoretico-ştiinţifice internaţionale din 11-12 ianuarie 2002”, pag. 268.
9 Costachi Gheorghe, ”Statul de drept şi problema minorităţilor naţionale. Materiale ale
conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale din 11-12 ianuarie 2002”, pag. 268.
seama de interesele legitime ale minorităţilor lor, să faciliteze această
contribuţie”. Este de menţionat că în limbajul politic şi juridic
internaţional noţiunile de „minoritate naţională” şi „cultură naţională”
au căpătat un nou impuls. Mai puţin descifrabil însă ne apare termenul
de "interese legitime". Se contura astfel în mod clar dorinţa de a
proteja minorităţile în aceeaşi măsură ca şi majoritatea, aceasta
însemnând aplicarea, în ambele cazuri, a principiilor de egalitate şi
nediscriminare.10
Obligaţiile asumate la Helsinki aveau să fie reconfirmate opt ani
mai tîrziu în Documentul Final de la Madrid (1983), în care se accentua
„importanţa unui progres constant în asigurarea drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi protecţia
drepturilor lor legitime aşa cum se prevede în Actul Final”. Documentul
Final de la Viena (15 ianuarie 1989) conţine angajamentul părţilor de a
lua măsuri adecvate care să protejeze persoanele aparţinând
minorităţilor naţionale de orice discriminare (pct. 18) şi de a crea
condiţii optime promovării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi
religioase ale acestora (pct. 19)11. Părţile au afirmat hotărârea lor de a
respecta egalitatea tuturor în faţa legii, indiferent de originea etnică.
Pentru prima dată apare formula de „identitate culturală” a
minorităţilor naţionale. Se menţionează avantajul reciproc ce rezultă
din colaborarea transfrontalieră şi legitimitatea legăturilor minorităţilor
cu conaţionalii din alte state, ultima constituind un element deosebit
de important, deoarece, tradiţional, se consideră că drepturile
minorităţilor naţionale se limitează la teritoriul statului respectiv. Tot
atunci s-a hotărât organizarea Conferinţei asupra dimensiunii umane,
printre obiectivele căreia se numără asigurarea respectării drepturilor

10 Duculescu Victor, ”Protecţia juridică a drepturilor omului”, Bucureşti: Editura Lumina


Lex,
1998, pag. 392.
11 ”Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa”, Editura Bălcescu, 1990, pag.
249.
omului, în special, în sfera culturii şi a comunicării 12. Urmarea directă a
acestei Conferinţe, ca de altfel şi a celorlalte, a fost angajarea tot mai
evidentă pe linia unor acţiuni concertate în favoarea protecţiei
minorităţilor.
Reflectând principiile şi normele de drept internaţional,
documentele C.S.C.E./O.S.C.E. sunt de natură exclusiv politică, violarea
lor, ipotetic, neavând efecte legale. Dar înţelegerea statelor de a le
respecta întocmai le transformă tot mai mult într-o cutumă. Atât
dezbaterile din cadrul O.S.C.E., cât şi practica statelor vin să confirme o
astfel de abordare.
O serie de tratate bilaterale, semnate în ultimii ani între ţările ex-
socialiste, conţin clauze „minoritare”, uneori literalmente preluate din
documentele O.S.C.E. Însă saltul cel mai important, substanţial şi de o
calitate mult superioară în ceea ce priveşte protecţia minorităţilor
naţionale se consideră, pe bună dreptate, Conferinţa C.S.C.E. de la
Copenhaga (5-29 iunie 1990), unde, pentru prima dată, un capitol
întreg (IV) este consacrat acestui subiect. Statele participante au
recunoscut că „problemele referitoare la minorităţile naţionale nu pot fi
rezolvate în mod satisfăcător decât într-un cadru politic democratic bazat pe statul
de drept, cu un sistem judiciar independent eficace”.13
La Copenhaga s-au reconfirmat trei principii fundamentale care
vizează minorităţile: respectul pentru drepturile persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale, ca parte componentă a drepturilor
omului general-recunoscute, reprezintă un factor esenţial pentru pace,
justiţie, stabilitate şi democraţie; egalitatea tuturor în faţa legii,
indiferent de originea etnică; interzicerea oricărei forme de
discriminare, precum şi a încercărilor de asimilare forţată; opţiunea
personală privind apartenenţa la minoritate, din care nu poate reieşi
12 Diaconu Ion. ”Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan”, Bucureşti:
Editura
„Lumina lex”, 2001, pag. 462 .
13 ”Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra dimensiunii umane
a CSCE”, Drepturile Omului, vol.I, nr.2, 1996, pag. 231 .
nici un dezavantaj.
Prevederile conţinute în Documentul Final pot fi clasificate în trei
categorii:14
Prima conţine dispoziţii privind drepturile persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, realizabile „individual sau în comun cu alţi
membri ai grupului”, şi anume: libera utilizare a limbii materne atât în cadrul
privat, cât şi în cel public ; crearea şi menţinerea propriilor instituţii,
organizaţii sau asociaţii educative, culturale şi religioase, care pot
solicita contribuţii financiare benevole şi alte contribuţii, inclusiv un
ajutor public, conform legislaţiei naţionale; profesarea şi practicarea
propriei religii, inclusiv de a-şi procura, poseda obiecte de cult, precum
şi de a practica un învăţămînt religios în limba maternă; stabilirea şi
menţinerea unor contacte neîngrădite cu cetăţenii altor state care au
în comun o origine etnică sau naţională, un patrimoniu cultural sau
credinţe religioase; difuzarea şi schimbul de informaţii în limba
maternă, precum şi accesul la aceste informaţii; crearea şi menţinerea
propriilor organizaţii şi asociaţii în ţările lor şi participarea la activităţile
organizaţiilor neguvernamentale internaţionale .15
A doua categorie se referă la obligaţiile statelor de a proteja
identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a minorităţilor
naţionale pe teritoriul lor" şi de a crea condiţii propice pentru
promovarea acestei identităţi. În particular se prevede: asigurarea
posibilităţii de a învăţa în limba maternă sau de a studia ca atare;
participarea efectivă la treburile publice, îndeosebi la activităţile
privind protecţia şi promovarea identităţii unor astfel de minorităţi;
recunoaşterea importanţei colaborării bi/multinaţionale în ce priveşte
domeniul vizat; favorizarea instaurării unui climat favorabil înţelegerii
şi respectului reciproc între toţi cetăţenii ţării, indiferent de originea

14 ”Documente de drept internaţional public”, Culegere de texte, vol.I, Coordonatori


Moca Gheorghe şi Drăghici Mariana, Bucureşti, 1972, pag. 249 .
15 Năstase A., ”Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale”, vol. 1-4, Bucureşti,
1998.
etnică.
A treia categorie conturează limitele politice şi de drept internaţional
în exercitarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale. Concomitent cu menţiunea că „o asemenea cooperare are
drept scop încurajarea unei înţelegeri şi încrederi mutuale, relaţiilor
prieteneşti şi de bună vecinătate, pacea, securitatea şi justiţia
internaţională”, paragraful 37 precizează că "nici unul dintre
angajamentele prezente nu poate fi interpretat ca antrenând un drept oarecare de a
întreprinde orice activitate sau de a îndeplini orice acţiune care contravine
scopurilor şi principiilor Cartei Naţiunilor Unite, a altor obligaţii
decurgând din dreptul internaţional sau din dispoziţiile Actului Final,
inclusiv principiul integrităţii teritoriale a statelor". Datorită normelor
sale detailate, dar şi calitative, Documentul de la Copenhaga mai este
uneori definit şi ca o "Cartă Europeană a Minorităţilor". Carta de la
Paris pentru o nouă Europă, din 21 noiembrie 1990, constată că a luat
sfârşit epoca confruntării şi divizării Europei şi începe o nouă eră a
democratizării, păcii şi unităţii, în care „identitatea etnică, culturală,
lingvistică şi religioasă a minorităţilor naţionale va fi protejată, iar
persoanele aparţinând acestor minorităţi au dreptul de a exprima liber,
a prezerva şi dezvolta această identitate, fără nici o discriminare şi în
condiţiile unei depline egalităţi în faţa legii". S-a menţionat şi
consimţământul statelor de a veghea la respectarea acestor drepturi atât în plan
naţional, cât şi internaţional, recunoscându-se ca axiomatică condiţia
unui cadru politic democratic pentru o soluţionare justă a problemelor
ce ţin de minorităţi. Subiectul în cauză este înţeles şi de această dată
la imperativ pentru "pacea, dreptatea, stabilitatea şi democraţia" din
spaţiul european.
Reuniunea de la Geneva în problemele minorităţilor naţionale (1-
19 iulie 1991) a fost rezultatul direct al prevederilor Cartei de la Paris.
Reflectând asupra schimbărilor calitative produse pe continent,
statele participante „au luat notă” de rezultatele pozitive obţinute într-
o serie de ţări, sublinând totodată că „pot exista abordări
corespunzătoare diferite pentru aplicarea angajamentelor C.S.C.E.
privind minorităţile naţionale". S-a reiterat importanţa participării
active a minorităţilor la viaţa publică a ţărilor ca element constitutiv al
democraţiei. Egalitatea deplină în drepturi reclamă o preocupare
deosebită şi luarea de "măsuri speciale". Recunoscând importanţa
preocupărilor internaţionale faţă de problematica minorităţilor
naţionale, statele au devenit conştiente că aceste preocupări nu se
substituie eforturilor ce trebuie depuse la scară naţională.16 Din
Raportul Reuniunii reiese clar diversitatea situaţiilor politice şi
naţionale în diferite state, dar şi nevoia unor eforturi concertate pentru
rezolvarea tuturor problemelor în cadrul instituţiilor democratice.
Promovând ideile documentului de la Copenhaga, Reuniunea a dezvoltat, la
rândul ei, noi abordări: statele participante afirmă că minorităţile
naţionale se vor bucura de aceleaşi drepturi şi vor avea aceleaşi datorii
cetăţeneşti ca şi restul populaţiei; este tratată problema relaţiei dintre
drepturile minorităţilor naţionale şi autorităţile statului. Problema
minorităţilor este recunoscută a fi o „chestiune internaţională”; sunt
protejate în egală măsură şi persoanele aparţinând majorităţii în statul
respectiv, dar care în anumite zone sunt în minoritate; este garantată
libertatea de a întreţine legături cu cetăţenii altor state de aceeaşi
etnie, cultură sau credinţă.17 În acest scop este încurajată cooperarea
transfrontalieră la toate nivelurile.
Concluzie
Cunoaşterea şi însuşirea temeinică a drepturilor omului este o
obligaţie juridică, dată fiind importanţa protecţiei persoanei umane şi a
bunurilor acestuia, precum şi în apărarea instituţiilor statale, atât în
condiţii normale cât şi în condiții de conflicte sociale. Ori, într-un stat de

16 Niciu Marţian, ”Dreptul internaţional public”, vol. I. Iaşi: Editura Fundaţiei


„Chemarea”, 1995, pag. 207 .
17 Lerner Nathan, ”The Evolution of minority Rights in International Law”, Revista „Peoples and
Minorities in International Law”, Paris, 1993, pag. 167.
drept numai prin cunoaşterea aprofundată a reglementărilor în
domeniu se poate realiza o aplicare corectă şi eficientă a acestora.
Educarea şi informarea intră în competenţa puterilor publice, a
instituţiilor statale, organizaţiilor neguvernamentale, mass – mediei,
dar depinde în mare măsură de marele public, care trebuie să
înţeleagă şi să accepte conceptul de “drepturi ale omului” şi să i se
conformeze. Educarea în scopul cunoaşterii şi respectării drepturilor
omului joacă un rol foarte important în instituirea unui mediu propice
desfăşurării acţiunilor statului în acest domeniu, fiecare om trebuind să
dobândească cunoştinţele necesare înţelegerii acestei probleme în
contextul naţional şi internaţional, să aibă conştiinţa propriilor sale
drepturi şi să înveţe să respecte drepturile celorlalţi.
Bibliografie

1. Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional european,


Editura Olimp, București, 1999;
2. Bianca Selejan Guțan, Protecția Europeană a drepturilor omului, Ediția a-II-
a, Editura C.H. Beck, București, 2005;
3. Barac L., Europa și Drepturile Omului. România și Drepturile Omului, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
4. Bîrgău M., Societatea şi minorităţile naţionale. Materiale ale
conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale din 11-12 ianuarie 2002;
5. Costachi Gh., Statul de drept şi problema minorităţilor naţionale.
Materiale ale conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale din 11-12
ianuarie 2002;
6. Diaconu Ion, Drepturile omului în dreptul internaţional
contemporan, Editura „Lumina lex”, Bucureşti, 2001;
7. Documente de drept internaţional public, Culegere de texte, vol. I,
Coordonatori: Moca Gheorghe şi Drăghici Mariana, Bucureşti, 1972;
8. Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
9. Lerner Nathan, The Evolution of minority Rights in International Law, Revista
„Peoples and Minorities in International Law”, Paris, 1993;
10. Năstase A., Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, vol. 1-4,
Bucureşti, 1998;
11. Niciu Marţian, Dreptul internaţional public, vol. I, Editura
Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1995;
12. Rosas A. & Helgesen J., Human Rights in a Changing East/West Perspective, 1987;
13. Schlager, The Procedural Framework of the CSCE: From Helsinki Consultation to
the Paris Charter, 1972-1990, 1991;
14. Steinhardt R., International Law and Self-Determination, The Atlantic Council,
1994.