3.

ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

3.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene ..................................................................... 73

3.2. Principiile ordinii juridice a Uniunii Europene.Aplicarea normelor juridice ale
Uniunii Europene în ordinea juridică a României......................................................... 78
3.3. Repartizarea puterilor între instituţiile Uniunii Europene .................................... 79
3.4. Controlul de legalitate al actelor adoptate de instituţiile Uniunii Europene şi
controlul jurisdicţional ................................................................................................... 85
Rezumat ................................................................................................................... 89
Teste de autoevaluare.............................................................................................. 89
Bibliografie minimală ............................................................................................. 90

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să explici care este natura juridică a Uniunii Europene şi să identifici

izvoarele dreptului acesteia;
 să defineşti principiile ordinii juridice a Uniunii Europene şi modul de
repartizare a puterilor între instituţiile acesteia;
 să precizezi cum se realizează controlul de legalitate al actelor adoptate
de instituţiile Uniunii Europene şi controlul jurisdicţional.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Drept european 72
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

3.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

3.1.1. Natura juridică a Uniunii Europene
Natura juridică a Uniunii Europene constituie subiect de analiză pentru
specialiștii in domeniu care încearcă sa răspundă la întrebarea daca UE este o
organizație sau o federație de state. Se susţine că, în prezent, Uniunea
Europeană ar fi aproape de stadiul de confederaţie. Nu ar fi atins stadiul de
confederaţie întrucât nu are toate competenţele, respectiv politica externă şi
apărarea comună, dar ar fi depăşit acest stadiu în domeniile instituţional şi al
raporturilor directe cu cetăţenii statelor membre, care sunt şi euro-cetăţeni. Pe
de altă parte, Uniunea prezintă caracteristicile unui stat federal prin
împărţirea competenţelor, urmărirea unor interese comune sau alegerea
Parlamentului, dar diferă foarte mult de acesta, întrucât, printre altele, statele
membre nu au renunţat la suveranitatea lor şi nici la capacitatea de a acţiona
ca subiecte de drept internaţional. Constatăm, în altă ordine de idei, că
Uniunea Europeană nu poate fi asimilată nici unei organizaţii internaţionale
de tip clasic. Ea are instituţii independente în raport cu statele şi, mai ales, a
creat şi aplică norme de drept, distincte de normele statelor membre, prin
efectul direct oferit actului normativ unional în raport cu legislaţia internă.
Referindu-ne la ordinea juridică unională, trebuie să observăm că Uniunea a
fost fondată pe Comunităţile Europene, completate cu politicile şi formele de
cooperare stabilite prin Tratatul de la Maastricht. În fapt, ordinea juridică a
Uniunii Europene nu o egalează pe cea a Comunităţilor Europene şi, de
aceea, principiile autonomiei, aplicabilitatea directă şi preeminenţa dreptului
comunitar, nu s-au aplicat şi celorlalţi doi piloni ai Uniunii Europene. Cu
toate acestea, există o ordine juridică a Uniunii Europene care se inspiră
deopotrivă din dreptul internaţional de tip clasic şi din modelele cunoscute de
drept federal, constituind o ordine juridică intermediară. Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene s-a referit la aceasta ca la o nouă ordine juridică internaţională
căreia statele membre i-au transferat, în domenii relativ încă restrânse, o parte
din drepturile lor suverane, o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic
al statelor membre şi care se aplică resortisanţilor statelor membre şi acestora.

Faptul că această ordine juridică reprezintă ansamblul de norme care

guvernează raporturile stabilite de către Uniunea Europeană cu statele
membre, statele nemembre, alte organizaţii internaţionale şi cu persoanele
juridice şi fizice care nu aparţin statelor membre. Ordinea juridică unională
este guvernată de două principii de bază care interesează analiza noastră,
respectiv: integrarea directă în ordinea juridică internă a statelor şi
aplicabilitatea prioritară a dreptului unional în dreptul intern al statelor
membre
Mai precizăm faptul că, ordinea juridică a Uniunii Europene se compune din
două categorii de norme: norme cu valoare de lege fundamentală şi norme cu
valoare de legi ordinare.
Având în vedere caracteristicile pe care le-am exprimat anterior, este indubitabil
faptul că, pentru statele fondatoare şi pentru statele care au aderat pe parcurs la
Uniunea Europeană, contribuţia la adoptarea noilor norme de drept, asimilarea

Drept european 73
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

acestora în dreptul intern şi implementarea corectă şi unitară a acestora constituie

probleme esenţiale şi prioritare ale politicilor în domeniul juridic. De altfel,
lăsând deschisă calea aderării de noi state, Tratatul instituind Uniunea Europeană
şi practica aderării au instituit precondiţia acceptării şi asimilării progresive a
„Acquis-ului comunitar”, a principiilor şi obiectivelor politice, a declaraţiilor şi
rezoluţiilor adoptate în cadrul Uniunii, a acordurilor încheiate de Comunităţile
Europene, a actelor adoptate în cadrul justiţiei şi al afacerilor interne şi, nu în
ultimul rând, a legislaţiei adoptate în aplicarea tratatelor şi a jurisprudenţei Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene.
Putem vorbi, astfel, pentru a-l cita pe profesorul Augustin Fuerea, despre
„Acquis-ul comunitar” ca despre dreptul unional propriu-zis, pe care statele
candidate la aderare trebuie să-l accepte mai înainte de a adera la Uniunea
Europeană, sens în care, Comisia Europeană şi fiecare ţară candidată acţionează
în vederea armonizării legislaţiilor acesteia, obiectivele concrete fiind stabilite
într-o Carte Albă cu privire la pregătirea statelor asociate din Europa Centrală şi
de Est pentru integrarea lor în piaţa internă.

3.1.2. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Izvoarele dreptului comunitar sunt definite ca reprezentând „modalităţi specifice
prin care regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin
norme de drept prin acordul de voinţă al statelor membre”.
Acestea rezultă din Tratatele institutive şi din practica instituţiilor şi a statelor
membre, precum şi din sistematizarea realizată chiar de Curtea de justiţie a
Comunităţilor europene.

Conform doctrinei, dreptul Uniunii cuprinde normele juridice incluse în tratatele

institutive ale Comunităţilor Europene împreună cu convenţiile şi protocoalele
anexate lor, tratatele modificatoare (inclusiv tratatele privind aderarea de noi
state), precum şi regulile conţinute în actele adoptate de instituţiile Uniunii de-a
lungul timpului. Dreptul Uniunii mai include şi acele reguli nescrise aplicabile în
ordinea juridică a Uniunii Europene, ca de exemplu: principiile generale de drept
comune sistemelor de drept ale statelor membre; jurisprudenţa CJUE, regulile
reieşite din angajamentele externe ale Uniunii Europene sau normele
complementare care izvorăsc din actele convenţionale încheiate de statele
membre în aplicarea tratatelor.
Așadar, dreptul Uniunii Europene are două categorii importante de izvoare –
izvoare primare (originare) – tratatele încheiate intre statele membre şi – izvoare
secundare (derivate) – actele adoptate de către instituţiile Uniunii Europene
(regulamentul, decizia, directiva, avizele şi recomandările).
Pe lângă acestea, în categoria izvoarelor dreptului Uniunii Europene au fost
incluse: principiile generale ale dreptului, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, dreptul
rezultat din relaţiile externe ale Comunităţilor, dreptul complementar rezultând
din actele convenţionale încheiate între statele membre în vederea aplicării
tratatelor.

Drept european 74
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

Izvoarele derivate sau secundare ale dreptului Uniunii Europene sunt

constituite din normele cuprinse în actele emise de instituţiile comunitare şi sunt
cele mai numeroase, constituind o sursă importantă a dreptului unional. Având
acest caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar,
pentru că va fi lipsit de efecte juridice.
Analizate după modul în care sunt definite în tratatele constitutive, izvoarele
derivate sunt clasificate în:
- regulamente: sunt de aplicabilitate generală, fiind obligatorii şi direct
aplicabile statelor membre. Ele sunt acte juridice adoptate de Consiliu, Comisie,
Parlament şi Banca Centrală Europeană. Din punctul de vedere al naturii
juridice, regulamentele pot fi de bază sau de execuţie. Cele de bază sunt de
competenţa Consiliului sau a cuplului Consiliu/Parlament, iar cele de execuţie
sunt emanaţia celorlalte organe abilitate.
- directive: sunt acte obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar în
atingerea scopului pentru care sunt adoptate, însă lasă la latitudinea autorităţilor
naţionale alegerea formei şi a mijloacelor necesare pentru atingerea scopurilor
prevăzute; în principiu, ele nu au influenţă generală, deoarece se adresează direct
unui stat membru şi nu au nici aplicabilitate directă în ordinea juridică internă.
- decizii: se caracterizează prin faptul că nu sunt de aplicabilitate generală, ci
se adresează unor destinatari precis determinaţi şi identificaţi, fiind obligatorie
pentru destinatarii pe care îi desemnează.
- recomandări şi avize: sunt acte comunitare fără forţă juridică obligatorie,
neavând efect constrângător, deoarece ele solicită numai adoptarea unei anumite
conduite de către statele membre. Obiectul recomandării este de a invita
destinatarii să adopte o anumită conduită sau de a viza un cadru general de
acţiune. Recomandarea nu este complet lipsită de efecte juridice, întrucât atunci
când un stat omite să ia măsurile recomandate, C.J.C.E. poate să examineze dacă
acea recomandare are sau nu efecte juridice. Avizul este folosit pentru a exprima
un punct de vedere, putând fi obligatoriu sau facultativ. Avizele obligatorii pot fi
consultative, a căror respectare rămâne la latitudinea celui care este obligat să le
solicite şi conforme, a căror respectare este obligatorie
Vorbim, aşadar, despre dreptul derivat, deoarece actele care îl constituie sunt
subordonate dispoziţiilor din Tratatele de la care nu se poate deroga. Instituţiile
comunitare sunt abilitate să emită astfel de acte, numai în condiţiile în care ele
sunt necesare pentru aducerea la îndeplinire a obiectivelor lor şi dacă tratatele
prevăd această atribuţie.

Actele din categoria izvoarelor derivate pot fi invalidate sau „recalificate” de

către Curte, dacă nu s-a respectat procedura de adoptare, conform naturii actului;
de asemenea, conform practicii instituite de Curtea de Justiţie, adoptarea oricărui
act normativ de organele comunitare trebuie să fie motivată, fiind considerat ca
viciu de formă, atât lipsa motivaţiei, cât şi insuficienţa acesteia.
Izvoare complementare sau terţiare sunt reprezentate de o serie de acte
derivate, numite şi „atipice” întrucât nu apar în clasificarea izvoarelor dreptului

Drept european 75
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

comunitar făcută în Tratatul privind Comunitatea Europeană. În categoria

izvoarelor complementare intră următoarele acte comunitare:
- actele interne ale instituţiilor comunitare, care privesc activitatea internă a
instituţiilor şi care cuprind:
- statute, regulamente interne şi regulamente financiare,
- acte pregătitoare în cadrul etapelor procesului decizional (de exemplu:
propuneri ale Comisiei, diferite programe generale pe care trebuie să le adopte
instituţiile, recomandări adresate de Comisie Consiliului),

- acte care modifică dispoziţiile instituţionale ale Tratatelor, care, de regulă,

nu produc efecte decât în cadrul relaţiilor inter-instituţionale.
- actele sui-generis:
- hotărâri cu caracter general, desemnate uneori prin termenul de decizii
(fără a se confunda cu actul derivat amintit la izvoarele derivate), aceste
hotărâri sunt acte generale fără destinatari desemnaţi,
- rezoluţiile conţin, de regulă, un program de acţiune viitoare într-un
domeniu determinat; rezoluţiile nu produc juridice, însă pot invita Comisia
să prezinte propuneri ori să acţioneze într-un anumit sens,
- concluziile sunt adoptate în urma dezbaterilor ce s-au derulat în sesiunea
Consiliului, ele pot conţine declaraţii cu caracter pur politic sau hotărâri cu
caracter general,
- comunicările Comisiei pot fi din cele mai diversificate; ele nu produc
efecte juridice (ex:Cărţi albe, Cărţi verzi, diferite comunicări ale Comisiei
către Consiliu)
- programe de acţiune, declaraţii adoptate de Consiliu şi declaraţii
comune.

Izvoarele nescrise ale comunitar sunt:

- principiile generale ale dreptului Uniunii Europene, care cuprind:
- unele principii ale dreptului internaţional, dacă sunt compatibile cu structura
juridică a Comunităţii Europene (de exemplu: principiul teritorialităţii),
- principiile sistemelor juridice ale statelor membre (principiul securităţii
juridice, al dreptului la apărare, al egalităţii, al legalităţii, al bunei-credinţe etc.),

- principiile rezultate din dispoziţiile Tratatelor comunitare (principiul

nediscriminării pe motiv de cetăţenie, principiul echilibrului instituţional, al
cooperării loiale între instituţii, al liberei circulaţii etc.),
- drepturile fundamentale ale omului.

- jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburg.

Drept european 76
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

Influenţa jurisprudenţei asupra dezvoltării dreptului Uniunii Europene este

hotărâtoare, Curţii de la Luxemburg revenindu-i ca sarcină nu numai precizarea
dreptului, ci şi acoperirea lacunelor printr-o jurisprudenţă creativă, deoarece ea
este obligată, prin soluţiile date, să umple golurile din prevederile dreptului
Uniunii Europene, depăşind astfel limitele tratatelor constituţionale.
În general jurisprudenţa nu este recunoscută ca izvor de drept. Ţinând, însă cont
de faptul că, Curtea de Justiţie are calitatea de instituţie a Uniunii Europene,
contribuie la îndeplinirea obiectivelor prevăzute de tratele constitutive, are
monopolul interpretărilor care din punct de vedere juridic sunt obligatorii şi este
suprema autoritate în materie învestită chiar de aceste tratate – atât ea ca
instituţie, cât şi demersurile sale capătă o valoare specială.
Cutuma comunitară este o dovadă a unei practici general acceptate ca drept.
Spre deosebire de dreptul internaţional public, unde cutuma este o sursă esenţială
a dreptului, în dreptul Uniunii Europene cutuma este cvasi-inexistentă. Acesta
datorită faptului că există câteva obstacole considerabile în calea formării unor
asemenea surse. Este vorba, în primul rând, despre procedura specială de
amendare a Tratatelor; acesta nu exclude posibilitatea apariţiei unei cutume, însă
prevede criterii exigente pe care o astfel de practică trebuie să le îndeplinească.
În acelaşi timp validitatea oricărei acţiuni a instituţiilor este verificată în raport
cu Tratatele şi nu cu practica acestora, ceea ce semnifică faptul că, din punctul de
vedere al Tratatelor, cutuma nu poate fi creată de instituţiile comunitare. Cu toate
acestea anumite practici, ce se înscriu pe linia Tratatelor comunitare, pot forma
reguli cutumiare – în acest sens C.J.U.E. nu a exclus această posibilitate, însă a
subliniat că „o simplă practică nu poate prevala asupra normelor Tratatelor”.
Tratatul de la Lisabona instaurează o ierarhie a normelor de drept derivat,
stabilind o distincţie precisă între actele legislative, actele delegate şi actele de
execuţie. Sunt definite ca fiind acte legislative actele juridice adoptate printr-o
procedură legislativă, ordinară sau specială. În schimb, actele delegate sunt
acte nelegislative cu aplicabilitate generală, care completează sau modifică
anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ. Puterea de a adopta astfel
de acte poate fi delegată Comisiei Europene prin actul legislativ, care
delimitează obiectivele, conţinutul, aplicabilitatea şi durata puterii delegate.
Competenţa de a adopta acte de execuţie este conferită, în mod normal,
Comisiei prin actul obligatoriu din punct de vedere juridic, atunci când sunt
necesare unele condiţii uniforme de execuţie a actului. Actele legislative,
delegate şi de execuţie pot fi adoptate sub formă de regulament, directivă sau
decizie, dar adjectivul „delegat” sau „delegată” şi sintagma „de execuţie” sunt
inserate în titlul actului corespunzător.

Sarcina de lucru 1
Rezumaţi în 8-10 rânduri care sunt izvoarele dreptului Uniunii
Europene.

Sarcina de lucru va fi verificata de catre tutore in cadrul intalnirilor

tutoriale.
Drept european 77
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

3.2. Principiile ordinii juridice a Uniunii Europene. Aplicarea normelor

juridice ale Uniunii Europene în ordinea juridică a României
Pentru înțelegerea corecta a principiilor ordinii juridice a Uniunii Europene, este
necesar ca mai intai sa definim principiul monist de receptare a normelor
internaţionale în dreptul intern. Conform principiului monist, între ordinea
juridică internaţională şi ordinea juridică naţională există o continuitate, prin
urmare tratatele internaţionale se aplică imediat şi direct în ordinea juridică
naţională, fără a fi necesară receptarea lor prin norme juridice interne. Norma
juridică internaţională îşi va păstra însă acest caracter în raport cu normele
juridice naţionale.
Principiul dualist, în schimb, presupune existenţa distinctă a celor două ordini
juridice, internaţională şi naţională, şi necesitatea preluării tratatului internaţional
în norme juridice interne pentru a putea fi aplicat la nivel naţional. Tratatul
devine astfel lege internă, având aceeaşi forţă juridică, este „naţionalizat”, şi în
această calitate va fi aplicat de organele statale. Consecinţa firească este că legile
naţionale posterioare vor putea modifica actul internaţional devenit lege internă.
La nivelul Uniunii Europene a fost preferat principiul monist, deoarece cealaltă
soluţie ar fi afectat abordarea comunitară a integrării europene, ajungându-se la
situaţia ca dreptul Uniunii să aibă forţă juridică diferită de la o ţară la alta, în
funcţie de instrumentul juridic concret (lege, act administrativ, etc.) prin care a
fost receptat în dreptul intern.
Consacrat implicit în tratatele comunitare, principiul monist a fost recunoscut
jurisprudenţial de Curtea Europeană de Justiţie, în deja celebra Decizie 6/64
Costa c/ Enel: „instituind o Comunitate pe durată nelimitată, cu atribuţii proprii
şi capacitate juridică proprie, statele şi-au limitat, în domenii restrânse, drepturile
lor suverane şi au creat astfel un corp de norme juridice aplicabile lor şi
resortisanţilor lor”, iar „dreptul comunitar face parte integrantă din ordinea
juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru”.
Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene
Normele juridice de drept unional sunt aplicabile imediat în ordinea juridică a
statelor membre.
Altfel spus, dreptul Uniunii Europene este direct aplicabil în ordinea juridică a
statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul de drept european faţă de
normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de administraţie şi
justiţie. Această observaţie este necesară în vederea explicării, ulterior, a
supremaţiei dreptului comunitar faţă de dreptul intern.
Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene
În principiu, tratatele internaţionale nu pot crea drepturi şi obligaţii în mod direct
în beneficiul sau în sarcina persoanelor fizice sau juridice din statele semnatare,
ci doar a statelor, ele fiind singurele subiecte ale dreptului internaţional clasic.

Drept european 78
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

Acest principiu a fost invalidat inițial prin crearea Curţii Europene a Drepturilor
Omului, în faţa căreia se pot prezenta cu cereri particularii din statele semnatare
a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În cazul dreptului Uniunii
Europene excepţia s-a transformat în regulă, iar statele membre au acceptat, prin
semnarea tratatelor institutive, crearea de drepturi şi obligaţii în mod direct, prin
acte comunitare derivate, pentru resortisanţii lor.
Prin urmare, normele juridice ale dreptului Uniunii Europene sunt direct
aplicabile în ordinea juridică a statelor membre (sau au efect direct), ele putând
crea drepturi şi obligaţii concrete pentru resortisanţii statului respectiv, drepturi
şi obligaţii opozabile inclusiv administraţiei şi justiţiei statale, fără a fi necesară
preluarea lor în norme juridice interne.
Prioritatea dreptului Uniunii Europene
Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică naţională a
statelor membre, în raport cu dreptul intern al acestora. „Prioritatea”,
„supremaţia” sau „superioritatea” dreptului Uniunii Europene implică două
aspecte:
a) prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu pot fi
modificate sau abrogate dispoziţii normative ale dreptului Uniunii Europene,
orice astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;
b) normele dreptului Uniunii Europene posterioare pot modifica sau face
inaplicabile norme juridice naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor
asigura corelarea necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele
interne contrare dreptului comunitar, fără a aştepta intervenţia legiuitorului
naţional de abrogare a acestora.

Sarcina de lucru 2
Explică în câte o frază principiile ordinii juridice a U.E.

Sarcina de lucru va fi verificata de către tutore in cadrul întâlnirilor

tutoriale.

3.3. Repartizarea puterilor între instituţiile Uniunii Europene

Uniunea Europeană nu ar putea funcţiona dacă nu ar exista un set de reguli care
să reglementeze activitatea de luare a deciziilor, de repartizare a puterilor
specific instituţiilor U.E.
O întreagă serie de autori, atât români cât şi străini apreciază că procesul de
repartizare a puterilor între instituţiile uniunii europene este deosebit de
complex datorită diversităţii structurilor în cauză, a evoluţiei şi dezvoltării
permanente a funcţiilor acestora. Se distinge astfel, la nivelul instituţiilor U.E.
complexitatea funcţiei normative, funcţia executivă, funcţia bugetară şi, nu în
ultimul rând, funcţia de control. Deşi, într-o anumită măsură, aceste puteri se

Drept european 79
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

aseamănă cu funcţiile specifice unui stat, totuşi ele sunt, în cea mai mare
măsură, diferite de acestea.
3.3.1. Funcţia normativă
Plecând de la conţinutul acestei funcţii care constă în adoptarea normelor
juridice ale uniunii europene, literatura de specialitate distinge între funcţia
normativ-constituantă şi funcţia legislativă. Cea dintâi vizează elaborarea şi
revizuirea tratatelor uniunii europene şi deciziile de admitere a noilor state, un
rol foarte important revenind Consiliului European care, fără a avea o funcţie
normativă propriu-zisă, stabileşte principalele direcţii de orientare a politicii
uniunii europene şi impulsionează celelalte instituţii U.E. în vederea realizării
acestor politici.
La rândul său, funcţia legislativă constă în adoptarea actelor normative cu
caracter general necesare înfăptuirii prevederilor tratatelor şi pentru ducerea la
îndeplinire a orientărilor politice stabilite de Consiliul European.
Principalul organ legislator al uniunii europene este Consiliul, ca reprezentant
al intereselor guvernelor statelor membre. Iniţiativa legislativă aparţine , în
principal, Comisiei care decide asupra propunerilor pe care le face Consiliului
în vederea adoptării acelor reglementări incluse în competenţa sa.
Tratatul de la Maastricht a modificat regula privind iniţiativa legislativă în
sensul că, în domeniul politicii monetare, Consiliul se pronunţă asupra
propunerii Comisiei după obţinerea avizului Parlamentului sau a Băncii
Centrale Europene. In practică se întâlnesc, frecvent, cazuri în care Consiliul
solicită Comisiei să iniţieze unele acte normative de care are nevoie.
La rândul său, Parlamentul, după ce iniţial avea un rol periferic în procesul
legislativ, respectiv de a da avize consultative, are în prezent un rol tot mai
mare. Astfel, în funcţie şi de rolul jucat de cele trei instituţii angrenate în
procesul legislativ, respectiv Consiliul, Parlamentul şi Comisia, au existat mai
multe feluri de proceduri decizionale printre care enumerăm: procedura
ascultării sau a consultării, procedura cooperării, procedura codeciziei,
procedura avizării, procedura informării şi procedura delegării.
Prin tratatul de la Lisabona s-au adoptat două proceduri decizionale şi anume:
- Procedura legislativa ordinara care constă în adoptarea în comun de către
Parlamentul European şi Consiliu a regulamentelor, directivelor sau deciziilor
la propunerea Comisiei. De altfel, aceasta este fosta procedură a codeciziei
folosită până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
- Procedura legislativă specială pentru cazurile specifice prevăzute în tratate.

Procedura legislativă ordinară sau a codeciziei

Practic în cadrul acestei proceduri, Parlamentul European capătă rol de organ
legislator principal alături de Consiliu. Deşi s-a încercat simplificarea acestei
proceduri, în prezent ea a rămas cea mai complicată, se aplică în ¾ din
domeniile de legiferare vizând, în principal, domeniile de interes ale
cetăţenilor. Această procedură parcurge mai mulţi paşi:
- Iniţiativa– Comisia prezintă o propunere Parlamentului European şi
Consiliului;
Drept european 80
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

- Prima lectură – constând în aceea că Parlamentul European adoptă poziţia

sa în primă lectură şi o transmite Consiliului. In cazul în care poziţia
Parlamentului European este aprobată de Consiliu, decizia se adoptă în
formularea transmisă de Parlamentul European. Dacă formularea Parlamentului
European nu este aprobată de Consiliu, acesta adoptă propria sa formulare în
primă lectură şi o transmite Parlamentului European cu o informare privind
motivele adoptării acestui formular.

- A doua lectură – Parlamentul European are la dispoziţie un termen de trei

luni de la data primirii formulării şi motivaţiei Consiliului, timp în care poate
aproba această formulare din prima lectură sau dacă nu se pronunţă, în acest
termen, actul se consideră adoptat conform formulării Consiliului. Parlamentul
poate respinge, cu majoritatea membrilor, formularea Consiliului din prima
lectură, actul fiind considerat neadoptat sau poate propune, tot cu majoritatea
membrilor care-l compun, modificări la formularea Consiliului din prima
lectură. Textul, astfel modificat, se transmite Consiliului şi Comisiei, aceasta
din urmă trebuind să emită un aviz cu privire la modificări. Dacă, în termen de
trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul aprobă
toate aceste modificări actul se consideră aprobat. In situaţia în care Consiliul
nu aprobă toate modificările, preşedintele acestuia, în consens cu preşedintele
Parlamentului European convoacă Comitetul de conciliere într-un termen de 6
săptămâni. Acest comitet, care reuneşte membrii Consiliului ori reprezentanţii
acestora şi un număr egal de membri reprezentând Parlamentul European ( în
prezent 27 + 27 ), are rolul de a realiza un acord asupra unui proiect comun, în
baza formulărilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua lectură, cu
majoritatea calificată a celor două categorii de membrii, în termen de 6
săptămâni de la data convocării.

- A treia lectură– In situaţia în care se reuşeşte aprobarea proiectului comun

de către comitet, Parlamentul European şi Consiliul dispun de un termen de 6
săptămâni pentru a adopta actul conform proiectului. In caz contrar, actul
propus este considerat neadoptat.
Procedura legislativă specială – cunoaşte următoarele etape:
- Procedura consultării sau ascultării, formată din iniţiative care aparțin, de
regulă Comisiei, dar elaborarea proiectelor poate fi cerută şi de Consiliu sau de
Parlamentul European, consultarea – se face prin trimiterea proiectelor la
Parlamentul European, la Comitetul economic şi social sau la Comitetul
regiunilor, după caz, pentru emiterea unui aviz facultativ. Decizia de adoptare a
actului legislativ aparţine Consiliului.

- Procedura avizării sau a avizului conform – Parlamentul, la solicitarea

Comisiei, este invitat să-şi dea avizul conform asupra unui act normativ fără a
putea face amendamente.

- Procedura informării vizează consultarea Parlamentului European în

probleme politice importante în a căror soluţionare nu are competenţe
materiale.

Drept european 81
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

- Procedura delegării – delegarea legislativă se face de către Parlamentul

European sau Consiliu, conferind Comisiei atribuţiile de executare stabilite de
acestea în cazul unor acte fără caracter legislativ, care completează sau
modifică unele elemente neesenţiale ale actului legislativ.

Sarcina de lucru 3
Explică în 3-4 fraze procedura legislativa ordinara.

Sarcina de lucru va fi verificata de către tutore in cadrul întâlnirilor

tutoriale.
3.3.2. Funcţia executivă
Principala instituţie a Uniunii europene cu puteri executive este Comisia.
Acesteia îi incumbă realizarea de condiţii unitare pentru punerea în aplicare a
actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii Europene chiar dacă
revine şi statelor membre, obligaţia de a lua toate măsurile de drept intern
pentru punerea în aplicare a acestor acte.
Comisia îndeplineşte următoarele funcţii administrative:
- Administrarea bugetului uniunii europene – administrarea Fondului de
dotare şi garantare pentru agricultura, Fondului european pentru dezvoltare
regionala, a Fondului Social – European, a Fondului de coeziune;
- Cheltuirea fondului pentru administraţie;
- Reprezintă uniunea în raporturile juridice de drept privat, inclusive în faţa
instanţelor judecătoreşti.
O serie de atribuții de execuție, in conformitate cu prevederile Tratatului
uniunii europene, revin si Consiliului.

3.3.3. Funcţia bugetară

Uniunea Europeana are la dispoziţie un buget cu surse proprii de finanţare cum
ar fi: un procent de contribuţie din partea statelor membre în funcţie de
produsul intern brut al fiecăruia, un procent din TVA încasată în statele
membre, suprataxele agrare, taxele vamale şi alte surse ( impozitul pe salariile
funcţionarilor Uniunii, amenzi, taxe, etc.).
Anul bugetar al Uniunii Europene coincide cu anul calendaristic şi începând
din anul 1999 bugetul U.E. este elaborat în euro. Procedura adoptării bugetului
U.E. parcurge mai multe etape de-lungul anului anterior celui la care se referă
bugetul.
Comisia întocmeşte anteproiectul bugetului pe baza necesităţilor structurilor
U.E. şi-l trimite apoi Consiliului care are obligaţia de a-l înainta Parlamentului
spre aprobare.
Procedura decizională în cazul aprobării bugetului este cea a codeciziei
Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene. Execuţia bugetului revine

Drept european 82
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

Comisiei care este responsabilă, conform reglementărilor financiare aprobate

de Consiliu.
3.3.4. Funcţia de control
In cadrul Uniunii Europene funcţionează principiul democratic al controlului
exercitat de către Parlament asupra structurii cu puteri executive, respectiv
asupra Comisiei.
Astfel, Parlamentul poate exercita moţiunea de cenzură împotriva Comisiei,
poate proceda la constituirea unor comisii temporare de anchetă şi de
asemenea, are dreptul la acţiune în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. In
cazul în care constată că anumite state membre sau organisme au încălcat
drepturile uniunii, membrii parlamentului pot adresa întrebări Consiliului,
Comisiei şi Băncii Centrale Europene.
Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecime dintre
membrii parlamentului şi se transmite preşedintelui acestuia. Moţiunea trebuie
să fie motivată şi se transmite şi Comisiei. Votarea moţiunii se face prin apel
nominal şi se adoptă cu o majoritate de 2/3 din totalul voturilor exprimate
reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul. Parlamentul
poate constitui, la cererea unui sfert din membrii ei, Comisii de anchetă pentru
examinarea presupuselor încălcări ale dreptului Uniunii Europene de către
instituţiile acesteia sau statele membre sau chiar de către persoane mandatate
de dreptul unional să-l pună în aplicare.
Funcţia de control asupra instituţiilor bugetare se realizează şi prin dreptul la
petiţie, recunoscut tuturor cetățenilor Uniunii Europene în mod individual sau
în asociere. Petiţiile, după înregistrare, sunt transmise spre examinare
comisiilor competente din Parlament.
Ombudsmanul European cercetează plângerile cetăţenilor prin care aceştia
reclamă abuzuri ale instituţiilor şi organelor unionale. Activitatea
Ombudsmanului nu vizează abuzurile organelor naţionale sau locale.
Ombudsmanul European investighează plângerile formulate împotriva
instituţiilor, organismelor, birourilor şi agenţiilor UE.
Ombudsmanul European prelucrează plângerile primite de la cetăţeni,
întreprinderi şi organizaţii din UE care semnalează cazuri de administrare
defectuoasă din partea instituţiilor, organismelor, birourilor sau agenţiilor UE -
încălcarea legislaţiei, nerespectarea principiilor bunei administrări, încălcarea
drepturilor omului. Exemplele includ: practici inechitabile, discriminare, abuz
de putere, lipsa informaţiilor sau refuzul de a furniza informaţii, întârzieri
nejustificate, proceduri incorecte.
Ombudsmanul începe investigaţiile după primirea unei plângeri sau din proprie
iniţiativă. Este un organism independent şi, prin urmare, nu acceptă sugestii din
partea guvernelor sau a altor entităţi. O dată pe an, Ombudsmanul European
prezintă Parlamentului European un raport de activitate.
Ombudsmanul este ales de Parlament pentru un mandat de 5 ani care poate fi
reînnoit. Nikiforos Diamandouros, fost avocat al poporului în Grecia, a fost
reales în funcţia de Ombudsman, în ianuarie 2010, pentru o perioadă de încă 5
ani.
Drept european 83
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

Cum se poate adresa o plângere Ombudsmanului

Nemulţumirile fata de activitatea desfăşurată de o instituţie, un organism, un
birou sau o agenţie a UE, trebuie, mai întâi, abordata posibilitatea de a remedia
local situaţia. Dacă această abordare nu dă rezultate, se poate trimite o plângere
Ombudsmanului European.
Este necesar să se depună plângerea la Ombudsman în termen de doi ani de la
data la care s-a constatat situaţia de administrare defectuoasă.
Ombudsmanul nu poate investiga:
- plângeri formulate împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale din
statele membre (departamente guvernamentale, agenţii de stat, consilii locale),
chiar dacă plângerile vizează aspecte europene.
- activităţile tribunalelor sau ale organismelor de tip ombudsman existente la
nivel naţional. Ombudsmanul European nu primeşte cereri de apel la deciziile
luate de aceste entităţi.
- plângeri formulate împotriva întreprinderilor sau persoanelor fizice.
Ce se întâmplă după trimiterea unei plângeri?
Este posibil ca Ombudsmanul să poată rezolva problema prin simpla informare
a instituţiei, organismului, biroului sau agenţiei vizate. Dacă este nevoie de mai
mult, va încerca să găsească o soluţie amiabilă care să conducă la remedierea
situaţiei semnalate.
În cazul unui eşec, Ombudsmanul îi poate face recomandări instituţiei vizate.
Dacă instituţia nu acceptă recomandările sale, Ombudsmanul poate întocmi un
raport special pe care îl va trimite Parlamentului European pentru ca acesta să
poată lua măsurile politice care se impun.
În cazul în care nu poate trata plângerea, de exemplu dacă problema semnalată
a făcut deja obiectul unui proces în instanţă, Ombudsmanul va depune toate
eforturile pentru a recomanda o altă instituţie care să poată fi de ajutor.
Un mijloc tradiţional de control parlamentar îl constituie interpelările
parlamentare scrise sau orale şi care vizează, în principal, activităţile Comisiei
sau Consiliului. Parlamentul controlează Comisia cu privire la modul de
executare a bugetului şi, pe baza raportului acesteia şi a Curţii de Conturi,
descarcă sau nu Comisia de această sarcină care a avut de la începutul
construcţiei europene rolul de gardian al tratatelor.
Funcţia de control este exercitată şi de către Comisie care a avut de la începutul
construcţiei europene rolul de gardian al tratatelor. Astfel, Comisia veghează la
aplicarea dispozițiilor tratatelor şi a celorlalte acte normative adoptate de
instituţiile Uniunii Europene în baza tratatelor. Pe baza puterilor conferite,
Comisia poate dispune efectuarea unor anchete şi luarea unor măsuri de
sancţionare şi, mai ales, poate sesiza C.J.U.E. în vederea constatării încălcării
tratatelor de către statele membre. Controlul veniturilor şi cheltuielilor Uniunii
Europene se realizează în baza Regulamentului Financiar de către Curtea de
Conturi. Sistemul European de supraveghere financiara (S.E.S.F.) are drept
obiectiv principal asigurarea aplicării corespunzătoare a normelor privind
sectorul financiar al U.E.
Drept european 84
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

Sarcina de lucru 4
Argumentează în 5-7 rânduri care sunt plângerile de care se ocupa
Ombudsmanul European .

Sarcina de lucru va fi verificata de către tutore in cadrul întâlnirilor

tutoriale.

3.4. Controlul de legalitate al actelor adoptate de instituţiile Uniunii

Europene şi controlul jurisdicţional
In cadrul Sistemului instituțional al Uniunii Europene revine Curţii de Justiţie
rolul de a asigura respectarea dreptului Uniunii Europene, interpretarea şi
aplicarea Tratatelor UE. În acest sens, Curtea are următoarele atribuţii:
- efectuează un control al legalităţii actelor juridice ale Uniunii; acest control se
realizează, în deosebi, pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a
recursului în carenţă;
- interpretează unitar tratatele şi actele juridice ale Uniunii Europene pe calea
recursului în interpretare;
- controlează legalitatea acţiunilor sau a omisiunilor statelor membre în raport
cu dispozițiile tratatelor, trasând litigiile dintre acestea;
- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele
Comunităţilor sau de agenţii acestora;
- se comportă asemănător Tribunalul administrativ al ONU, soluţionând
litigiile raporturile funcţionarilor Uniunii Europene cu organele de care depind;
- devine instanţă arbitrală, dacă o cauză compromisorie există în acest sens într-
un contract încheiat de una dintre Comunităţi;
- acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad;
- este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre, dacă
acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor şi dacă între statele litigante a
intervenit un compromis;
- dispune de o competenţă consultativă.

3.4.1. Controlul legalităţii actelor instituţiilor

Conform art. 173 din Tratatul de instituire a CE, Curtea de Justiţie a U.E. a
avut de la început rolul de a asigura controlul legalităţii actelor adoptate
împreună de către Parlamentul European şi Consiliu, a actelor Consiliului, ale
Comisiei şi ale BCE, altele decât recomandările şi avizele, precum şi a actelor
Parlamentului european destinate să producă efecte faţă de terţi. Controlul se
realizează prin intermediul recursului în anulare, care poate fi formulat de un
Drept european 85
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

stat membru, de Comisie sau de Consiliu. Motivele de anulare în acest caz

sunt: incompetenţa, violarea normelor substanţiale, încălcarea Tratatului sau a
oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa, deturnarea de putere.
Posibilitatea sesizării Curţii o au şi persoanele fizice şi juridice dacă este pusă
în discuţie o decizie ai cărei destinatari sunt, precum şi în cazul unei decizii
care este destinată unei alte persoane, dar îi priveşte în mod direct şi individual.
Dacă recursul formulat într-o asemenea situaţie este fondat, Curtea va declara
nul actul contestat. În cazul în care este vorba despre un regulament, Curtea
poate, dacă crede de cuviinţă, să statueze care dintre efectele regulamentului
anulat sunt considerate definitive.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este, de asemenea, competentă să
soluţioneze recursurile în anulare privind:
a) măsurile adoptate de Consiliul guvernatorilor Băncii Europene de
Investiţii. Cei ce pot formula un recurs în acest caz sunt statele membre,
Comisia, Consiliul de administraţie al BEI;
b) măsurile adoptate de Consiliul de administraţie al BEI. Cei ce pot formula
recursul sunt statele membre şi Comisia;
c) sancţiunile pronunţate de Comisie împotriva unui cumpărător şi interdicţia
impusă altor întreprinderi de a trata cu acel cumpărător (art. 63 alin. b din Trat.
de instituire a C.E.C.A.);
d) deciziile privind o concentrare ilicită (art. 33 din Trat. de instituire a
C.E.C.A.).
Deoarece legalitatea poate fi încălcată nu numai printr-o acţiune, ci şi printr-o
inacţiune, s-a prevăzut posibilitatea sesizării Curţii şi în acest caz. Mijlocul de
realizare a acestei posibilităţi este recursul în carenţă, care este la îndemâna
instituţiilor, a statelor membre şi, în condiţii limitate, a particularilor.
Art. 175 din Tratatul de instituire a CE prevede că, în cazul în care, cu
încălcarea Tratatului Parlamentul European, Consiliul şi Comisia se abţin să
acţioneze, statele membre şi celelalte instituţii ale Comunităţii pot sesiza
Curtea pentru a restabili ordinea încălcată. De asemenea, orice persoană fizică
sau juridică poate să sesizeze Curtea cu privire la inacţiunea uneia dintre
instituţii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz, şi aceasta
deoarece ele nu au forţă obligatorie, ci doar un rol de orientare, de ghidare. Prin
urmare, rămâne la latitudinea instituţiei respective dacă să le emită sau nu.
Curtea va fi competentă şi în privinţa acţiunilor introduse de B.C.E. privitor la
domeniile care intră în competenţa sa sau dacă se introduce o acţiune împotriva
sa. Fiind un mijloc de control jurisdicţional, recursul în carenţă joacă un rol
deosebit, garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituţiilor prin
tratatele iniţiale, şi urmăreşte să oblige organul competent să acţioneze.
Recursul în carenţă poate fi admis numai dacă instituţiei în cauză i s-a cerut în
prealabil să acţioneze. Cererea trebuie să fie clară, precisă, şi să avertizeze
organul respectiv că inactivitatea sa va duce la un recurs. Ea trebuie să conţină
şi data de la care începe să curgă termenul de două luni care e pus la dispoziţie
de către tratate pentru ca instituţia să-şi poată îndrepta greşeala. Dacă nici în
Drept european 86
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

acest termen situaţia nu se remediază, atunci cauza poate fi adusă în faţa Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene.
Dacă abţinerea a fost declarată nelegală de către Curte, instituţia vizată trebuie
să ia toate măsurile pentru a aduce la îndeplinire decizia acesteia. Reclamantul
nu este privat în această situaţie de posibilitatea de a fi despăgubit, în cazul în
care i-au fost aduse prejudicii.
Pe lângă cele două mijloace de control al legalităţii, există şi un control
accesoriu unui litigiu principal şi care se traduce printr-o excepţie de ilegalitate
care poate fi invocată numai cu ocazia recursurilor introduse contra
sancţiunilor pecuniare sau contra altor constrângeri pronunţate în temeiul
tratatelor. Reclamanţii pot să se prevaleze ca răspuns la acţiunea introdusă
împotriva lor de iregularitatea deciziilor sau recomandărilor a căror ignorare le
este reproşată.
3.4.2. Interpretarea reglementarilor U.E. şi aprecierea validităţii actelor instituţiilor
acesteia
Dreptul U.E. este integrat sistemului juridic naţional; el se aplică direct în
statele membre. Prin urmare, este posibil ca un litigiu aflat pe rolul unui
tribunal naţional să se raporteze la reglementările U.E. Aşadar, judecătorul
naţional este pus în situaţia de a aplica şi de a interpreta dreptul U.E. El poate
să şi înlăture de la aplicare o regulă de drept intern, dacă aceasta este
incompatibilă cu dreptul comunitar. În situaţia în care are dubii cu privire la
semnificaţia unor reguli de drept al U.E. sau în legătură cu legalitatea unor acte
emise de instituţiile U.E. , poate să se adreseze Curţii, cerând interpretarea
regulii de drept în discuţie sau statuarea asupra validităţii actului vizat. Cererea
adresată Curţii nu trebuie să îndeplinească vreo formalitate specială.
Judecătorul va suspenda judecarea litigiului adus în faţa sa până când Curtea se
pronunţă. În cadrul acestei proceduri părţile în litigiu pot să-şi facă cunoscut
punctul de vedere prin intermediul avocaţilor sau al consilierilor lor.

Tratatul de la Paris nu conţinea dispoziţii identice cu cele din Tratatele de la

Roma în ceea ce priveşte competenţa Curţii în acest caz. Astfel, art. 41 din
primul tratat statuează: “Curtea este singura competentă să decidă cu titlu
prealabil asupra validităţii deliberărilor Comisiei şi ale Consiliului în cazul în
care un litigiu admis în faţa unui tribunal naţional ar pune în discuţie această
validitate”. Spre deosebire de Tratatul de la Paris, Tratatul de la Roma asupra
C.E.E. conferă Curţii competenţa de a statua cu titlu prejudicial asupra
următoarelor probleme:

e) interpretarea tratatelor;
f) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile comunitare şi de
BCE;
g) interpretarea statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă
statutele respective prevăd aceasta.

Toate cele trei tratate prevedeau pentru unele instanţe naţionale posibilitatea de
a se adresa Curţii, iar pentru altele obligaţia de a se adresa Curţii. În ultimul caz

Drept european 87
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

este vorba despre o cauză aflată în faţa unei instanţe interne ale cărei decizii nu
sunt susceptibile de un recurs jurisdicţional intern. Au calitate procesuală
activă numai jurisdicţiile naţionale care, în raport cu statutul şi funcţia lor date
de dreptul intern, au competenţe jurisdicţionale în mod curent, şi nu autorităţile
care exercită asemenea atribuţii în mod cu totul excepţional.

Curtea nu este o jurisdicţie de apel în raport cu jurisdicţia naţională, ea nu

statuează decât cu privire la problemele de drept al Uniunii Europene. După ce
a hotărât că un act normativ al U.E. nu este conform tratatelor sau când a dat o
anumită interpretare dreptului U.E. , această decizie are forţă obligatorie şi se
impune tuturor jurisdicţiilor din statele membre, nu numai celei ce a solicitat
interpretarea. Celelalte jurisdicţii păstrează dreptul de a sesiza Curtea dacă au
îndoieli asupra temeiniciei unei soluţii emise anterior de aceasta.

3.4.3. Controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor ce le sunt impuse prin
tratate
Controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor ce le sunt impuse de
tratate este una dintre cele mai importante atribuţii ale Curţii. Exercitarea ei se
desfăşoară
GH € Qi ïD)`X VH în modul următor: dacă Comisia consideră că un stat nu şi-a
YH@!`0X
îndeplinit o anumită obligaţie prevăzută în tratat, ea va emite un aviz motivat
asupra acestei chestiuni, nu înainte, însă, de a oferi statului posibilitatea de a-şi
exprima punctul de vedere. În cazul în care acesta nu se conformează avizului
într-un termen determinat de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea.

Şi un stat membru, atunci când constată încălcarea obligaţiilor de către un alt

stat membru, poate aduce problema în faţa Curţii. Se cere, însă, un aviz dat de
comisie, după ce fiecare stat implicat şi-a exprimat opinia atât în scris, cât şi

Drept european 88
Bocaniala Tache Ordinea juridică a Uniunii Europene

2. Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt :

a) derivate sau secundare;
b) complementare sau terţiare;
c) ambele.

3. Normele juridice de drept unional sunt aplicabile în ordinea juridică:

a) imediat şi direct;
b) imediat, direct şi prioritar;
c) direct şi prioritar .

4. Parlamentul poate exercita moţiunea de cenzură împotriva:

a) Comisiei;
b) Consiliului;
c) ambelor.

5. Controlul legalităţii actelor adoptate împreună de către Parlamentul

European şi Consiliu, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale BCE, altele
decât recomandările şi avizele se realizează prin intermediul:
a) excepţiei de ilegalitate;
b) recursului în carenţă;
c) recursului în anulare;

Bibliografie minimală
Cotea, Felician (2009). Drept comunitar european. Bucureşti: Wolters Kluwer,
pp.414-530, pp. 559-569.
Diaconu, Nicoleta (2011). Dreptul Uniunii Europene – Tratat. Bucureşti:
Lumina Lex, pp. 61-109, pp. 239-302.
Fabián, Gyula (2012). Drept instituţional al Uniunii Europene. Bucureşti, pp.
92-137; pp. 53-137.
Fuerea, Augustin. (2011). Manualul Uniunii Europene. Ed. a Va. București:
Universul juridic, pp. 137-182.
Şandru, Daniel-Mihail (2010) Dreptul Uniunii Europene. București: Ed.
Universitara, pp. 32-60.
Vataman, Dan (2011) Drept instituțional al Uniunii Europene. Bucureşti: C.H.
Beck, pp. 7-17.
Voicu, Marin (2007) Introducere in dreptul european. Bucureşti: Universul
juridic, pp. 22-25; pp. 36-49.

Drept european 90