Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
națiune – (popor, neam, națiune Luminismul – accentuarea discursului originei latine Idee
națională – vs. aura romantică Mitul național
Introducere
Guy Hermet subliniază cum, la sfarșitul secolului al XVIII-lea moartea simbolică sau
fizică a regilor îi constrânge pe noii politicieni să impună un nou ideal, un substitut care se
regăsește sub mitul națiunii într-un „nou principiu unificator”5. Reflectând asupra procesului
originilor națiunii, Anthony D. Smith insistă la rândul său în a descrie relația ambivalentă
dintre popor (the masses) și elita intelectuală (educator-intellectuals) „From now on, the
centre stage was to be ocupied by the people, henceforth indentified with the masses, who
would replace the aristocratic heroes of old. This was all part of the process of creating a
unified, and prefeably autarchic, community of legally equal members or citizens, who would
become the fount of legitimacy and state power. However, for this to occur, the people had to
be purified of the dross of centuries – their lethargy, divisions, alien elements, ignorance and
so on – and emancipate themselves”6. Tocmai de aceea, „într-o Europă aflată în război, pe
când bătăliile sângeroase, anexările și tratatele nu mai contenesc, descoperirea și cinstirea
creațiilor arhaice naționale sunt percepute ca o îndatorire patriotică majoră” 7. Toate acestea
dinamitează și mai mult așa-numita „conștientizare națională” prin impunerea unor noi
restaurări în plan politic. De fapt, elaborarea unei identității naționale în marea majoritate a
statelor europene, prin operarea cu ideea națională – concepție unificatoare, așadar factorul
central care conduce la „trezirea sentimentelor naționale” – va deveni „principalul conținut al
politicii europene”8. Impactul pe care l-a avut Revoluția Franceză a fost fundamental:
„Revoluția franceză a dovedit întregii Europe că dobândirea suveranității politice de către o
națiune nu era nici o utopie, nici un ideal situat într-un viitor nedeterminat”9.
15
Leon Volovici, Ideologia naționalistă și <<problema evreiască>> în România anilor ʼ30, Editura
Humanitas, 1995, p. 103
16
„According to Kohn, in England, France and America, a voluntaristic type of nationalism, which regarded the
nation as a rational association of common laws in a given territory, was the product of aspirant middle classes;
by contrast, in Central and Eastern Europe, and later in Asia, an organic, mystical, and often authoriarian form
of nationalism emerged which, in the absence of a middle class, was forged and led by intellectuals)”, John
Hutchinson, Anthony D. Smith, Nationalism, (Oxford Reader) Oxford University Press, Oxford, New York,
1944, p.160
17
Ibidem
18
Kevin Mulligan, Naționalismele, p. 22
erau sufletul națiunii. Masele s-au identificat cu națiunea, civilizația maselor cu civilizația
națională, viața și supraviețuirea lor cu viața și supraviețuirea naționalității 19 Absența unei
clase de mijloc, sau cel puțin prezența unei clase de mijloc slabă numerică explică de ce
comunicarea se transmite cu succes prin intermediul excesului sentimentalist, și nu a „ideilor
formatoare”20. Merită subliniate aici și teoriile care insistă asupra faptului că emergența
naționalismului din secolul al XVIII – cu miza identităților naționale – nu mai reprezenta deja
o idee originală ci mai degrabă era deja un concept importat a unei idei deja existente, care a
fost o sursă de inspirație și imitație pentru alte societăți. Acestea au preluat conceptul la
rândul lor și i-au dat propria formă.21
Din acest punct se poate discuta despre legătura profundă între rolul entității
comunitare ca națiune și constituirea identității naționale, unită prin programele și
discursurile politice ale noii epoci, compartimentată în funcție de diferitele perioade istorice.
Relația dintre cele două concepte pe parcursul secolelor XVIII-XX este analizată de
cercetătoarea Anne Thiesse în lucrarea Crearea identităților naționale în Europa. Autoarea
prezintă și radiografiază viața și tipologiile națiunilor raportate la componenta identitară, între
cele două existând o legătură incontestabilă. Identitatea etnică devine o condiție sine qua non
în cristalizarea națiunii moderne. Națiunea, afirmă ea, este mai aproape de popor. Identitatea
națională reprezintă un ideal, un fundament cu o aură protectoare, ce solidarizează și
fuzionează identități în numele unui interes colectiv, fiind considerată superiorioară oricăror
19
În original: „With the advent of nationalism, the masses were no longer in the nation, but of the nation. They
identified themselves with the nation, civilization with national civilization, their life and survival with the live
and survival of the nationality” în Anthony D. Smith, Nationalism, (Oxford Reader) Oxford University Press,
Oxford, New York, 1944, p. 163.
20
V. Neumann, Neam, popor, națiune, Curtea Veche, 2003, p.108
21
„Each new nationalism, having recieved its original impulse from the cultural contact with some older
nationalism, looked for its justification and its differentiation to the heritage of its own past, and extolled the
primitive and acient depth and peculiarities of its traditions in contrast to Western rationalism and to universal
standards (165)”
22
Ernest, Gellner, Națiuni și naționalism, Noi perspective asupra trecutului, trad. din lb. engleză Robert Adam,
Editura Antet, București, 1997Gellner, p. 203
altor comunități, societăți de identități diferite, care nu au în comun aceleași valori ce trimit
către o identitate specifică. Punctul critic de aici îl constituie naționalismul extrem care
respinge și denunță cu vehemență grupuri, comunități etc. fondate pe alte criterii. Identitatea
devină o componentă fundamentală care conferă legitimitate fenomenului naționalist. Prin
apelul la identitate, element-cheie al practicilor discursive, conștiința publică este invitată la o
călătorie în trecutul strămoșesc al poporului și la redescoperirea propriilor mituri, simboluri,
valori și tradiții care reprezintă pilonii de bază ai unei națiuni. Această căutare are o dublă
funcție – pe de o parte națiunea are miza de a-și descoperi și a-și fixa propriile vechi rădăcini,
pe de altă parte acest lucru servește la diferențierea de Celălalt. Astfel, identitatea și
naționalismul se întâlnesc cu febrilitate în același punct-nucleu, devenind o forță
convulsionantă. Tot Anne Thiesse observă evoluția tendințelor care devin emblematice
pentru gândirea naționalistă. Cercetătoarea inventariază componentele de bază ale doctrinelor
naționaliste: „Astăzi se poate întocmi cu precizie lista elementelor simbolice și materiale pe
care trebuie să le întrunească o națiune demnă de acest nume: o istorie ce statuează
continuitatea în raport cu marii înaintași, o serie de eroi pilduitori pentru virtuțile naționale, o
limbă, monumente culturale, un folclor, locuri memorabile și un peisaj tipic, o mentalitate
specifică, însemne oficiale – imn și drapel –, precum și identificări de ordin pitoresc: costum,
specialități culinare sau un animal emblematic” 23. Aceste idei simbolice vor câștiga teren și
au pătruns cu promptitudine în tabloul etnocentrismului național.
Raportul dintre națiune și puterea politică este surprins cu luciditate de Anne Thiesse,
astfel: „Națiunea se aseamănă mult cu <<poporul>> din filosofia politică, acel popor care,
potrivit teoreticienilor contractului social, este singurul care poate conferi legitimitate
puterii”24. Această fuziune a generat un curent de idei înscris sub sfera „identității naționale”
care s-a manifestat cu violență prin practici socio-politice distructive, sub influența
derapajelor ideologice de extremă dreaptă. Disimulând vocația unui mesaj universal,
exprimat prin „unitatea ideatică”, guvernanții sau cei care exercitau puterea nu au pierdut
ocazia de a își extinde puterea prin mesajele persuasive de natură naționalistă. Acesta este
motivul pentru care, în momentul actual, o preocupare problematică vine din imposibilitatea
de a scinda conceptul dublu de „națiune-naționalism”. Din acest motiv, pe parcursul secolului
al XX-lea, spațiul Europei de Est, cele două idei sunt încărcate tot mai puternic și de o
conștiință a „puterii politice”, deși imputarea strictă a politicului asupra naționalismului în
sensul său de patriotism specific nu poate fi justă pe deplin. Mai trebuie pomenit că există, în
23
Anne Thiesse, op. Cit., p. 9.
24
Ibidem
unele țări, respectiv în unele epoci, un fenomen naționalist orchestrat cu doctrine bine
stabilite în interiorul unor partide politice, în vreme ce pe același plan poate exista și un
naționalism difuz, neorganizat, care nu își atribuie eticheta aceasta. Adesea, primul tip se
mulează, crește și se dezvoltă în interiorul celui de-al doilea. Cu toate astea, în Europa de
Răsărit, programul politic ideologic s-a înscris în coordonatele unui naționalism așa-zis
emoțional, dezvoltat sub o dimensiune autoritară, observat cu acuratețe de autorul Louis Leo
Snyder în The New Nationalism. Elitele politice au promovat programe menite să respingă o
stuctură multietnică, așa cum s-a întâmplat în perioada anilor `30 în spațiul românesc,
„programul” degenerând într-o „paranoia etno-naționalistă”25
După o perioadă în care națiunea este un termen care își menține un caracter plural,
episodic respectiv incert, acesta devine frecvent utilizat în spațiul german echivalat cu
termenul de „Volksgeist” având în centru gândirea lui Johann Gottfried Herder (1744-1803).
Modelul acestei gândiri merită explicat aici mai amplu datorită impactului pe care l-a avut în
spațiul românesc. Deplângând realitatea germană, și pornind de la premisele referitoare la
dezbinarea națiunii germane, Herder construiește prin opera sa o adevărată doctrină națională,
un naționalism de factură organicist-romantic, prin glorificarea poporului, subliniind
importanța limbii naționale și privilegiind valorile tradiționale, respectiv cele național-
culturale. Herder cultivă terenul unei idei care susține existența popoarelor în afara Statului, o
Kulturnation dezvoltată și construită în jurul unei „metafore organiciste” percepută la noi ca
29
Victor Neumann, Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în
Europa Est-Centrală, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 30
30
Ibidem.
31
Guy Hermet, Istoria națiunilor și a naționalismului, Institutul European, București, 1997, p. 6
32
Vladimir Tismăneanu, Mituri politice în epoca globalizării, în Secolul 21, 2001, 7-9, p. 94, citat de Alexandru
Zub în Naționalism și Națiune, Raoul Girardet, Institutul European, 2003 p. 9
o națiune „etnoculturală”33 Cunoscut pentru aversiunea sa față de cosmopolitanismul francez
autorul insistă că limba este „expresia vie, organică a spiritului unui popor și suma acțiunii
rodnice a tuturor sufletelor care au făurit-o”34 iar ambiția acestuia este întoarcerea la
rădăcinile strămoșești naționale. Dincolo de asta, factorii de natură politică eludați, iar latura
socială și cea civilă sunt ocolite cu ostentație, accentul punându-se nu pe egalitatea cetățenilor
ci exclusiv pe criterii de origini, sânge, limbă, folclor și cutume. Pentru Herder, adevărata
cultură vine din popor, unde „sufletul națiunii se exprimă prin limbă” 35. Construcția națiunii
este posibilă prin cunoașterea trecutului, printr-o vastă rețea de corespondențe între rădăcinile
din adâncurile istoriei (firește – glorioase și eroice). Naționalismul german nu și-a găsit
justificarea în proiecția unei societatăți raționale formată din cetățeni, ci, din contră, s-a bazat
pe conceptul (mult mai ambiguu) de folclor și legături de sânge36. Această diferență de
concepte a fost rezultatul unei consecințe istorice a faptului că epoca Renașterii nu a schimbat
profund ordinea politică și socială în Germania. Termenul a cunoscut o răspândire rapidă, sub
diferite nivele în mediile intelectuale din centrul și estul Europei. La noi, mediile intelectuale
din epoca pașoptistă reevealuează tezele herderiene de factură romantică, expunând
premisele unei doctrine romantice care are în centru asimilarea națiunii cu poporul, vizează
comunitatea de neam și aspiră la identificarea unui specific național alternat cu căutarea
tradițiilor pentru o legitimizare națională. Aceste idei vor deveni componente de bază ale unei
generații intelectuale în ascensiune, vor îngloba „spiritului vremii”. Odată cu această
generație se vor pune bazele ideologiei naționaliste românești, pe care o vom dezbate însă în
capitolul următor.
O a doua accepțiune care lămurește câteva din diferitele interpretări ale sensului de
națiune este generată din spațiul francez și-a câștigat locul din reflecțiile lui Ernest Renan
(1823-1892), specialist al limbilor semitice. Viziunea pe care o dezvoltă acesta, în analiza din
eseul Qu`est-ce qu`une Nation? (1882) rămâne un reper de-a lungul timpului în cercetarea
acestei ramuri. Sensul pe care îl oferă el se opune celui german, Renan arătând necesară
33
Idem 146
34
Anne Thiesse, Construirea identităților naționale în Europa, în secolele XVIII-XX, Polirom, Iași, 2000, p 28
35
Idem, p. 27
36
În The Idea Of Nationalism, Liah Greenfeld observă natura mistică a naționalismului herderian: „Its roots
seemed to reach into the dark soil of primitive times and to have grown through thousands of hidden channels of
unconscious development, not in the bright light of rational political ends, but in the mysterious womb of the
people, deemed to be so much nearer to the forces of nature”. (165)
distincția între ideea de națiune și aceea de comunitate religioasă lingvistivă sau rasială. 37
Națiunea, după Renan, este înțeleasă ca „un plebiscit de fiecare zi, la fel cum existența
individului depinde de permanentele dovezi concrete puse în slujba vieții”. Aceasta
perspectivă non-organicistă generează conceptul de națiune politică, determinând un
naționalism civic, radical opus conceptului herderian comentat anterior.
„the later nationalism in Central and Eastern Europe ... tended toward a contrary
development... lacked self-assurance; its inferiority complex was often compensated by over-
emphasis and over confidence” (165?)
Spațiul românesc
37
Victor Neumann, Neam, popor sau națiune? Ed. Curtea Veche,București, 2003, p. 40
38
Guy Hermet, op. cit., p. 153
În același context încep să se contureze și primele ecouri (1820) unui discursului
privind latinitatea și originea latină, în interiorul căruia se dezvoltă și conceptul unui „specific
național” (466). Însă, abia în perioada anilor 1840 ideea de „națiune” intră in forță. Paul
Cornea examinează ideea de națiune de la începutul secolului XIX: „Se vede că ideea de
națiune a deceniilor trei și patru îmbină, într-o formă încă insuficient elaborată, în care
spontaneitatea joacă un rol mai mare decât studiul diverșilor autori, o serie de elemente
proprii atât conceptului german de <<Volkstum>> cât și celui francez de <<contract>>. Ca
și cel dintâi, ea situează naționalitatea în planul unei experiențe primare, văzând într-însa un
statut ontologic al ființei; ca și cel de-al doilea, transportă drepturile naturale ale individului
în domeniul politic, punând deși timid și <<filantropic>>, <<chestiunea concivilității>>. Mai
departe Paul Cornea inițiază și niște repere temporale „După 1821 conceptul de „națiune”
tinde din ce în ce mai evident să se încarneze în istorie, devenind o <<idee-forță>> și, în
același timp, o <<imagine șoc>> care personifică idealul contemporanilor și polarizează toate
energiile disponibile”39.
Manifestări ale unei „conștiințe naționale” moderne* românești câștigă teren într-o
primă variantă, după cum afirmă Paul Cornea, mai întâi în spațiul din Transilvania, unde, spre
deosebire de celelalte spații din Principate, poporul român aflat în interiorul arcului carpatic
trăia într-un mediu aflat sub semnul omogenității. În ceea ce privește situația din Principatele
românești, clasa boierească existentă aici pe de o parte, eterogenitatea grupurilor etnice pe de
altă parte, au condus către raporturi interne tensionate, care au căpătat forme fricționare de
conviețuire. Acest factor a determinat la rândul său pe parcursul a câtorva decade în
conturarea unei lupte (începând prin a fi latentă până la paroxism) accentuate pentru
afirmarea identității, și a unui specific național existentă de fapt în tot spațiul răsăritean al
Europei(458).
„Este, cu alte cuvinte, ideea națională un enunț intelectual, o instituție existențială ori
o cristalizare afectivă? Sau mai presus de toate este un mit, adică o proiecție a ființei frustrare
în zona imaginarului?”40 (459) Tot Paul Cornea, formulează niște răspunsuri în acest caz. Este
39
Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București, 1972, p. 469
40
Paul Cornea, Originile romantismului românesc, p. 459.
contextul inițial al desfășurării discursului naționalist activat de Revoluția Franceză fixată pe
fondul iluminist, alimentată de o reacție împotriva ocupantului străin? Poate fi considerat ca o
identificare intelectuală cu exponenții Școlii Ardelene sau pornește ca o un elan al căutărilor
perpetue a rădăcinilor și a specificului național. Cu siguranță există argumente pentru fiecare
motivație în parte și mai mult
Această imagine prin care era concepută identitatea a dat naștere unei reale
„probleme” în ceea ce privește asimilarea minorităților care s-a tradus prin marginalizarea
grupurilor cu limbă și confesiune diferită, așa cum a fost și cazul evreilor.
41
Paul Cornea, Delimitări și ipoteze, Editura Polirom, Iași, 2008, Trad. De Alin Croitoru și Magda Răuță, p. 71
Ideologie. Configurații
Idelologia care animă mișcările de dreapta devine element spiritual dominant al epocii
interbelice când dreapta constituia atunci aura unei „mișcări revoluționare” de viitor, în
România. De exemplu, Hannah Arendt vorbea în Originile totalitarismului despre aspectul
intelectualilor europeni care s-au lăsat cuceriți de ideea revoluției totalitare de dreapta: „Ceea
ce seducea elita era extremismul ca atare, pentru a fi cu totul onești față de membrii elitei –
care, într-un moment sau altul, s-au lăsat seduși de mișcările totalitare și care uneori, din
cauza calităților lor intelectuale, au fost chiar acuzați de a fi inspirat totalitarismul – trebuie
arătat că tot ce au făcut sau nu acești disperați ai secolului al XX-lea nu a avut niciun fel de
influență asupra totalitarismului, deși a jucat un rol la început, atunci când mișcările totalitare
forțau lumea să le ia în serios doctrinele” (Arendt: 419, 422). Mai mult decât atât, aceasta era
un pattern de conduită în anumite zone din Europa. Mixtura ideilor marxist-comuniste
circulau în mediile europene încă din perioada interbelică. În spațiul românesc, background-
ul vieții sociale era intensificat deja de mișcările radicale. fenomen care a animă puternic
manifestările discursului naționalist. Mișcarea cunoaște o largă și rapidă răspândire în mediul
românesc
Referințe bibliografice