Sunteți pe pagina 1din 14

STUDII ŞI CERCETĂRI

FUNCŢIA EXECUTIVĂ – CONCEPT ŞI MODELARE

ALEXANDRU D. IORDAN*

THE EXECUTIVE FUNCTION – CONCEPT AND MODELING


Abstract
The “executive functions” are generally identified as supervisory cognitive processes,
implying a high level of organization and complex processing and behavioral performance. At
present, there is much debate regarding their definition and assessment. The present review critically
analyzes the main trends in conceptualizing and modeling the executive functions, following several
coordinates: terminology issues, definition, historical perspective, current models, neuroanatomy,
development and assessment issues.
Cuvinte cheie: funcţii executive, cogniţie, modele.
Key words: executive functions, cognition, models.

1. PROBLEME TERMINOLOGICE

Termenul din limba engleză executive function(s), deşi este larg vehiculat în
literatura de specialitate, rămâne, totuşi, un termen cu o apariţie relativ recentă în
domeniul neuropsihologiei. Traducerea sa ca atare în limba română, funcţii executive,
este parcă menită să inducă o anume confuzie, chiar în rândul specialiştilor.
Interesant, autori vorbitori nativi de limbă engleză au remarcat de asemenea o
anume ambiguitate a termenului (de exemplu, Zelazo et al., 1997). Prin urmare, se
impun de la început unele clarificări.
În sintagma funcţie executivă, definirea conceptului de funcţie este partea
relativ mai facilă. Putem adopta aici perspectiva neuropsihologului rus A.R. Luria
(1973) pentru care funcţia, într-un atare context, se referă la o activitate complexă
care, deşi poate fi efectuată prin mai multe mijloace (dispune de multe grade de
libertate), conduce la rezultate constante. O funcţie complexă presupune inerent o
anume structură ierarhică. Partea mai dificilă o constituie definirea adecvată a
termenului executiv. Pentru a fi în acord cu teoriile actuale, acesta trebuie înţeles în
sensul său din limba engleză, care este asemănător, în limba română, cu sensul
politic-administrativ („consiliu de miniştri”) sau managerial („care exercită control

*
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei; Institutul de
Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru”, Departamentul de psihologie.

Rev. Psih., t. 56, nr. 1–2, p. 7–20, Bucureşti, ianuarie – iunie 2010
8 Alexandru D. Iordan 2

administrativ sau managerial”, Webster, 2008). De remarcat că, atât în limba română,
cât mai ales, în limba engleză, există o distincţie clară între termenii executiv şi
executor („care execută, care îndeplineşte ceva; executant”, DEX, 1998). Deşi
sintagma funcţii executive poate genera unele confuzii, ea s-a impus ca atare şi în
literatura autohtonă, cel mai probabil din raţiunea de a păstra o corespondenţă cu
literatura de specialitate internaţională.
Pentru a complica lucrurile, în literatura de specialitate sunt vehiculaţi, de
asemenea, şi alţi termeni aflaţi în raporturi de sinonimie totală sau parţială cu
termenul de executive function(s), deşi acesta din urmă tinde să aibă cea mai mare
frecvenţă. Doi termeni conecşi, cu o frecvenţă mare de apariţie, sunt cognitive
control şi executive control.

2. DEFINIREA FUNCŢIEI EXECUTIVE

Considerând fixat sensul adecvat pentru interpretarea termenului în discuţie,


următorul pas ar fi definirea funcţiei sau funcţiilor executive. Întrebarea care se
pune este dacă putem vorbi de o singură funcţie executivă sau de mai multe funcţii
executive. Răspunsul la această întrebare nu este uşor de găsit. Realizând o incursiune
în literatura de specialitate recentă, nu putem decât constata persistenţa unui
dezacord în ceea ce priveşte problema unităţii ori a diversităţii funcţiei/funcţiilor
executive (de exemplu, De Frias et al., 2006; Miyake et al., 2000). Dacă într-o
sinteză din anul 1996, Monsell descria acest domeniu ca „o zonă oarecum jenantă
de ignoranţă aproape totală”, astăzi efervescenţa dar şi o anume ambiguitate
caracterizează destul de bine acest domeniu. În cele ce urmează, vom încerca să
facem unele clarificări.
Există numeroase definiţii ale funcţiilor executive. Într-un studiu de sinteză,
Eslinger (1996) a identificat nu mai puţin de 33 de definiţii ale acestora. Definiţiile
funcţiilor executive sunt situate la diferite niveluri de generalitate şi accentuează
aspecte diferite. De exemplu, Baddeley (1986) defineşte funcţiile executive ca fiind
procese complexe prin care un individ îşi optimizează executarea sarcinilor într-o
situaţie care solicită operarea unui număr de procese cognitive (mai „bazale”);
pentru Royall et al. (1993) funcţiile executive sunt procese cognitive de nivel
superior care facilitează moduri noi de comportament şi optimizează conduita
subiectului în condiţii nefamiliare; în fine, Stuss et al. (2005) sunt de părere că
funcţiile executive pot fi considerate ca înglobând o serie de abilităţi necesare
pentru atingerea scopului. Din toate aceste definiţii reiese caracterul supraordonat,
metacognitiv, supervizor al funcţiilor executive sau, aşa cum se exprima metaforic
Goldberg (2001), rolul lor de „dirijor” al creierului, care comandă „partitura” pe
care o interpretează alte arii cerebrale şi are grijă ca „simfonia” acestora să fie una
sincronizată.
Privind mai în detaliu, pentru alţi autori termenul de funcţii executive devine
un construct cu multiple componente sau un „termen umbrelă” care cuprinde o
3 Funcţia executivă – concept şi modelare 9

serie largă de procese cognitive şi competenţe comportamentale specifice, precum:


planificarea, flexibilitatea mentală, alocarea resurselor atenţionale, memoria de
lucru şi controlul inhibitor (Zillmer şi Spiers, 2001). Şi în acest caz, acordul între
specialişti rămâne un deziderat. De exemplu, unii cercetători includ inhibiţia şi
memoria de lucru în domeniul funcţiilor executive (Denckla, 1996; Miyake et al.,
2000), alţii, în schimb, nu fac acest lucru. Identitatea şi numărul componentelor
funcţiei executive diferă de la un autor la altul. De exemplu, tot funcţii executive
sunt considerate ca fiind: raţionamentul verbal, rezolvarea de probleme, secvenţierea
(depistarea şi aplicarea ordinii corecte într-o secvenţă de evenimente), abilitatea de
a susţine atenţia, rezistenţa la interferenţe, utilizarea feedback-ului, multitasking-ul
(capacitatea de a realiza simultan sarcini multiple) şi abilitatea de a gestiona noul
(Lezak, 1995; Mesulam, 2002). În ciuda multiplelor definiţii ale funcţiei executive,
există totuşi unele trăsături comune în cele mai multe definiţii. De exemplu,
majoritatea definiţiilor includ planificarea sau, în genere, comportamentul orientat
spre viitor ca o componentă a funcţiei executive (Denckla, 1996).
În mod tradiţional, funcţiile executive au fost puse în legătură cu lobii
frontali, consideraţi ca având rolul de manageri şi programatori ai psihicului uman.
Din aceleaşi raţiuni, dificultăţile în funcţionarea executivă au fost numite „sindrom
de lob frontal”. Aşadar, procesele cognitive enumerate mai sus sunt considerate ca
fiind sprijinite, cel puţin în parte, de structuri ale lobilor frontali, mai precis regiunea
prefrontală. În ultimul deceniu au fost realizate progrese importante în direcţia
izolării proceselor componente specifice ale funcţiilor prefrontale. Totuşi rămâne o
întrebare empirică deschisă aceea dacă toate aspectele funcţionării executive pot fi
localizate în această regiune.
Conceptul de funcţii executive este strâns legat de o altă distincţie (sau
gradaţie) care are o istorie îndelungată în domeniul ştiinţelor cognitive, anume
aceea dintre procesarea „automată” (rutinieră) şi cea „controlată” (nerutinieră). Se
consideră că funcţiile executive presupun acest tip de procesare „controlată”
(Norman şi Shallice, 1980).
Rezumând, funcţia executivă se referă la selectarea, integrarea şi monitorizarea
proceselor cognitive şi comportamentale. Într-un sens generic, funcţiile executive
sunt comportamente adaptative, orientate spre scop, care permit subiecţilor să
depăşească pattern-uri de gândire şi comportament automatizate, deja stabilite.
Aceste funcţii sunt în mod special importante pentru rezolvarea unor situaţii inedite
şi au fost consecvent asociate cu cortexul prefrontal.

3. MODELE ALE FUNCŢIEI EXECUTIVE

În ciuda unor tentative de integrare (de exemplu, Miyake et al., 2000), din
literatura recentă nu emerge un cadru coerent pentru definirea funcţiei/funcţiilor
executive. Pot fi însă identificate trei teme majore, în acord cu modificările de
accent de la computaţional spre neurobiologic şi „integrator-cibernetic”.
10 Alexandru D. Iordan 4

1. Prima temă poate fi considerată cea care postulează o componentă


executivă generală, conceptualizată mai întâi ca sistemul atenţional supervizor
[engl. supervisory attentional system] (Norman şi Shallice, 1980; Shallice, 1982) şi
rafinată ulterior în forma lui central executive al lui Baddeley (1986). Central
executive, un administrator central responsabil cu selectarea şi executarea procesărilor,
este componenta crucială a memoriei de lucru în modelul lui Baddeley (1986),
funcţia sa cea mai specifică fiind legată de controlul atenţiei. Postularea unei
legături specifice între administratorul central şi cortexul frontal a fost întemeiată
pe decenii de cercetări empirice (Luria, 1973): leziuni extensive ale lobilor frontali
conduc la deteriorarea funcţionării executive. Baddeley foloseşte de asemenea termenul
de sindrom disexecutiv [engl. dysexecutive syndrome] pentru a descrie disfuncţiile
la nivelul administratorului central. Combătută cu rezultate experimentale neuro-
psihologice şi neuroradiologice (Parkin, 1998), apărată apoi invocând neînţelegeri
ale conceptului dar şi ajustată corespunzător (Baddeley, 1996), tema a lăsat loc
unui model care presupunea mai multe sarcini executive diferite, asociate cu
substraturi neuronale diferite. Argumentele aduse au fost în principal că (i) procesele
executive implică legături între diferite arii cerebrale, nu exclusiv cu cortexul
frontal; (ii) pacienţi fără urme de leziuni frontale prezintă deficite executive şi
(iii) pacienţi cu leziuni frontale nu prezintă totdeauna deficite executive. Concluzia
acestor dezbateri a fost aceea că studiul pacienţilor cu leziuni frontale nu poate fi
folosit ca sursă primară pentru înţelegerea funcţiilor administratorului central.
2. A doua temă tratează funcţiile executive ca pe un „termen umbrelă” ce
cuprinde mai multe funcţii cognitive superioare specifice, printre care cel mai
frecvent citate sunt: set shifting (numită şi flexibilitate cognitivă/mentală), inhibiţia
(inhibiţia răspunsului, control inhibitor), memoria de lucru, planificarea, atenţia
(susţinută şi selectivă), luarea deciziei şi rezolvarea de probleme. Lista nu este
completă, numărul funcţiilor considerate „executive” fiind variabil.
Toate aceste funcţii sunt în general considerate ca fiind preponderent dependente
de lobii frontali. Perspectiva implică faptul că funcţiile cognitive executive sunt
abilităţi dobândite care pot fi măsurate direct, iar deteriorarea funcţiei executive
conduce la pierderea capacităţilor menţionate.
Au existat mai multe încercări de sistematizare a funcţiilor executive. O
clasificare larg utilizată este cea care deosebeşte între funcţiile executive „reci” şi
cele „fierbinţi” (de exemplu, Fuster, 2001). Funcţiile executive „reci” se referă la
cele care sunt de obicei desemnate prin termenul de funcţii executive şi care au fost
menţionate anterior. Ele se apropie de ceea ce desemnează metacogniţia şi sunt în
general măsurate de bateriile de teste executive neuropsihologice. Aceste funcţii au
fost numite componenta „rece” a funcţiilor executive deoarece procesele cognitive
corespondente tind în mare măsură să nu implice activare emoţională şi au o bază
relativ „logică”. Neuroanatomic, acestea sunt puse în legătură cu aria dorsolaterală
a cortexului prefrontal.
5 Funcţia executivă – concept şi modelare 11

Pe de altă parte, acele funcţii executive care implică mai mult „emoţional”,
„credinţe” sau „dorinţe”, precum experienţa recompensei şi pedepsei, reglarea
comportamentului social şi luarea deciziei care implică interpretare emoţională şi
personală, sunt privite ca fiind componente „fierbinţi” (Bechara et al., 1999). Aşadar,
funcţiile executive „fierbinţi” sunt cele legate de sfera emoţional-motivaţională şi
ar fi responsabile de coordonarea cogniţiei şi emoţiei. Aici, accentul cade nu atât
asupra celei mai eficiente soluţii din punct de vedere conceptual cât asupra
exprimării şi controlării comportamentelor emoţionale şi instinctuale, urmând
strategii acceptabile din punct de vedere social. Neuroanatomic, ele au fost puse în
legătură cu ariile medială şi orbitală ale cortexului prefrontal. Dincolo de această
„dihotomie”, trebuie subliniat că în general, situaţiile ecologice nu sunt neutre din
punct de vedere emoţional şi cortexul prefrontal reprezintă o arie de integrare între
cognitiv şi emoţional.
Mulţi adepţi ai perspectivei componenţiale au folosit analiză factorială pentru
a delimita funcţiile executive componente. Rezultatele acestor studii indică faptul
că performanţa la diferite sarcini de funcţionare executivă se agregă în domenii
funcţionale distincte. Alţi cercetători au divizat componentele funcţiei executive pe
baza reţelelor prefrontale. Dovezile din studii neuropsihologice ale pacienţilor cu
leziuni ale cortexului prefrontal indică faptul că diferite procese funcţionale
executive au asocieri diferenţiale cu arii ale cortexului prefrontal.
3. A treia temă accentuează aspectele cibernetice ale funcţiei executive.
Funcţiile executive controlează executarea activităţilor complexe. Putem vorbi
astfel despre o funcţie de control executiv (Royall et al., 2002) care interacţionează
cu procesele non-executive. Deteriorarea acestei funcţii este vizibilă numai prin
dezorganizarea operaţiilor domeniilor non-executive. Putem remarca faptul că
această perspectivă asupra funcţiei frontale nu este în mod necesar incompatibilă
cu tema anterioară, însă ea accentuează mai degrabă interacţiunea dinamică dintre
sistemele de control frontale şi procesele cu care acestea interacţionează. În ultimul
deceniu, odată cu acumularea dovezilor care sprijină atât perspectiva unitară cât şi
pe cea componenţială ale funcţionării executive, studiile au migrat spre integrarea
acestor perspective.
În general, nu există un acord cu privire la unitatea sau diversitatea funcţiilor
executive, ori cu privire la existenţa unui factor unitar care saturează diferitele teste
ale funcţiilor executive. Inhibiţia comportamentului a fost considerată ca un potenţial
candidat, fie ca factor unic responsabil pentru performanţă în diferite teste executive
(Barkley, 1997), fie în combinaţie cu memoria de lucru (Pennington şi Oznoff,
1996). Alţi autori atacă existenţa unui astfel de factor unitar. Godefroy et al. (1999)
au accentuat că anumiţi pacienţi de lob frontal au rezultate bune la teste presupuse
că evaluează funcţiile executive dar nu şi la altele. Corelaţiile între diversele teste
executive sunt frecvent moderate sau scăzute şi multora le lipseşte semnificaţia
statistică.
12 Alexandru D. Iordan 6

Deşi există dovezi pentru ambele perspective unitară şi componenţială ale


funcţiei executive, numai relativ recent cele două perspective au fost comparate
sistematic. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie studiul realizat de
Miyake et al. (2000). Revizuind literatura asupra funcţiei executive, autorii au
identificat cele mai frecvent menţionate componente ale funcţiei executive ca fiind
comutarea între sarcini sau seturi mentale („Shifting”, schimbarea setului mental),
reactualizarea şi monitorizarea reprezentărilor din memoria de lucru („Updating”,
interpretată de cele mai multe ori ca memorie de lucru) şi inhibiţia răspunsurilor
dominante sau prepotente („Inhibition”). Miyake et al. au utilizat analiza factorială
confirmatorie pentru a evalua validitatea unui model cu cele trei variabile latente.
Pentru fiecare dintre aceste componente, au fost utilizate mai multe teste executive
specifice. Autorii au susţinut că o parte a dificultăţilor întâmpinate în studierea
componentelor funcţiei executive se datorează faptului că măsurătorile nu sunt
pure. Cel mai bun model a fost acela în care variabilele latente erau parţial
independente şi parţial corelate între ele. Aşadar, în modelul integrativ al funcţiei
executive propus de Miyake et al. (2000), funcţia executivă este organizată ierarhic
şi este conceptualizată ca fiind constituită atât dintr-un construct unitar cât şi din
componente disociabile. Autorii au postulat atât un mecanism executiv comun,
similar atenţiei executive sau sistemului inhibitor central, cât şi componente
executive parţial disociabile.

4. ELEMENTE DE NEUROANATOMIE A FUNCŢIEI EXECUTIVE

Cu toate că funcţia executivă este dependentă de reţele extinse care includ


diferite arii cerebrale, este recunoscut rolul major jucat de cortexul prefrontal (CPF)
în control şi monitorizare. Funcţia principală a CPF este regularizarea percepţiei,
gândirii şi comportamentului prin activarea şi inhibiţia altor arii cerebrale (Stuss şi
Knight, 2002). Cel mai important, CPF nu doar participă în operaţiile executive
clasic recunoscute (secvenţiere, alternare, inhibiţie etc.) dar, de asemenea, joacă un
rol central în coordonarea cogniţiei şi emoţiei. Rolul pe care îl deţine CPF în funcţia
executivă este sugerat atât de structura sa cât şi de pattern-ul său de conectivitate.
Cortexul prefrontal (ariile Brodmann 8–11, 24, 25, 32, 45–47) este o structură
recentă din punct de vedere filogenetic, cuprinzând jumătate din lobul frontal.
Comparativ cu alte specii de primate, la om expansiunea CPF este mai pronunţată
în ce priveşte substanţa albă decât substanţa cenuşie (Schoenmann et al., 2005).
Din punct de vedere structural, spre deosebire de porţiunea posterioară a cortexului
frontal care are natură „agranulară”, CPF constă din cortex „granular”. Acest fapt
se referă la o arhitectură corticală în care este bine reprezentat stratul cortical IV,
bogat în interneuroni inhibitori GABAergici.
Cortexul prefrontal poate fi împărţit în patru diviziuni principale: cortexul
prefrontal lateral, polul frontal, cortexul frontal medial şi zona ventromedială.
Prima regiune, cortexul prefrontal lateral, include ariile 45 şi 46, porţiuni laterale
7 Funcţia executivă – concept şi modelare 13

ale ariei 9 şi porţiunile superioare ale ariei 47. CPF lateral poate fi mai departe
divizat în CPF dorsolateral, ventrolateral şi joncţiunea frontală inferioară. A doua
regiune, polul frontal, include aria 10 şi porţiunea medială a ariei 9. A treia regiune,
cortexul frontal medial, include cortexul cingulat (ariile 24, 25, 32) şi porţiunile
inferioare ale peretelui medial al ariilor 6 şi 8 – o regiune care este numită aria
motorie presuplimentară. În cadrul cortexului frontal medial deosebim cortexul
cingulat anterior (CCA, zonă de tranziţie între cortexul frontal şi cortexul limbic) şi
girusul frontal medial. Cortexul cingulat nu este întotdeauna inclus în modelele
funcţiei prefrontale, posibil datorită originii sale filogenetice mai vechi şi faptului
că îi lipseşte structura granulară. Totuşi, cortexul cingulat, ca parte a cortexul frontal
medial, joacă un rol major în controlul cognitiv. Mai mult, granularitatea apare ca
fiind un criteriu relativ, din moment ce numai primatele prezintă un cortex
prefrontal granular. A patra subregiune a cortexului prefrontal este zona ventro-
medială (cortexul orbitofrontal). Această regiune include porţiunile inferioare ale
ariei 47 şi integral aria 11. Cortexul orbitofrontal cuprinde porţiunile medială,
ventrală, laterală şi frontopolară.
Toate ariile CPF sunt bogat intraconectate. CCA proiectează şi primeşte
proiecţii, practic, de la toate ariile cortexului frontal (Barbas, 1995); este interconectat
cu CPF dorsolateral, cortexul orbitofrontal ventral, ventromedial şi polar, dar nu şi
cortexul orbitofrontal lateral. CPF dorsolateral are conexiuni reciproce cu părţi
extensive ale cortexului orbitofrontal. De asemenea, este bine interconectat cu
sistemul motor (aria motorie suplimentară şi cortexul premotor) şi prezintă proiecţii
spre câmpurile vizuale frontale. CPF nu prezintă conexiuni directe cu cortexul
motor primar, dar are conexiuni extensive cu ariile premotorii care, la rândul lor,
trimit proiecţii spre cortexul motor primar şi măduvă.
Cortexul prefrontal constituie o reţea masivă care conectează regiunile motorie,
perceptivă şi limbică ale creierului (Passingham, 1993). Proiecţii extensive conectează
CPF cu aproape toate regiunile cortexului parietal şi temporal şi chiar regiuni
prestriate ale cortexului occipital. Structurile subcorticale, incluzând ganglionii
bazali, cerebelul şi diferiţi nuclei troncali, proiectează indirect spre cortexul
prefrontal prin conexiuni talamice. Într-adevăr, aproape toate ariile corticale şi
subcorticale influenţează cortexul prefrontal, fie prin proiecţii directe, fie indirect,
prin intermediul a câtorva sinapse intermediare. De asemenea, cortexul prefrontal
trimite conexiuni reciproce spre cele mai multe arii care proiectează spre el.
Cortexul prefrontal realizează multiple proiecţii spre emisfera contralaterală – nu
numai proiecţii spre ariile prefrontale omoloage, prin corpul calos dar, de
asemenea, proiecţii bilaterale spre regiunile premotorie şi subcorticală.
Astfel, CPF este un sistem bogat intraconectat, prezentând proiecţii multiple
spre şi de la aproape toate celelalte zone cerebrale. Din aceste considerente
neuroanatomice, putem sublinia poziţia privilegiată în care se află CPF pentru a
coordona procesarea în regiuni vaste ale sistemului nervos central, făcându-l ideal
pentru controlul multor aspecte ale comportamentului.
14 Alexandru D. Iordan 8

În legătură cu funcţia executivă, se desprind o serie de caracteristici unice ale


CPF:
(1) CPF este conectat cu mai multe regiuni decât oricare altă arie corticală.
Doar cortexul senzoriomotor primar şi nucleii-releu senzoriomotori subcorticali nu
prezintă legături directe sau indirecte simple cu CPF.
(2) Cortexul frontal este metamodal, adică primeşte input cortical direct
exclusiv de la arii de asociaţie heteromodale. Este în postura să acţioneze asupra
informaţiei care a fost deja procesată la niveluri inferioare. Mulţi neuroni frontali
îşi intensifică rata de descărcare ca răspuns la activitatea combinată a regiunilor
senzoriale şi motorii. În plus, pattern-urile de descărcare frontală pot fi modificate
manipulând importanţa motivaţională a stimulilor din mediu.
(3) CPF este ţinta neocorticală majoră pentru informaţia procesată în circuitele
limbice. Este singura arie corticală poziţionată astfel încât să integreze informaţia
cognitivă şi senzoriomotorie cu valenţele emoţionale şi motivaţiile interne.
(4) Deşi arii largi ale cortexului proiectează în circuitele striato-talamo-
corticale, CPF este ţinta majoră a acestui sistem. Astfel, lobul frontal este singura
regiune corticală capabilă să integreze informaţia motivaţională, mnezică, emoţională,
somatosenzitivă şi senzorială externă în acţiune unificată, orientată spre scop. Mai
mult, CPF este în poziţia unică de a modifica informaţia asupra căreia acţionează şi
poate influenţa indirect activitatea celorlalte arii cerebrale.

5. DEZVOLTAREA FUNCŢIEI EXECUTIVE

Studiul funcţiei executive la persoanele adulte este de multă vreme un domeniu


activ de cercetare. Comparativ, progrese importante în înţelegerea dezvoltării timpurii
a funcţiei executive au fost realizate numai în ultimele două decenii (Welsh et al.,
1991). Unul dintre obstacole a fost lipsa unor instrumente de testare adecvate pentru
vârstele mici. Adaptări inovative ale sarcinilor pentru adulţi şi crearea de noi sarcini au
condus, în ultimii ani, la proliferarea cercetărilor asupra funcţiei executive în anii
preşcolarităţii.
Deşi cortexul prefrontal este una dintre ariile cerebrale cu cea mai lentă
dezvoltare (Benes, 2001), studii de pionierat realizate cu sugari şi primate au
sugerat că, la om, cortexul prefrontal este operaţional încă din primul an de viaţă
(Diamond, 1990). Este recunoscut acum faptul că primii cinci ani de viaţă joacă un
rol foarte important în dezvoltarea funcţiei executive. În copilăria mică şi în
perioada preşcolară, se dezvoltă componentele centrale ale funcţiei executive,
acestea formând baza pentru dezvoltarea proceselor cognitive superioare până la
maturitate.
În studiile privind dezvoltarea funcţiei executive se remarcă cele trei abordări
majore prezentate anterior. Astfel, în paradigma care consideră funcţiile executive
un construct unitar cu subprocese constituente, Posner şi Rothbart au susţinut faptul
că un sistem atenţional central ar sta la baza modificărilor importante care au loc în
9 Funcţia executivă – concept şi modelare 15

controlul executiv, între 2 şi 6 ani (Posner şi Rothbart, 1998; Rothbart şi Posner,


2001). Pe de altă parte, Dempster (1992) a sugerat că un proces inhibitor general ar
fi responsabil pentru modificările în dezvoltarea funcţionării executive.
Teoria lui Munakata (2001) accentuează natura unitară a modificărilor privind
funcţia executivă în timpul copilăriei timpurii. Se postulează existenţa a două tipuri
principale de reprezentări: latente şi active. Reprezentările active sunt mai puternic
asociate cu atenţia şi memoria de lucru, în timp ce reprezentările latente sunt mai
puternic asociate cu habitudini şi memoria de lungă durată. Sistemul latent de
memorie se dezvoltă timpuriu, iar cel activ se dezvoltă lent, în cursul copilăriei.
Aceste două tipuri de reprezentări interacţionează şi, atunci când există un conflict
între ele, o reprezentare mai activă, mai puternică este solicitată să depăşească
reprezentarea latentă.
O altă teorie a dezvoltării care consideră funcţiile executive ca un construct
unificat este teoria complexităţii şi controlului cognitiv (CCC) a lui Zelazo et al.,
(1997). Ca şi în teoria lui Munakata, teoria CCC se concentrează asupra reprezentării
informaţiei şi a modului în care aceasta se modifică în cursul dezvoltării. Zelazo et al.
afirmă că, în timpul perioadei preşcolare, reprezentarea regulilor devine ierarhizată.
Perseverarea apare deoarece copiii mici nu au o reprezentare integrată a regulilor
incompatibile, fapt ce conduce la discrepanţe între ceea ce ştiu şi ceea ce fac. Spre
finele perioadei preşcolare, copiii devin capabil să reflecteze asupra regulilor,
integrând elementele conflictuale de cunoaştere într-un sistem de reguli mai complex.
Există multe dovezi care sprijină perspectiva unitară asupra funcţionării
executive. În primul rând, un rezultat consecvent în literatură este acela că măsurători
diferite ale funcţiilor executive sunt intercorelate atât pentru adulţi cât şi pentru
copii, sugerând un proces comun. De asemenea, rezultatele indică faptul că perfor-
manţa la o serie de sarcini executive este înalt corelată cu un proces atenţional
central. În al treilea rând, pare să existe un puseu general în dezvoltarea multor
sarcini executive, la anumite vârste, cel mai notabil în perioada 3–6 ani (Rothbart şi
Posner, 2001).
A doua abordare teoretică accentuează procesele executive disociabile, cele
mai citate în literatură fiind memoria de lucru şi inhibiţia. Diamond (2006) adoptă
o perspectivă componenţială asupra dezvoltării funcţiei executive, menţionând că
memoria de lucru, inhibiţia şi flexibilitatea cognitivă (shifting) sunt componente
disociabile, care prezintă traiectorii de dezvoltare diferite. În sprijinul acestei per-
spective, a fost demonstrată o variabilitate a ritmurilor de dezvoltare a diferitelor
abilităţi executive. Totuşi, cercetările sale au indicat că o abilitate globală de a
coordona componentele funcţiei executive îşi urmează propria sa traiectorie de
dezvoltare, cu puseuri de creştere în ultima jumătate a primului an de viaţă şi, de
asemenea, între 3 şi 6 ani. Diamond accentuează că dificultatea de a depăşi
conflictul este cauza principală a comportamentului de perseverare la copiii mici.
Autoarea descrie funcţiile executive ca fiind abilitatea de a depăşi comportamentul
automat, prepotent, în ciuda experienţei anterioare.
16 Alexandru D. Iordan 10

În fine, într-o perspectivă integratoare, Lehto et al. (2003) au aplicat modelul


lui Miyake et al. (2000) la copii. Pentru copiii cu vârste între 8 şi 13 ani,
măsurătorile funcţiilor executive s-au grupat în trei factori: memorie de lucru, set-
shifting şi inhibiţie. Din nou, analiza factorială confirmatorie a indicat un model cu
trei variabile latente parţial disociabile dar moderat intercorelate. Un alt studiu mai
recent (Huizinga et al., 2006), realizat cu un eşantion de copii şi tineri adulţi (vârste
cuprinse între 7 şi 21 de ani), a sprijinit parţial modelul lui Miyake. La fel ca în
studiul lui Lehto et al., autorii au identificat o disociere între măsurătorile subiacente
celor trei componente ale funcţiei executive. Deşi au fost extrase două variabile
latente din măsurătorile memoriei de lucru şi set-shifting-ului, măsurătorile inhibiţiei
nu au încărcat un factor comun. Există însă posibilitatea ca spectrul de vârstă larg
din acest studiu să fi afectat rezultatele. Este totuşi important faptul că autorii au
identificat aceiaşi factori subiacenţi în grupuri de vârstă diferite, ceea ce sprijină
ideea de stabilitate a componentelor executive în copilăria mijlocie, adolescenţă şi
maturitate.
În majoritatea teoriilor, abilitatea de a trata conflictul în timpul procesării
informaţiei este considerată o achiziţie esenţială în timpul perioadei preşcolare.
Teoria dezvoltării atenţiei propusă de Posner şi Rothbart oferă informaţii în plus
asupra rolului potenţial pe care îl joacă rezolvarea conflictului în dezvoltarea funcţiei
executive (Posner şi Rothbart, 2001). Ei propun că sistemul atenţional anterior este
important pentru funcţia executivă şi îl numesc reţeaua atenţiei executive. Rolului
acestei reţele ar fi de rezolvare a conflictului, reglând astfel activitatea în alte reţele
cerebrale. Mai mult, Posner, Rothbart şi colaboratorii au identificat progrese majore
în funcţionarea reţelei atenţiei executive în timpul perioadei preşcolare.
Luate împreună, aceste teorii ale dezvoltării completează afirmaţiile lui Miyake
et al. (2000), nu numai în ceea ce priveşte existenţa unui proces comun care stă la
baza dezvoltării timpurii a funcţiei executive, dar de asemenea, în ceea ce priveşte
accentuarea rolului critic pe care îl joacă atenţia în dezvoltarea structurii sale.
Într-adevăr, rezultatele privind dezvoltarea timpurie a funcţiei executive indică
faptul că maturizarea capacităţii atenţionale formează o bază pentru dezvoltarea
abilităţilor executive în timpul perioadei preşcolare. De exemplu, diferenţe inter-
individuale în ceea ce priveşte atenţia în timpul perioadei de sugar pot prezice
abilitatea de inhibiţie a răspunsurilor la vârste mai mari (Sethi et al., 2000).
Similar, a fost observat faptul că performanţa la sarcini de control atenţional
diferenţiază între preşcolarii cu capacitate scăzută şi cei cu capacitate înaltă a
memoriei de lucru (Espy şi Bull, 2005).
O problemă care rămâne este posibilitatea de a dezvolta un cadru teoretic al
funcţiei executive care să permită proiectarea unor sarcini adaptate pentru copii.
Multe dintre sarcinile pentru adulţi sunt complexe, implicând operaţii multiple. O
dificultate care intervine este aceea că, în urma simplificării sarcinii, devine greu de
ştiut dacă au fost conservate componentele esenţiale pentru evaluarea funcţiei
executive.
11 Funcţia executivă – concept şi modelare 17

6. PROBLEME ÎN EVALUAREA FUNCŢIEI EXECUTIVE

Studiul neuropsihologic al sindromului disexecutiv se confruntă cu o serie de


dificultăţi. Prima dintre acestea se referă la evaluarea validă şi corectă a funcţiilor
executive. Eşecul la testele de funcţionare executivă se poate datora unor cauze
multiple şi este dificil să excludem cu certitudine lezarea unei componente după
instalarea leziunilor cerebrale sau a psihopatologiei. O altă dificultate rezidă în aparenta
fracţionare a sindromului disexecutiv. De exemplu, performanţa unui pacient la o
sarcină executivă poate să aibă o valoare predictivă redusă sau absentă pentru o altă
probă. De asemenea, validitatea ecologică a probelor actuale este una modestă.
În ultimii ani, o serie de teste au fost dezvoltate sau reinterpretate din
perspectiva funcţionării executive, dovedind aplicabilitate atât experimentală cât şi
clinică. Majoritatea instrumentelor dezvoltate au la bază teorii sau modele ale
funcţiei executive, precum modelul funcţionării mentale al lui Luria (1973);
modelul sistemului antenţional supervizor (Norman şi Shallice, 1980; Shallice,
1982); modelul tripartit al monitorizării atenţiei al lui Stuss şi Benson (1986);
modele ale memoriei de lucru (Baddeley, 1986; Goldman-Rakic, 1992) sau ipoteza
marker-ului somatic a lui Damasio (1995). Printre cele mai utilizate instrumente de
evaluare a funcţiilor executive utilizate astăzi, menţionăm: Testul Stroop (Stroop,
1935); Wisconsin Card Sorting Test (Grant şi Berg, 1948); Trail Making Test B
(Reitan, 1958); Tower of London (Norman şi Shallice, 1980) şi Tower of Hanoi
(Welsh, 1991); Go/No-Go (Shue şi Douglas, 1992); Iowa Gambling Task (Bechara
et al., 1994); Hayling Sentence Completion Test şi Brixton Spatial Anticipation
Test (Burgess şi Shallice, 1996a şi b); Sustained Attention to Response Test
(Robertson et al., 1997) şi Letter-Number Span Test (Gold et al., 1997).
Testele convenţionale actuale pentru funcţiile executive utilizate de clinicieni
şi neuropsihologi tind să fie grosiere şi insuficient de specifice în termeni ai
proceselor cognitive pe care le angajează. În unele cazuri, aceste teste pot să nu fie
suficient de sensibile pentru a detecta disfuncţia executivă în grupuri clinice
diferite. Cel mai adesea, funcţiile executive sunt analizate în condiţii experimentale,
folosind strategii diverse de cercetare: este concepută o sarcină experimentală, iar
subiectului i se cere să o rezolve. Testele pentru funcţia executivă implică, de obicei,
sarcini externe, nefamiliare, care solicită aplicarea de strategii noi, planificare,
gândire flexibilă etc. De asemenea, cele mai multe sarcini sunt concepute pentru a
fi neutre din punct de vedere emoţional. Simultan cu aplicarea instrumentului poate
fi înregistrată activitatea cerebrală, pe baza activităţii electrice sau a nivelului de
activare regională. Funcţiile executive sunt analizate la diferite populaţii cu leziuni
cerebrale, pentru a identifica contribuţia diferitelor sisteme corticale. Această din
urmă abordare reprezintă metoda neuropsihologică clasică. Totuşi, funcţiile
executive sunt rareori analizate în condiţii valide din punct de vedere ecologic.
18 Alexandru D. Iordan 12

7. CONCLUZII

Încă nu dispunem de instrumente pentru testarea funcţiei executive care să


examineze satisfăcător abilitatea de a coordona cogniţia şi emoţia. Din această
perspectivă, niciun test pentru funcţia executivă nu are o validitate ecologică
semnificativă. Pentru o mai bună evaluare a funcţiilor executive se încearcă conceperea
unor sarcini complexe, valide din punct de vedere ecologic, cu alte cuvinte, sarcini
care vizează simultan mai multe domenii executive. Încercările reuşite de
fracţionare şi testare a sistemului executiv vor depinde într-o măsură considerabilă
de abilitatea de a dezvolta modele mai specifice ale funcţiilor executive.

Primit în redacţie la: 29. I. 2009

BIBLIOGRAFIE

***
1. Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
***
2. Webster Online Dictionary, http://www.merriam-webster.com/dictionary/ executive[2], 2008.
3. BADDELEY, A.D., Exploring the central executive, Quarterly Journal of Experimental Psychology:
Human Experimental Psychology, 49, 1996, p. 5–28.
4. BADDELEY, A.D., Working Memory, Oxford, Clarendon Press, 1986.
5. BARBAS, H., Anatomic basis of cognitive-emotional interactions in the primate prefrontal cortex,
Neuroscience and Biobehavioural Reviews, 19, 3, 1995, p. 499–510.
6. BARKLEY, R.A., Behavioral Inhibition, Sustained Attention, and Executive Functions: Constructing
a Unifying Theory of ADHD, Psychological Bulletin, 121, 1, p. 65–94
7. BECHARA, A., DAMASIO, A.R., DAMASIO, H., ANDERSON, S.W., Insensitivity to future
consequences following damage to prefrontal cortex, Cognition, 50, 1994, p. 7–15.
8. BECHARA, A., DAMASIO, H., DAMASIO, A.R., LEE, G.P., Different contributions of the human
amygdala and ventromedial prefrontal cortex to decision-making, The Journal of Neuroscience,
19, 13, 1999, p. 5473–5481.
9. BENES, F.M., The development of prefrontal cortex: The maturation of neurotransmiter systems
and their interactions, în C.A. NELSON şi M. LUCIANA (Eds.), Handbook of developmental
cognitive neuroscience, Cambridge, MIT Press, 2001, p. 79–92.
10. BURGESS, P.W., SHALLICE, T., Bizarre responses, rule detection and frontal lobe lesions,
Cortex, 32, 1996(a), p. 241–260.
11. BURGESS, P.W., SHALLICE, T., Response suppression, initiation and strategy use following
frontal lobe lesion, Neuropsychologia, 34, 1996(b), p. 263–276.
12. DAMASIO, A.R., Toward a neurobiology of emotion and feeling: operational concepts and
hypotheses, Neurosci., 1, 1995, p. 19–25.
13. DE FRIAS, C.M., DIXON, R.A., STRAUSS, E., Structure of Four Executive Functioning Tests
in Healthy Older Adults, Neuropsychology, 20, 2, 2006, p. 206–214.
14. DEMPSTER, F.N., The rise and fall of the inhibitory mechanism: Toward a unified theory of
cognitive development and aging, Dev Rev, 12, 1992, p. 45–75.
15. DENCKLA, M.B., A theory and model of executive function: A neuropsychological perspective,
în LYON G.R., KRASNEGOR G.A. (Eds.), Attention, memory, and executive function, Baltimore,
Paul H. Brookes, 1996, p. 263–278.
13 Funcţia executivă – concept şi modelare 19

16. DIAMOND, A., Developmental time course in human infants and infant monkeys, and the neural
basis of inhibitory control in reaching, în Diamond, A. (Editor), The development of and neural
basis of higher cognitive functions, Annals of the New York Academy of Sciences, 608, 1990,
p. 637–676.
17. DIAMOND, A., The early development of executive functions, în E. BIALYSTOK, F. CRAIK
(Editors), Lifespan cognition: Mechanisms of change, New York, Oxford University Press, 2006,
p. 70–95.
18. ESLINGER, P.J., BIDDLE, K.R., GRATTAN, L.M., Cognitive and social development in children
with prefrontal cortex lesions, în N.A. KRASNEGOR, G.R. LYON, P.S. GOLDMAN-RAKIC
(Eds.), Development of the prefrontal cortex, Paul H. Brookes, Baltimore, 1997, p. 295–335.
19. ESPY, K.A., BULL, R., Inhibitory processes in young children and individual variation in short-
term memory, Developmental Neuropsychology, 28, 2005, p. 669–688.
20. FUSTER, J.M., The prefrontal cortex – an update: time is of the essence, Neuron, 30, 2, 2001,
p. 319–333.
21. GODEFROY, O., CABARET, M., PETIT-CHENAL, V., PRUVO, J.P., ROUSSEAUX, M., Control
functions of the frontal lobes. Modularity of the central-supervisory system?, Cortex, 35, 1999,
p. 1–20.
22. GOLD, J.M., CARPENTER, C., RANDOLPH, C., GOLDBERG, T.E. and WEINBERGER, D.R.,
Auditory working memory and Wisconsin card sorting test performance in schizophrenia, Arch.
Gen. Psychiatry, 54, 1997, p. 159–165.
23. GOLDBERG, E., The Executive Brain: Frontal Lobes and the Civilized Mind, New York, Oxford
University Press, 2001.
24. GOLDMAN-RAKIC, P.S., Working memory and the mind, Sci. Am., Spec. Iss. 1992, p. 111–117.
25. GRANT, D.A., BERG, E.A., A behavioral analysis of degree of reinforcement and ease of shifting to
new responses in a Weigl-type card-sorting problem, Journal of Experimental Psychology, 38,
1948, p. 404–411.
26. HUIZINGA, M., DOLAN, C.V., VAN DER MOLEN, M.W., Age-Related Change in Executive
Function: Developmental Trends and a Latent Variables Analysis. Neuropsychologia, 44, 11, 2006,
p. 2017–2036.
27. LEHTO, J.E., P. JUUJÄRVI, L. KOOISTRA, L. PULKKINEN, Dimensions of executive functioning,
British Journal of Developmental Psychology, 21, 2003, p. 59–80.
28. LEZAK, M.D., Neuropsychological assessment, Oxford University Press, New York, 1995 (3rd ed.).
29. LURIA, A.R., The working brain: An introduction to neuropsychology, New York, Basic Books,
1973.
30. MESULAM, M.M., The Human Frontal Lobes: Transcending the Default Mode through Continent
Encoding, în D.T. STUSS, R.T. KNIGHT, Principles of Frontal Lobe Function, Oxford, Oxford
University Press, 2002, p. 8–30.
31. MIYAKE, A., FRIEDMAN, N.P., EMERSON, M.J., WITZKI, A.H., HOWERTER, A., The unity
and diversity of executive functions and their contributions to complex "frontal lobe" tasks: A
latent variable analysis, Cognitive Psychology, 41, 1, 2000, p. 49–100.
32. MUNAKATA, Y., Graded representations in behavioral dissociations, Trends in Cognitive Sciences,
5, 7, 2001, p. 309–315.
33. NORMAN, D.A., SHALLICE, T., Attention to action. Willed and automatic control of behavior,
University of California San Diego CHIP Report 99, 1980.
34. PARKIN, A.J., The central executive does not exist, Journal of the International Neuropsychological
Society, 4, 1998, p. 518–522.
35. PASSINGHAM, R.E., The Frontal Lobes and Voluntary Action, Oxford, Oxford University Press,
1993.
36. PENNINGTON, B.F., OZONOFF, S., Executive functions and developmental psychopathology,
Journal of Child Psychology and Psychiatry, 37, 1996, p. 51–87.
20 Alexandru D. Iordan 14

37. POSNER, M.I., ROTHBART, M.K., Summary and commentary: Developing attentional skills, în
J.E. RICHARDS (Ed.), Cognitive neuroscience of attention: A developmental perspective, Mahwah,
Lawrence Erlbaum Associates, 1998, p. 317–323.
38. REITAN, R., Validity of the Trail Making Test as an indication of organic brain damage, Perceptual
and Motor Skills, 8, 1958, p. 271–276.
39. ROBERTSON, I.H., MANLY, T., ANDRADE, J., BADDELEY, B.T., YIEND, J., 'Oops!':
Performance correlates of everyday attentional failures in traumatic brain injured and normal
subjects, Neuropsychologia, 35, 6, 1997, p. 747–758.
40. ROTHBART, M.K., POSNER, M.I., Mechanism and variation in the development of attentional
networks, în C.A. NELSON, M. LUCIANA, (Eds.), Handbook of developmental cognitive
neuroscience, Cambridge, MA, MIT Press, 2001, p. 353–363.
41. ROYALL, D.R., LAUTERBACH, E.C., CUMMINGS, J.L. et al., Executive control function: a
review of its promise and challenges for clinical research, J. of Nuropsych. and Clin. Neurosci.,
14, 2002, p. 277–405.
42. ROYALL, D.R., MAHURIN, R.K., TRUE, J. et al., Executive impairment among the functionally
dependent: comparisons between schizophrenic and elderly subjects, Am. J. Psychiatry, 150, 1993,
p. 1813–1819.
43. SCHOENMANN, P.T., SHEEHAN, M.J., GLOTZER, L.D., Prefrontal white matter volume is
disproprotionately larger in humans than in other primates, Nat Neurosci, 8, 2, 2005, p. 242–252.
44. SETHI, A., MISCHEL W., ABER, J.L., SHODA, Y., RODRIGUEZ, M.L., The role of strategic
attention deployment in development of self-regulation: Predicting preschoolers' delay of gratification
from mother–toddler interactions, Developmental Psychology, 36, 2000, p. 767–777.
45. SHALLICE, T., Specific impairments of planning, Philosophical Transactions of the Royal
Society of London, B 298, 1982, p. 199–209.
46. SHUE, M., DOUGLAS, V.I, Attention deficit hyperactivity disorder and the frontal lobe syndrome,
Brain and Cognition, 20, 1992, p. 104–124.
47. STROOP, J.R., Studies of interference in serial verbal reactions, Journal of Experimental Psychology,
18, 1935, p. 643–662.
48. STUSS, D.T., ALEXANDER, M.P., SHALLICE, T., PICTON, T.W., BINNS, M.A., MACDONALD,
R. et al., Multiple frontal systems controlling response speed, Neuropsychologia, 43, 2005,
p. 396–417.
49. STUSS, D.T., BENSON, D.F., The Frontal Lobes, New York, Raven, 1986.
50. STUSS, D.T., KNIGHT, R.T., Principles of Frontal Lobe Function, Oxford University Press,
Oxford, 2002.
51. WELSH, M.C., PENNINGTON, B.F., GROISSER, D.B., A normative-developmental study of
executive function: A window of prefrontal function in children, Developmental Neuropsychology,
7, 2, 1991, p. 131–149.
52. WELSH, M.C., Rule-guided behavior and self-monitoring on the Tower of Hanoi disk-transfer
task, Cognitive Development, 6, 1, 2001, p. 59–76.
53. ZELAZO, P.D., CARTER, A., REZNICK, J.S., FRYE, D., Early development of executive function:
A problem-solving framework, Review of General Psychology, 1, 1997, p. 1–29.
54. ZILLMER, E.A., SPIERS, M.V., Principles of neuropsychology, Belmont, Wadsworth/Thomson
Learning, 2001.

REZUMAT

Funcţiile executive sunt în general identificate ca fiind procese cognitive de supervizare, care
implică un înalt nivel de organizare, procesare complexă şi performanţă comportamentală. În prezent,
există multe dezbateri cu privire la definirea şi evaluarea lor. Prezentul studiu de sinteză analizează
principalele tendinţe în conceptualizarea şi modelarea funcţiei executive, pe următoarele coordonate:
probleme terminologice, definire, perspectivă istorică, modele actuale, neuroanatomie, dezvoltare şi
probleme de evaluare.