Hotărâre RIL ale ICCJ

Decizie nr. 11/2013 din 10/06/2013

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Dosar nr. 8/2013

Obiectul Dosarului nr. 8/2013 - RECURSURILE ÎN INTERESUL LEGII formulate

de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin.
5 din Codul muncii cu privire la posibilitatea instanţei de judecată, sesizate cu o contestaţie
împotriva deciziei prin care s-a luat o măsură disciplinară împotriva salariatului, de a înlocui
sancţiunea disciplinară aplicată de către angajator.

Motivul recursului - asigurarea interpretarii şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a

se stabili că în soluţionarea contestaţiei formulate de salariat împotriva deciziei de sancţionare
disciplinară, instanţele judecătoreşti au competenţa de a exercita un control devolutiv de natură
jurisdicţională, iar în măsura în care constată că sancţiunea aplicată este nejustificată, în raport
cu gravitatea abaterii disciplinare, fiind greşit individualizată, vor înlocui sancţiunea
disciplinară aplicată de angajator cu o altă măsură de sancţionare care, de regulă, este mai
blândă, având în vedere şi aplicarea principiului non reformatio in pejus.

ÎNALTA CURTE, admite recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al

Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă: in interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. (5)
raportat la art. 250 din Codul muncii stabileşte că:

Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia salariatului împotriva sancţiunii

disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greşit individualizată,
o poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Argumente- Chiar dacă conform art. 247 alin (1) Codul Muncii prevede că instanța de judecată
nu poate înlocui sancțiunea aplicată de angajator din motive că angajatorul o aplică în
dependență de gravitatea situației, împrejurări, consecințe și comportament. Instanța de
judecată are rolul de a verifica dacă a fost respectată proporția sancțiunii cu fapta săvîrșită. Prin
urmarea instanța verifică rezolvarea efectivă a litigiului dedus. Nu poate fi vorba de înlocuire
a instanței cu rolul angajatorului (răspunzînd la critica doamnei judecător Amelia Farmathy)
deoarece angajatorul din momentul cînd a sanționat – își îndeplinește misiunea – iar verificarea
actului de sanționare îi revine organelor de lege. Astfel organele lege nu schimbă cuantumul
sancțiunii ci doar verifică legalitatea actului emis de angajator luînd în considerație abaterea
disciplinară, împrejurările și temeiul.

Luînd în considerație cele expuse în cazul că se admite nelegalitatea sacțiunii-decizia

angajatorului nu este reindividualizată – înăsprind-o sau invers făcînd-o mai blîndă – ci se
anulează, deoarece instanța nu este un organ disciplinar ci doar cenzurează măsura
sancționatoare aplicată deja de angajator.

Instanța fiind învestită prin contestaţia salariatului (drept investit salariatului conform
dispoziţiilor art. 252 alin. (5) din Codul muncii) doar modifică în parte decizia contestată,
reţinând că sub aspectul individualizării, respectiv al dozării sancţiunii, decizia este nelegală în
raport cu dispoziţiile art. 250 din Codul muncii, care stabileşte imperativ criteriile pe care
angajatorul trebuie să le aibă în vedere cumulativ la stabilirea sancţiunii disciplinare.

Luînd în considerație că privilegiul cu referire la disciplina angajatorului nu poate fi

una absolut, discreţionar, oricare dintre sancţiunile disciplinare putând fi aplicată doar cu
respectarea dispoziţiilor legale în materie şi, în orice caz, aceasta nu poate înlătura prerogativa
instanţei legal învestite cu soluţionarea unui conflict de muncă privind legalitatea şi temeinicia
unei măsuri disciplinare de a verifica şi modalitatea în care angajatorul a aplicat aceste criterii,
în raport cu gravitatea abaterii săvârşite de către salariat.

Procedând la înlocuirea sancţiunii, instanţa nu dă altceva sau mai mult decât s-a cerut,
ci restabileşte echilibrul între conduita culpabilă a salariatului şi sancţiunea disproporţionată
aplicată de angajator.
 Hotărâri HP ale ICCJ

Decizie nr. 15/2017 din 06/03/2017

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Dosar nr. 3.779/1/2016

Obiectul dosarului nr. 3.779/1/2016 - Decizia nr. 15/2017 privind examinarea

sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de aplicare a dispoziţiilor art. 56
alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, în sensul de a se stabili dacă acestea sunt aplicabile în toate cazurile condamnării
unui salariat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de
libertate, inclusiv cu suspendarea executării pedepsei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov - Secţia I civilă, contestatoarea a

solicitat, în contradictoriu cu angajatorul său, anularea deciziei emise de intimată prin care s-a
dispus încetarea contractului individual de muncă, repunerea părţilor în situaţia anterioară
emiterii actului de concediere şi obligarea intimatei la plata despăgubirilor egale cu salariile
indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la
data concedierii până la reintegrarea efectivă.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii şi menţinerea deciziei
atacate privind încetarea de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a condamnării
la o pedeapsă privativă de libertate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea, criticând-o sub aspectul
nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând că, prin dezlegările date cu privire la modul de
interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, instanţa de fond
a ignorat toată literatura de specialitate, apreciind în mod simplist că doctrina nu constituie
izvor de drept, şi a reţinut în mod greşit că hotărârea amintită, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aplicabilă în
cauză, deşi viza o altă ipoteză, aceea a încetării mandatului consilierilor locali. De asemenea,
au fost criticate considerentele hotărârii, ca depăşind competenţele unei instanţe civile, iar prin
prisma încălcării normelor de drept material s-a invocat amestecul nepermis între două instituţii
de drept.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEI admite sesizarea formulată de Curtea de Apel

Braşov - Secţia civilă în Dosarul nr. 3.485/62/2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile
şi, în consecinţă, stabileşte că:

Dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că sunt aplicabile numai în
situaţia în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind în imposibilitate
fizică de a se prezenta la locul de muncă.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Argumente: iniţial, Codul muncii adoptat prin Legea nr. 10/1972, inclusiv în forma
republicată din anul 1997, nu reglementa instituţia încetării de drept a contractului de muncă.
În schimb, prevedea, printre cazurile de concediere, atât tezele acoperite în prezent de lit. h) a
art. 56 alin. (1) din Codul muncii [art. 130 lit. l) - instanţa penală a pronunţat interdicţia de
exercitare a profesiei, temporar sau definitiv], cât şi situaţia neacoperită de lege lata, aceea a
unei incompatibilităţi de continuare a raportului de muncă, determinată de natura faptelor
pentru care s-a dispus condamnarea, indiferent de forma de individualizare a pedepsei, lăsată
însă de legiuitor în marja de apreciere a angajatorului [art. 130 lit. k) din Codul muncii de la
1972 - persoana încadrată în muncă este condamnată definitiv pentru o infracţiune în legătură
cu munca sa, dacă condamnarea o face necorespunzătoare postului pe care îl deţine].

In cazul unei astfel de interpretări s-ar ajunge şi la situaţia în care reglementarea generală
în materia dreptului muncii să conţină sancţiuni mai grave decât reglementarea specială,
edictată în considerarea activităţii pe care anumite categorii de angajaţi o desfăşoară, activitate
de o anumită natură şi importanţă, specifică anumitor profesii, unde legiuitorul a precizat că
acelor categorii de angajaţi le încetează contractul/raporturile specifice doar în cazul
condamnării pentru săvârşirea unui anumit tip de infracţiuni în legătură directă cu atribuţiile
acestora, care aduc atingere demnităţii sau prestigiului profesiei.
 Este de reţinut şi faptul că instanţa de contencios constituţional, atunci când s-a pronunţat
asupra neconstituţionalităţii măsurii suspendării contractului individual de muncă în situaţiile
prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul muncii, pe perioada cercetării disciplinare
prealabile a salariatului (Decizia Curţii Constituţionale nr. 261 din 5 mai 2016, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016), şi anume pentru cazul în care
angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului ori acesta a fost trimis în judecată
pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută (Decizia Curţii Constituţionale nr. 279
din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie
2015), a observat (paragraful 26, respectiv 30 din deciziile menţionate) că dreptul la muncă
este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei şi a
locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată
dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să îi asigure
stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a
obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a
condiţiilor şi limitelor constituţionale. Cea mai importantă garanţie pentru exercitarea dreptului
la muncă o constituie stabilirea limitativă prin lege a cazurilor şi a motivelor pentru care
încetarea raporturilor juridice de muncă poate avea loc din iniţiativa şi din voinţa unilaterală a
angajatorului.

Hotărâre ale Curții Constituționale

DECIZIA nr.279 din 23 aprilie 2015

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.52 alin.(1)

lit.b) din Legea nr.53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Dorina Marioara Vese şi
Marilena Tăut în Dosarul nr.1824/111/2014 al Tribunalului Bihor – Secţia I civilă şi care
constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1418D/2014.

Ca urmare a plîngerilor penale formulate de către Agenția de Plăți Pentru Dezvoltare

Rurală și Pescuit, Dorina Marioara Vese şi Marilena Tăut au fost concediați la de serviciu prin
suspendarea contractului de muncă, prin urmare aceștia au formulat o contestație împotriva
deciziei de concediere.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii au susținut următoarele argumente:

1. Măsura suspendării a contractului pînă la pronunțarea hotărîrii a acțiunii penale

reprezintă o măsură accesorie – o sancțiune, care nu este reversibilă chiar dacă se
 demonstrează lipsa răspunderii penale. Până fapta nu este demonstrată, persoana nu
poate fi considerată vinovată-asta presupune prezumția nevinovăției
2. Autorii excepției menționează că dispoziția de concediere atinge de asemenea dreptul
la un nivel de trai decent, dreptul la muncă și de asemenea menționează o discriminare
în raport cu persoanele publice-așa ca parlamentarii, marii demnitari sau magistrați-
care nu sunt demisionați din funcție pînă nu este emisă o hotărire ce demonstrează fapta
ilicită.
3. Autorii excepției creionează lipsa în Codul muncii a termenului de operare sau încetare
a măsurii de suspendare a contracutului individual de muncă.
Răspuns la primul argument al cererii

Curtea a menționat că prin suspendarea contractului de muncă, angajatorul nu se pronunţă

asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea
fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare, astfel
suspendarea raportului de muncă nu are semnificaţia încălcării prezumţiei de nevinovăţie.

Răspuns la al doile motiv al cererii

Curtea amintește prin Decizia nr.270 din 23 aprilie 2015, neconstituţionalitatea

dispoziţiilor art.48 alin.(1) lit.a) din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de
specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului
care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, reţinând, în
esenţă, că acest text de lege, prin care se reglementa suspendarea din funcţie a personalului
auxiliar din justiţie la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva acestuia, este
neconstituţional, urmând ca în acest caz suspendarea să aibă loc la momentul trimiterii în
judecată. Referitor la critica autorilor cu privire la trai decent, Curtea apreciază ca fiind lipsite
de temei referitoe la încălcarea prevederilor constituţionale privind nivelul de trai, de vreme ce
salariatul suspendat nu este împiedicat să muncească pe durata suspendării într-un alt loc de
muncă, asigurându-şi astfel venitul necesar traiului

Răspuns la al treilea motiv

Curtea a precizat că „persoana care accede la o activitate economică pe baza liberei sale
iniţiative şi utilizează forţă de muncă salariată are obligaţia să respecte reglementările legale
referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.”
 Curtea examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor,
concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
precum şi Legea nr.47/1992, decite următoarele:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dorina Marioara Vese şi

Marilena Tăut în Dosarul nr.1824/111/2014 al Tribunalului Bihor – Secţia I civilă
şi constată că dispoziţiile art.52 alin.(1) lit.b) teza întâi din Legea nr.53/2003-Codul
muncii sunt neconstituţionale.
Argumentul - măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza legală
analizată reprezintă o restrângere a exercițiului dreptului la muncă, în lumina dispozițiilor art.
53 alin. (1) din Legea fundamentală. În urma efectuării testului de proporționalitate vizând
măsura restrângerii exercițiului dreptului la muncă, CCR a constatat că suspendarea
contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator
împotriva salariatului nu întrunește condiția caracterului proporțional, măsura fiind excesivă în
raport cu obiectivul ce trebuie atins, conchizând astfel că dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza
întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituționale.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.52

alin.(1) lit.b) teza a doua din Legea nr.53/2003-Codul muncii, excepţie ridicată de aceiaşi autori
în acelaşi dosar al Tribunalului Bihor – Secţia I civilă.

Argumentul - nu sunt aplicabile în litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de

neconstituţionalitate, neîndeplinind condiţia prevăzută de art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992,
potrivit căreia obiectul excepţiei de neconstituţionaltiate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea
cauzei în care a fost ridicată excepţia. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.52 alin.(1) lit.b) teza a doua din Legea nr.53/2003 urmează a fi respinsă ca
inadmisibilă.