UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTE

ETICĂ
ŞI
INTEGRITATE ACADEMICĂ

- curs universitar -

2018

1
UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTE

ETICĂ
ŞI
INTEGRITATE ACADEMICĂ

-curs universitar-

Coordonator:
conf. dr. Gheorghe Gheorghiu

Colaboratori:
Conf. univ. dr. Constanţa Mătuşescu
Lect. univ. dr. Steluţa Ionescu
Lect. univ. dr. Emilian Bulea

2
 CUPRINS

1. Aspecte generale privind etica, moralitatea și legea p.4

1.1. Ce reprezintă etica și morala? p.4
1.2. Ce este deontologia p.5
1.3. Care este legătura între morală și lege? p.5
2. Codul de etică și deontologie profesională al Universității Valahia Târgoviște p.6
3. Cercetarea ştiinţifică – aspect deontologice p.30
3.1. Documente europene p.30
3.2. Etica cercetării în România p.37
4. Metodologia cercetării ştiinţifice p.52
4.1. Introducere p.52
4.2. Motivaţia cercetării p.53
4.3. Tipuri de cunoaştere p.53
4.4. Forme de cercetare ştiinţifică p.54
4.5. Metode de cercetare p.56
4.6. Metode de cercetare ale ştiinţei juridice p.57
4.7. Etapele cercetării ştiinţifice p.58
5. Redactarea corectă a unei lucrări academice p.58
5.1. Documentarea p.58
5.2. Surse de documentare p.59
5.3. Metode de selecţie a surselor p.61
5.4. Utilizarea surselor documentare în lucrările de cercetare p.61
5.5. Etapele de informare p.62
5.6. Reguli de redactare p.63
5.7. Conţinutul lucrării p.65
5.8. Stilul şi limbajul de redactare p.66
6. Plagiatul şi autoplagiatul p.68
6.1. Noţiunile de contrafacere şi plagiat p.68
6.2. Citarea p.70
6.3. Preluarea ideilor, teoriilor și altor elemente neprotejate prin drept de p.72
autor
6.4. Criterii obiective de constatare şi apreciere a contrafacerii p.73
6.5. Autoplagiatul p.78
6.6. Trebuie interzisă contrafacerea
7. Utilizarea programelor informatice în scopul detectării plagiatului p.79
7.1. Aspecte generale p.79
7.2 Tipuri de softuri de detectare a similitudinilor p.80
7.3. Particularităţile programului sistemantiplagiat.ro p.81
7.4. Avantajele şi dezavantajele utilizării programelor antiplagiat p.85
Anexe p.87
Bibliografie p.115

3
 1. Aspecte generale privind etica, moralitatea și legea

Pitagora: “Nu te strădui să dobândești cunoașterea supremă; din toate științele. Probabil
că știința moralei e cea mai necesară, dar ea nu se învață.”

1.1. Ce reprezintă etica și morala?

Termeni de etică și morală sunt sinonimi în conținut; etimologic, primul provine din
limba greacă (ethicos), al doilea este o traducere a primului în limba latină (mores), ambii
însemnând moravuri.
Etica este definită ca un ansamblu de judecăți despre bine și rău, concretizate în norme
etice, menite sa ghideze comportamentul uman, în vederea căutarii și împlinirii binelui, dar și
știința având ca obiect studiul moravurilor, pentru îndrumatarea și formarea caracterului1.
Ce ne determină să căutăm comportamenul moral? Întrebarea este dificilă și a primit
răpspunsuri diferite: iubirea față de ceilalți, teama de lege, de oprobiul societății, mila, rațiunea.
A fi moral nu inseamnă sa faci ceea ce simți, ci să faci ceea ce știi că trebuie sau ce îți
dicteaza conștiinta. Kant descrie moralitatea ca pe o “voință bună”, adică dispoziția unei ființe
raționale imperfecte de a acționa din datorie. El susține că o acțiune este morală prin ea însăși, ea
corespunde celor mai înalte exigente ale rațiunii. Așadar, o persoană morală este un om de
conștiință, un om supus rațiunii sale fără nicio excepție. “Demnitatea umană” este un alt concept
al eticii sale potrivit căruia orice ființă raționala are o valoare intrisecă, dincolo de orice preț,
valoare ce presupune obligația de a nu trata ființele umane ca simple mijloace în virtutea altor
scopuri. “Acționează astfel încât să folosești umanitatea atât din persoana ta, cât și din persoana
altora totdeauna și ca scop, niciodată doar ca mijloc”. Consecința acestui principiu rezidă în
faptul că oricărei ființe umane trebuie să-i respectăm demnitatea umană, chiar dacă nu ar merita
un astfel de tratament, în caz contrar am leza o ființă umană. Pentru Kant existența umana ca
principiu al umanității nu trebuie să intre în sfera calculelor de profitabilitate unde poți lua o
viață pentru a salva o mie. Practic, moralitatea este în afara sferei utilității, fiind valorizată pentru
gratuitatea sa, căci acolo unde există corectitudine există o valoare morală și nu o valoare de
schimb. Altfel spus, o acțiune care presupune o răsplată nu este o acțiune morală. Și nici o
acțiune care este făcută sub presiunea pedepsei nu este o acțiune morală, căci atât pedeapsa cât și
răsplata face ca acea acțiune să fie făcută sub autoritatea unui interes personal și nu sub
autoritatea moralității.
Așadar, moralitatea este calitatea umană de a fi în acord cu standardele dreptatii, cu o
bună conduita sau cu un sistem de idei care se încadrează în aceleași categorii. Etica reprezintă
un set de reguli morale ale individului al cărui nucleu este corectitudinea, o înălțime de conștiință
care este sistematizată, conceptualizată și apoi definită în continuare de norme, religii și culturi
sociale (de exemplu, poligamie, sclavie).
Moralitatea descrie principiile care guvernează comportamentul nostru. Fără aceste principii, o
societate nu pot supraviețui mult timp. Pentru că suntem ființe umane născute cu instinctul
binelui, dar și dotate cu instincte precum autoapărarea, reproducerea și conservarea, moralitatea
este necesară, iar fără etică nu ne-am descurca. Practic, există valori și există acțiuni. Avem
nevoie de valori pentru a ne seta comportamentul corect și avem nevoie de reguli care să ne arate
ce trebuie să facem pentru a deveni ceea ce trebuie să fim. Omul trebuie să lupte cu viciile,
patimile sale și cu dorințele nesăbuite, iar orice abandon în acest sens va echivala cu o repudiere
din cadrul societății. Suntem produsul libertății noastre, spunea Sartre, deoarece ne construim
substanța prin hotărârile pe care le luăm. Nicio scuza și nici o dezvinuire a lipsei noastre de
1
A se vedea pentru aprofundarea problematicii acestui capitol studiul sistematic întreprins de Cristinel Ghigheci,
Etica profesiilor juridice, Ed. Hamangiu, 2017, p.9-126

4
angajament nu sunt admise, întrucât orice forma de relegare a responsabilității și asumării este o
manifestare de rea credință. Abandonul luptei prin justificări și dezvinovățiri reprezintă o fugă de
la conștientizarea libertății noastre și nu poate fi legitimat prin felul de a fi al omului, ci trebuie
asumat ca efect al voinței.
Prin prudență, individul aplică moralitatea cazurilor individuale, prin mijloace corecte și
înlătura toate erorile, îndoielile cu privire la bine și rău. Adevărul este recunoscut de judecăți
prudente. Oricine își urmează conștiința este cu adevărat prudent.
Prin dreptate, se respectă drepturile oamenilor și se creează o armonie umană.
Prin urmare, nici dorințele omenești, nici circumstanțele nefaste, nici dorințele subiective
nu pot scuza comportamentul unui cetățean nepăsător2.
Moralitatea trebuie să fie privită ca o responsabilitate față de noi înșine. Suntem
responsabili să demonstrăm că suntem oameni. Suntem autorii propriei noastre vieți, iar din
această perspectivă, trebuie să fim morali, pentru că de asta depinde cum ne vom crea pe noi
înșine.
În prezent, omul modern percepe moralitatea ca pe o obligație și o formă a supunerii
însoțită de pedeapsă. Astăzi, a fi moral înseamnă a face concesii, a renunța la plăcere, dorințe,
instincte și pasiuni.

1.2. Ce este deontologia?

Deontologia (numită și etica profesională) ca teorie a îndatoririlor, este acea parte a eticii
privind normele morale și obligațiile specifice în exercitarea unei profesii.
Pentru ca activitatea sa să poată fi considerată morală, profesionistul trebuie ca prin
modul de gândire și faptele sale să urmărească înfăptuirea binelui ca nevoie imanentă a acțiunilor
sale. Scopul esențial al oricărei persoane este atingerea fericirii. Grecii credeau că nu poti fi
fericit decât atunci când ai un anumit mod de viață.
Etica profesională urmărește același scop - dobândirea fericirii - pe baza experienței
acumulate într-o profesie de către înaintași.
Codul deontologic este un ansamblu de noțiuni, principii și etaloane privind
comportamentul persoanelor dintr-o profesie, inclusiv faptele comportamentale inacceptabile și
sancționarea acestora.
Codul deontologic este necesar pentru ca profesioniștii tineri să poata alege ce este bine
în profesie. Este și acum actuală afirmația lui Aristotel, făcută în urma cu peste 2000 de ani 3, ca
«e încă greu ca cineva să primească din tinerețe o conduită morala potrivită, dacă nu este educat
sub legi corespunzătoare. Căci a trai cumpătat și călit nu este după gustul mulțimii, și cel puțin
după gustul tineretului. De aceea, educația și ocupația tineretului trebuie reglementată prin legi.
Căci ceea ce a devenit pentru cineva obișnuința nu-i mai face în urmă nici o greutate».
Cu alte cuvinte, idealul moral este greu de atins, fiind necesară îndrumarea prin legi
morale adecvate. Totuși, codurile deontologice cuprind doar principii generale de rezolvare a
probelemelor etice ivite mai frecvent, nu însă și pentru noile probleme concrete, revenind
fiecarui profesionist îndatorirea ca în orice situație să acționeze moral.

1.3. Care este legătura între morală și lege?

Legea este un act al voinței statale și cuprinde norme juridice ce prescriu pentru orice
persoană un comportament obligatoriu ce poate fi impus prin forța de constrângere a statului,
atrăgând sancțiuni penale, administrative, disciplinare și/sau civile.
Comparativ, normele morale sunt concepute de societate ori mediul profesional, au
caracter opțional, iar incălcarea lor este sancționata prin oprobiul opiniei publice și/sau a
membrilor profesiei.

2
Daniel Nica, Pastila Rosie, 2015, Editura Trei, Bucuresti, pag. 76.
3
Aristotel, Etica nicomahica, Editura Antet, 2007, p.215

5
 Legea își are izvorul în morală, prin preluarea normelor morale de către legiuitor în
normele juridice. În consecință, legea trebuie aplicată întotdeauna încât să fie în concordanță cu
morala, deci nu ar trebui să existe o contradicție între acestea.
Totusi, dacă se ivește o contradicție între lege și morală, judecătorul poate decide fie
aplicarea strictă a legii pe considerentul că are obligația de a interpreta și aplica legea, iar nu
morala, fie de a aprecia asupra importanței temeiurilor legale și dacă acestea contravin cu ceea ce
majoritatea consideră a fi just, ori lipsesc, de a se pronunta în echitate.

2. Codul de etică și deontologie profesională al Universității Valahia Târgoviște

Având în vedere analiza de la pct.1, în continuare vom prezenta Codul de etică și
deontologie profesională al Universității Valahia Târgoviște, ediția 3, intrat in vigoare la 29 iunie
2017, document ce conține noțiunile, principiile și regulile specifice domeniului eticii și
integrității academice.
Codul este structurat în 7 capitole, astfel: principii generale,valori ale conduitei etice
universitare, incompatibilități şi conflicte de interese, Comisia de Etica, abateri şi sanctiuni,
măsuri pentru prevenirea şi sancționarea abaterilor de la conduita etică, dispoziții finale.

2.1.Capitolul I - Principii generale

Acest capitol cuprinde principiile generale și sistemul de valori pe care a fost conceput și
edificat Codul, scopul, obiectivele și angajamentul managerului universității.
În ordinea indicată de art.1 din Cod, principiile generale sunt următoarele:
-Universitatea Valahia din Târgovişte este o instituţie „ale cărei scopuri, valabile pentru
fiecare membru al său, includ dezvoltarea şi afirmarea profesională, evoluţia cunoaşterii şi
cercetării în condiţiile respectării statului de drept şi a drepturilor omului”.
-Universitatea „respectă demnitatea fiecăruia dintre membrii săi şi promovează
integritatea academică”;
-Codul de etică şi aplicarea sa „nu exclud şi nu înlocuiesc drepturile şi obligaţiile legale
care revin membrilor universităţii”;
-Codul de etică şi deontologie profesională universitară este unul „instituţional” si „nu se
poate substitui codurilor pentru cercetarea ştiinţifică de profil şi nici nu le suplineşte pe
acestea”
Normele şi principiile de etică şi deontologie universitară promovate prin Cod sunt
circumscrise, conform art.2, “sistemului de valori universal-acceptate de comunităţile
academice în condiţiile internaţionalizării informaţiei, globalizării şi fundamentării societăţii
cunoaşterii”.
În acest context, “sistemul de valori relevă normele de conduită, având o triplă
funcţionalitate:
-promovarea personalităţii şi consolidarea statusului individual,
-promovarea culturii organizaţionale şi consolidarea statusului profesional,
-asumarea răspunderii individuale şi instituţionale în baza interesului public”.
Valorile şi principiile promovate şi dezirabile în Universitatea Valahia din Târgovişte
sunt specificate in cuprinsul art.3:
-libertatea academică;
-autonomia personală;
-dreptatea şi echitatea;
-meritul;
-profesionalismul;
-onestitatea intelectuală/profesională;

6
 -transparenţa;
-respectul şi toleranţa;
-responsabilitatea;
-bunăvoinţa şi grija;
-colegialitatea ;
-confidenţialitatea.
Scopul codului de etică şi deontologie profesională universitară, asumat ca ghid de
integritate academică de Universitatea Valahia din Târgovişte, este, potrivit art. 4, acela de
“a contribui la crearea unui climat de încredere, respect şi demnitate, ca fundament pentru
angajamentul creativ şi responsabil al tuturor membrilor comunităţii noastre academice,
pentru dezvoltare personală şi pentru realizarea performantă a obiectivelor universităţii”.
Pentru realizarea scopului asumat, în art.5 sunt enumerate obiectivele codului:
1. Definirea valorilor şi a modalităţii de integrare a acestora, pentru facilitarea
înţelegerii comportamentului moral şi profesional aşteptat din partea membrilor comunităţii
universitare; acest obiectiv este prezentat detaliat în capitolul II- Valorile conduitei etice
universitare.
2. Definirea abaterilor şi a sanctiunilor aferente, ca norme punitive ce se pot aplica,
pentru conştientizarea comportamentelor indezirabile şi a efectelor defavorabile ale acestora
la nivel individual şi organizaţional; acest obiectiv este prezentat detaliat în capitolul III -
3. Definirea procedurilor de asigurare a conduitei etice şi a măsurilor de prevenire,
analiză şi soluţionare, sancţionare, evaluare a acţiunilor întreprinse, pentru crearea unui cadru
coerent, consecvent şi credibil, într-o abordare constructivă, necesar ameliorării deficienţelor,
consolidării încrederii şi angajamentului; acest obiectiv este prezentat detaliat in capitolul IV
4. Angajamentul managementului universității pentru valorile, normele şi
comportamentele etice, ca factor esenţial pentru consolidarea încrederii, climatului coeziv şi
participativ performant;
5. Procedurile disciplinare sunt prevăzute în conformitate cu regulamentul intern,
potrivit prevederilor codului muncii şi totodată, în conformitate cu legile speciale, care
vizează răspunderea disciplinară în domeniul educaţiei.
Pentru obiectivul nr.4, privind angajamentul managementului universității, la art.6 se
prevede că pentru crearea unui climat de încredere, respect şi demnitate, prin asumarea
valorilor universităţii, managerul va respecta și va acționa, în principal, pentru:
-protejarea membrilor comunităţii academice de ingerinţe, presiuni şiconstrângeri
politice, religioase şi de putere economică, exceptând constrângerile de naturăştiinţifică,
legală şi etică, abordareacritică, constructivă, parteneriatul intelectual şicooperare,
indiferent de opiniile politice sau de credinţele religioase (libertatea academică);
-nediscriminarea, egalitatea de şanse, corectitudinea, prevenirea şi eliminarea
conflictelor de interese şi a corupţiei (dreptatea şi echitatea);
-transparenţa informaţiilor privind admiterea, evaluarea, angajarea, promovarea
şiutilizarea resurselor universităţii (transparenţa);
-crearea unui cadru favorabil asumării responsabilităţii fiecărui angajat alinstituţiei,
la nivelul său de competenţă, pentru calitatea procesului didacticşi serviciiloreducaţionale
oferite beneficiarilor educaţiei (competenţa);
-crearea unui cadru favorabil asumării responsabilităţii pentru calitatea procesului
de cercetare, a stimulării creativităţii pe principii corecte (onestitatea academică);
-recunoaşterea, cultivarea şi recompensarea meritelor personale şi colective
înrealizarea misiunii şi obiectivelor universităţii (meritul);

7
 -încurajarea implicării active în problemele profesionale şi publice, princolegialitate
şi atitudine civică, precum şi prin comportament respectuos,în scopul creşteriiprestigiului
instituţiei (responsabilitate personală şi profesională);
-încurajarea respectului reciproc, a cooperării şi spiritului de toleranţăfaţă
dediferenţele între oameni, opinii, credinţe şi preferinţe intelectuale, rezolvarea disputelor
prin argumente raţionale (respect şi toleranţă);
-formarea unui mediu propice dezvoltării personale şi profesionalepentrupersoane şi
grupuri aflate în nevoie, fără a încuraja o evaluare părtinitoare (bunăvoinţă şi grijă);
-încurajarea colaborării membrilor comunităţii academiceîn spirit decolegialitate,
înţelegere, respect şi sprijin reciproc (colegialitate);
-promovarea principiului responsabilităţii tuturor membrilor comunităţii academice
de a acţiona în interesul universităţii, pentru realizarea obiectivelor, strategiilorşi politicilor
universităţii, în sensul realizării misiunii, creşterii competitivităţii şi prestigiului (loialitate);
-reglementarea păstrării caracterului confidenţialal informaţiilor privindaspectele
vieţii private (confidenţialitate).

2.2. Capitolul II – Valorile conduitei etice universitare

a) Libertatea academică
Codul nu conține o definiție a libertatii academice, dispoziitiile sale urmarind
prevenirea situatiilor de ingerinta asupra libertatii academice.
Astfel, dispozițiile art.7 stabilesc că “Universitatea Valahia din Târgoviște este o
instituţie apolitică” și promovarea libertății academice se realizează “în condiţiile statului de
drept şi a respectării drepturilor omului”. În consecință, conform art.8, “universitatea este
un spaţiu liber de ingerinţe, presiuni şi constrângeri politice, religioase şi de putere
economică, exceptând exigenţele de natură ştiinţifică, legală şi etică”, iar “credinţele
religioase, ataşamentul politic, alte categorii de credinţe sau convingeri sunt, în spaţiul
universitar laic, o problemă privată a membrilor comunităţii academice” care “nu pot să fie
impuse altora, prin abuz de putere şi autoritate”.
Totuși, aceste restricții nu sunt absolute și nu afecteza sfera vieții private a
persoanelor, sens în care la alineatele 3 si 4 ale art.8 s-a prevăzut că “apartenenţa la
comunitatea universitară nu îngrădeşte în niciun mod activităţile politice ale membrilor ei,
ca persoane particulare, în afara spaţiului Universităţii” și că “afilierea unui membru al
comunităţii universitare la un partid politic este o opţiune strict personală şi nu angajează
cu nimic instituţia sau o subdiviziune a acesteia”.
Libertatea academică se manifestă în prerogativele membrilor comunităţii academice
care au libertatea, potrivit art.9:
-de a selecta şi discuta subiectele relevante;
-de a examina critic valorile, normele, instituţiile şi practicile sociale în spiritul
onestităţii intelectuale şi al responsabilităţii pentru producerea şi răspândirea cunoaşterii.
Pentru realizarea neîngrădită a prerogativelor arătate, “membrii comunităţii
academice sunt protejaţi faţă de cenzură, manipulări, persecuţii, în condiţiile respectării
standardelor ştiinţifice şi a responsabilităţilor profesionale”.
Orice membru al comunităţii universitare trebuie să evite lezarea libertăţii celorlalţi,
pe baza respectului pentru diferenţe. În acelaşi timp, sunt încurajate: abordarea critică,
parteneriatul intelectual şi cooperarea, indiferent de opiniile politice sau de credinţele
religioase (art.10).
Față de configurarea libertății academice, se constată că aceasta permite membrilor
comunităţii universitare să cerceteze orice subiect cu respectarea metodologiei ştiinţifice și să

8
 comunice public rezultatele obținute, cu respectarea normelor legale, deontologice şi de
conduită universitară.
Nu se poate invoca libertatea academică pentru a exprima în public opinii
denigratoare sau injurioase la adresa altor membri ai comunităţii universitare, comportament
obscen, discriminare pe criterii etnice, de rasă, sex, vârstă, origine socială, religie, opinii
politice, orientare sexuală şi nici alte conduite lipsite de integritate etică.
Libertatea academică nu poate fi invocată împotriva criticilor ştiinţifice şi etice.
Este interzisă manipularea, îndoctrinarea si dogmatismul în spaţiul universitar (laic),
pentru a asigura cadrelor didactice, cercetătorilor, studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor
obiectivitate în cunoaştere şi la formare ştiinţifică. De asemenea, este interzisă denaturarea
rezultatelor cercetării ori a conţinutului ştiinţific al cursurilor pentru a satisface interese
politice, religioase, economice etc. Aceste fapte constituie abateri grave de la etica și
integritatea academică ce trebuie sancționate, în funcţie de gravitate, de la atenţionare şi
avertisment, până la excluderea din universitate.
Celălalt versant al libertății academice privește libertatea personală a cadrelor
didactice, cercetătorilor, studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor, fiecare și toți având
dreptul la confidenţialitatea informațiilor privind viața privată.

b)Autonomia personală
Conform art.12 din Cod, autonomia personală în spaţiul universitar presupune
“posibilitatea de a alege individual, în cunoştinţă de cauză, programele de studiu şi
cercetare, traseele de carieră academică, oportunităţile şi nivelul de excelenţă la care o
persoană doreşte să acceadă”, sens în care “toate informaţiile de importanţă pentru membrii
comunităţii academice sunt puse la dispoziţia tuturor celor interesaţi şi publicate pe paginile
web ale universităţii”. În acest scop, Universitatea “asigură condiţiile necesare în vederea
exercitării unui consimţãmânt informat referitor la programe, concursuri şi oportunitãţi de
studiu şi cercetare şi oferă fiecărui membru al universitãţii posibilitatea de a lua şi aplica
decizii în privinţa propriei cariere academice şi profesionale”.
În acest scop, evaluarea, accesul şi promovarea (prin admitere, angajare, contractare),
membrii corpului profesoral şi elementele relevante din CV-ul profesional al acestora,
membrii conducerii universitare şi CV-urile acestora, structura universităţii, cercetarea
universitară, baza materială, serviciile sociale etc. vor fi puse în mod egal şi în timp util la
dispoziţia tuturor celor interesaţi, pentru ca aceştia să poată alege în cunoştinţă de cauză în
privinţa studiilor şi profesiei. Aceste informaţii trebuie publicate pe paginile web ale
universităţii. Încălcarea autonomiei personale conduce la sancţiuni pentru cei responsabili de
asigurarea acesteia.

c) Dreptatea și echitatea
Dispozițiile art.13-16 din Cod prevăd că membrii comunităţii universitare “trebuie să
fie trataţi drept, corect şi echitabil”.
Universitatea Valahia din Târgoviste promovează “principiul potrivit căruia dreptatea
şi echitatea se bazează pe împărţirea corectă şi echitabilă a puterii şi prevenirea abuzului de
putere”; singurele forme de autoritate admise sunt “autoritatea legii şi autoritatea epistemică”.
Realizarea deplină a valorilor morale de dreptate şi echitate în mediul universitar
presupune, în special:
a) nediscriminarea şi egalitatea şanselor;
b) prevenirea şi eliminarea conflictelor de interese;
c) prevenirea şi combaterea corupţiei.

9
 În ce privește nediscriminarea, nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie,
sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de
discriminare, cu excepţia măsurilor afirmative sau de discriminare pozitivă, prevăzutede lege.
“Politica de nediscriminare acoperă toate domeniile activităţii universitare şi în special:
admiterea şi înmatricularea studenţilor, evaluarea lor academică, angajarea şi evaluarea
personalului didactic, didactic-auxiliar sau nedidactic, promovarea profesională, promovarea
în organisme sau funcţii de conducere, accesul la drepturile oferite de Carta Universitară”.
Egalitatea de şanse şi de tratament cu privire la dezvoltarea personală a tuturor membrilor
comunităţii academice este o obligație importantă a Universității și a membrilor comunităţii
universitare ce constă in obligaţia de a examina şi a aplica “cu obiectivitate criteriile de evaluare
a competenţei profesionale, excluzând orice formă de tratament discriminatoriu”.
Acţiunea afirmativă (avantajarea persoanelor din grupuri defavorizate) pe criterii de gen,
rasă, vârstă, disabilitate, etnie, naţionalitate, zonă de provenienţă, stare materială mediu de
provenienţă este permisă în anumite situaţii pentru asigurarea egalităţii de şanse. Universitatea
asigură transparenţa publică în privinţa accesului oricărei persoane vizate de astfel de politici.
Discriminarea directă se sancţionează potrivit legii, iar discriminările indirecte sunt sancţionate
instituţional, în funcţie de gravitate.
Conflictele de interese se pot ivi din relaţii sau poziţii de natură să afecteze judecăţile şi
evaluările corecte şi acţiunile membrilor comunităţii universitare, cum ar fi: relaţiile personale,
rolurile multiple pe care o persoană le are în instituţia academică, interesele materiale,
colaborările externe sau alte angajamente, motiv pentru care le sunt “interzise practici precum:
favoritismul, nepotismul, aplicarea unor standarde duble în evaluare” ori la acte de persecuţie
sau răzbunare.
Necesitatea unui climat universitar neviciat este esențială pentru a combate corupţia
deoarece acest fenomen generează:
-tratament inechitabil, nedreptăţi şi favoritisme;
-subminează aplicarea principiului meritului;
-creează suspiciune şi neîncredere în valoarea diplomelor şi competenţa profesională a
absolvenţilor;
-slăbeşte sentimentul dreptăţii şi apartenenţei.
Universitatea Valahia din Târgoviște “ia măsuri pentru a elimina şi sancţiona orice
formă de corupţie, cum ar fi: luarea sau darea de mită, primirea de foloase necuvenite,
traficarea clientelară a examenelor de admitere, a examenelor din sesiuni şi a examenelor de
absolvire sau a concursurilor pentru ocuparea posturilor, ori pentru promovare, inclusiv
practicarea „pilelor” ierarhice sau colegiale”.

d)Meritul
Acestei valori universitare îi sunt dedicate articolele 17-21 din Cod.
În mod imperativ se stabilește că“singura ierarhizare calitativă acceptată în
Universitatea Valahia din Târgoviste este cea a meritului”.Universitatea susţine şi
recompensează excelenţa ştiinţifică, profesională, pedagogică, managerială şi administrativă.
Universitatea “asigură recunoaşterea, cultivarea şi recompensarea meritelor
personale şi colective care conduc la împlinirea menirii sale instituţionale”, cum sunt:
- dedicarea faţă de profesie şi studiu, faţă de instituţie şi membrii comunităţii
academice;
-creativitatea şi talentul;
-eficienţa şi performanţa;
-vizibilitatea în plan naţional şi internaţional.
“Evaluarea meritului se face în exclusivitate după rezultate”.

10
 În cazul cadrelor didactice şi al cercetătorilor, meritul se stabileşte, în principal, în
funcţie de:
- calitatea cursurilor, a seminariilor;
- calitatea activităţii de îndrumare a studenţilor;
- calitatea publicaţiilor ştiinţifice,
- câştigarea de granturi de dezvoltare şi cercetare individuală şi instituţională;
- rezultatele evaluării colegiale şi cea făcută de către studenţi;
- implicarea în dezvoltarea facultăţii, a programului de studiu, a domeniului
propriu şi în rezolvarea problemelor studenţilor,
- atitudinea faţă de progresul personal, prestigiul adus instituţiei.
În cazul studenţilor, “meritul se stabileşte în contextul unor criterii de evaluare a
performanţelor la cursuri, seminarii şi laboratoare, la concursuri profesionale, la sesiuni de
comunicări ştiinţifice studenţeşti, la licenţe şi disertaţii, implicarea în viaţa asociativă, acţiuni
civice etc.
În Universitate se urmăreşte “cultivarea unui mediu propice pentru cercetare şi
competitivitate. În acest scop, sunt promovate programe academice la standarde înalte,
capabile sã conducã la evoluţia cunoaşterii, la formarea specialiştilor competitivi şi la
creşterea prestigiului nostru în cercetare”.
La rândul său, orice membru al comunităţii academice își asumă, la nivelul său,
răspunderea pentru calitatea procesului educaţional, sens in care:
- trebuie să stăpânească în detaliu disciplina pe care o predă, asigurându-se că întregul
conţinut al cursului este actualizat, reprezentativ şi adecvat nivelului la care se situează
disciplina în planul de învăţământ;
-trebuie să se informeze şi cu privire la conţinutul cursurilor cuprinse în curriculum
derulate/predate înainte sau după cursul său şi care au legătură cu acesta. Dezacordurile de
natură ştiinţifică între cadrele didactice din universitate nu trebuie să afecteze pregătirea şi
rezultatele studenţilor.
-trebuie să acorde o atenţie deosebită pregătirii şi susţinerii cursurilor la orele prevăzute,
elaborării, pregătirii sau asigurării materialului didactic necesar studenţilor pentru curs, seminar
sau laborator, susţinerii orelor de consultaţii prevăzute, urmăririi şi îndrumării activităţii de
redactare de lucrări (proiecte, lucrări de licenţă/diplomă sau disertaţie) de către studenţi,
evaluării şi comunicării rezultatelor la termenele prevăzute.
-sub aspect pedagogic, competenţa presupune alegerea celor mai adecvate modalităţi de
tratare a fiecărei teme din cadrul fişei disciplinei, comunicarea obiectivelor cursului, alegerea
unor modalităţi de evaluare în concordanţă cu aceste obiective. De asemenea, este importantă
adaptarea stilului de predare la nevoile şi nivelul cursului.
Constituie încălcări ale principiului competenţei, potrivit art.22 din Cod:
• încredinţarea de cursuri, seminarii sau lucrări de laborator spre a fi susţinute de
către persoane care nu deţin nivelul de cunoştinţe adecvat;
• consacrarea unei părţi importante din timpul alocat cursului sau seminarului
unor discuţii fără legătură cu tematica acestuia;
• interpretarea intenţionat eronată a rezultatelor unei cercetări în vederea
fundamentării unei teorii pe care cel în cauză o susţine;
• obligarea studenţilor de a-şi însuşi exclusiv punctul de vedere al cadrului
didactic sau refuzul de a lua în discuţie, pe bază de argumente, alte puncte de vedere
exprimate;
• abordarea de către cadrul didactic, titular al unui curs fundamental, doar a unei
părţi din materie, respectiv doar a aspectelor care îl interesează personal;

11
 • alegerea unor modalităţi de examinare în dezacord cu obiectivele cursului (spre
exemplu, formularea unor subiecte care solicită doar memorarea unor date în condiţiile în
care obiectivul cursului este obţinerea abilităţilor necesare rezolvării unor probleme);
• faptul de a nu oferi studentului posibilitatea de a se antrena pentru obţinerea
competenţelor cerute de obiectivul cursului şi verificate de examenul final;
• nerespectarea obligaţiilor prevăzute în art. 19 - 21.

e) Onestitatea academică şi corectitudinea intelectuală

Lipsa de onestitate academică se manifesta in prin acte, fapte si atitudini care împiedică
educaţia, dezvoltarea cunoaşterii, evaluarea corectă a performanţei studenţilor, cadrelor didactice
şi altor categorii de angajaţi, cum ar fi: înşelăciunea si facilitarea sa, fabricarea datelor, plagiatul
si autoplagiatul, avantajele obţinute pe nedrept.
Universitatea Valahia din Târgoviște apără dreptul de proprietate intelectuală.
Proprietatea intelectuală include creațiile apărate prin drept de autor (A) și creațiile
tehnice (B).
A. Conform art.7 din Legea nr.8/1996, privind dreptul de autor și drepturile conexe,
“constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul
literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de
exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor cum sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice
alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b)operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură,
litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului,
desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări
practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează
proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile si desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în
general”.
De asemenea, conform art.8 din aceeași lege “constituie obiect al dreptului de autor
operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi
anume:
a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi
orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă
intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi
antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de
date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale”.
Potrivit art.9, „nu sunt incluse în obiectul dreptului de autor, potrivit voinţei
legiuitorului, şi nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de
funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi
modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;

12
 b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile
oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar
fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date”.
Pentru a fi protejată prin drept de autor, opera trebuie să îndeplinească trei condiţii:
a) să fie originală, in sensul că opera poartă amprenta personalității/efortul autorului.
Criteriul originalităţii în cazul operelor ştiinţifice este analizat în raport cu scopul unei
astfel de opere, de a transmite informaţii întro formă cât mai limpede şi clară, informaţii care pot
fi cunoscute şi înţelese cu ajutorul gândirii logice. În literatura de specialitate există două opinii:
o opinie consideră că obiectul protecţiei îl constituie originalitatea ştiinţifică (fondul operei), iar
nu neapărat modalitatea de exteriorizare şi prezentare către public a ideii, și o altă opinie ce
consideră că obiectul protecţiei îl constituie modalitatea de exteriorizare şi fixare a ideilor cu
caracter ştiinţific de către autorul lor.
b)să îmbrace o formă concretă de exprimare
Operele se bucură de protecţia dreptului de autor indiferent dacă îmbracă forma scrisă sau
orală, dacă se păstrează pe un anumit suport material, etc. De precizat insa ca ideea este materia
esenţială a operei, însă pentru a căpăta valoare din punct de vedre juridic trebuie să îmbrace o
anumită formă de exprimare.
c)să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului.
Această condiție este legată de condiţia anterioară pe care o completează deoarece
suportul material de fixare a operei trebuie să aibă anumite calităţi perceptibile şi de înţeles în
acelaşi timp care sa permită publicului să o cunoască.

B. Creațiile tehnice sunt:

- invențiile – reglementate de Legea nr.64/1991 si Legea nr.84/2014;
- modelele de utilitate – reglementate de Legea nr.350/2007;
- modele și desene industriale – reglementate de Legea nr.129/1992;
- mărci – reglemetate de Legea nr.84/1998.
Invențiile și modelele de utilitate sunt protejate dacă îndeplinesc 3 condiții:
a) prezintă noutate
b) prezintă activitate inventivă
c) au aplicabilitate industrială

Cadrele didactice şi de cercetare au obligaţia să respecte dreptul autorului operei pe care

o utilizează în realizarea oricărei lucrări de creaţie intelectuală, prin citarea corectă şi indicarea
sursei de documentare. Aceeași obligație revine studenţilor de la programele de studii
universitare de licenţă şi de masterat, precum şi doctoranzilor, de a respecta dreptul de autor al
operei pe care o utilizează în realizarea articolelor, referatelor, lucrărilor de diplomă, de
disertaţie şi de doctorat.
Îndrumătorii lucrărilor de licenţă, de diplomă, de disertaţie şi de doctorat răspund în
mod solidar cu studenţii/masteranzii/doctoranzii aflaţi sub îndrumare de asigurarea originalităţii
conţinutului acestora.
Membrii comunităţii academice care au participat la diferite stagii de cercetare vor fi
menţionaţi atunci când rezultatele cercetării devin publice, în spiritul onestităţii profesionale, al
recunoaşterii meritelor acestora.

Dispozițiile art.24 ale Codului interzic următoarele fapte reprobabile:

13
 a)comercializarea de lucrări ştiinţifice în vederea facilitării falsificării de către
cumpărător a calităţii de autor al unei lucrări de licenţă, de diplomă, de disertaţie sau de
doctorat şi a altor lucrări;
b)plagiatul;
c)încredinţarea de către orice autor a produselor ştiinţifice publicate către o altă
persoană
spre a fi republicate sub alt nume decât cel al autorului/autorilor primar/i;
d)însuşirea fără drept a calităţii de autor al unei opere de creaţie intelectuală în alte
situaţii care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 24 lit. a) – c) din prezentul Cod;
e)includerea de date false în documentaţiile elaborate pentru participarea la competiţiile
de granturi şi contracte naţionale/internaţionale, în dosarul pentru participarea la
concursurile privind ocuparea posturilor didactice/de cercetare ori în dosarul de angajare;
f)orientarea activităţii de cercetare a studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor în scopul
obţinerii unui folos material sau personal nepatrimonial de către cadrul didactic îndrumător;
g)orice altă formă de fraudă intelectuală precum: copiatul în cadrul examenelor sau
concursurilor, „fabricarea” rezultatelor cercetărilor, substituirea lucrărilor sau a identităţii
persoanelor examinate.
i)condiţionarea studenţilor de intrarea la examene sau de promovarea acestora prin
cumpărarea unor lucrări sau cărţi ale cadrelor didactice.

Dispozițiile art.25 interzic “orice formã de fraudã intelectualã: plagiatul total sau
parţial, copiatul în cadrul examenelor sau concursurilor, “fabricarea” rezultatelor
cercetãrilor, substituirea lucrãrilor sau a identitãţii persoanelor examinate, preluarea
lucrãrilor de la colegi sau profesori, ca şi tentativele de corupere şi fraudã”.
Constiuie plagiat, potrivit art.23 alineat 4, “însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor,
rezultatelor ştiinţifice tehnologice, rezultatelor cercetării ştiinţifice realizate de un alt autor,
indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute precum şi preluarea integrală sau
parţială a unui material realizat de un alt autor, fără a se indica sursa şi prezentată drept
creaţie personală”.
Mediul academic cultivă valorile raţionalităţii şi schimbului de argumente, ale autonomiei
şi responsabilităţii individuale. Păstrarea unui mediu academic adecvat presupune respect
reciproc, toleranţă şi cooperare între toţi membri comunităţii academice, precum şi între aceştia
şi colaboratorii lor externi.
O acuzaţie de plagiat, pentru a fi validă, trebuie însoţită de dovada clară a plagierii, prin
indicarea textului sau textelor din care se presupune că s-a plagiat şi a depunerii întregii
documentaţii asupra lucrării ce urmează a fi analizată.
Problematica plagiatului o vom analiza distinct in capitolul IV.

f) Transparența
Transparenţa presupune accesul la informaţii în ceea ce priveşte admiterea, evaluarea,
angajarea şi promovarea, dar şi în privinţa surselor de finanţare sau de cercetare şi criteriilor
după care se iau deciziile instituţionale în Universitate.
Art.25 din Cod prevede:
Universitatea Valahia din Târgovişte respectă principiul transparenţei tuturor categoriilor
de informaţii care interesează membrii comunităţii universitare, potenţialii candidaţi, absolvenţii,
instituţiile cu care colaborează şi publicul larg, asigurând o informare consistentă şi corectă.
Transparenţa este asigurată în toate activităţile care privesc admiterea, evaluarea,
angajarea, promovarea şi utilizarea resurselor universităţii. Toate aceste informaţii sunt publicate
pe pagina web a instituţiei.
Angajarea şi promovarea personalului academic şi administrativ se fac pe baza meritelor
relevante ale candidaţilor pentru postul respectiv, respectându-se principiile nediscriminării şi
egalităţii de şanse. Universitatea acordă candidaţilor pentru admitere, angajare, promovare,

14
gradaţie salarială, premiere, un tratament corect şi egal şi cultivă diversitatea în mediul academic
prin măsuri pozitive adresate categoriilor defavorizate sau subreprezentate, fără încălcarea
principiului meritului. La performanţe egale este preferată persoana din categoria defavorizată.
Studenţii au dreptul la acces în privinţa informaţiilor despre criteriile de evaluare la
examene, colocvii etc., încă de la începutul fiecărui curs (seminar, laborator etc. inclusiv cele de
licenţă, disertaţie, doctorat), precum şi la explicaţii privind notele obţinute.
Criteriile de selecţie pentru angajare şi promovare trebuie să fie definite cu claritate şi să
corespundă viitoarelor atribuţii ale persoanei evaluate. Scoaterea postului la concurs va respecta
prevederile legale.
Interviurile sau examenele de promovare nu trebuie să conţină întrebări privind relaţiile
personale şi viaţa privată a candidaţilor, statutul civil sau istoriile personale (cu excepţia celor
privind strict parcursul academic sau parcursul profesional). Organismele de evaluare vor oferi
informaţii clare pentru toţi candidaţii privind particularităţile poziţiei scoase la concurs, inclusiv
programul special necesar exercitării postului, necesitatea unor deplasări frecvente ş.a.m.d.
Art. 27 prevede:
Fondurile puse la dispoziţie pentru învăţământ, cercetare, administrare, de către
universitate sau de către terţi (instituţii publice naţionale şi internaţionale, fundaţii, persoane
fizice, firme etc.) trebuie utilizate în conformitate cu scopul şi regulile în funcţie de care au fost
acordate.
Universitatea solicită membrilor ei (în special cadrelor didactice şi cercetătorilor) ca în
cercetările şi publicaţiile lor să menţioneze, în mod expres, sprijinul material acordat de
universitate sau de alte organizaţii, instituţii, agenţi economici sau persoane fizice pentru
realizarea cercetării sau publicaţiei respective.

g) Responsabilitatea personală şi profesională

Art.28 din Cod prevede:
Universitatea încurajează aplicarea principiului responsabilităţii personale şi profesionale
care impune evitarea comportamentelor de natură a provoca rău unei alte persoane şi, totodată,
adoptarea unui comportament respectuos în scopul instaurării unui bine comun si menţinerii unui
climat adecvat mediului academic. În acest sens, trebuie protejate drepturile celorlalţi şi cultivat
respectul pentru diversitate culturală şi de experienţe.
Membrii comunităţii universitare trebuie să se distingă prin implicare activă în
problemele profesionale şi publice, prin colegialitate şi atitudine civică, precum şi printr-un
comportament respectuos în scopul creşterii prestigiului instituţiei.
Responsabilitatea se manifestă faţă de studenţi, faţă de subordonaţi, faţă de angajaţi, ca
responsabilitate colegială, responsabilitate faţă de persoanele şi instituţiile cu care universitatea
are relaţii, precum şi faţă de comunitatea mai largă: locală, regională, naţională, internaţională.
Profesionalismul universitar se caracterizează prin autoritate epistemică dată de
competenţa în exercitarea profesiei, credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării
profesiei, pentru protejarea de amatorism, diletantism şi impostură, identificarea cu specialitatea
şi cu cei din acelaşi domeniu, dedicarea faţă de cariera academică, obligaţia morală de a lucra în
serviciul studenţilor cu evitarea implicarii emoţionale excesive, a arbitrarului şi tratamentului
preferenţial nejustificat, credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a
standardelor profesionale, solidaritatea colegială şi competiţia loială cu cei din aceeaşi
universitate şi domeniu.
Profesionalismul obligă la cunoașterea domeniului propriu, cu libertatea de a adera la o
interpretare sau alta a domeniului, fără însă a impune acea orientare particulară studenţilor în
procesul de predare, şi fără să ignore eventualele infirmări ale orientării respective din cadrul
domeniului. Universitatea încurajează carierele academice şi nu este de acord cu folosirea acestei
calități în alte scopuri (simplă sinecură de titlu şi status).

15
 Atitudinile critice, dezacordul faţă de valorile sau acţiunile unei persoane sau grup, care
nu sunt însoţite de comportamente ce pot fi considerate agresive sau insultătoare, în sensul
definit de etica universitară, sunt acceptate şi încurajate în scopul progresului în înţelegere,
cunoaştere şi dezvoltare.
Membrii comunităţii universitare au dreptul moral la critică şi nesubordonare, exprimate
public, dacă au argumente şi probe că sunt încălcate standardele ştiinţifice, pedagogice, etice sau
legale. În acest context, prin „public” înţelegem: cadrul şedinţelor de departament şi de consiliu,
al organizaţiilor şi întrunirilor studenţeşti, în Senatul universităţii şi, dacă la aceste niveluri
problemele întemeiat criticate nu primesc un răspuns adecvat sau o soluţie, membrii comunităţii
academice au dreptul moral să externalizeze criticile, fără să suporte represalii şi persecuţii.
Fac excepţie: comunicările, conferinţele, cercetările care au ca scop analiza funcţionării
universităţilor şi programelor de studii. Acestea sunt, prin natura lor, publice în sens larg. Ele nu
scutesc autorii de responsabilitate faţă de veridicitatea şi corectitudinea informaţiilor şi de
sancţiuni pentru denigrare, răspândirea de informaţii false şi calomnii.
Membrii personalului didactic, în calitate de cetăţeni particulari, au dreptul la comentarii
publice. Dacă aceste comentarii nu fac parte din aria lor de expertiză profesională, ei trebuie să
precizeze clar că fac aceste comentarii în nume personal.
Sunt supuse sancţionării: dezinformarea, calomnierea, denigrarea publică a programelor
şi persoanelor din propria instituţie şi din alte instituţii universitare, de către membrii propriei
comunităţii academice.

h) Respectul şi toleranța
Articolele 29 – 31 din Cod sunt dedicare respectului și toleranței în mediul academic.
Universitatea Valahia din Târgovişte promovează un mediu academic adecvat studiului şi
cercetării, deschis în egală măsură tuturor membrilor comunităţii universitare. Mediul academic
cultivă valorile raţionalităţii şi schimbului de argumente, ale autonomiei şi responsabilităţii
individuale. Păstrarea unui mediu academic adecvat presupune respect reciproc, toleranţă şi
cooperare între toţi membrii comunităţii academice, precum şi între aceştia şi colaboratorii lor
externi.
Respectul faţă de ceilalţi se demonstrează prin aceea că disputele se rezolvă prin
argumente raţionale şi nu prin utilizarea unor tipuri de limbaj trivial sau acţiuni care reprezintă
atacuri la persoană.
Studenţii au obligaţia să respecte autoritatea personalului didactic, de cercetare şi
nedidactic, precum şi autoritatea organismelor de conducere ale Universităţii şi ale facultăţilor.
Universitatea cultivă spiritul de toleranţă faţă de diferenţele între oameni, între opinii,
credinţe şi preferinţe intelectuale.
În Universitatea Valahia din Târgovişte sunt interzise şi supuse sancţionării:
a)orice manifestare sau comportament cu caracter misogin, mizantrop, naţionalist-şovin,
de instigare la ură rasială sau naţională, orice tratament discriminator pe motiv de orientare sau
apartenenţă politică, convingeri religioase, etnie, handicap sau origine socială, precum şi orice
formă de hărţuire;
b)adresarea de injurii şi jigniri celorlalţi membri ai comunităţii academice indiferent
de raporturile ierarhice;
c)orice alt comportament ce aduce atingere demnităţii sau creează o atmosferă
intimidantă, ostilă, degradantă, umilitoare sau ofensatoare îndreptată împotriva unei persoane
sau a unui grup de persoane.
Universitatea Valahia din Târgovişte nu îngăduie nicio formă de hărţuire în mediul
academic.
Hărţuirea reprezintă comportamentul degradant, intimidant sau umilitor care urmăreşte
sau conduce la afectarea gravă a capacităţii unei persoane de a-şi desfăşura în mod firesc
activităţile profesionale şi de studiu, sau de a-şi exercita drepturile.

16
 Hărţuirea constă, de regulă, într-un comportament repetat (ameninţări fizice şi verbale,
critici umilitoare, avansuri sexuale etc.), dar poate consta şi în acte singulare, atunci când acestea
au o natură agresivă (de obicei de natură fizică).
Hărţuirea poate fi îndreptată împotriva unei persoane anume sau poate consta în acte care
creează un mediu academic ostil, conducând la afectarea gravă a capacităţii membrilor unui grup
(de obicei femeile, minoritarii etnici sau rasiali, persoane cu dizabilităţi, persoanele cu orientare
sexuală diferită de cea a majorităţii, minorităţile religioase) de a-şi desfăşura activităţile
academice sau de a-şi exercita drepturile individuale.
Atunci când este exercitată de către persoane cu funcţii ierarhic superioare victimei,
atunci când este exercitată de profesori asupra studenţilor sau de evaluatori asupra persoanelor
evaluate, hărţuirea presupune abuzul de putere, care constituie o circumstanţă agravantă.
Hărţuirea ia forme precum misoginismul, sexismul, rasismul, şovinismul, xenofobia,
homofobia, hărţuirea în privinţa convingerilor religioase sau politice este contrară politicilor de
egalitate de şanse ale universităţii şi afectează grav respectul pentru dreptul personalului şi
studenţilor la un tratament corect şi respectuos, conducând la crearea unui mediu ostil, de
îngrădire până la negarea participării la viaţa comunităţii, persoanele hărţuite se simt excluse și
îşi pierd încrederea în instituţie.
Hărţuirea sexuală înseamnă avansuri sexuale nedorite, cerere de favoruri sexuale şi alte
manifestări verbale sau fizice de natură sexuală în cadrul cărora:
- supunerea sau respingerea la un astfel de comportament au legătură cu condiţionarea
instruirii, evaluării, angajării, promovării sau participării la activitatea universitară;
- un asemenea comportament afectează prin intimidare, ostilitate, ofensă, munca oricărei
persoane, performanţa sa academică, condiţiile de viaţă, mediul de desfăşurare a activităţii.
Victimele hărţuirii sexuale pot să fie atât femeile cât şi bărbaţii si se poate manifesta între
sexe diferite sau între persoane de acelaşi sex.
Hărţuirea este sancţionată cu măsuri administrative, care pot varia în funcţie de gravitate.
Comisia de analiză numită prin decizie a rectorului sau a Ministerului Educaţiei
Naţionale, după caz, preia cazurile de hărţuire sexuală (in condiţiile art. 312 alin.1 din Legea
Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, art. 12 coroborat cu prevederi art. 4 lit. d din Legea 202/2002 şi
ale art. 314 alin. 2 si 3 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011) şi cooperează cu un specialist.
Universitatea face publice modalităţile de adresare şi de rezolvare a unor astfel de plângeri.
Membrilor Comisiei de analiză nu li se permite să dezvăluie aspecte cu privire la cazurile
analizate, fără permisiunea expresă a persoanei vătămate, cu excepţia situaţiei în care s-a produs
o lezare fizică sau psihică semnificativă, ca urmare a hărţuirii.

i) Bunăvoința şi grija
Art.32 din Cod prevede:
Universitatea încurajează ca dezirabile actele de bunăvoinţă şi grijă faţă de membrii
comunităţii academice şi faţă de orice persoane sau grupuri aflate în nevoie.
Bunăvoinţa şi grija nu trebuie să submineze imparţialitatea în evaluare şi nu pot să fie
folosite ca pretext pentru părtiniri.
Bunăvoinţa şi grija au un rol major în formarea unui mediu propice dezvoltării personale
şi profesionale şi în creşterea încrederii că fiecare persoană face parte nu doar dintr-o instituţie,
ci şi dintr-o comunitate pe care se poate baza, care o sprijină şi o apreciază.
Pot să fie sancţionate: indiferenţa sistematică faţă de cererile studenţilor şi cadrelor
didactice, nepăsarea, în cazurile în care aceasta afectează major desfăşurarea procesului de
învăţământ sau cercetare etc.

j) Colegialitatea
Art.33 – 35 din cod dispun:

17
 Activitatea în comunitatea academică presupune colaborarea membrilor acesteia în spirit
de colegialitate şi respect reciproc.
Colegialitatea implică, în special:
a) curtoazie şi respect datorate fiecărui membru al comunităţii academice, încălcarea
acestei obligaţii de către o persoană neconferind în niciun caz dreptul celui lezat de a adopta o
conduită similară
b) obligaţia de asistenţă între membrii comunităţii academice, materializată în
suplinirea colegială la nevoie, acordarea de sprijin în activitatea didactică şi administrativă,
cooperarea cu bună credinţă în cadrul proiectelor ce implică participarea mai multor persoane;
c)înţelegere, respect şi sprijin pentru persoanele cu nevoi speciale;
d)obligaţia de confidenţialitate în privinţa datelor şi informaţiilor transmise de un
membru al comunităţii academice unui alt membru, cu titlu privat. În privinţa situaţiei şcolare
a unui student, obligaţia de confidenţialitate operează în limitele stabilite prin hotărâre a
Senatului, în condiţiile Legii privind protecţia datelor cu caracter personal.
Constituie încălcări ale principiului colegialităţii:
a)abuzul de autoritate la adresa unui membru al comunităţii academice, indiferent de
poziţia ocupată de acesta în cadrul Universităţii (student, cadru didactic, membru al conducerii
universităţii, membru al personalului administrativ);
b)discreditarea în mod injust a ideilor, ipotezelor sau rezultatelor cercetărilor unui coleg;
c)formularea în faţa studenţilor a unor comentarii la adresa pregătirii profesionale, a
ţinutei morale sau a unor aspecte ce ţin de viaţa privată a unui coleg;
d)sfătuirea studenţilor să nu urmeze un curs al unui coleg, din antipatie faţă de acesta;
e)formularea repetată de plângeri sau sesizări vădit neîntemeiate la adresa unui coleg;
f)denunţurile anonime la adresa activităţii oricărei persoane din Universitate.

k) Loialitatea
Loialitatea faţă de Universitate presupune obligaţia fiecărui membru al comunităţii
academice de a acţiona în interesul universităţii, de a susţine obiectivele, strategiile şi politicile
acesteia, în scopul realizării misiunii şi creşterii competitivităţii ei.
Constituie încălcări ale obligaţiei de loialitate, potrivit art.37:
a)desfăşurarea de acţiuni menite să ducă la pierderea unor drepturi patrimoniale sau
nepatrimoniale dobândite în mod legal de către Universitate;
b)sfătuirea studenţilor, în cadrul activităţilor didactice, să abandoneze cursurile
Universităţii în favoarea unei alte instituţii de învăţământ;
c)angajarea în afara universităţii a unor activităţi care, în condiţiile legii, constituie
concurenţă neloială;
d)desfăşurarea de acţiuni menite să discrediteze Universitatea sau să afecteze în mod grav
imaginea şi prestigiul acesteia.

l) Confidențialitatea
Personalul didactic şi administrativ are obligaţia să respecte confidenţialitatea în
problemele care ţin de viaţa privată a studenţilor, să nu dea informaţii decât după consultarea
persoanelor împuternicite şi numai când există motive îndreptăţite.
Această regulă este valabilă, de asemenea, în privinţa cererilor personale referitoare la
păstrarea confidenţialităţii în privinţa stării civile, orientării sexuale sau dizabilităţilor ascunse,
domiciliului, apartenenţei politice, religioase etc.
Membrii personalului care au acces la documente şi informaţii trebuie să menţină
caracterul confidenţial şi privat al unor astfel de informaţii şi să protejeze persoanele care nu
doresc ca aceste informaţii să devină publice. Membrii universităţii trebuie să menţină
caracterul privat al solicitărilor de confidenţialitate. Dosarele personale sunt confidenţiale.

18
 2.3. Capitolul III Incompatibilități și conflicte de interese
Potrivit art.39 din Cod, incompatibilitatea reprezintă interdicţia de a exista raporturi
ierarhice directe între personalul didactic, de cercetare sau auxiliar care ocupă o funcţie de
conducere şi soţii, afinii sau rudele până la gradul al III-lea inclusiv ai acestora.
Conflictul de interese reprezintă o situaţie, concretă sau aparentă, în care un cadru
didactic, de cercetare sau didactic auxiliar ori o societate la care acesta este asociat sau
acţionar, are interese personale ori patrimoniale contrare sau neloiale universităţii, exercitate
astfel încât să influenţeze negativ realizarea obiectivă a atribuţiilor funcţiei ocupate sau să
afecteze votul în cadrul organelor colegiale de conducere.
Funcţiile din Universitate, aflate într-o poziţie directă de conducere, control, autoritate
sau evaluare instituţională, se află în relaţie de incompatibilitate, in sensul art. 295 alin.4 din
Legea Educaţiei Naţionale nr.1/2011 şi nu pot fi ocupate concomitent de către soţi, afini şi
rude de până la gradul al III-lea inclusiv, asa cum stabilesc dispozitiile art.40:
a) preşedintele Senatului universităţii cu rectorul, prorectorii, preşedintele consiliului de
administraţie în cazul instituţiilor de învăţământ particulare şi confesionale particulare,
directorul general administrativ, membrii consiliului de administraţie, directorii de
departamente, conducătorii şcolilor doctorale, conducătorii unităţilor instituţiei de învăţământ
superior, conducătorii structurilor permanente sau temporare aflate în subordinea directă a
preşedintelui Senatului universităţii şi, acolo unde există, conducătorii liniilor/secţiilor de
studiu în limbi ale minorităţilor naţionale;
b)rectorul cu prorectorii, preşedintele consiliului de administraţie în cazul instuţiilor de
învăţământ superior particulare şi confesionale, directorul Consiliului pentru studiile
universitare de doctorat, decanii, prodecanii, directorul general administrativ, membrii
consiliului de administraţie, directorii de departamente, conducătorii şcolilor doctorale,
conducătorii unităţilor instituţiei de învăţământ superior şi, acolo unde există, conducătorii
liniilor/secţiilor de studiu în limbi ale minorităţilor naţionale;
c)prorectorul şi directorul Consiliului pentru studiile universitare de doctorat cu decanii,
prodecanii, preşedintele consiliului de administraţie în cazul instituţiilor de învăţământ
superior particulare şi confesionale, directorul general administrativ, membrii consiliului de
administraţie, directorii de departamente, conducătorii şcolilor doctorale, conducătorii
unităţilor aflate în subordonarea prorectorului sau directorului respectiv şi, acolo unde există,
conducătorii liniilor/secţiilor de studiu în limbi ale minorităţilor naţionale subordonate
prorectorului sau directorului respectiv;
d)membrii consiliului de administraţie cu decanii, prodecanii, preşedintele consiliului de
administraţie în cazul instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale, directorul
general administrativ, directorii de departamente, conducătorii şcolilor doctorale, conducătorii
unităţilor instituţiei de învăţământ superior şi, acolo unde există, conducătorii liniilor/secţiilor
de studiu în limbi ale minorităţilor naţionale;
e)directorul general administrativ cu decanii, prodecanii, preşedintele consiliului de
administraţie în cazul instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale,
persoanele cu funcţii de conducere în cadrul departamentului/serviciilor tehnico-administrative
şi cu personalul aflat în subordine;
f)decanul cu prodecanii facultăţii respective, directorii de departamente din cadrul
facultăţii respective, conducătorii şcolilor doctorale subordonate facultăţii respective,
conducătorii unităţilor subordonate facultăţii respective, şi, acolo unde există, conducătorii
liniilor/secţiilor de studiu în limbi ale minorităţilor naţionale din cadrul facultăţii respective;
g)prodecanul cu directorii de departamente din cadrul facultăţii respective, conducătorii
şcolilor doctorale subordonate facultăţii respective, conducătorii unităţilor subordonate
facultăţii respective, şi, acolo unde există, conducătorii liniilor/secţiilor de studiu în limbi ale
minorităţilor naţionale din cadrul facultăţii respective;

19
 h)directorul de departament cu conducătorii unităţilor subordonate departamentului
respectiv, şi, acolo unde există, conducătorii liniilor/secţiilor de studiu în limbi ale
minorităţilor naţionale din cadrul departamentului respectiv;
i)conducătorul şcolii doctorale cu conducătorii unităţilor subordonate şcolii doctorale
respective;
j) conducătorul de doctorat cu studenţii doctoranzi conduşi de acesta.
Orice persoană se află în incompatibilitatea cu calitatea de membru într-o comisie de
evaluare, de contestaţie, de concurs sau de promovare având ca obiect evaluarea activităţii
profesionale şi/sau ştiinţifice a unui angajat al instituţiei de învăţământ superior cu care se află
în relaţie de soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea inclusiv.
Prezenţa ca membru în următoarele structuri colective de conducere nu generează
incompatibilităţi în sensul dispozițiilor cuprinse în art. 40:
a)senatul universitar;
b)consiliul facultăţii;
c)consiliul departamentului;
d)consiliul pentru studiile universitare de doctorat;
e)consiliul şcolii doctorale.
În cadrul unui departament, definit de art. 133 din Legea educaţiei naţionale nr.1/2011
ca unitatea academică funcţională care asigură producerea, transmiterea şi valorificarea
cunoaşterii în unul sau mai multe domenii de specialitate, se află în relaţie de incompatibilitate
în sensul art. 295 alin.4 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, şi nu pot fi ocupate
concomitent de persoane care se află unul/una faţă de celălalt/cealaltă într-o poziţie de
conducere, control sau autoritate sau evaluare instituţională direct la orice nivel, funcţiile
didactice de profesor, conferenţiar, lector/şef de lucrări, asistent care desfăşoară activităţi
didactice aferente aceleiaşi discipline sau unităţi didactice (curs) din planul de învăţământ al
unui program de studii universitare sau al unui program postuniversitar, respectiv cursuri,
seminarii/lucrări de laborator asociate disciplinelor din planul de învăţământ gestionat de
acelaşi departament. Potrivit art. 7 din Metodologia-cadru de concurs pentru ocuparea
posturilor didactice şi de cercetare vacante din învăţământul superior, adoptată prin Hotărârea
Guvernului nr. 457/2011, în situaţia în care, în urma câştigării unui concurs de către un
candidat, una sau mai multe persoane din instituţia de învăţământ superior urmează să se afle
într-o situaţie de incompatibilitate conform art. 295, alin.4 din Legea educaţiei naţionale nr.
1/2011 precizărilor (dispoziţiilor) de la punctele 2-5, numirea pe post şi acordarea titlului
universitar de către instituţia de învăţământ superior sau a gradului profesional de cercetare-
dezvoltare poate avea loc numai după soluţionarea situaţiei sau a situaţiilor de
incompatibilitate. Modalitatea de soluţionare a situaţiei de incompatibilitate se comunică
Ministerului Educaţiei Naţionale în termen de două zile lucrătoare de la soluţionare.
Admiterea la studii universitare la doctorat are loc cu respectarea regimului
incompatibilităţilor precizate la punctele 2-5.
Funcţia de rector este incompatibilă cu ocuparea unei funcţii de conducere sau
demnitate publică sau de conducere în cadrul unui partid politic.
Persoanele care ocupă funcţia de rector într-o instituţie de învăţământ superior şi sunt
numite sau alese într-o funcţie de conducere sau de demnitate publică sau de conducere în
cadrul unui partid politic pot opta pentru una din cele două funcţii în termen de 30 de zile de la
numirea sau alegerea în funcţia de conducere sau demnitate publică sau de conducere în cadrul
unui partid politic. În cazul în care funcţia de rector se vacantează, se organizează concurs
public sau alegeri parţiale pentru aceasta, potrivit art. 209 din Legea educaţiei naţionale nr.
1/2011.
Persoanele care ocupă o funcţie de conducere sau de demnitate publică sau deconducere
în cadrul unui partid politic şi sunt desemnate în funcţia de rector într-o instituţie de
învăţământ superior, pot opta pentru una din cele două funcţii în termen de 15 zile de la
numirea sau alegerea în funcţia de rector. În cazul în care persoana nu renunţă în acest termen
la funcţia sau funcţiile de conducere sau de demnitate publică sau de conducere în cadrul unui

20
partid politic, funcţia de rector nu se ocupă şi se organizează concurs public sau alegeri parţiale
pentru aceasta. În acest caz, modalitatea de desemnare a noului rector este aceeaşi cu
modalitatea de desemnare a persoanei desemnate în funcţia de rector care nu a ocupat această
funcţie ca urmare a incompatibilităţii şi nu se organizează un nou referendum pentru stabilirea
modalităţii de desemnare a rectorului.
Funcţiile de conducere sau de demnitate publică se pot cumula cu funcţiile didactice
şi/sau de cercetare, potrivit art. 215 (5) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.

2.4.Capitolul IV Comisia de etica

La nivelul universităţii funcţionează Comisia de etică universitară.
Structura
Structura şi componenţa Comisiei de etică universitară, cu atribuţii decizonale, este
propusă de Consiliul de administraţie, avizată de Senatul universitar şi aprobată de rector.
Membrii comisiei sunt persoane cu prestigiu profesional şi autoritate morală. Nu pot fi
membri ai Comisiei de etică universitară persoanele care ocupă vreuna dintre funcţiile: rector,
prorector, decan, prodecan, director general administrativ, director de departament sau de
unitate de cercetare-dezvoltare, proiectare, microproducţie.
Acoperirea cheltuielilor privind funcţionarea Comisiei se realizează din fondurile
Universităţii, prin decizia Rectorului. Aceste cheltuieli se compun din:
a)resursele necesare pentru alocarea unui sediu conform unui program şi a unui spaţiu
de depozitare sigur;
b)resursele necesare remunerării membrilor Comisiei;
c)resursele necesare desfăşurării activităţii Comisiei, în condiţii de asigurare a calităţii.
Comisia de etică este structurată după cum urmează:
a)5-9 membri cu atribuţii decizionale, persoane cu prestigiu profesional şi autoritate
morală şi este condusă de un preşedinte. In absenţa preşedintelui, atribuţiile acestuia sunt
delegate de drept vicepreşedintelui comisiei;
b)cel puţin un reprezentant al studenţilor, cu atribuţii decizionale, ales în mod
democratic ca reprezentant legitim al intereselor studenţilor şi al cărui statut de reprezentant nu
este condiţionat de conducerea universităţii;
c)un jurist (jurist/juristă a universităţii), cu atribuţii decizionale, ce avizează Raportul
Comisiei de analiză şi hotărârile Comisiei de etică, asigurând respectarea principiului
legalităţii;
d)un/o secretar/ă, angajat/ă cu contract individual de muncă, cu atribuţii executive, care
ţine evidenţa documentelor comisiei şi asigură desfăşurarea activităţii comisiei. Secretarul/a nu
are drept de vot la luarea deciziilor Comisiei.
Atribuții
Comisia de etică are următoarele atribuţii şi responsabilităţi principale:
a)să aplice Codul de etică şi deontologie profesională universitară pe baza procedurilor
prevăzute şi potrivit atribuţiilor şi responsabilităţilor ce îi revin;
b)să întocmească un raport anual cu privire la situaţia respectării eticii universitare şi a
eticii activităţilor de cercetare, care se prezintă rectorului, senatului universitar şi constituie
document public;
c)să propună Senatului universitar pentru adoptare şi includere în Carta universitară şi
să promoveze eventuale modificări sau amendamente ale Codului de etică şi deontologie
profesională universitară;
d)să îşi asume atribuţiile stabilite de Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 actualizată,
de Legea 206/2004 actualizată, de prevederile prezentului Cod şi ale Regulamentului Comisei
de etică, potrivit cărora Comisia de etică are în vedere următoarele:
 numeşte Comisia de analiză pentru examinarea sesizărilor referitoare la abateri de la
buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare, comisie ce este propusă de
structurile responsabile şi competente pentru asigurarea eticii ştiinţifice, din domeniul
specific al conduitei etice analizate;

21
  aprobă raportul elaborat de Comisia de analiză, raport ce numeşte persoanele vinovate
şi stabileşte sancţiunile, Comisia de etică putând stabili sancţiuni diferite de ale
Comisiei de analiză, în mod justificat, atunci când sancţiunile propuse în raport nu se
încadrează în principiile de legalitate şi proporţionalitate. Raportul Comisiei de analiză
se aprobă, cu votul majorităţii membrilor Comisiei de etică, fără sau cu modificarea
sancţiunilor propuse în raport. Hotărârea Comisiei de etică, semnată de preşedintele
Comisiei de etică şi avizată de consilierul juridic, va cuprinde informaţii privind
aprobarea sau modificarea sancţiunilor, cu specificarea argumentelor şi reglementărilor
ce au stat la baza deciziei de modificare;
 comunică autorului sesizării în scris şi transmite spre publicare pe site-ul web al
universităţii următoarele documente: Raportul Comisiei de analiză, avizat de
consilierul juridic din Comisia de etică, fără sau cu obiecţiuni, după caz; Hotărârea
Comisiei de etică, prin care se aprobă raportul Comisiei de analiză fără sau cu
modificarea sancţiunilor propuse în raport, după caz;
 comunică structurilor de conducere ale universităţii: Raportul Comisiei de analiză şi
Hotărârea Comisiei de etică, pentru punerea în aplicare a sancţiunilor, cu precizarea
termenului de la care sancţiunile devin aplicabile şi a condiţiilor ce pot suspenda
aplicarea sancţiunilor, respectiv în cazul contestării raportului comisiei de analiză şi/sau
hotărârii comisiei de etică.
 îşi asumă cu responsabilitate principiile ce guvernează activitatea Comisiei de etică şi
care sunt parte integrantă a regulamentului Comisiei de etică;
 colaborează cu structurile universităţii ce au responsabilităţi în prevenirea, evaluarea şi
asigurarea respectării conduitei etice în cadrul universităţii;
 colaborează cu Rectorul universităţii: pentru asigurarea desfăşurării în condiţii optime a
procedurilor necesare respectării eticii universitare şi a eticii activităţilor de cercetare
universitare, în acţiunile ce corespund competenţelor comisiei; pentru comunicarea
deciziilor Comisiei privind punerea în aplicare de către Rectorul universităţii a
sancţiunilor aferente abaterilor etice; pentru comunicarea raportului anual referitor la
situaţia respectării eticii universitare şi a eticii activităţilor de cercetare;
 colaborează cu Senatul universităţii şi cu Comisiile de specialitate ale Senatului
responsabile cu validarea raportului privind starea universităţii – capitolul: Situaţia
respectării eticii universitare şi a eticii activităţilor de cercetare universitare pentru
analizarea propunerilor de modificare a Codului de etică şi deontologie universitară şi
pentru comunicarea raportului referitor la situaţia respectării eticii universitare şi a
eticii activităţilor de cercetare;
 colaborează cu structurile instituţionale subordonate Ministerului Educaţiei Naţionale,
abilitate să analizeze şi să se pronunţe pentru cazurile care pot constitui abateri de la
normele de buna conduită etică şi deontologică universitară;
 notifică instituţiile statului privind cazurile ce fac subiectul legii penale şi pune la
dispoziţia acestora informaţiile pe care le deţin privind cazurile respective.
e)să îşi asume atribuţiile stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 681/2011 privind Codul
Studiilor Universitare de Doctorat actualizată, coroborat cu prevederile Ordinului nr.
3482/2016 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al CNATDCU,
Anexa 2. In acest sens, Comisia de Etica demarează procedura de analiză şi soluţionare a
sesizărilor şi elaborează Hotărârea ce vizează standardele de calitate sau de etică profesională,
inclusiv cu privire la existenţa plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat. Hotărârea Comisiei
de etică este parte integrantă a Punctului de vedere al Rectorului UVT.
Cheltuielile ocazionate de funcţionarea Comisiei de etică şi a Comisiei de analiză se acoperă
din fondurile Universităţii Valahia din Târgovişte, prin decizia Rectorului.

22
 Membrii comisiei de etică, cu atribuţii decizionale, sunt remuneraţi pentru fiecare
şedinţă cu o sumă fixă, stabilită de Consiliul de Administraţie al Universităţii Valahia din
Târgovişte. Secretarul comisiei este remunerat conform contractului individual de muncă.
Sesizarea Comisie – art.42
Orice persoană, din universitate sau din afara universităţii, poate sesiza Comisiei de
etică universitară abateri săvârşite de membri ai comunităţii universitare.
Sub jurisdicţia Comisiei de etică intră toate persoanele care fac parte din sau au relaţii
cu universitatea, membri ai comunităţii universitare:
a.studenţi (la toate nivelurile şi formele de studiu, inclusiv studenţii-doctoranzi);
b.personal didactic şi de cercetare, personal didactic şi de cercetare auxiliar (cadre
didactice titulare, asociaţi, consultanţi, invitaţi);
c.membri ai corpului de conducere.
Sunt supuse analizei comisiei numai sesizprile/reclamațiile, formulate în scris și care conțin
informațiile specificate în cadrul Regulamentului Comisiei de etică.
Sesizările formulate în scris, ce sunt de competenţa Comisiei de etică, se depun la sediul
comisiei, deschise sau în plic sigilat, după ce au fost înregistrate la registratura universităţii.
Comisia de etică universitară păstrează confidenţială identitatea autorului sesizării.
Termenele de comunicare, analiză şi soluţionare a sesizărilor, termenele de contestaţie
şi termenele de aplicare a sancţiunilor sunt prevăzute distinct, pentru fiecare categorie, în cadrul
Regulamentului Comisiei de etică.
Activitati procedurale – art.43
Activităţile procedurale pe care Comisia de etică şi Comisia de analiză le desfăşoară, în
cazul sesizărilor ce privesc conduita etică, iniţiate de persoane fizice sau juridice cunoscute, ori
în urma autosesizării structurilor responsabile cu asigurarea conduitei etice, în condiţiile
respectării aspectelor de conţinut reglementate, sunt:
a)solicitarea propunerii de specialişti pentru constituirea Comisiei de analiză şi
solicitarea de informaţii relevante pentru soluţionarea sesizării, din partea structurilor
universităţii cu responsabilităţi privind conduita etică, în domeniul de analiză al sesizării;
b)comunicarea deciziei privind demararea procedurii de analiză şi soluţionare a
sesizării, către autorul sesizării;
c)întrunirea Comisiei de etică pentru aprobarea Comisiei de analiză, propusă de
structurile competente, în baza respectării condiţiilor de prestigiu profesional şi autoritate
morală a persoanelor propuse şi emiterea deciziei de constituire a Comisiei de analiză şi de
numire a membrilor acesteia, pentru analiza şi soluţionarea sesizărilor;
d)comunicarea deciziei de numire adresată membrilor Comisiei de analiză, însoţită de:
informaţiile privind sesizarea, dovezile existente, informaţii pentru structurarea raportului de
analiză, termen de soluţionare şi punerea la dispoziţie a legislaţiei relevante, de către Comisia
de etică;
e)elaborarea Raportului de analiză, de către membrii Comisiei de analiză, propuşi de
structurile universităţii cu responsabilităţi privind conduita etică în domeniul de analiză al
sesizării şi numiţi prin decizie a Comisiei de etică;
f)comunicarea Raportului de analiză elaborat de membrii Comisiei de analiză, către
Comisia de etică;
g)comunicarea, de către Comisia de etică, a invitaţiei de audiere adresată persoanei care
face obiectul sesizării în vederea informării, expunerii punctului de vedere, a identificării
contextului organizaţional existent şi a potenţialilor factori defavorabili angajării bunei
conduite în etica ştiinţifică;
h)întrunirea Comisiei de etică pentru aprobarea Raportului de analiză elaborat de
Comisia de analiză şi emiterea Hotărârii Comisiei de etică privind aprobarea raportului cu
posibilitatea încadrării diferite a sancţiunilor, în situaţii bine argumentate, potrivit competenţei
Comisiei de etică;

23
 i)comunicarea de către Comisia de etică a Raportului de analiză, elaborat de Comisia de
analiză, împreună cu Hotărârea Comisiei de etică, către autorul sesizării cu excepţia cazului
specific al sesizărilor CNATDCU, caz în care, comunicarea către autorul sesizării se face de
către CNATDCU;
j)transmiterea spre publicare pe site-ul web al universităţii, de către Comisia de etică, a
Raportului de analiză elaborat de Comisia de analiză şi a Hotărârii Comisiei de etică;
k)transmiterea de către Comisia de etică a Raportului de analiză elaborat de Comisia de
analiză şi a Hotărârii Comisiei de etică (cu precizarea explicită a termenului de la care
sancţiunile se aplică, numai în cazul în care decizia finală privind sancţiunile aplicabile aparţine
Comisiei de etică), către structurile de conducere ale universităţii, cu atribuţii în aplicarea
sancţiunilor, dar şi către structurile responsabile cu aplicarea de măsuri preventive şi corective.
Întrunire si decizii – art.44
Comisia de etică se întruneşte semestrial în şedinţă ordinară şi ori de câte ori este
necesar, în şedinţe extraordinare.
Cvorumul comisiei este constituit de jumătate plus unu din membrii comisiei.
Deciziile comisiei, inclusiv demararea/nedemararea procedurii de analiză şi soluţionare
a sesizărilor; numirea membrilor Comisiei de analiză; aprobarea raportului de analiză şi a
sancţiunilor; hotărârea acordării de sancţiuni diferite de ale Comisiei de analiză şi aprobarea
lor, se iau cu majoritatea voturilor membrilor Comisiei de etică.
Drepturile autorului sesizarii- art.45
Aceste drepturi sunt:
a)dreptul de a beneficia de consilierea Comisiei de etică cu privire la corecta întocmire,
depunerea și înregistrarea sesizării;
b)dreptul la informare privind demararea procedurii de analiză a sesizării şi a
rezultatelor soluţionării acesteia şi de a primi o copie după Raportul de analiză şi după
Hotărârea Comisiei de etică la finalizarea procedurii;
c)dreptul de a beneficia de confidenţialitate. Dacă în cursul derulării procedurilor
este necesară dezvăluirea identităţii autorului sesizării, va fi cerută permisiunea acestuia în
acest sens. Dacă autorul sesizării nu doreşte să-i fie dezvăluită identitatea, se va proceda în
continuare fără dezvăluirea identităţii acestuia/acesteia, în măsura în care acest lucru este
posibil.
Drepturile persoanei reclamate:
a)dreptul de a fi informat/ă cu privire la acuzaţiile aduse şi la rezultatul investigaţiilor;
b)dreptul de a fi audiat/ă;
c)dreptul de a contesta Raportul Comisiei de analiză, aprobat cu sau fără modificări prin
Hotărârea Comisiei de etică, la Consiliul Naţional de Etică;
d)dreptul de a primi, la solicitare, copii după Raportul de analiză şi Hotărârea Comisiei de
etică, cu excepţia situaţiei/proceselor de analiză aflate în derulare la CNATDCU;
e)în cazul specific al sesizărilor CNATDCU, dreptul de a solicita acces la documentele
dosarului şi de a contesta, adresate direct Consiliului general al CNATDCU.
Secretariat – art.47
Secretarul/a Comisiei este responsabil/ă cu păstrarea tuturor datelor colectate în dosarele de caz,
fie că acestea au fost soluţionate sau nu.
Comisia va păstra dosarele pe o durată de 10 ani, într-un spaţiu adecvat pus la dispoziţia acesteia
de conducerea instituţiei de învăţământ superior.
Incompatibilitate sau conflict de interese – art.48
În cazul în care un membru al Comisiei de etică şi/sau al Comisiei de analiză declară sau se
constată că se află într-o situaţie de incompatibilitate sau conflict de interese, ce pot influenţa
negativ realizarea obiectivă a atribuţiilor de analiză şi soluţionare sau să afecteze votul privind
legalitatea şi proporţionalitatea încadrării deciziilor, Comisia de etică va decide prin vot, cu
privire la capacitatea acestuia/acesteia de a analiza şi soluţiona cazul sau de a aproba decizia
Comisiei de analiză.

24
În situaţia recuzării, membrul/a Comisiei recuzat/ă nu va participa la elaborarea, respectiv la
votarea raportului de analiză.

2.5. Capitolul V- Abateri si sanctiuni

Conform art.49 din Cod, constituie abateri de la normele de conduită etică:
a)propaganda cu caracter politic desfăşurată în interiorul sau în legătură cu acţiuni ale
Universităţii;
b)desfăşurarea în spaţiul academic a unor activităţi ofensatoare cultelor care funcţionează
în mod legal în România;
c)solicitarea de către membrii comunităţii academice de bani, cadouri sau a altor foloase
materiale, a unor servicii personale, de orice tip, de la persoane care sunt sau urmează să fie în
proces de evaluare, angajare, sau promovare, precum şi oferirea acestora în schimbul indulgenţei
sau favoritismului;
d)traficarea clientelară a examenelor de admitere, a examenelor din sesiuni şi a
examenelor de absolvire sau a concursurilor pentru ocuparea posturilor, ori pentru promovare,
inclusiv practicarea intervenţiilor ierarhice sau colegiale;
e)comercializarea de lucrări ştiinţifice în vederea facilitării falsificării de către
cumpărător a calităţii de autor al unei lucrări de licenţă, de diplomă, de disertaţie sau de doctorat;
f)încredinţarea de către orice autor a produselor ştiinţifice publicate către o altă persoană
spre a fi republicate sub alt nume decât cel al autorului / autorilor primari;
g)includerea unor date false în dosarul de angajare ori în dosarul pentru participarea la
concursurile privind ocuparea posturilor didactice / de cercetare ori în documentaţiile elaborate
pentru participarea la competiţiile de granturi şi contracte naţionale / internaţionale;
h)orientarea activităţii de cercetare a studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor în scopul
obţinerii unui folos material sau personal nepatrimonial de către cadrul didactic îndrumător;
i) orice formă de fraudă intelectuală precum: copiatul în cadrul examenelor sau
concursurilor, substituirea lucrărilor sau a identităţii persoanelor examinate;
j)orice manifestare sau comportament cu caracter misogin, naţionalist - şovin, de instigare
la ură rasială sau naţională, orice tratament discriminator pe motiv de orientare sau apartenenţă
politică, convingeri religioase, etnie, handicap sau origine socială, precum şi orice formă de
hărţuire;
k)adresarea de injurii şi jigniri celorlalţi membri ai comunităţii academice, indiferent de
raporturile ierarhice;
l)orice alt comportament ce aduce atingere demnităţii sau creează o atmosferă
intimidantă, ostilă, degradantă, umilitoare sau ofensatoare îndreptată împotriva unei persoane sau
a unui grup de persoane;
m) abuzul de autoritate la adresa unui membru al comunităţii academice, indiferent de
poziţia ocupată de acesta în cadrul Universităţii (student, cadru didactic, membru al conducerii
universităţii, membru al personalului administrativ);
n) discreditarea în mod injust a ideilor, ipotezelor sau rezultatelor cercetărilor unui coleg;
o)formularea în faţa studenţilor a unor comentarii la adresa pregătirii profesionale, a
ţinutei morale sau a unor aspecte ce ţin de viaţa privată a unui coleg;
p) sfătuirea studenţilor să nu urmeze un curs al unui coleg, din antipatie faţă de acesta;
q) formularea repetată de plângeri sau sesizări vădit neîntemeiate la adresa unui coleg;
r) desfăşurarea de acţiuni menite să ducă la pierderea unor drepturi patrimoniale sau
nepatrimoniale dobândite în mod legal de către Universitate;
s) sfătuirea studenţilor, în cadrul activităţilor didactice, să abandoneze cursurile
Universităţii în favoarea unei alte instituţii de învăţământ;
ş) angajarea în afara universităţii a unor activităţi care afectează în mod semnificativ
timpul consacrat obligaţiilor didactice şi de cercetare în Universitate ale persoanei în cauză;

25
 t) desfăşurarea de acţiuni menite să discrediteze Universitatea sau să afecteze în mod grav
imaginea şi prestigiul acesteia;
ţ) participarea la activităţi didactice şi manifestări ştiinţifice sub influenţa alcoolului, a
drogurilor ori a altor substanţe halucinogene sau îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sub influenţa
acestora;
u) distrugerea, alterarea sau falsificarea documentelor şi a bazelor de date ale
Universităţii, ca şi utilizarea lor în scopuri ilicite;
v) vânzarea către studenţi de cursuri şi alte materiale destinate însuşirii conţinutului unei
discipline în afara librăriei Universităţii;
w) condiţionarea studenţilor de intrarea la examene sau de promovarea acestora prin
cumpărarea unor lucrări sau cărţi ale cadrelor didactice.
Art. 50 prevede abaterile de la normele de conduită etică, în activitatea de cercetare-
dezvoltare:
(1)Abaterile de la normele de bună conduită în activitatea ştiinţifică, în masura în
care nu constituie infractiuni potrivit legii penale, ce includ:
a)confecţionarea de rezultate sau date şi prezentarea lor ca date experimentale, ca date
obţinute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori ca date sau rezultate obţinute prin
calcule analitice ori raţionamente deductive;
b)falsificarea de date experimentale, de date obtinuțe prin calcule sau simulări numerice
pe calculator ori de date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori raţionamente deductive;
c) îngreunarea deliberată, împiedicarea sau sabotarea activităţii de cercetare-dezvoltare a
altor persoane, inclusiv prin blocarea nejustificată a accesului la spaţiile de cercetare-dezvoltare,
prin avarierea, distrugerea ori manipularea aparaturii experimentale, a echipamentului, a
documentelor, a programelor de calculator, a datelor în format electronic, a substanţelor organice
sau anorganice ori a materiei vii necesare altor persoane pentru derularea, realizarea sau
finalizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare.
(2)Abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de comunicare, publicare,
diseminare şi popularizare ştiintifică, în măsura în care nu constituie infracţiuni potrivit legii
penale, ce includ:
a)plagiatul;
b)autoplagiatul;
c)includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unuia sau mai multor coautori
care nu au contribuit semnificativ la publicaţie ori excluderea unor coautori care au contribuit
semnificativ la publicaţie;
d) includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unei persoane fără acordul
acesteia;
e)publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate, ipoteze, teorii
ori metode ştiinţifice nepublicate;
f)introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare, în dosarele de
candidatură pentru abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru posturi de cercetare-
dezvoltare.
(3)Abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de evaluare şi
monitorizare instituţională a cercetării-dezvoltării, de evaluare şi monitorizare de proiecte
de cercetare-dezvoltare, în măsura în care nu constituie infracţiuni potrivit legii penale, ce
includ:
a)nedezvăluirea situaţiilor de conflicte de interese în realizarea sau participarea la
evaluări;
b)nerespectarea confidenţialităţii în evaluare;
c)discriminarea, în cadrul evaluărilor, pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială,
orientare politică sau religioasă, orientare sexuală ori alte tipuri de discriminare, cu excepţia
măsurilor afirmative prevazute de lege.

26
 (4)Abaterile de la normele de bună conduită în funcţiile de conducere în activitatea
de cercetare-dezvoltare, în măsura în care nu constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ:
a)abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al publicaţiilor
persoanelor din subordine;
b)abuzul de autoritate pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte beneficii materiale
din proiectele de cercetare-dezvoltare conduse ori coordonate de persoane din subordine;
c)abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al publicațiilor
persoanelor din subordine ori pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte beneficii materiale
pentru soţi, afini ori rude pânla gradul al III-lea inclusiv;
d)abuzul de autoritate pentru a impune nejustificat propriile teorii, concepte sau rezultate
asupra persoanelor din subordine;
e)obstrucţionarea activităţii unei comisii de etica, a unei comisii de analiză sau a
Consiliului Naţional de Etică, în cursul unei analize a unor abateri de la buna conduită în
activitatea de cercetare-dezvoltare din subordine;
f)nerespectarea prevederilor şi procedurilor legale destinate respectării normelor de bună
conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare prevazute în Legea 206/2004 actualizată, în Legea
nr. 1/2011 actualizată, în prezentul cod, în codurile de etică pe domenii, în regulamentele de
organizare şi funcţionare a instituţiilor de cercetare-dezvoltare, respectiv în Carta universitară,
dupa caz, inclusiv nepunerea în aplicare a sancţiunilor stabilite de către comisiile de etică
conform art. 11 alin. (6) din Legea 206/2004 sau de către Consiliul Naţional de Etică, conform
art. 326 din Legea nr. 1/2011.
(5)Abaterile de la normele de bună conduită privind respectarea fiinţei şi demnităţii
umane, evitarea suferinţei animalelor şi ocrotirea, refacerea mediului natural şi a
echilibrului ecologic ce sunt detaliate în Codul de etică sau în codurile de etica pe domenii.
(6)Următoarele situaţii pot de asemenea să atragă răspunderea etică prin asociere
pentru abateri de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare:
a)participarea activă în abateri săvârşite de alţii;
b)cunoaşterea abaterilor săvârşite de alţii şi nesesizarea comisiei de etică sau a
Consiliului National de Etica;
c)coautoratul publicaţiilor conţinând date falsificate sau confecţionate;
d)neîndeplinirea obligaţiilor legale şi contractuale, inclusiv a celor aferente contractului
de mandat sau contractelor de finanţare, în exercitarea funcţiilor de conducere ori de coordonare
a activităţilor de cercetare-dezvoltare.
Alin.7 al art.50 precizează că datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală
sau de practică, diferenţele de interpretare a datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici
cercetării-dezvoltării şi nu constituie abateri de la buna conduită.
Stabilirea și aprobarea sancțiunilor
Potrivit art.51 din Cod, în cazul abaterilor de la prevederile Codului de etică şi
deontologie profesională universitară, privind buna conduită etică, în activitatea de cercetare-
dezvoltare, Comisia de analiză numită de Comisia de etică universitară stabileşte una sau mai
multe dintre sancţiunile prevăzute în prezentul Cod, în conformitate cu Legea 206/2004 şi cu
Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, iar Comisia de etică aprobă sancţiunile din perspectiva
respectării principiilor legalităţii şi proporţionalităţii; în cazul abaterilor de la îndatoririle
prevăzute de contractul individual de muncă, a îndatoririi de respectare a normelor de
comportare dezirabile în cadrul universităţii şi a altor abateri prevăzute prin legi speciale,
responsabilitatea disciplinară este angajată potrivit regulamentelor specifice.

Sancțiuni –art.52-55 din Cod:

27
 A.Sancţiunile ce se pot aplica personalului didactic şi de cercetare şi personalului
didactic şi de cercetare auxiliar, pentru încălcarea eticii universitare şi a bunei conduite în
activitatea de cercetare ştiinţifică sunt următoarele:
a)avertisment scris;
b)diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizaţia de conducere,
de îndrumare şi de control;
c)suspendarea, pe o perioadă determinată de timp între 1 an şi 10 ani, a dreptului de
înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii didactice superioare ori a unei funcţii de
conducere, de îndrumare şi de control, ca membru în comisii de doctorat, de master sau de
licenţă sau ca membru în comisii de concurs;
d)destituirea din funcţia de conducere din Universitate;
e)desfacerea disciplinară a contractului de muncă;
f)alte sancţiuni specifice abaterilor de la buna conduită în cercetare-dezvoltare prevăzute
în legi speciale: Legea 206/2004, Legea 1/2011, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţie, Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată, şi
în Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
B.Sancţiunile care se pot aplica studenţilor şi studenţilor-doctoranzi pentru
încălcarea eticii universitare şi a bunei conduite în activitatea de cercetare ştiiţifică sunt
următoarele:
a)avertisment scris;
b)refacerea conţinutului lucrării de licenţă, diplomă, disertaţie, a tezei de doctorat, doar
o singură dată iar, în cazul nepromovării, se exmatriculează;
c)ridicarea totală a bursei pe o perioadă de 10-30 de zile;
d)reducerea bursei pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%;
e)interzicerea accesului la burse;
f)interzicerea accesului în căminele studenţeşti pe o perioadă
determinată/nedeterminată;
g)exmatricularea cu drept de reînmatriculare;
h)exmatricularea fără drept de reînmatriculare, pentru abateri grave;
C.Sancțiuni de natură să atragă excluderea din universitate a oricărui membru al
comunităţii academice:
a)condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru o infracţiune de
corupţie în legătură cu activitatea desfăşurată în Universitate;
b)plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori;
c)introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare;
d)comercializarea de lucrări ştiinţifice în vederea facilitării falsificării de către
cumpărător a calităţii de autor al unei lucrări de licenţă, de diplomă, de disertaţie sau de
doctorat.
D.Limitarea de drepturi
Potrivit art.55 din Cod, se interzice ocuparea posturilor didactice şi de cercetare de către
persoane cu privire la care s-a dovedit că au realizat abateri grave de la buna conduită în
cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, stabilite conform legii. Se anulează concursul
pentru un post didactic sau de cercetare ocupat, iar contractul de muncă cu universitatea
încetează de drept, indiferent de momentul la care s-a dovedit ca o persoană a realizat abateri
grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară. Constatarea
abaterilor se face de către Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării
Tehnologice şi Inovării, conform legii.

2.6 Capitolul VI Măsuri pentru prevenirea și sancționarea abaterilor de la

conduita etică
Măsurile pentru prevenirea şi sancţionarea abaterilor de la conduita etică şi în activitatea
de cercetare-dezvoltare sunt acţiuni ce urmăresc:

28
 -să informeze membrii comunităţii universitare privind comportamentele dezirabile,
comportamentele ce constituie abateri de la normele de bună conduită şi a sancţiunilor
aplicabile;
-să creeze un climat favorabil dezvoltării cercetării ştiinţifice şi inovării;
-să verifice aplicarea măsurilor preventive;
-să aplice măsurile corective de sancţionare în caz de abateri;
-să permită verificarea aplicării măsurilor corective, analiza şi luarea de decizii pentru
îmbunătăţirea conduitei etice.
Măsurile educaţionale, administrative şi tehnice pentru prevenirea şi sancţionarea
abaterilor etice se referă în principal, conform art.56 din Cod, la următoarele aspecte:
a) informarea studentului, studentului-doctorand, de către îndrumătorii ştiinţifici cu
privire la normele de etică ştiinţifică, profesională şi universitară şi semnarea declaraţiei de
asumare a responsabilităţii pentru respectarea conduitei etice, de către studenţii şi studenţii
doctoranzi ai universităţii;
a1) organizarea de cursuri avansate, curriculare şi/sau extracurriculare, în special pentru
nivelul studiilor de doctorat, dedicate eticii cercetării, comunicării şi redactării lucrărilor
ştiinţifice pentru educarea studenţilor, studenţilor-doctoranzi în spiritul eticii cercetării
ştiinţifice;
b) asigurarea libertăţii cercetării ştiinţifice prin: accesul liber la sursele de informare;
crearea cadrului pentru schimbul liber de idei; neamestecul factorului politic în activităţile de
cercetare – dezvoltare şi inovare; necenzurarea produselor ştiinţifice;
c)crearea cadrului pentru dezbatere, cooperare şi colegialitate în grupurile de cercetare
ştiinţifică, cu scopul de a conduce la diminuarea numărului de erori şi exagerări; protecţia faţă
de erorile ştiinţifice şi faţă de fraudă, asigurarea transparenţei rezultatelor şi creşterea valorii
produselor ştiinţifice; îndrumarea spre respectarea şi recunoaşterea contribuţiilor
predecesorilor, concurenţilor şi partenerilor;
d)verificarea de către îndrumătorii ştiinţifici a respectării eticii ştiinţifice, profesionale şi
universitare pe parcursul realizării cercetării şi în redactarea lucrărilor delicenţă, diplomă,
master, finalizare cursuri postuniversitare, a tezei de doctorat, inclusiv prin mijloace tehnice de
verificare a plagiatului, cu ajutorul unor softuri specializate;
d1)elaborarea cadrului procedural/organizatoric necesar aplicării şi gestionării coerente,
consecvente şi credibile a procesului de verificare anti-plagiat pentru articole ştiinţifice, lucrări
de licenţă, disertaţie şi doctorat;
e)responsabilizarea membrilor din comisiile de evaluare a lucrărilor de licenţă, diplomă,
master, tezei de doctorat, absolvire cursuri postuniversitare, ca, în cazul constatării abaterilor
minore de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, inclusiv plagierea
minoră a rezultatelor sau publicaţiilor altor autori, confecţionarea de rezultate ori înlocuirea
rezultatelor cu date fictive, membrul comisiei să notifice abaterile tuturor membrilor comisiei şi
să propună acordarea calificativului „Nesatisfăcător“ şi a sancţiunii de avertisment, cu
precizarea aspectelor încriminate;
f)informarea absolvenţilor că acordarea calificativului „Nesatisfăcător” la o nouă
sesiune de evaluare a proiectului/tezei, atrage după sine exmatricularea absolventului, iar în
cazul repetării abaterilor etice sau a adăugării altor abateri etice privind conţinutul lucrărilor de
licenţă/ diplomă/ master/a tezei de doctorat/absolvire cursuri postuniversitare, abaterea atrage
după sine în urma noii sesiuni de evaluare, exmatricularea fără drept de reînmatricularea
absolventului;
f1)aplicarea la nivelul universităţii, atunci când este cazul, a procedurii de analiză şi
soluţionare a sesizărilor privind abaterile de la conduita etică în cercetare-dezvoltare, în
conformitate cu reglementările legislative;
g)centralizarea, verificarea, analiza şi evaluarea situaţiei abaterilor de la buna conduită
în etica ştiinţifică, de către structurile responsabile cu asigurarea bunei conduite etice şi
respectiv cu luarea de măsuri de prevenire şi combatere a abaterilor etice;
h)centralizarea, verificarea, analiza şi evaluarea situaţiei aplicării sancţiunilor şi
asigurării desfăşurării în bune condiţii a demersurilor procedurale, de către structurile şi

29
funcţiile de conducere responsabile cu respectarea politicilor de etică şi echitate în cadrul
universităţii;
i)asigurarea unui cadru funcţional de informare, colaborare şi feed-back intre structurile
universităţii cu responsabilităţi în asigurarea bunei conduite etice şi respectiv cu luarea de
măsuri de prevenire şi combatere a abaterilor etice;
j)elaborarea şi publicarea Hotărârilor Comisiei de etică, a Rapoartelor anuale ale
Comisiei de etică pe site-ul universităţii, pentru asigurarea transparenţei şi a încrederii privind
aplicarea corectă a legilor şi reglementărilor în procesul de analiză şi soluţionare a sesizărilor.

2.7. Capitolul VII Dispoziții finale

Conform art.57, Codul a fost aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 26 A din data de 29
iunie 2017. Art.58 dispune că de la intrării în vigoare a Codului se abrogă orice prevedere
contrară. În fine, potrivit art.59, Codul de etică şi deontologie universitară poate fi modificat şi
completat. Orice modificare sau completare ulterioară a Codului va trebui să aibă în vedere
eventualele modificări intervenite în legislaţia specifică domeniului de activitate al universităţii,
precum şi necesităţile interne ale instituţiei.

3. Cercetarea științifică- aspecte deontologice

3.1. Documente europene
Comisia europeană, prin recomandarea din 11 martie 2005 a aprobat Carta europeană a
cercetătorului şi un Cod de conduită pentru recrutarea cercetătorilor;
Comisia a estimat necesar să creeze spaţiul european al cercetării ca axă centrală a
acţiunilor viitoare ale Comunităţii în acest domeniu în scopul întăririi şi structurării politicii
europene de cercetare, astfel încât economia europeană a cunoaşterii să fie cea mai competitivă
şi mai dinamică din lume; pentru aceasta, a abordat chestiunile referitoare la profesiunea şi la
cariera cercetătorilor în cadrul spaţiului european al cercetării.
Cercetătorii sunt „specialişti care lucrează la conceperea sau la crearea de cunoştinţe,
produse, procedee, metode şi sisteme noi şi la administrarea proiectelor aferente”. Sunt cuprinși
în această categorie toate persoanele profesional ocupate în cercetare şi dezvoltare, în oricare
stadiu al carierei lor, independent de clasificarea lor care desfășoară orice activitate în domeniile
„cercetării fundamentale”, a „cercetării strategice”, a „cercetării aplicate”, a „dezvoltării
experimentale” şi a „transferului de cunoştinţe”, inclusiv inovarea şi activităţile de consiliere, de
supervizare şi de învăţământ, administrarea cunoaşterii şi a drepturilor de proprietate
intelectuală, exploatarea rezultatelor cercetării sau jurnalismul ştiinţific.
O distincţie s-a stabilit între cercetător începător -în cursul primilor 4 ani şi cercetător
experimentat - cel care are minimum 4 ani de experienţă în cercetare după obţinerea unei
diplome universitare care îi da accesul la studii doctorale în ţara în care diploma universitară a
fost obţinută sau cercetători având deja titlul de doctor, indiferent de timpul consacrat obţinerii
diplomei de doctorat.

a) Carta europeană a cercetătorului

Este un ansamblu de principii generale şi de condiţii de bază care specifică rolurile,
responsabilităţile şi prerogativele cercetătorilor şi angajatorilor şi/sau finanţatorilor
cercetătorilor, pentru a se asigura reuşita în ceea ce priveşte producţia, transferul, împărtăşirea şi
difuzarea cunoştinţelor şi a dezvoltării tehnologice şi să favorizeze dezvoltarea carierei
cercetătorilor.
Principii generale
Libertatea de a cerceta
Cercetătorii ar trebui să-şi centreze lucrările lor de cercetare pe binele omenirii şi pe
extinderea frontierelor cunoaşterii ştiinţifice, bucurându-se de liberatea de gândire şi expresie ca
şi de libertatea de a alege metodele, care să le permită rezolvarea problemelor, conform
practicilor şi principiilor etice recunoscute.

30
 Cercetătorii trebuie totuşi să recunoască limitele acestei libertăţi susceptibile de a decurge
din circumstanţe particulare de cercetare (în special în planul supervizării, orientării şi gestiunii)
sau din constrângeri operaţionale, de exemplu pentru raţiuni de buget sau infrastructură sau, în
mod deosebit, în sectorul industrial, pentru raţiuni de protecţie a proprietăţii intelectuale. Aceste
limite nu trebuie totuşi să se opună practicilor şi principiilor etice recunoscute, la care
cercetătorii trebuie să adere.
Principii etice
Cercetătorii trebuie să adere la practicile etice recunoscute şi la principiile etice
fundamentale aplicabile în disciplinele lor ca şi la normele etice statuate de diferite coduri etice
naţionale, sectoriale sau instituţionale.
Responsabilitatea profesională
Cercetătorii se străduiesc din plin să se asigure că lucrările lor de cercetare sunt utile
societăţii şi nu reproduc cercetări efectuate în altă parte mai înainte. Ei evită orice tip de plagiat
şi respectă principiul proprietăţii intelectuale şi al proprietăţii comune a datelor în cazul cercetării
efectuate în colaborare cu unul sau mai mulţi directori de teză/stagiu şi/sau alţi cercetători.
Necesitatea de a valida observaţiile noi demonstrând că experienţele sunt reproductibile nu ar
trebui interpretată ca un plagiat, cu condiţia ca datele supuse confirmării să fie explicit citate.
Cercetătorii veghează ca în cazul delegării unui oarecare aspect al lucrării lor, cel delegat
să aibe competenţa necesară.
Atitudinea profesională
Cercetătorii ar trebui să ia cunoştinţă despre obiectivele strategice care guvernează mediul
lor de cercetare inclusiv mecanismele de finanţare, şi ar trebui să ceară toate autorizaţiile
necesare înainte de a începe lucrările lor de cercetare sau de a accede la resursele furnizate. Ei ar
trebui să informeze pe angajatorii lor, finanţatorii lor sau directorul de teză/stagiu atunci când
proiectul lor de cercetare este întârziat, redefinit sau încheiat, sau să anunţe dacă proiectul lor
trebuie să fie terminat mai repede sau să fie suspendat pentru indeferent ce cauză.
Obligaţiile contractuale şi legale
Cercetătorii la toate nivelele ar trebui să cunoască reglementările naţionale, sectoriale sau
instituţionale, care impun condiţiile de formare şi de lucru. Aceasta cuprinde reglementările în
materie de drepturi de proprietate intelectuală si exigenţele şi condiţiile oricărui sponsor sau
finanţator, independent de natura contractului lor. Cercetătorii aderă la aceste reglementări
furnizând rezultatele cerute (de exemplu teză, publicaţii, brevete, rapoarte, dezvoltare de produse
noi etc.) aşa cum este stipulat în condiţiile contractului sau documentului echivalent.
Responsabilitatea
Cercetătorii trebuie să fie conştienţi de faptul că ei sunt responsabili faţă de angajatorii lor,
finanţatori sau alte organisme publice sau private conexe şi sunt deasemenea responsabili, pentru
motive în primul rând etice, faţă de societate în ansamblul ei. In mod deosebit, cercetătorii
finanţaţi din fonduri publice sunt deasemenea responsabili de utilizarea eficientă a banilor
contribuabililor. In consecinţă, ei ar trebui să adere la principiile de gestiune financiară
sănătoasă, transparentă şi eficace şi să coopereze pentru orice audit al cercetării lor de către
persoane autorizate, întreprins de angajatorii/finanţatorii lor sau de comitete de etică.
Metodele de colectare şi analiză a datelor, rezultatele şi după caz, detalierea datelor ar
trebui să fie accesibile examinării interne şi externe, ori de câte ori este necesar şi la cererea
autorităţilor competente.
Bunele practici în sectorul de cercetare
Cercetătorii ar trebui să adopte oricând metode de lucru sigure, conforme legislaţiei
naţionale şi în special să ia precauţiunile necesare pentru a garanta sănătatea şi securitatea şi
pentru a surmonta consecinţele catastrofelor legate de tehnologia informaţiei, de exemplu
stabilind strategiile de back-up corespunzătoare. Ei ar trebui să cunoască exigenţele legale
naţionale în vigoare privind protecţia datelor şi protecţia confidenţialităţii şi să întreprindă
demersurile necesare pentru a le satisface în orice moment.

31
 Difuzarea şi exploatarea rezultatelor
Toţi cercetătorii ar trebui să vegheze ca, în conformitate cu dispoziţiile lor contractuale,
rezultatele lucrărilor lor de cercetare să fie difuzate şi exploatate, fiind de exemplu comunicate,
transferate către alte organisme de cercetare sau, după caz, comercializate. Cercetătorii
experimentaţi, în mod special, ar trebui să joace un rol pilot asigurându-se că cercetarea dă
rezultate şi că acestea fac obiectul unei exploatări comerciale sau sunt puse la dispoziţia
publicului (sau ambele simultan) în orice ocazie.
Angajamentul faţă de societate
Cercetătorii ar trebui să vegheze ca activităţile lor de cercetare să fie aduse la cunoştinţa
societăţii în ansamblul său în aşa fel ca ele să fie înţelese de nespecialişti, îmbunătăţind astfel
înţelegerea ştiinţei de către societate. Angajamentul direct cu marele public va ajuta pe
cercetători să înţeleagă mai bine interesul societăţii pentru priorităţile din ştiinţă şi tehnologie,
precum şi preocupările sale.
Relaţia cu directorii de teză/stagiu
Cercetătorii în fază de formare ar trebui să stabilească relaţii structurate şi regulate cu
directorii lor de teză/stagiu şi reprezentanţii facultăţilor/departamentelor în aşa fel încât să obţină
cel mai bun profit din relaţiile lor cu aceştia.
Acest lucru constă în a consemna toate progresele realizate şi rezultatele cercetării
obţinute, a primi o confirmare a informaţiei cu ajutorul rapoartelor şi seminariilor, a exploata
acest feed-back şi a lucra respectând programele convenite, jaloanele fixate, prestaţiile de
furnizat şi rezultatele preconizate ale cercetării.
Supervizarea şi sarcinile de gestiune
Cercetătorii experimentaţi ar trebui să consacre o atenţie deosebită rolurilor lor multiple
atât ca directori de teză/stagiu, mentori, consilieri de carieră, şefi, coordonatori de proiect,
directori sau specialişti în comunicarea ştiinţifică. Ei trebuie să se achite de aceste sarcini
conform standardelor profesionale cele mai ridicate. În ceea ce priveşte rolul lor de director de
teză/stagiu sau de mentor de cercetare, cercetătorii experimentaţi ar trebui să pună bazele unei
relaţii constructive şi pozitive cu cercetătorii debutanţi, în scopul realizării condiţiilor necesare
transferului eficient de cunoştinţe şi unei bune dezvoltări ale carierei cercetătorului.
Dezvoltarea profesională continuă
În toate etapele carierei lor, cercetătorii ar trebui să caute să-şi îmbunătăţească continuu
pregătirea actualizând şi dezvoltând regulat capacităţile şi competenţele lor. Pot fi folosite
diferite mijloace, în mod special, dar nu exclusiv, formarea de natură precisă, precum şi
atelierele, conferinţele şi învăţarea „on line”.

Principii generale și condiții de bază aplicabile angajatorilor și finanțatorilor

Recunoaşterea profesiei
Toţi cercetătorii angajaţi într-o carieră de cercetare ar trebui să fie recunoscuţi ca
profesionişti şi să fie trataţi în consecinţă. Această recunoaştere ar trebui să înceapă la debutul
carierei lor, adică la nivelul ciclului III, şi ar trebui să înglobeze toate nivelele, independent de
clasificarea lor la nivel naţional (de exemplu: angajat, student în ciclul III, doctorant, bursier
titular al unui doctorat, funcţionar).
Nediscriminarea
Angajatorii şi/sau finanţatorii nu practică nicio discriminare între cercetători pe bază de
sex, vârstă, origine etnică, naţională sau socială, religie sau credinţă, orientare sexuală, limbă,
handicap, opinie politică, situaţie socială sau economică.
Mediul cercetării
Angajatorii şi finanţatorii ar trebui să vegheze la crearea mediului de cercetare sau de
formare pentru cercetare cel mai stimulant şi să ofere echipamente, instalaţii şi posibilităţile cele
mai adecvate, în special pentru colaborarea la distanţă prin intermediul reţelelor de cercetare, şi
să vegheze la respectarea reglementărilor naţionale sau sectoriale referitoare la sănătatea şi

32
securitatea în cercetare. Finanţatorii ar trebui să vegheze ca resursele potrivite să fie furnizate în
sprijinul programului de lucru convenit.
Condiţiile de lucru
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să vegheze la condiţiile de muncă pentru cercetători
inclusiv pentru cercetătorii handicapaţi, oferind corespunzător flexibilitatea considerată esenţială
pentru încheierea lucrărilor de cercetare conform legislaţiei naţionale în vigoare şi convenţiilor
colective naţionale sau sectoriale. Ei ar trebui să furnizeze condiţii de lucru care să permită
cercetătorilor atât femei cât şi bărbaţi să combine familia şi munca, copii şi cariera. O atenţie
particulară ar trebui să fie acordată, printre altele, orarului variabil, muncii cu program parţial sau
tele-muncii şi concediilor sabatice cât şi dispoziţiilor financiare şi administrative indispensabile
punerii în aplicare a acestor cerinţe.
Stabilitatea şi continuitatea de angajare
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să vegheze ca munca cercetătorilor să nu fie minată
de instabilitatea contractelor de muncă şi ar trebui deci să se angajeze în măsura posibilului să
amelioreze stabilitatea condiţiilor de lucru pentru cercetători, aplicând şi respectând astfel
principiile şi condiţiile fixate prin directiva 199/70/CE a Consiliului.
Finanţarea şi salariile
Angajatorii şi finanţatorii ar trebui să vegheze ca cercetătorii să se bucure de condiţii
echitabile şi atractive pe plan financiar şi/sau de salarii, însoţite de dispoziţii adecvate şi
echitabile în materie de securitate socială (inclusiv asigurarea de boală şi alocaţiile parentale,
dreptul la pensie şi indemnizaţia de somaj) conform legislaţiei naţionale în vigoare şi
convenţiilor colective naţionale sau sectoriale. Aceste măsuri trebuie să includă cercetătorii în
toate etapele carierei lor, inclusiv cercetătorii la început de carieră, corespunzător statutului lor
juridic, performanţelor lor şi nivelului lor de calificări şi/sau de responsabilităţi.
Echilibrul între sexe
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să aibe în vedere instaurarea unui echilibru
reprezentativ între barbaţi şi femei la toate nivelele personalului, inclusiv la nivelul directorilor
de teză/stagiu şi a administratorilor. Acest echilibru ar trebui să se obţină cu ajutorul unei politici
de egalitate de şanse în momentul recrutării şi în etapele ulterioare ale carierei, fără ca aceasta să
afecteze criteriile calităţii şi competenţei. Pentru ca egalitatea de tratament să fie asigurată,
comitetele de selecţie şi evaluare ar trebui să reflecteze la un echilibru adecvat între bărbaţi şi
femei.
Dezvoltarea carierei
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să elaboreze, de preferinţă în cadrul gestiunii lor
asupra resurselor umane, o strategie specifică de dezvoltare a carierei pentru cercetători în toate
etapele carierei lor, oricare ar fi situaţia lor contractuală, inclusiv pentru cercetătorii sub contract
cu durată determinată. Această strategie va trebui să includă disponibilitatea mentorilor care
intervin pentru a furniza un sprijin şi o orientare în favoarea dezvoltării personale şi profesionale
a cercetătorilor, permiţând astfel să fie motivaţi şi contribuind la reducerea oricărei insecurităţi
privitoare la viitorul lor profesional. Toţi cercetătorii ar trebui să fie informaţi asupra acestor
dispoziţii şi acorduri.
Punerea în valoare a mobilităţii
Angajatorii şi/sau finanţatorii trebuie să recunoască valoarea mobilităţii geografice,
intersectoriale, interdisciplinare, transdisciplinare şi virtuale1, ca şi pe aceea a mobilităţii între
sectorul public şi cel privat, ca fiind un mijloc important de creştere a nivelului ştiinţific şi de
dezvoltare profesională în toate etapele carierei unui cercetător. În consecinţă, ei ar trebui să
instaureze astfel de opţiuni în strategia de dezvoltare a carierei, să valorifice şi să recunoască pe
deplin orice experienţă de mobilitate în sistemul lor de progres/evaluare a carierei.

33
 Aceasta necesită de asemenea crearea instrumentelor administrative indispensabile pentru
a permite transferabilitatea burselor şi a dispoziţiilor în materie de securitate socială, conform
legislaţiei naţionale
Accesul la formarea pentru cercetare şi la dezvoltarea continuă
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să vegheze ca tuturor cercetătorilor, în toate etapele
carierei lor şi independent de situaţia lor contractuală, să li se ofere oportunităţi de dezvoltare
profesională şi de ameliorare a capacităţii lor de inserţie profesională având acces la măsurile de
dezvoltare continuă a priceperii şi competenţelor.

Aceste măsuri ar trebui să facă obiectul unei evaluări regulate în scopul de a determina în
ce masură sunt accesibile, puse în aplicare şi eficiente pentru ameliorarea abilităţii, competenţei
şi capacităţii de inserţie profesională.
Accesul la serviciile de orientare a carierei
Angajatorii şi finanţatorii ar trebui să vegheze ca cercetătorilor, în toate etapele carierei lor
şi independent de situaţia lor contractuală, să li se ofere sfaturi de orientare în carieră şi un ajutor
pentru găsirea unei angajament, fie în instituţiile respective, fie pe baza unei colaborări cu alte
structuri.
Drepturile de proprietate intelectuală
Angajatorii şi finanţatorii ar trebui să vegheze ca cercetătorii, în toate etapele carierei lor,
să beneficieze de exploatarea (dacă este cazul) a rezultatelor activităţii lor de cercetare-
dezvoltare, graţie unei protecţii juridice şi în special printr-o protecţie adecvată a drepturilor de
proprietate intelectuală, inclusiv drepturile de autor.
Politicile şi practicile ar trebui să specifice ce drepturi revin cercetătorilor şi/sau după caz,
angajatorilor lor sau altor părți, inclusiv organizaţiilor comerciale sau industriale externe după
eventualele dispoziţii ale acordurilor specifice sau altor tipuri de acorduri.
Co-autoratul
În timpul evaluării personalului, instituţiile ar trebui să rezerve o primire favorabilă
colaborării între autori, care dovedeşte o abordare constructivă la realizarea cercetării.
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui deci să dezvolte strategii, practici şi proceduri pentru a
furniza cercetătorilor, inclusiv la debutul carierei, condiţiile-cadru necesare pentru a avea dreptul
să fie recunoscuţi şi să fie numiţi şi/sau citaţi în cadrul contribuţiilor lor reale, atât ca şi co-autori
de documente, de brevete etc. sau să publice rezultatele lor proprii de cercetare independent de
directorii lor de teză/stagiu.
Supervizarea
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să vegheze ca să fie clar indicată o persoană de
referinţă pe care cercetătorii la debutul carierei pot să o consulte pentru execuţia sarcinilor lor
profesionale şi ar trebui să îi informeze pe cercetători în consecinţă.
Aceste dispoziţii ar trebui să determine clar că directorii de teză/stagiu propuşi au o
expertiză suficientă în materie de supervizare a cercetării, că ei au timpul, cunoştinţele,
experienţa, expertiza şi angajamentul necesare pentru a putea oferi o susţinere adecvată
cercetătorului în formare, şi că ei prevăd procedurile necesare în materie de avansare şi
examinare precum si mecanismele de feed-back necesare.
Instruirea
Instruirea este un mijloc esenţial pentru a structura şi difuza cunoştinţele şi ar trebui deci să
fie considerat ca o opţiune de mare valoare pe parcursul profesional al cercetătorilor. Totuşi,
responsabilităţile cadrului didactic nu ar trebui să fie excesive şi nu ar trebui să impiedice pe
cercetători, mai ales la începutul carierei, să-şi desfăşoare activităţile lor de cercetare.
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să vegheze ca sarcinile de instruire să fie convenabil
remunerate şi să fie luate în consideraţie în sistemele de evaluare, şi ca timpul consacrat de
membrii personalului, experimentaţi în formarea cercetătorului la început de carieră, să fie luat în

34
consideraţie în cadrul sarcinii lor de instruire. O formare corespunzătoare ar trebui să fie
furnizată pentru activităţile de instruire şi de formare ca parte integrală a dezvoltării profesionale
a cercetătorului.
Sistemele de evaluare
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să introducă pentru toţi cercetătorii, inclusiv cei
experimentaţi, sisteme de evaluare pentru ca performanţele lor profesionale să fie evaluate în
mod regulat şi transparent de către un comitet independent (şi de preferinţă internaţional în cazul
cercetătorilor experimentaţi).
Aceste proceduri de evaluare ar trebui să ţină cont conform regulilor prescrise de
ansamblul creativităţii lor de cercetare şi de rezultatele lor în cercetare, de exemplu: publicaţii,
brevete, administrarea cercetării, instruire şi conferinţe, supervizare, funcţie de mentor,
colaborare naţională sau internaţională, sarcini administrative, activităţi de sensibilizare a
publicului şi mobilitate, şi ar trebui să fie luate în consideraţie în cadrul avansării în carieră.
Plângerile şi recursurile
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să stabilească proceduri corespunzătoare conform
regulilor şi reglementărilor naţionale, eventual sub forma unei persoane imparţiale (de tip
mediator) pentru a trata plângerile/recursurile cercetătorilor, inclusiv cele privitoare la conflictele
între directorii de teză/stagiu şi cercetătorii la început de carieră. Aceste proceduri ar trebui să
furnizeze întregului personal de cercetare o asistenţă confidenţială şi informală pentru a rezolva
conflictele de muncă, litigiile şi reclamaţiile în scopul promovării unui tratament just şi echitabil
în interiorul instituţiei şi să amelioreze calitatea globală a mediului de lucru.
Participarea la organele de decizie
Angajatorii şi finanţatorii ar trebui să recunoască că este pe de-a-întregul legitim, şi
chiar de dorit, ca cercetătorii să fie reprezentaţi în organele corespunzătoare de informare, de
consultare şi de decizie din instituţiile pentru care ei lucrează, în scopul protejării şi
promovării intereselor individuale şi colective în calitate de profesionişti şi să contribuie
activ la funcţionarea instituţiei.
Recrutarea
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să vegheze ca să fie în mod clar specificate normele
de intrare şi admitere pentru cercetători, în mod deosebit la debutul în carieră, şi ar trebui
deasemenea să faciliteze accesul grupurilor dezavantajate sau cercetătorilor care revin la o
carieră de cercetător, inclusiv cadrele didactice (de orice nivel) care revin la o carieră de
cercetător. Angajatorii şi finanţatorii ar trebui să adere la principiile expuse în codul de conduită
pentru recrutarea cercetătorilor atunci când numesc sau recrutează cercetători.

b.Codul de conduită pentru recutarea cercetătorilor

Codul de conduită pentru recrutarea cercetătorilor constă într-un ansamblu de principii
generale şi de condiţii de bază care ar trebui să fie aplicate de către angajatori şi/sau finanţatori
atunci când aceştia numesc sau recrutează cercetători. Aceste principii şi condiţii de bază ar
trebui să garanteze respectul valorilor precum transparenţa procesului de recrutare şi egalitatea
tratamentului tuturor candidaţilor, în special în perspectiva stabilirii unei pieţe europene a muncii
atractive, deschisă şi durabilă pentru cercetători. Ele sunt complementare principiilor şi
condiţiilor de bază descrise în Carta europeană a cercetătorului.

Principii generale și condiții de bază ale codului de conduită

Recrutarea
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să stabilească procedurile de recrutare deschise,
eficace, transparente, favorabile, comparabile la scară internaţională, şi adaptate tipurilor de

35
posturi publicate. Anunţurile ar trebui să dea o descriere extinsă a cunoştinţelor şi competenţelor
cerute şi nu ar trebui să fie atât de specializate încât să descurajeze pe posibilii candidaţi.
Angajatorii ar trebui să includă o descriere a condiţiilor de muncă şi a drepturilor, cuprinzând şi
perspectiva de dezvoltare în carieră. În afară de aceasta, perioada de timp care separă publicarea
ofertei de lucru sau de apel la candidaturi şi data limită de răspuns trebuie să fie realistă.
Selecţia
Comitetele de selecţie ar trebui să adune expertize şi competenţe diverse, să reflecte un
echilibru adecvat între bărbaţi şi femei şi, dacă este necesar şi posibil, să includă membrii
proveniţi din diferite sectoare (public şi privat) şi discipline, provenind in special din alte ţări
şi posedând o experienţă corespunzătoare pentru a evalua candidatul. În măsura posibilului,
un larg evantai de practici de selecţie ar trebui să fie utilizat, precum evaluarea de către
experţi externi şi discuţiile faţă în faţă. Membrii comitetelor de selecţie vor trebui să fie
formaţi corespunzător.
Transparenţa
Candidaţii ar trebui să fie informaţi, înaintea selecţiei, despre procesul de recrutare şi
despre criteriilor de selecţie, despre numărul de posturi disponibile şi despre perspectivele de
dezvoltare în carieră. La ieşirea din procesul de selecţie, ei ar trebui deasemenea să fie informaţi
asupra punctelor tari şi slabe ale candidaturii lor.
Aprecierea meritului
Procesul de selecţie ar trebui să ia în consideraţie totalitatea experienţei dobândite de
candidaţi. Concentrându-se asupra potenţialului global ca cercetători, el trebuie deasemenea să
ţină cont de creativitatea lor şi de gradul lor de independenţă.
Aceasta înseamnă că meritul ar trebui să fie judecat atât pe plan calitativ cât şi pe plan
cantitativ, punând accentul pe rezultatele remarcabile obţinute într-un parcurs profesional
diversificat şi nu numai pe numărul de publicaţii. În consecinţă, importanţa indicatorilor
bibliometrici ar trebui să fie corect ponderată în cadrul unui evantai mai larg de criterii de
evaluare, precum instruirea, supervizarea, munca de echipă, transferul de cunoştinţe,
administrarea cercetării, inovarea şi activităţile de sensibilizare a publicului. Pentru candidaţii
proveniţi din sectorul industrial, o atenţie deosebită ar trebui acordată contribuţiei la brevete,
activităţii de dezvoltare sau invenţii.
Variaţiile în cronologia CV-urilor
Întreruperile de carieră sau variaţiile în ordinea cronologică a CV-ului nu ar trebui
penalizate ci considerate ca dezvoltare a unei cariere, şi deci ca o contribuţie potenţial preţioasă
la dezvoltarea profesională a cercetătorului către un parcurs profesional multidimensional.
Candidaţii ar trebui să fie deci autorizaţi să-şi supună examinării CV-ul lor bazaţi pe dovezi,
reflectând un ansamblu reprezentativ de realizări şi de calificări adecvate postului solicitat.
Recunoaşterea experienţei de mobilitate
Orice experienţă de mobilitate, de exemplu:o perioadă de şedere într-o altă ţară/regiune sau
într-o altă instituţie de cercetare (publică sau privată), sau o schimbare de disciplină sau de
sector, fie în cadrul formării iniţiale de cercetare fie intr-un stadiu ulterior al carierei de
cercetător, sau chiar o experienţă de mobilitate virtuală, ar trebui să fie considerată ca o
contribuţie preţioasă la dezvoltarea profesională a cercetătorului.
Recunoaşterea calificărilor
Angajatorii şi/sau finanţatorii ar trebui să prevadă evaluarea corespunzătoare a
calificărilor universitare şi profesionale a tuturor cercetătorilor, inclusiv calificările non-
formale, mai ales în contextul mobilităţii internaţionale şi profesionale. Ei ar trebui să se
informeze şi să dobândească o înţelegere completă a regulilor, a procedurilor şi a normelor
care definesc recunoaşterea acestor calificări şi, în consecinţă, să exploreze dreptul intern în

36
vigoare, convenţiile şi regulile specifice cu privire la recunoaşterea acestor calificări pe toate
căile disponibile.
Vechimea
Nivelurile de calificare cerute ar trebui să corespundă necesităţilor postului şi să nu fie
definite ca un obstacol la intrare. Recunoaşterea şi evaluarea calificărilor ar trebui să aibă
drept ax central judecarea realizărilor persoanei mai degrabă decât situaţia sa sau reputaţia
instituţiei în care şi-a dobândit calificările. Deoarece calificările profesionale pot fi dobândite
la începutul unei lungi cariere, modelul dezvoltării profesionale de-a lungul vieţii ar trebui
deasemenea recunoscut.
Numirea post-doctorat
Instituţiile care numesc cercetători pe titulari ai unui doctorat ar trebui să stabilească
reguli clare şi orientări explicite pentru recrutarea şi numirea cercetătorilor post-doctorat,
inclusiv durata maximală şi obiectivele acestor numiri. Aceste orientări ar trebui să ţină cont
de timpul petrecut în precedentele numiri post-doctorat în alte instituţii, şi de faptul că
statutul post-doctorat ar trebui să fie tranzitoriu, în scopul principal de a oferi posibilităţi
suplimentare de dezvoltare profesională pentru o carieră de cercetător în cadrul
perspectivelor de avansare pe termen lung.

c. Programul – Cadru 6 al Comisiei Europene.

Art.3 prevede ca „toate activităţile de cercetare desfăşurate în cadrul Programului-Cadru 6
vor fi realizate înrespectul principiilor etice fundamentale” . Comisia
In Planul de acţiune “Ştiinţa şi Societatea” al Comisiei, capitolul trei, intitulat “O ştiinţă
responsabilă în inima definiţiei politicilor” priveste dimensiunea etică a cercetării finanţate de
Uniunea Europeană și recomandă şase acţiuni(acţiunea 29-34):
-acţiunea 29: constituirea unui observator de informare şi documentare;
-acţiunea 30: stabilirea unui dialog deschis între toate grupurile interesate pentru stimularea
unui schimb de vederi şi de idei asupra unei serii întregi de probleme etice cheie;
-acţiunea 31: pregătirea cursurilor-tip şi a modulelor de formare în scopul sensibilizării din
timp a cercetătorilor pe probleme de etică;
-acţiunea 32: promovarea reţelelor de comitete de etică la nivel naţional şi la nivel local;
-acţiunea 33: organizarea unui dialog internaţional asupra principiilor etice prin
intermediul unei serii de conferinţe şi ateliere;
-acţiunea 34: Promovarea constituirii de reţele de comitete pentru bunăstarea animalelor şi
formarea de tineri scientişti în materie de bunastarea animalelor.
Comisia consideră în special că propunerile de cercetare ridică probleme etice sensibile
atunci când ele: implică copii sau alte persoane incapabile să-şi dea acordul, utilizează eşantioane
biologice umane ca: ţesuturi embrionare sau fetale, utilizează informaţii genetice şi alte date
personale sensibile, utilizează primate non-umane şi animale transgenice.

3.2.Etica cercetării in Romania

a.Legea nr.206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare

Vom prezenta conținutul legii:

a. Definirea bunei conduite

Conform art.1, buna conduită în activităţile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică

şi de inovare, denumite activităţi de cercetare-dezvoltare, se bazează pe un ansamblu de norme

37
de bună conduită şi de proceduri destinate respectării acestora.Normele de bună conduită sunt
prevăzute de aceasta lege şi sunt completate şi detaliate în Codul de etică şi deontologie
profesională al personalului de cercetare-dezvoltare, denumit în continuare Codul de etică,
prevăzut de Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, precum şi
în codurile de etică pe domenii.Procedurile destinate respectării acestor norme sunt reunite în
Codul de etică, cu respectarea prevederilor Legii nr.206/2004 şi ale Legii educaţiei naţionale nr.
1/2011. Respectarea acestor norme de către categoriile de personal ce desfăşoară activităţi de
cercetare-dezvoltare, prevăzute în Legea nr. 319/2003, precum şi de către alte categorii de
personal, din mediul public sau privat, ce beneficiază de fonduri publice de cercetare-dezvoltare,
determină buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare.

b.Normele de bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare

Art.2 stabilește următoarele categorii de norme de bună conduita:
a) norme de bună conduită în activitatea ştiinţifică;
b)norme de bună conduită în activitatea de comunicare, publicare, diseminare şi
popularizare ştiinţifică, inclusiv în cadrul cererilor de finanţare depuse în cadrul competiţiilor de
proiecte organizate din fonduri publice;
c) norme de bună conduită în activitatea de evaluare şi monitorizare instituţională a
cercetării-dezvoltării, de evaluare şi monitorizare de proiecte de cercetare-dezvoltare obţinute
prin acţiuni din cadrul Planului Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare şi de evaluare de
persoane în vederea acordării de grade, titluri, funcţii, premii, distincţii, sporuri, atestate sau
certificate în activitatea de cercetare-dezvoltare;
d) norme de bună conduită în funcţiile de conducere în activitatea de cercetare-
dezvoltare;
e) normele de bună conduită privind respectarea fiinţei şi demnităţii umane, evitarea
suferinţei animalelor şi ocrotirea şi refacerea mediului natural şi a echilibrului ecologic.

c.Abaterile de la normele de bună conduită

Art.2^1stabilește abaterile pe categorii de norme de bună conduită:
c1.Abaterile de la normele de bună conduităprevăzute la art. 2 lit. a), în măsura în
care nu constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ:
a) confecţionarea de rezultate sau date şi prezentarea lor ca date experimentale, ca date
obţinute prin calcule sau simulări numerice pe calculator ori ca date sau rezultate obţinute prin
calcule analitice ori raţionamente deductive;
b) falsificarea de date experimentale, de date obţinute prin calcule sau simulări numerice
pe calculator ori de date sau rezultate obţinute prin calcule analitice ori raţionamente deductive;
c) îngreunarea deliberată, împiedicarea sau sabotarea activităţii de cercetare-dezvoltare a
altor persoane, inclusiv prin blocarea nejustificată a accesului la spaţiile de cercetare-dezvoltare,
prin avarierea, distrugerea ori manipularea aparaturii experimentale, a echipamentului, a
documentelor, a programelor de calculator, a datelor în format electronic, a substanţelor organice
sau anorganice ori a materiei vii necesare altor persoane pentru derularea, realizarea sau
finalizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare.
c.2.Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. b), în măsura în
care nu constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ:
a) plagiatul;
b) autoplagiatul;
c) includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unuia sau mai multor coautori
care nu au contribuit semnificativ la publicaţie ori excluderea unor coautori care au contribuit
semnificativ la publicaţie;
d) includerea în lista de autori a unei publicaţii ştiinţifice a unei persoane fără acordul
acesteia;

38
 e) publicarea sau diseminarea neautorizată de către autori a unor rezultate, ipoteze, teorii
ori metode ştiinţifice nepublicate;
f) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare, în dosarele
de candidatură pentru abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru posturi de
cercetare-dezvoltare.
c.3.Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. c), în măsura în
care nu constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ:
a) nedezvăluirea situaţiilor de conflicte de interese în realizarea sau participarea la
evaluări;
b) nerespectarea confidenţialităţii în evaluare;
c) discriminarea, în cadrul evaluărilor, pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială,
orientare politică sau religioasă, orientare sexuală ori alte tipuri de discriminare, cu excepţia
măsurilor afirmative prevăzute de lege.
c.4.Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. d), în măsura în
care nu constituie infracţiuni potrivit legii penale, includ:
a) abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al publicaţiilor
persoanelor din subordine;
b) abuzul de autoritate pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte beneficii materiale
din proiectele de cercetare-dezvoltare conduse ori coordonate de persoane din subordine;
c) abuzul de autoritate pentru a obţine calitatea de autor sau coautor al publicaţiilor
persoanelor din subordine ori pentru a obţine salarizare, remunerare sau alte beneficii materiale
pentru soţi, afini ori rude până la gradul al III-lea inclusiv;
d) abuzul de autoritate pentru a impune nejustificat propriile teorii, concepte sau rezultate
asupra persoanelor din subordine;
e) obstrucţionarea activităţii unei comisii de etică, a unei comisii de analiză sau a
Consiliului Naţional de Etică, în cursul unei analize a unor abateri de la buna conduită în
activitatea de cercetare-dezvoltare din subordine;
f) nerespectarea prevederilor şi procedurilor legale destinate respectării normelor de bună
conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare prevăzute în prezenta lege, în Legea nr. 1/2011, în
Codul de etică, în codurile de etică pe domenii, în regulamentele de organizare şi funcţionare a
instituţiilor de cercetare-dezvoltare, respectiv în cartele universitare, după caz, inclusiv
nepunerea în aplicare a sancţiunilor stabilite de către comisiile de etică conform art. 11 alin. (6)
din prezenta lege sau de către Consiliul Naţional de Etică, conform art. 326 din Legea nr. 1/2011.
c.5.Abaterile de la normele de bună conduită prevăzute la art. 2 lit. e) sunt detaliate
în Codul de etică sau în codurile de etică pe domenii.
c.6.Următoarele situaţiipot de asemenea să atragă răspunderea eticăprin asociere
pentru abateri de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare:
a) participarea activă în abateri săvârşite de alţii;
b) cunoaşterea abaterilor săvârşite de alţii şi nesesizarea comisiei de etică prevăzute la art.
9 sau a Consiliului Naţional de Etică;
c) coautoratul publicaţiilor conţinând date falsificate sau confecţionate;
d) neîndeplinirea obligaţiilor legale şi contractuale, inclusiv a celor aferente contractului
de mandat sau contractelor de finanţare, în exercitarea funcţiilor de conducere ori de coordonare
a activităţilor de cercetare-dezvoltare.

d. Excepția
Potrivit art.3, datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau de practică,
diferenţele de interpretare a datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici cercetării-
dezvoltării şi nu constituie abateri de la buna conduită.

e. Definirea unor termeni

39
 Următorii termeni sunt definiţi la art.4 după cum urmează:
a) coautor al unei publicaţii - orice persoană nominalizată în lista de autori a unei
publicaţii ştiinţifice;
b) confecţionarea de rezultate sau date - raportarea de rezultate sau date fictive, care nu
sunt rezultatul real al unei activităţi de cercetare-dezvoltare;
c) falsificarea de rezultate sau date - raportarea selectivă sau respingerea datelor ori a
rezultatelor nedorite; manipularea reprezentărilor sau a ilustraţiilor; alterarea aparatului
experimental ori numeric pentru a obţine datele dorite fără a raporta alterările efectuate;
d) plagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona
acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale;
e) autoplagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori,
fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.
Abaterile grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară sunt
cele prevăzute la art. 310 din Legea nr. 1/2011:
a) plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori;
b) confecţionarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
c) introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţare.

f) Situaţiile de conflicte de interese

Potrivit art.4^1, asemenea situații ivite în cadrul activităţilor prevăzute la art. 2 lit. c) din
lege, se prevăd în regulamentele de organizare şi funcţionare a organelor autorităţilor publice
centrale sau locale, cu ori fără personalitate juridică, ce coordonează competiţii, concursuri sau
evaluări în domeniul cercetării-dezvoltării, în alte acte normative aplicabile respectivelor
proceduri de evaluare, inclusiv în pachetele de informaţii ale competiţiilor de proiecte, cu
respectarea reglementărilor legale în vigoare.
O persoană nu poate participa în mod direct, ca expert evaluator, sau indirect, prin luarea
de decizii nominale de selecţie directă ori excludere a experţilor evaluatori însărcinaţi cu
evaluarea unei instituţii, unui proiect, unei oferte sau unui candidat, dacă respectiva persoană
face parte din lista de personal a instituţiei, proiectului ori a ofertei evaluate sau a altor proiecte
ori oferte depuse spre finanţare în cadrul aceleiaşi linii de finanţare, licitaţii sau cereri de ofertă
ori dacă se află în următoarea relaţie cu candidatul sau cu persoanele din lista de personal a
proiectelor, ofertelor ori instituţiilor evaluate: sunt soţi, afini sau rude până la gradul al III-lea
inclusiv.
Lista de personal a unui proiect sau a unei oferte este constituită din persoanele
nominalizate în propunerea de proiect ori în oferta supusă evaluării, inclusiv directorul de
proiect, şi, în cazul proiectelor realizate în parteneriat între mai multe instituţii sau unităţi, din
responsabilii de proiect.

g) Analiza sesizărilor
Conform art.4^2, sesizările privind abaterile de la normele de bună conduită în activitatea
de cercetare-dezvoltare sunt analizate în două etape, detaliate în Codul de etică:
a) analiza la nivelul instituţiei în cadrul căreia presupusele abateri s-au produs, denumită
prima etapă, care se desfăşoară conform art. 11 şi prevederilor Codului de etică;
b) analiza la nivelul Consiliului Naţional de Etică, denumită etapa a doua.
Consiliul Naţional de Etică are obligaţia să analizeze sesizări sau contestaţii în oricare
dintre următoarele cazuri:

40
 a) dacă prima etapă a produs un raport în termenul prevăzut la art. 11 alin. (3) şi dacă la
sesizare sau contestaţie este anexată o copie simplă, în format scris ori electronic, după raportul
elaborat în cadrul primei etape;
b) dacă prima etapă nu a produs un raport în termenul prevăzut la art. 11 alin. (3).
Se exceptează de la prevederile alin. (1) lit. a) sesizările sau contestaţiile care vizează
conducători de instituţii şi unităţi de cercetare-dezvoltare ori de instituţii publice, membri ai
consiliilor de administraţie, ai comitetelor de direcţie, ai consiliilor ştiinţifice sau ai comisiilor de
etică ale instituţiilor şi unităţilor de cercetare-dezvoltare ori persoane cu funcţii de demnitate
publică, care sunt analizate direct de Consiliul Naţional de Etică.
Pentru contestaţii ce se încadrează în situaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), Consiliul
Naţional de Etică informează în scris şi pe căi electronice instituţia vizată de contestaţie în
termen de două zile lucrătoare de la primirea contestaţiei.
Consiliul Naţional de Etică poate analiza abateri de la normele de bună conduită şi în
urma autosesizării.
Pe perioada analizei Consiliului Naţional de Etică, instituţia sau instituţiile vizată/vizate
de sesizare ori de contestaţie pune/pun la dispoziţia Consiliului Naţional de Etică orice date,
documente sau probe materiale cerute de acesta.
Consiliul Naţional de Etică elaborează un raport în termen de maximum 90 de zile
calendaristice de la data primirii sesizării sau a contestaţiei prevăzute la alin. 2, ori de la data
autosesizării; raportul conţine hotărârea argumentată privind existenţa unei sau unor abateri de la
buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare, precum şi identificarea persoanelor vinovate
şi sancţiunile propuse, dacă este cazul; raportul se face public pe site-ul web al Consiliului
Naţional de Etică.

h) Monitorizarea aplicării normelor de conduită

Conform art.5, Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării
Tehnologice şi Inovăriicoordonează şi monitorizează aplicarea normelor de conduită morală şi
profesională în activităţile de cercetare-dezvoltare, organism consultativ, fără personalitate
juridică, pe lângă autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare. Membrii Consiliului Naţional de
Etică trebuie să fie persoane cu activitate recunoscută în domeniul cercetării-dezvoltării şi/sau
specialişti în domeniul juridic şi în domeniul eticii cercetării şi ştiinţei.Pentru activitatea
desfăşurată, membrii Consiliului Naţional de Etică şi membrii grupurilor de lucru ale acestuia,
care nu sunt membri ai Consiliului Naţional de Etică, primesc o indemnizaţie lunară din bugetul
Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, în raport cu activitatea depusă.
Consiliul Naţional de Etică are atribuţiile stabilite la art.7:
a) propune modificări ale Codului de etică;
b) elaborează coduri de etică pe domenii ştiinţifice, pe care le propune spre aprobare
autorităţii de stat pentru cercetare-dezvoltare;
c) abrogat
d) urmăreşte aplicarea şi respectarea de către unităţile şi instituţiile de cercetare-
dezvoltare, precum şi de către personalul de cercetare-dezvoltare a dispoziţiilor legale referitoare
la normele de conduită morală şi profesională;
e) formulează opinii şi recomandări în legătură cu problemele de natură etică ridicate de
evoluţia ştiinţei şi a cunoaşterii;
f) analizează cazurile referitoare la încălcarea normelor de bună conduită, în urma
sesizărilor sau contestaţiilor ori prin autosesizare;
f^1) emite hotărâri prin care se constată dacă a fost realizată o abatere de la normele de
bună conduită; în cazurile în care au fost constatate abateri, hotărârile numesc persoana sau
persoanele fizice vinovate de respectivele abateri şi stabilesc sancţiunile ce urmează a fi aplicate;
g) îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare.

41
 i) Comisiile de etică – organizare, atribuții, procedura
Dispozitiile art.9 stabilesc responsabilitatea pentru respectarea normelor şi a valorilor
etice în cercetare-dezvoltare in sarcina unităţile şi instituţiile care fac parte din sistemul naţional
de cercetare-dezvoltare, unităţile şi/sau instituţiile care conduc programe de cercetare-dezvoltare,
precum şi unităţile care asigură valorificarea rezultatelor. În cadrul acestora se înfiinţează comisii
de etică, pe lângă consiliile ştiinţifice sau, după caz, pe lângă consiliile de administraţie.
Componenţa comisiilor de etică este propusă de consiliile ştiinţifice sau, după caz, de consiliile
de administraţie şi se aprobă prin ordin al conducătorului instituţiei sau al unităţii.
Atribuţiile comisiilor de etică sunt următoarele:
a) urmăresc în cadrul unităţilor sau al instituţiilor respectarea codurilor de etică specifice
domeniului;
b) numesc comisii de analiză pentru examinarea sesizărilor referitoare la abaterile de la
buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare aduse în atenţia lor în urma sesizărilor sau pe
bază de autosesizare.
Procedurile pe care comisia de etică, respectiv comisia de analiză le desfăşoară în cazul
sesizărilor scrise, iniţiate de persoane fizice sau juridice cunoscute, ori în urma autosesizării sunt
detaliate în Codul de etică, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
Comisia de etică şi comisia de analiză păstrează confidenţială identitatea autorului
sesizării, conform procedurilor detaliate în Codul de etică.
Comisia de analiză elaborează un raport care se aprobă de către comisia de etică, se
comunică autorului sesizării în scris şi se face public pe site-ul web al instituţiei în termen de 45
de zile calendaristice de la primirea sesizării; în cazul constatării unor abateri de la normele de
bună conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare, raportul numeşte persoanele vinovate şi
stabileşte una sau mai multe dintre sancţiunile prevăzute la art. 11^1; persoanele vinovate pot fi
diferite de persoanele vizate în textul sesizării.
Raportul comisiei de analiză este avizat de către consilierul juridic al instituţiei.
Răspunderea juridică pentru hotărârile şi activitatea comisiei de analiză revine instituţiei.
Raportul comisiei de analiză poate fi contestat la Consiliul Naţional de Etică de către
persoana sau persoanele găsite vinovate ori de către autorul sesizării; contestaţia va conţine
obligatoriu o copie simplă după sesizarea iniţială şi după raportul comisiei de analiză.
În cazul în care o contestaţie nu a fost înaintată către Consiliul Naţional de Etică în
termen de 15 zile lucrătoare de la data comunicării prevăzute la alin. 3, sancţiunile stabilite de
comisia de analiză sunt puse în aplicare de către conducătorul instituţiei sau de către consiliul de
administraţie, după caz, în termen de 45 de zile calendaristice de la data comunicării raportului
conform alin. 3.

h) Sancţiuni
Pentru abaterile constatate de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare,
conducerea unităţii sau instituţiei aplică personalului de cercetare-dezvoltare una ori mai multe
dintre sancţiunile prevazute de art. 11^1:
a) avertisment scris;
b) retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de
bună conduită;
c) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizaţia de conducere,
de îndrumare şi de control;
d) suspendarea, pe o perioadă determinată de timp între 1 an şi 10 ani, a dreptului de
înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii superioare ori a unei funcţii de conducere, de
îndrumare şi de control sau ca membru în comisii de concurs;
e) destituirea din funcţia de conducere din instituţia de cercetare-dezvoltare;
f) desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

42
 Pentru abaterile constatate de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare,
Consiliul Naţional de Etică stabileşte aplicarea uneia sau mai multora dintre sancţiunile
prevazute de art.14:
a) avertisment scris;
b) retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de
bună conduită;
c) retragerea calităţii de conducător de doctorat şi/sau a atestatului de abilitare;
d) retragerea titlului de doctor;
e) retragerea titlului didactic universitar sau a gradului de cercetare ori retrogradarea;
f) destituirea din funcţia de conducere din instituţia de cercetare-dezvoltare;
g) desfacerea disciplinară a contractului de muncă;
h) interzicerea, pentru o perioadă determinată, a accesului la finanţare din fonduri publice
destinată cercetării-dezvoltării;
i) suspendarea, pe o perioadă determinată de timp între 1 an şi 10 ani, a dreptului de
înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii superioare ori a unei funcţii de conducere, de
îndrumare şi de control sau ca membru în comisii de concurs;
j) îndepărtarea persoanei/persoanelor respective din echipa de realizare a proiectului;
k) oprirea finanţării proiectului;
l) oprirea finanţării proiectului, cu obligativitatea returnării fondurilor.
Sancţiunile stabilite de Consiliul Naţional de Etică sunt puse în aplicare de către
organismele sau persoanele îndreptăţite legal pentru aceasta, conform prevederilor art. 326 din
Legea nr. 1/2011(ministerul de resort, conducatorii institutiilor de invatamant superior sau ai
unitatilor de cercetare dezvoltare).
Se interzice ocuparea posturilor de cercetare-dezvoltare de către persoane care se fac
vinovate de abateri grave de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare. Se anulează
concursul pentru un post de cercetare-dezvoltare ocupat, iar contractul de muncă cu instituţia de
cercetare-dezvoltare încetează de drept, indiferent de momentul la care s-a dovedit că o persoană
a realizat abateri grave de la buna conduită în activitatea de cercetare-dezvoltare. Constatarea
abaterilor grave şi identificarea persoanelor vinovate se fac de către Consiliul Naţional de Etică,
conform legii.
De asemenea, pentru abaterile de la buna conduită în cercetare-dezvoltare se aplică
sancţiunile disciplinare prevăzute în Codul de etică şi deontologie profesională al personalului de
cercetare-dezvoltare, precum şi sancţiunile prevăzute în Legea nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţie, republicată, cu modificările ulterioare, în Legea nr. 129/1992 privind protecţia
desenelor şi modelelor industriale, republicată, şi în Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.

b. Codului general de etică în cercetare, elaborat de Autoritatea națională pentru

cercetare științifică și Consiliul național de etică, pe baza legislației române și a reglementarilor
internaționale în domeniu, stabilește un cadru adecvat al eticii în cercetare.
Acest cod reglementează buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi
inovare din unităţile şi instituţiile care fac parte din sistemul naţional de cercetare – dezvoltare,
din unităţile şi instituţiile care conduc programe de cercetare – dezvoltare, precum şi din unităţile
care asigură valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.
Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la:
a)respectarea legii;
b)garantarea libertăţii în ştiinţă, în cercetarea ştiinţifică şi în învăţământ;
c)respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice;
a)asumarea responsabilităţilor.

43
 Codul definește termenii utilizați (art.5):
a)acţiune ostilă – mijlocirea oricărei acţiuni efectuate pentru a acoperi instituţia sau
membrii ei de efectele negative asupra statutului unităţii sau instituţiei de cercetare-dezvoltare.
Ea se referă la angajări, acordarea de grade profesionale, promovări, obţinerea de granturi sau
contracte, cooperări etc.;
b)alegaţie – invocarea unei teorii, unei păreri, unui document etc. pentru a argumenta
frauda în cercetarea ştiinţifică;
c)ancheta – etapa iniţială a cercetărilor asupra fraudei în cercetarea ştiinţifică, care se
declanşează după alegaţie. Ancheta are rolul de a verifica dacă alegaţia are o bază reală sau nu şi
este realizată de un număr mic de persoane;
d)arbitrarea – rezolvarea unei dispute asupra fraudei în cercetarea ştiinţifică de către un
arbitru. Decizia arbitrului trebuie respectată în toată unitatea sau instituţia de cercetare-
dezvoltare;
e)arbitru – persoană juridică sau fizică, cu calificare corespunzătoare, care trebuie să
analizeze şi să decidă asupra gradului de culpabilitate al persoanei acuzate de abatere de la buna
conduită în cercetarea ştiinţifică;
f)buna practică – respectarea ansamblului de acte normative care reglementează buna
conduită în cercetarea ştiinţifică;
g)conflict de interese – situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană juridică sau
fizică care are un interes personal ce influenţează imparţialitatea si obiectivitatea activităţilor sale
în evaluarea, monitorizarea, realizarea, raportarea activităţilor de cercetare – dezvoltare şi
obţinerea de granturi sau contracte de cercetare; interesul personal include orice avantaj pentru
persoana în cauză, soţul/soţia, rude ori afini până la gradul al patrulea inclusiv, sau pentru
unitatea ori instituţia de cercetare –dezvoltare din care face parte;
h)comunitate ştiinţifică – grup de cercetători ştiinţifici ai unităţilor sau instituţiilor de
cercetare-dezvoltare. In sens larg, totalitatea cercetătorilor ştiinţifici dintr-o ţară, dintr-o zonă a
lumii sau din întreaga lume;
i)confecţionarea de date – înregistrarea şi prezentarea unor date din imaginaţie, care nu
sunt obţinute prin metodele de lucru folosite în cercetarea ştiinţifică;
j)confidenţialitate – păstrarea secretului asupra cercetării ştiinţifice aflată în desfăsurare sau
recent finalizate, asupra persoanei acuzată de fraudă şi asupra persoanei care face o alegaţie;
k)eroare – eroare neintenţionată, datorată insuficientei informări, insuficientei practici
profesionale, neglijenţei profesionale sau entuziasmului ştiinţific exagerat; depistarea erorii
impune autorului ei obligaţia de a o denunţa public; în cazul lucrărilor publicate, recunoaşterea
erorii trebuie făcută în aceeaşi, revistă, jurnal etc. în care ea a apărut;
l)evaluare – aprecierea rezultatelor cercetării ştiinţifice prin folosirea unor criterii calitative
şi cantitative, cum ar fi prestigiul revistei, jurnalului etc., numărul de citări, impactul asupra
societăţii, sau asupra mediului ambiant etc;
m)frauda – acţiunea deliberată de confecţionare, falsificare, plagiere,înstrăinare ilicită a
rezultatelor cercetării ştiinţifice, sau alte procedee care se abat mult de la practicile acceptate de
comunitatea ştiinţifică şi care au ca scop obţinerea unui prestigiu ştiinţific, a unor finanţări, a
conducerii de proiecte sau a acceptării rapoartelor de cercetare etc.;
n)integritate – politica cercetătorilor individuali, a unităţilor şi instituţiilor de cercetare-
dezvoltare şi a asociaţiilor cu preocupări în domeniul cercetării şi/sau valorificării rezultatelor
ştiinţifice pentru respectarea demnităţii umane, a valorilor intrinseci ale ştiinţei, a animalelor şi a
mediului înconjurător;
o)investigaţie – etapa a doua a cercetărilor asupra fraudei, care urmează anchetei şi care se
bazează pe fapte dovedite;

44
 p)normă legală – prevedere legală care restrânge libertatea în cercetarea ştiinţifică, cum ar
fi legile de respectare a demnităţii umane, de protecţie a animalelor , de folosire a drogurilor, a
substanţelor chimice sau radioactive etc.;
q)notificare – comunicarea scrisă făcută unei persoane acuzată de fraudă în cercetare;
notificarea se trimite persoanei în cauză înaintea procedurilor de anchetă sau investigaţie;
r)paternitate – calitatea de autor al unui produs ştiinţific;
s)plagiat – însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor unei
persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie
personală; violarea proprietăţii intelectuale prin însuşirea abuzivă de idei ale altuia (altora);
ş)probitate intelectuală – neacceptarea falsificării de rezultate ştiinţifice, neînsuşirea de idei
sau rezultate ale cercetării ştiinţifice, nedivulgarea conflictelor de interese etc., cu scopul de a nu
induce în eroare comunitatea ştiinţifică şi de a nu crea prejudicii societăţii;
t)produs ştiinţific – produs industrial, agricol etc., publicaţie, brevet de invenţie, program
de calculator etc. obţinut în urma activităţii de cercetare ştiinţifică;
ţ)proprietate intelectuală – totalitatea mijloacelor prin care o idee este difuzată (carte,
articol, suport electronic etc.), precum şi dreptul de autor corespunzător; după caz, proprietatea
intelectuală se poate referi şi la tezele de doctorat; lucrarea semnată de mai mulţi autori aparţine
fiecăruia dintre ei; dacă ideea n-a fost difuzată printr-unul din mijloacele menţionate ea nu
reprezintă o proprietate intelectuală;
u)responsabilitate – responsabilitatea cercetătorilor individuali, a unităţilor şi instituţiilor
de cercetare-dezvoltare, precum şi a publicaţiilor ştiinţifice pentru păstrarea integrităţii în
cercetare;
v)sancţiune – sancţiune aplicată persoanei fizice sau juridice, care nu respectă
reglementările bunei conduite în activitatea de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi
inovare;
w)standard ştiinţific – normă sau ansamblu de norme care reglementează buna conduită în
cercetarea ştiinţifică;
x)valoare ştiinţifică – calitatea unui produs ştiinţific de a contribui la progresul cunoaşterii.

Codul stabilește principiile în domeniu:

1. Progresul cunoaşterii este bazat pe libertatea cercetării ştiinţifice. Această libertate este
îngrădită de:
a)respectarea demnităţii şi a drepturilor omului;
b)protecţia animalelor;
c)protejarea mediului ambiant.
2.Libertatea cercetării ştiinţifice se asigură prin:
a)accesul liber la sursele de informare;
b)schimbul liber de idei;
c)neamestecul factorului politic în activităţile de cercetare – dezvoltare şi inovare;
d)necenzurarea produselor ştiinţifice.
3.Cinstea cercetătorului faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi cercetători constituie
un principiu etic de bază pentru buna conduită în cercetarea ştiinţifică. Necinstea poate conduce
la o imagine nepotrivită a ştiinţei şi poate altera încrederea reciprocă a cercetătorilor.
Onestitatea cercetătorului ştiinţific asigură respectarea contribuţiilor predecesorilor,
concurenţilor şi partenerilor şi conduce la diminuarea numărului de erori şi exagerări.
Îndoiala asupra propriilor rezultate poate conduce la eliminarea erorilor.
Responsabilitatea asupra apariţiei necinstei revine deopotrivă cercetătorului şi unităţii
sau instituţiei de cercetare-dezvoltare.

45
 Universităţile au un rol major în prevenirea necinstei, instruirea viitorilor cercetători
privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică constituind o misiune deosebit de importantă a
instituţiilor de învăţământ superior.
4.Cooperarea şi colegialitatea în grupurile de cercetare ştiinţifică reprezintă o protecţie
faţă de erorile ştiinţifice şi faţă de fraudă, asigurând transparenţa rezultatelor şi conducând la
creşterea valorii produselor ştiinţifice.
Cooperarea trebuie să permită schimbul de idei, criticile reciproce, verificarea reciprocă a
rezultatelor etc.
5.Respectul faţă de proprietatea intelectuală şi faţă de probitatea intelectuală evită
cazurile de fraudă sau plagiat.
6.Originalitatea şi calitatea produselor ştiinţifice trebuie să primeze asupra cantităţii la
evaluarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.
Criteriile cantitative de evaluare a rezultatelor cercetării ştiinţifice trebuie corelate cu cele
care privesc originalitatea şi eficienţa procesului cunoaşterii.
7. Datele primare care au condus la ieşirea pe piaţă a produsului ştiinţific trebuie păstrate,
în condiţii de siguranţă, pe toată durata stabilită de unitatea sau instituţia de cercetare-
dezvoltare;Datele primare trebuie să permită reproductibilitatea produsului ştiinţific şi în alte
grupuri de cercetare.
8. Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau de practică,
diferenţele de interpretare a datelor, diferenţele de opinie sunt factori specifici cercetării –
dezvoltării şi nu constituie abateri de la buna conduită în cercetare.
9.Cercetarea ştiinţifică nu trebuie să conducă la pagube sociale sau individuale. Acest
principiu este de mare importanţă în special pentru elaborarea de teme finanţate din fonduri
publice.
10. Finanţarea cercetării din fonduri publice trebuie făcută, cu multă transparenţă, pe baza
unor criterii acceptate de comunitatea ştiinţifică şi care sunt în concordanţă cu strategia naţională
a cercetării ştiinţifice.
11.Declanşarea conflictelor de interese constituie un mecanism de diminuare a
influenţelor nedorite asupra evaluării cercetătorilor ştiinţifici şi a rezultatelor cercetării. In acest
fel se elimină subiectivismul evaluatorilor care, de regulă, aparţin aceluiaşi domeniu de
cercetare.
12.Presiunea exercitată negativ asupra cercetătorilor pentru creşterea numărului de
produse ştiinţifice este de neacceptat. Presiunea se reflectă asupra calităţii cercetării ştiinţifice şi
a produselor acesteia.
13. Sabotajul în cercetarea ştiinţifică reprezintă o crimă instituţională sau individuală. El
trebuie pedepsit conform legislaţiei juridice în domeniu.

Respectarea standardelor ştiinţifice constituie o garanţie a bunei conduite în cercetarea

ştiinţifică. Principalele standarde ştiinţifice generale exclud:
a)ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite;
b)confecţionarea de rezultate;
c)înlocuirea rezultatelor cu date fictive;
d)interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor;
e)plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor;
f)prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători;
g)neatribuirea corectă a paternităţii unei lucrări;
h)introducerea de informaţii false în solicitările de granturi sau de finanţări;
i)nedezvăluirea conflictelor de interese;
j)deturnarea fondurilor de cercetare;
k)neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, precum şi înregistrarea şi/sau stocarea
eronată a rezultatelor;

46
 l)lipsa de informare a echipei de cercetare, înaintea începerii activităţii la un proiect de
cercetare, cu privire la: drepturi salariale, răspunderi, coautorat, drepturi asupra rezultatelor
cercetărilor, surse de finanţare şi asocieri;
m)lipsa de obiectivitate în evaluări şi nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate ale
rapoartelor de evaluare, alegaţiilor, rapoartelor de cercetare etc.;
n)publicarea sau finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate
ştiinţifică, fără a se menţiona sursa iniţială şi/sau cu adăugiri nesemnificative;
o)nerecunoaşterea metodologiilor şi a rezultatelor altor cercetători ca sursă de informare;
p)nerecunoaşterea erorilor proprii
q)difuzarea rezultatelor proprii într-o manieră iresponsabilă, cu exagerări şi
repetări;r)nerespectarea clauzelor granturilor, contractelor, protocoalelor etc.;
s) împiedicarea unor cercetători în activitatea lor sau favorizarea altora.

Responsabilitatea pentru respectarea principiilor şi standardelor bunei conduite în

cercetarea ştiinţifică, precum şi buna funcţionare a comisiilor de etică, revine unităţile şi
instituţiile de cercetare-dezvoltare, precum şi cercetătorii științifici, in acest sens având
responsabilităţi directe asupra:a) respectării dreptului la viaţă;b)respectării libertăţii
individuale;c)respectării demnităţii umane;d)protecţiei fiinţei umane, a animalelor şi a mediului
înconjurător;e)libertăţii de expresie;f)securităţii alimentaţiei;g)securităţii sistemului de
informatizare a datelor.
Autorii aceluiaşi produs ştiinţific sunt solidar responsabili, şi, după caz, individual, pentru
corectitudinea lui. Calitatea de autor onorific nu este acceptată.
Unităţile şi instituţiile de cercetare – dezvoltare , precum şi cercetătorii ştiinţifici înşişi au
datoria de a sesiza instituţiile statului atunci când constată că rezultatele cercetării ştiinţifice au
un efect negativ asupra societăţii.
Responsabilitatea pentru folosirea corectă a fondurilor de cercetare revine unităţilor şi
instituţiilor din sistemul naţional de cercetare – dezvoltare.
Codul stabilește structuri organizatorice, abateri, modul de analiză și sancțiuni.
Unităţile şi instituţiile de cercetare-dezvoltare trebuie să-şi creeze grupuri de arbitri ai
comisiilor de etică care să fie activate atunci când sunt semnalate cazuri de conduită ştiinţifică
necorespunzătoare.
Conduita ştiinţifică necorespunzătoare se constată în două etape succesive, ancheta şi
investigaţia.
Comisiile de anchetă şi de investigaţie sunt aprobate de conducerea unităţii sau instituţiei
de cercetare-dezvoltare, la propunerea comisiei de etică.
Ancheta reprezintă prima etapă şi are rolul de a constata faptele referitoare la conduita
ştiinţifică necorespunzătoare. Ancheta se declanșează în urma unei sesizări şi se desfăşoară într-o
perioadă relativ scurtă de timp, după informarea în scris a persoanei/persoanelor incriminată(e).
Informarea trebuie să se refere asupra motivelor incriminării şi asupra documentelor existente.
Pe durata anchetei trebuie să se asigure protecţia incriminatului şi a persoanei care a depus
alegaţia. Ancheta se încheie cu un raport al comisiei de anchetă, din care trebuie să rezulte dacă
alegaţia are temei sau nu. Raportul se înaintează conducerii unităţii sau instituţiei de cercetare –
dezvoltare, care, pentru alegaţiei întemeiate, îl trimite comisiei de investigaţie. In cazul alegaţiei
nedovedite, conducerea instituţiei sau unităţii de cercetare – dezvoltare propune procedura de
reconciliere a părţilor.
Investigaţia se declanşează pe baza raportului comisiei de anchetă, avizat de conducerea
unităţii sau instituţiei de cercetare – dezvoltare. Pe durata investigaţiei se realizează audieri,
înregistrări de probe etc. Investigaţia se desfăşoară asigurând protecţia incriminatului şi a
persoanei care a depus alegaţia, urmărindu-se nealterarea încrederii în cercetarea ştiinţifică şi
protecţia prestigiului unităţii sau instituţiei de cercetare- dezvoltare. Investigaţia se încheie cu un
raport al comisiei de investigaţie, care se transmite conducerii unităţii sau instituţiei de cercetare-

47
dezvoltare. Pentru cazurile de conduită ştiinţifică necorespunzătoare dovedite, raportul trebuie să
conţină recomandări şi propuneri de sancţionare. Conducerea instituţiei sau unităţii de cercetare-
dezvoltare comunică incriminatului rezultatul investigaţiei şi sancţiunile propuse. Persoana
găsită vinovată de către comisia de etică poate să se adreseze. Consiliului Naţional de Etică, care
verifică contestaţia şi stabileşte, în termen de 30 de zile, verdictul, propunerile şi recomandările
către conducătorul unităţii sau instituţiei de cercetare-dezvoltare.
Prin codurile proprii de etică, instituţiile şi unităţile de cercetare-dezvoltare trebuie să
reglementeze:
a)cine primeşte alegaţiile de conduită ştiinţifică necorespunzătoare;
b)care sunt perioadele pentru parcurgerea etapelor de anchetă şi de investigaţie;
c)cum se formează grupurile de arbitri pe domenii de arbitraj;
d)sub ce forme se desfăşoară ancheta şi investigaţia;
e)cum se asigură dreptul de audiere al incriminatului;
f)cum se iau hotărârile în grupul de arbitri şi în comisia de etică;
g)în ce constă conflictul de interese la parcurgerea etapelor de anchetă si de investigaţie;
h)modalitatea de păstrare a documentelor şi a rezultatelor anchetei şi/sau investigaţiei.
Prin codurile proprii de etică, conducerile unităţilor şi institutiilor de cercetare-dezvoltare
pot propune, în cazurile dovedite de conduită stiinţifică necorespunzătoare, diverse sancţiuni,
care trebuie să ţină seama şi de Legea nr. 64/ 1991 privind brevetele de invenţie, republicată, cu
modificările ulterioare, de Legea nr. 129/ 1992 privind protecţia desenelor şi modeleleor
industriale, republicată, şi de Legea nr. 8/ 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu
modificările şi completările ulterioare. Sancţiunile au rolul de a preveni cazurile de conduită
ştiinţifică necorespunzătoare, de a păstra prestigiul cercetării ştiinţifice şi al unităţilor şi
instituţiilor de cercetare-dezvoltare.

Principalele sancţiuni sunt:

a)îndepărtarea persoanei/persoanelor din echipa de realizare a proiectului;
b)schimbarea responsabilului de proiect;
c)retragerea şi/sau corectarea tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea regulilor
de bună conduită ştiinţifică;
d)mustrare scrisă;
e)retrogradare din funcţie;
f)suspendarea din funcţie;
g)concedierea;
h)comunicarea rezultatelor investigaţiei către organizaţii, instituţii publicaţii etc;
i)interdicţia de participare la competiţia de obţinere a finanţării temelor de cercetare;
j)interdicţia de a face parte din diverse comisii ( de evaluare, de acordarea de fonduri
etc.);
k)obligaţia de a face publice (dar fără a afecta imaginea unităţii sau instituţiei de
cercetare-dezvoltare) corecţiile asupra rezultatelor obţinute de cel incriminat;
Sancţiunile nu absolvă pe cei vinovaţi de aplicarea altor reglementări juridice în vigoare.

b.Bunele practici știintifice

Bunele practici asigură caracter etic al cercetarii ştiinţifice, asigurand suportul de atragere a
cercetătorilor deoarece:
-sunt validate de comunitatea ştiinţifică, asigurând integritatea de conduită, atât în
cercetare, prezentarea rezultatelor, cât aprecierea acestora;
- indrumă la folosirea de informații etic confirmate, de metode de cercetare şi de evaluare
conforme cu criteriile ştiinţifice;
- asigură corelarea și respectul cu alți cercetători și activitatea acestora.

48
 Bunele practici științifice privesc toate activitățile în care sunt implicati cercetătorii:
-planificarea, realizarea şi raportarea cercetării, conform cu standardele stabilite;
-atragereasurselor de finanţare și managementul financiar;
- managementul personalului și colaborările;
- drepturile și obligațiile cercetătorilor, în mod special privind proprietatea intelectuală;

Bunele practici științifice sunt codificate în coduri generale, cum este cel prezentat la
lit.3.2.a., precum și în coduri specifice pe ramuri de activitate, instituții și unități de cercetare.
Nerespectarea bunelor practici are ca efect:
- o conduită incorectăîn ştiinţă, manifestată prin neglijenţă şi chiar iresponsabilitate în
realizarea cercetării, cum ar fi:neglijenţă în referirea la cercetari anterioare, neglijenţă în
înregistrarea şi pastrarea datelor, raportari eronate privind cerecetarea, omiterea contribuţiei altor
cercetători, publicarea de mai multe ori a aceloraşi rezultate prezentate de fiecare dată ca fiind
noutăţi;
-o fraudă în ştiinţă, manifestată prin furnizarea de informaţii false sau prezentarea de
rezultate false, adresate direct comunitatii de cercetători sau făcute publice prin mijloacele de
comunicare.
Relele practici sunt diverse, uneori chiar “inventive”: de la construcţia de date, respingerea
selectivă şi pe ascuns a rezultatelor nedorite, înlocuirea cu date fictive și până la aplicarea
deliberat eronată a metodelor statistice, interpretarea deliberat deformată a rezultatelor şi
deformarea concluziilor, plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altora, prezentarea deliberat
deformată a rezultatelor altora, atribuirea titularitatii asupra cercetarii s.a.
S-a observat că, printre aceste rele practice, un loc special îl are sindromul consensului,
cand “argumentele nu sunt decise de un proces ştiinţific care constă în a identifica şi a remedia
defectele metodologice, ci de recurgerea la o formă de proces politic: votul majoritar într-un grup
de autorităţi bine alese. Consensul devine dogmă de nedesrădăcinat în care criticile divergente
sunt considerate activităţi eretice. Respingerea cererilor de subvenţie pentru critici este suficientă
pentru reducerea acestora la tăcere. Perpetuarea consensului poate fi astfel puternic încurajată şi
uneori impusă activ. Sindromul consensului a devenit astăzi foarte manifest”.

c. Codului studiilor universitare de doctorat

Acest cod a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 681 din 29 iunie 2011, apoi
modificat şi completat prin Hotărârea Guvernului nr. 134 din 2 martie 2016.
Prezentăm succint dispozițiile codului:
Obiectivele Codului – art.2
a) realizarea unui cadru minim de referinţă pentru practicile de organizare a programelor
de studii universitare de doctorat;
b) promovarea de proceduri şi principii comune pentru garantarea calităţii în organizarea
şi desfăşurarea programelor de studii universitare de doctorat.
Domeniul de aplicare - art.3 - toate instituţiile organizatoare de studii universitare de
doctorat care funcţionează, potrivit legii, în România, precum şi programelor de studii
universitare de doctorat realizate în cadrul cooperării internaţionale universitare, pe baza
acordului între instituţiile respective.
Definirea de termenii şi expresii – art. 4
a) studii universitare de doctorat - ciclul superior de studii universitare a cărui finalitate
constă în dezvoltarea resursei umane competente în realizarea cercetării ştiinţifice, capabile de
inserţie pe piaţa muncii înalt calificate. Ele constau în formarea prin cercetare pentru cercetare-
dezvoltare şi inovare şi constituie o experienţă profesională de cercetare, finalizată, după
susţinerea tezei de doctorat, prin acordarea titlului de doctor;
b) student-doctorand - studentul înmatriculat în programul de studii universitare de
doctorat;

49
 c) conducător de doctorat - cadrul didactic sau cercetătorul, cu experienţă în domeniul
cercetării ştiinţifice, care coordonează activitatea studentului-doctorand în urma dobândirii
acestui drept în conformitate cu prevederile art. 166 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011;
d) program de studii universitare de doctorat, denumit în continuare programul de
doctorat - totalitatea activităţilor în care este implicat studentul-doctorand, relevante din punctul
de vedere al studiilor universitare de doctorat;
e) teză de doctorat - lucrarea ştiinţifică originală elaborată de către un student-doctorand
în cadrul studiilor universitare de doctorat, condiţie legală pentru obţinerea titlului de doctor;
f) instituţie organizatoare de studii universitare de doctorat, denumită în continuare
IOSUD - instituţia care are dreptul de a organiza programe universitare de doctorat;
g) şcoală doctorală - o structură organizatorică şi administrativă constituită în cadrul
IOSUD şi care oferă sprijinul necesar pentru desfăşurarea studiilor de doctorat într-o anumită
disciplină sau tematică disciplinară ori interdisciplinară.
Regulamentul şcolii doctorale
- art.17 alin.5 - stabileşte criterii, proceduri şi standarde obligatorii, printre care la lit.e:
modalităţile de prevenire a fraudei în cercetarea ştiinţifică, inclusiv a plagiatului; f) asigurarea
accesului la resursele de cercetare;
- art.18 - școlile doctorale au obligaţia să ofere informaţii corecte şi complete privind
programele de studii universitare de doctorat candidaţilor la aceste programe, comunităţii
universitare şi altor persoane fizice sau juridice interesate;
-art.19 alin.2 - Şcolile doctorale, cu sprijinul logistic al IOSUD, vor asigura publicarea pe
internet a tuturor informaţiilor necesare privind programele de studii universitare de doctorat,
vizându-se cu precădere următoarele categorii: a) regulamentul şcolii doctorale; b) informaţii
privind posturile vacante pentru studenţi doctoranzi; c) informaţii privind posturile vacante
pentru conducători de doctorat; d) informaţii privind modul de organizare şi desfăşurare a
programelor doctorale; e) informaţii privind conţinutul programelor de studii universitare de
doctorat; f) informaţii privind modul de finanţare a studiilor, precum şi a costurilor suportate de
studentul-doctorand; g) modelul contractului-cadru de studii doctorale; h) informaţii privind
conducătorii de doctorat şi studenţii doctoranzi pe care îi coordonează, care includ cel puţin lista
publicaţiilor şi brevetelor acestora; i) informaţii privind rezultatele şi performanţele profesionale
ale conducătorilor de doctorat; j) informaţii privind tezele de doctorat, respectiv standarde de
elaborare, proceduri şi criterii de evaluare a acestora; k) rezumatele tezelor de doctorat ce
urmează să fie susţinute public, precum şi data, ora şi locaţia aferente susţinerilor publice, cu cel
puţin 14 zile înaintea susţinerii acestora; l) adresele la care pot fi accesate tezele de doctorat
finalizate, publicate pe un site administrat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului.
Etica ştiinţifică, profesională şi universitară – art.20
Şcoala doctorală împreună cu conducătorul de doctorat au obligaţia de a informa
studentul-doctorand cu privire la etica ştiinţifică, profesională şi universitară şi de a verifica
respectarea acesteia, inclusiv:
a) respectarea prevederilor deontologice pe parcursul realizării cercetării de doctorat;
b) respectarea prevederilor deontologice în redactarea tezei de doctorat.
Şcoala doctorală şi IOSUD iau măsuri pentru prevenirea şi sancţionarea abaterilor de la
normele eticii ştiinţifice, profesionale şi universitare, conform codului de etică şi deontologie
profesională al instituţiei.
În cazul unor eventuale fraude academice, al unor încălcări ale eticii universitare sau al
unor abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică, inclusiv al plagiatului, studentul-
doctorand şi/sau conducătorul de doctorat răspund/răspunde în condiţiile legii.
Tipuri de doctorat –art.42
Programele de studii universitare de doctorat sunt de două tipuri:

50
 a) doctorat ştiinţific, care are ca finalitate producerea de cunoaştere ştiinţifică originală,
relevantă internaţional, pe baza unor metode ştiinţifice; doctoratul ştiinţific este o condiţie pentru
cariera profesională în învăţământul superior şi cercetare;
b) doctorat profesional, în domeniile artelor şi sportului, care are ca finalitate producerea
de cunoaştere originală pe baza aplicării metodei ştiinţifice şi a reflecţiei sistematice, asupra unor
creaţii artistice sau asupra unor performanţe sportive de înalt nivel naţional şi internaţional şi
care poate constitui o bază pentru cariera profesională în învăţământul superior şi în cercetare în
domeniile artelor şi sportului.
Competenţele asigurate de programele de studii universitare de doctorat –art.57-58
Programele de studii universitare de doctorat asigură formarea de competenţe
profesionale (de conţinut, cognitive şi de cercetare) în domenii de specialitate, precum şi a unor
competenţe transversale.
Sunt calificate drept competenţe profesionale următoarele competenţe specifice
domeniului:
a) cunoştinţe avansate în domeniu;
b) capacitatea de identificare, formulare şi soluţionare a problemelor de cercetare;
c) stăpânirea metodelor şi tehnicilor de cercetare avansată;
d) cunoştinţe privind managementul proiectelor de cercetare;
e) stăpânirea procedeelor şi soluţiilor noi în cercetare;
f) abilităţi de documentare, elaborare şi valorificare a lucrărilor ştiinţifice;
g) abilităţi lingvistice la nivel academic în limbi de circulaţie internaţională necesare
documentării şi elaborării de lucrări ştiinţifice;
h) înţelegerea şi capacitatea de aplicare a principiilor şi valorilor eticii cercetării ştiinţifice
în domeniul respectiv.
Sunt considerate drept competenţe transversale următoarele:
a) competenţe de comunicare, scrisă şi orală, în domeniul ştiinţei şi culturii;
b) competenţe lingvistice avansate în limbi de circulaţie internaţională;
c) utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicării;
d) abilităţi de interrelaţionare şi de lucru în echipă;
e) cunoştinţe de management al resurselor umane, materiale şi financiare;
f) calităţi de conducere;
g) cunoştinţe privind managementul carierei, precum şi însuşirea de tehnici privind
căutarea unui loc de muncă şi de creare de locuri de muncă pentru alţii;
h) cunoştinţe privind managementul riscului, crizei şi al eşecului;
i) cunoştinţe privind utilizarea legislaţiei în domeniul drepturilor de proprietate
intelectuală;
j) capacităţi de antreprenoriat economic, tehnologic şi social.
Caracteristici ale tezei de doctorat și responsabilitatea –art.65 alin.5, 6 si 7, art.66, art.67
alin.3, 8, art.68 alin.2 si 6
Teza de doctorat este o lucrare originală, fiind obligatorie menţionarea sursei pentru orice
material preluat.
Studentul-doctorand este autorul tezei de doctorat şi îşi asumă corectitudinea datelor şi
informaţiilor prezentate în teză, precum şi a opiniilor şi demonstraţiilor exprimate în teză.
Conducătorul de doctorat răspunde împreună cu autorul tezei de respectarea standardelor
de calitate sau de etică profesională, inclusiv de asigurarea originalităţii conţinutului, potrivit
prevederilor art. 170 din Legea nr. 1/2011.
Tezele de doctorat împreună cu anexele acestora sunt documente publice şi se redactează
şi în format digital. În domeniul artelor, tezele de doctorat pot fi însoţite de înregistrarea pe
suport digital a creaţiei artistice originale. Teza de doctorat şi anexele sale se publică pe un site
administrat de Ministerul Educaţiei Naţionale cu respectarea legislaţiei în vigoare în domeniul
drepturilor de autor.

51
 Protecţia drepturilor de proprietate intelectuală asupra tezei de doctorat se asigură în
conformitate cu prevederile legii. Valorificarea dreptului de autor şi/sau a drepturilor de
proprietate industrială asupra produsului sau creaţiei originale realizate în cadrul programului de
studii universitare de doctorat se realizează în conformitate cu prevederile legislaţiei în domeniu.
În urma identificării unor încălcări ale bunei conduite în cercetare-dezvoltare, inclusiv plagierea
rezultatelor sau publicaţiilor altor autori, confecţionarea de rezultate ori înlocuirea rezultatelor cu
date fictive, în cadrul evaluării tezei de către conducătorul de doctorat sau comisia de îndrumare,
acordul de susţinere publică nu se obţine.
Este interzisă oferirea de către studentul-doctorand a unor cadouri sau altor asemenea
foloase necuvenite membrilor comisiei de doctorat ori solicitarea ca studentul-doctorand să
contribuie la decontarea unor cheltuieli aferente deplasării unor membri ai comisiei de doctorat
sau organizării susţinerii publice a tezei de doctorat.
În cazul în care un membru al comisiei de doctorat identifică în cadrul evaluării tezei, atât
anterior susţinerii publice, cât şi în cadrul acesteia, abateri grave de la buna conduită în
cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară, inclusiv plagierea rezultatelor sau publicaţiilor
altor autori, confecţionarea de rezultate ori înlocuirea rezultatelor cu date fictive, membrul
comisiei de doctorat este obligat să ia următoarele măsuri:
a) să sesizeze comisia de etică a instituţiei de învăţământ superior în care este
înmatriculat studentul-doctorand şi comisia de etică a instituţiei în care este angajat conducătorul
de doctorat pentru analiza şi soluţionarea cazului, inclusiv prin exmatricularea studentului-
doctorand, potrivit art. 306-310 şi 318-322 din Legea nr. 1/2011 şi prevederilor Legii nr.
206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, cu
modificările şi completările ulterioare;
b) să notifice abaterile tuturor membrilor comisiei de doctorat şi să propună acordarea
calificativului "Nesatisfăcător".
În cazul în care membrii CNATDCU din cadrul unei comisii de evaluare a unei teze de
doctorat constată nerespectarea standardelor de etică profesională, inclusiv existenţa plagiatului,
în cadrul tezei şi/sau al activităţilor care au dus la realizarea acesteia, aceştia invalidează teza de
doctorat, comunică aceste constatări celorlalţi membri ai comisiei de evaluare şi sesizează
Consiliul general al CNATDCU pentru analiza responsabilităţii conducătorului de doctorat sau a
şcolii doctorale.
Consiliul general al CNATDCU decide dacă au fost sau nu respectate standardele de
calitate sau de etică profesională, inclusiv existenţa plagiatului, iar preşedintele CNATDCU
transmite autorului sesizării, autorului tezei şi IOSUD decizia Consiliului general al CNATDCU
şi motivarea acesteia. Aceştia au la dispoziţie 10 zile pentru formularea unei contestaţii
privitoare la procedură, iar Consiliul general al CNATDCU are la dispoziţie 10 zile pentru
formularea răspunsului la contestaţie. În cazul în care Consiliul general al CNATDCU decide că
nu au fost respectate standardele de calitate sau de etică profesională, inclusiv în ceea ce priveşte
plagiatul, preşedintele CNATDCU propune Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării
Ştiinţifice una sau mai multe dintre următoarele măsuri: a)retragerea calităţii de conducător de
doctorat; b)retragerea titlului de doctor; c)retragerea acreditării şcolii doctorale. Toate
documentele legate de aceste sesizări sunt parte a «dosarului de doctorat» şi se încarcă pe
platforma naţională; deciziile comisiilor de etică şi ale CNATDCU sunt publicate şi pe site-urile
instituţionale ale acestora .

4. Metodologia cercetării științifice

4.1.Introducere
Metodologia cercetării științifice se referă la criterii de selecţie a surselor de documentare
şi utilizarea acestora în lucrările de cercetare, modalităţile practice de aplicare a studiilor
teoretice pe care le facem, de multe ori fără a înţelege modul de interpretare a unui text, de

52
elaborare a unei lucrări şi de căutare a surselor, a bibliografiei.
Această problemă este o provocare deoarece pe cât pare de simplă, pe atât este de
complexă, teoretic si mai ales practic, cu mare importanţa pentru evoluţia specialiştilor – cadre
didactice, cercetători, studenți, masteranzi și doctoranzi - la finalul cursului urmând a avea
cunoştinţe aprofundate, necesare în viitor, în propriile lucrări, dar și pentru a învăţa pe alţii.
Vom defini cunoaşterea şi cercetarea pentru a face o legătură cu ceea ce înseamnă
lucrarea de cercetare şi cum ar trebui elaborată, apoi ne vom referi la metodele de selecţie a
surselor documentare şi care sunt sursele necesare, iar la final vom trata problema utilizării
surselor în lucrările ştiinţifice şi elaborarea unei lucrări.

4.2. Motivația cercetării

Orice cercetare ştiinţifică implică o responsabilitate pe mai multe planuri: ştiinţifică,
morală, social, politică, etc. Cercetătorul care efectuează o cercetare este direct răspunzător
pentru descoperirea sa şi pentru rezultatele acesteia. De asemenea, cercetătorul trebuie să
justifice utilizarea rezultatelor obţinute şi să încerce să aducă prin cercetarea sa un beneficiu
societăţii.
Ce anume îl atrage pe om spre știință si care sunt trăsăturile de caracter necesare pentru o
asemenea activitate? Răspunsul nu este simplu deoarece fiecare persoană are propriile motivații
psihologice și care îmbină în diferite grade curiozitatea, exprimarea, afirmarea. Apreciem că
principalul imbold îl constituie curiozitatea de a ști, de a afla esența unui lucru sau fenomen,
precum și găsirea de căi și mijloace de rezolvare a problemelor ivite cu această ocazie. Fără
curiozitate n-ar exista omul de știință și nici cercetarea efectuată de acesta. Aceasta creează o
stare interioara propice care permite afirmarea în cadrul unei comunități, cel mai adesea
științifice, prin cercetarea și rezolvarea de probleme care să valideze propria cercetare sau să-i
permită participarea alături de alte persoane la cercetare. De aceea, asemenea persoane
desfășoară activității deosebit de intense pe toată durata vieții, iar dorința de cercetare și
exprimare este atât de mare în încercarea de depășire a limitelor stabilite anterior, încât adesea
activitatea desfășurată nu îi satisface, încercând continuu să progreseze.
Prof. Septimiu Chelcea ne îndeamnă4 ca „înainte de a pregăti manuscrisul pentru
publicare sau pentru a fi prezentat comisiei pentru examen, trebuie să ne punem singuri câteva
întrebări în legătură cu calitatea cercetării tocmai încheiate”. Aceste întrebări „se pun în
legătură cu problema cercetată, dacă aceasta este semnificativă, dacă abordarea este originală
şi respectă standardele etice, cât și despre aplicativitatea rezultatelor cercetării”.
Cercetarea științifică este corelată cu ştiinţa, deoarece ştiinţa nu se realizează în afara
cercetării. Cercetarea reprezintă una din funcţiile ştiinţei, a doua funcţie fiind interpretarea.
Buna conduită în cercetarea ştiinţifică se referă la respectarea legii, garantarea libertăţii în
ştiinţă, respectarea principiilor bunei practici ştiinţifice şi asumarea responsabilităţilor.

4.3.Tipuri de cunoaştere
Este necesară înţelegerea unor termeni înainte de a începe elaborarea unei lucrări; de
aceea, în opinia mai multor autori, la care ne raliem, spunem că ştiinţa este faptul de a fi
informat, a avea cunoaştere. Ştiinţa, ca fenomen dominant în dezvoltarea socială, devine
esenţială nu doar în relaţiile dintre om şi natură, ci şi în toate structurile sociale.
La baza cunoaşterii stau informaţiile, experienţa şi învăţarea. Se pot distinge două tipuri
fundamentale de cunoaştere care interacţionează:
- cunoaşterea comună, bazată pe observaţie şi realizată spontan de către oameni, în viaţa
zilnică, fără utilizarea unor metode speciale şi
- cunoaşterea ştiinţifică, avută în vedere atunci când sunt cercetate natura, structura şi
dezvoltarea în timp a activităţilor de cunoaştere şi a produselor lor.

4
Septimiu Chelcea, Cum sa redactam , Editura.., 2010, p.5

53
 Cunoaşterea comună este limitată de capacitatea de observaţie a agentului cunoaşterii, de
pregătirea sa profesională. Oamenii reţin doar acele informaţii care concordă cu propriile păreri
şi le resping pe cele care diferă de ideile proprii. Cunoaşterea comună are caracter individual,
simţul comun fiind spontan şi nu are finalitate explicită ca în cazul cunoaşterii ştiinţifice.
Din necesitatea depăşirii cunoaşterii spontane se trece la cunoaşterea ştiinţifică,
evidenţiată de către întemeietorul şcolii sociologice franceze, Emile Durkheim, în „Regulile
metodei sociologice”.
Spre deosebire de cunoştinţele empirice (bazate pe experienţă) care permit constatarea
repetabilităţii unor fenomene, cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul unei activităţi specializate,
bazate pe experimente, ipoteze noi şi pe verificarea lor, prin utilizarea de instrumente adecvate
de investigare.
În cunoaşterea ştiinţifică, subiectivitatea nu este exclusă, însă există posibilitatea de a o
controla prin utilizarea unor metode specifice şi prin respectarea unor reguli de investigare. Are
caracter impersonal, aceeaşi realitate putând fi studiată de către mai mulţi cercetători, utilizând
aceleaşi instrumente, iar rezultatele sunt apropiate. Metodologia de cercetare ştiinţifică este una
din componentele ce îi conferă superioritate ştiinţei faţă de cunoaşterea comună. În timp ce
cunoaşterea comună este rodul învăţării, cunoaşterea ştiinţifică are metode de investigare, are un
limbaj propriu (concepte, noţiuni).
Cunoaşterea ştiinţifică porneşte de la un set de ipoteze, utilizează o serie de metode
ştiinţifice, este orientată din punct de vedere metodologic şi are o anumită finalitate ştiinţifică.
Constatările la nivelul acestui tip de cunoaştere se bazează pe măsurare şi/sau numărare.
Ştiința constituie o cunoaștere înzestrată cu un ansamblu de principii, tehnici de
investigare și procedee pentru o mai bună lărgire a cunoașterii. Gândirea ştiinţifică „întreabă”
sau „pune întrebări” şi dă „răspunsuri” după anumite reguli metodice, fixându-şi punctul de
vedere asupra unui anumit „proiect” care devine astfel, o „tematică de cercetare”. Datele
rezultate din cercetarea ştiinţifică sunt structurate treptat, în domenii de cunoaştere specializată
diferenţial şi ordonate logic, sintetizând o anumită categorie de „proiecte” sau „tematici” care au
o sursă comună şi exprimă adevăruri universal valabile în interiorul cunoaşterii ştiinţifice.
Rezultă că domeniul de cunoaştere ştiinţifică trebuie început prin „ordonarea proiectelor” şi prin
„clasificarea” acestora. „Cunoaşterea” şi „descoperirea” au pus astfel bazele activităţii de
cercetare ştiinţifică şi pe cele ale viitoarelor domenii ştiinţifice.
În patrimoniul ştiinţei intră numai cunoştinţele esenţiale, certe şi necontradictorii,
verificate de practică. Trebuie să facem distincţia dintre cunoştinţele comune care au intrat în
patrimoniul ştiinţei şi informaţiile din sfera dreptului de proprietate intelectuală.

4.4.Forme de cercetare de științifică

În anul 1963, în localitatea Frascati din Italia, OCDE (Organizația de Cooperare şi de
Dezvoltare Economică) a organizat o reuniune a experților naționali din domeniul statisticii
cercetării-dezvoltării (C-D), fiind realizată lucrarea “Metodă tip propusă pentru anchete asupra
cercetării şi dezvoltării”, cunoscută sub denumirea Manualul Frascati, de referinţă in lume.
Ulterior au mai fost realizate de către grupuri de experţi alte două manualele: Manualul Oslo
(obiect de analiză inovarea) şi Manualul Canberra (obiect de studiu resursele umane ale
sistemului C-D).
Acest manual defineşte cercetarea şi dezvoltarea experimentală (C-D)ca îngloband
lucrările de creaţie făcute în mod sistematic în vederea înbogăţirii ansamblului de cunoştinţe,
inclusiv cunoaşterea omului, a culturii şi a societăţii, precum şi utilizarea acestor cunoştinţe
pentru noi aplicaţii. Termenul C-D acoperă trei activităţi: cercetarea fundamentală, cercetarea
aplicativă şi dezvoltarea experimentală.
Cercetarea fundamentală constă în lucrări experimentale şi teoretice realizate în
principal pentru dobândirea de noi cunoştinţe asupra bazelor fenomenelor şi faptelor observabile,

54
fără a prevedea o aplicaţie sau o utilizare specială. Cercetarea fundamentală analizează
proprietăţi, structuri şi relaţii pe baza cărora se formulează şi se pun la încercare ipoteze, teorii
sau legi. Rezultatele cercetării fundamentale nu sunt, în general, negociate şi se comunică prin
intermediul sesiunilor ştiinţifice, în publicaţii sau reviste ştiinţifice. Există cazuri, când, din
motive de securitate, rezultatele cercetării pot fi restrânse. Cercetarea fundamentală, denumită şi
cercetare de bază, analizează proprietăţi, structuri şi relaţii în vederea formulării şi supunerii la
încercări a diferitelor ipoteze, teorii sau legi. Menţiunea din definiţie ”fără a prevedea o aplicaţie
sau o utilizare specială” poate fi esenţială deoarece cel care o face nu cunoaşte în mod necesar
aplicaţiile efective în momentul când realizează cercetarea. Cercetarea fundamentală poate fi
dirijată către diferite domenii de interes general, cu un obiectiv explicit - realizarea unei palete
largi de aplicaţii, şi poartă numele, în acest caz, de cercetare fundamentală orientată. Se distinge
intre cercetarea fundamentală pură si cea fundamentală orientată, sens in care Manualul Frascati
precizează:
- ”cercetarea fundamentală pură este executată în vederea obţinerii de progrese în
cunoaştere, fără intenţia de a realiza avantaje economice sau sociale pe termen lung, fără eforturi
pentru aplicarea rezultatelor acestei cercetări şi nici pentru a le transfera către sectoare
însărcinate cu punerea în aplicare”;
-”cercetarea fundamentală orientată se face în speranţa că ea va ajunge la o bază largă de
cunoaştere care va permite rezolvarea problemelor sau concretizarea oportunităţilor de azi sau
din viitor”.
Categorii de cercetare știintifică fundamentală sunt, spre exemplu, in domeniu economic:
creștere economică și modelare; destructurare, structurare și dezvoltare; structuri economico-
sociale instituționale și decizionale și transformarea acestora; analiza proceselor economice,
variante de politici economice și predicție în economiile aflate în tranziție și în economii de
piață; probleme financiare, fiscale și monetare; sectorul public și restructurarea acestuia;
competiția, firma și managementul firmei; sistemul știintei, tehnologiei si informației; relația
politică - economie - societate; relații economice internaționale și integrarea regională;
cercetari multidisciplinare, interdisciplinare și de epistemologie economică.
Cercetarea aplicată cuprinde lucrări originale realizate pentru a obţine cunoştiinţe noi și
conduc la un produs unic sau un număr limitat de produse, de operaţii, metode sau sisteme.
Practic, permite transpunerea într-o formă operaţională a ideilor, cu posibilitatea ca rezultatele
din cercetarea aplicată sa fie brevetate.
Cercetarea aplicată poate fi in prelungirea celei fundamentale, determinand utilizări
posibile, ori poate stabili metode sau mijloace noi in atingerea unor scopuri concrete.
Dezvoltarea experimentală constă în lucrări sistematice bazate pe cunoştinţe existente
obţinute prin cercetare sau prin practică, cu scopul de a lansa producția de noi materiale, sau
dispozitive, de a stabili noi procedee, sisteme şi servicii.
Manualul Frascati defineşte activităţi conexe, separate de sistemul C-D:
-activităţi de învăţământ şi formare, cu excepţia cercetărilor doctoranzilor care trebuie
luate în considerare ca activităţi C-D;
-alte activităţi ştiinţifice şi tehnologice conexe, cum ar fi colectarea de date de interes
general, indexarea, înregistrarea, clasificarea, difuzarea, traducerea, analiza, evaluarea, realizate
de servicii bibliografice, de brevete, de difuzare a informaţiei ştiinţifice, de conferinţe ştiinţifice,
analizele practicate obişnuit pentru materiale, compuşi, produse, sol, atmosferă etc., studiile de
fezabilitate, cu excepţia celor bazate pe cercetare, lucrările de practică curentă şi de aplicare
obişnuită a cunoştinţelor medicale specializate, studiile de natură politică cum ar fi studiile de
analiză şi evaluare a programelor, a activităţii ministerelor sau altor instituţii etc., cât şi
activităţile curente legate de calculatoare;
-alte activităţi industriale, împărţite în două grupe: lucrări de inovare şi producţia cu
activităţile conexe ei (cum ar fi studiul de piaţă);
-administrarea şi alte activităţi de susţinere, care cuprind activităţile conduse de ministere,

55
organizaţii de cercetare, fundaţii etc., de gestionare şi distribuire a fondurilor către executanţi,
dar şi activităţile de susţinere indirectă cum ar fi transportul, intermedierea, curăţenia, reparaţiile,
întreţinerea, paza etc.

4.5. Metode de cercetare

Metoda de cercetare reprezintă traseul urmat pentru a duce la sfârşit o cercetare, iar
metodologia cercetării, ca sistem integral de metode, reprezintă ansamblul demersurilor pe care
le urmează gândirea pentru a descoperi şi demonstra o idee ştiinţifică, adică pentru a produce
cunoştinţe ştiinţifice.
Spre exemplu, știintele socioumane au dezvoltat mai multe teorii şi metode pentru
cunoaşterea fenomenelor, faptelor ce compun viaţa socială. Această realitate este descrisă printr-
o serie de concepte ce pot fi analizate din perspectiva a două planuri – cel epistemologic si cel
metodologic. Cel mai utilizat cuplu conceptual este cel cantitativ – calitativ. Din punct de vedere
epistemologic, modelul cantitativ presupune existenţa unei realităţi obiective, a unor structuri
exterioare indivizilor, apelând la explicaţii ale acestora, în timp ce modelul calitativ pune accent
pe subiectivitatea umană, pe motivaţiile şi aşteptările indivizilor, pe înţelegerea realităţii sociale.
Din punct de vedere metodologic, mai exact din punct de vedere al metodelor şi strategiilor
folosite, modelul cantitativ se bazează pe metode structurate (anchetă, experiment), iar modelul
calitativ utilizează metode şi tehnici nestructurate (interviu, studiu de caz, observaţia
participativă).
Diferenţe şi asemănări intre abordarea cantitativă şi calitativă:
Asemănări: Obiectivul cercetării este acelaşi, dar tratat în mod diferit, în ambele
cercetări se face apel la intuiţie (în ştiinţele naturii-intuiţionism matematic). Şi în cercetările
cantitative, caracterizate prin distanţa cercetător-obiect, apar atitudini empatice (cazul
chestionarelor standardizate, completate prin procură, adică A completează un chestionar, aşa
cum crede că ar răspunde B). În cercetările cantitative, completarea unor chestionare se bazează
tot pe subiectivitatea umană.
Diferenţele privesc:
-cercetarea cantitativă, ca orientare metodologică, se plasează pe poziţia pozitivismului,
acesta fiind modelul de cercetare în ştiinţele naturii, a explicaţiei, pe când cercetarea calitativă se
plasează pe poziţia fenomenologico-comprehensivă (fenomenologia este curentul filosofic care
studiază fenomenele conştiinţei, ale sufletului prin prisma orientării şi conţinutului lor, făcând
abstracţie de omul real, activitatea lui psihică şi mediul social);
- în cercetarea cantitativă cuvintele cheie sunt cele de control, întindere (ex: global-
formal), pe când în cea calitativă aceste cuvinte comprehensiune-profunzime (ex: microsocial,
local);
-cercetarea cantitativă este preocupată de obiectivitate şi generalitate şi este dominată de
logica verificării, iar în cea calitativă aceste preocupări trec pe plan secundar şi este dominată de
logica descoperirii;
- în cercetarea cantitativă există un interes pentru stabilirea de relaţii cauzale, corelaţii, iar
în cea calitativă există un interes pentru stabilirea unei „cauzalităţi” locale. Datele rezultate în
urma cercetării cantitative sunt de mare fidelitate, pe când cele rezultate în urma cercetării
calitative sunt de o mare bogăţie;
- în cercetarea cantitativă raportul de cercetare este alcătuit din cifre, tabele, grafice. În
cercetarea calitativă domină limbajul natural, uneori fără cifre şi aproape metaforic.
Dacă ne referim strict la cercetările calitative, un studiu poate primi o astfel de calificare
dacă îndeplineşte următoarele condiţii: perspectiva comprehensivă domină cea mai mare parte a
cercetării; abordarea obiectului de studiu se face deschis; culegerea datelor se face cu ajutorul
unor metode ce nu presupun cuantificarea lor anterioară (ex: observaţia participativă, interviul
structurat sau nu, jurnalul de bord, introspecţia); analiza datelor este calitativă, cuvintele fiind
analizate prin alte cuvinte fără efectuarea unei operaţii numerice; cercetarea se finalizează printr-

56
o teorie, nu printr-o demonstraţie.
Există câteva elemente constitutive care marchează cercetarea calitativă, cum ar fi:
contactul personal cu oamenii şi mediul de cercetare, planul cercetării este dinamic, evoluând în
funcţie de rezultatul la care se ajunge; cercetătorul este principalul instrument metodologic pe
parcursul cercetării; nu se urmăreşte obţinerea de rezultate, ci descrierea, teoretizarea celor
studiate. Activitatea de cercetare în România constituie prioritate naţională, având rol
determinant în strategia de dezvoltare economică durabilă.
4.6. Metode de cercetare ale științei juridice
Cercetarea juridică stiințifică se realizează prin folosirea de metode și tehnici de
interpretare a dreptului. Se cunosc următoarele metode de cercetare în domeniul științei juridice:
metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, metoda sociologică, metoda cantitativă,
metoda statistică, metoda experimentală
Metoda logică
Logica juridică este o logică rațională intemeiata pe cunoașterea pe cale deductivă si
inductiva.
Calea deductiva pleacă de la general la particular. In drept, de cele mai multe ori, nu se
poate dovedi nimic deductiv, decât atunci când se pleacă de la unele principii anterioare.
Calea inductiva pleacă de la particular către general.
O metodă logică este utilă în orice act de gândire științifică. În domeniul dreptului, ea
reprezintă o multitudine de procedee și operațiuni specifice metodologiei, prin care se creează o
posibilitate de surprindere a structurii și dinamicii raporturilor necesare între diferite componente
ale sistemului juridic al unei societăți. Pentru un jurist este necesar întregul aparat al logicii în
practică, cât și în rezolvarea problemelor de gândire.
Metoda istorică
Prin metoda istorica se cercetează dreptul prin prisma evoluției și perspectivei sale
istorice. Astfel, se analizează forma, esența și funcțiile dreptului raportându-se la etapa istorică.
Cunoașterea reglementărilor și formelor de drept constituie un important document
pentru istorie și pentru juriști care au nevoie să deslușească sensul evenimentelor așa cum se
reflecta in norme juridice. Spre exemplu, Legea celor 12 Table, Codul lui Hamurabi, Codicele
lui Iustinian, Codul lui Napoleon. Nivelul de dezvoltare culturală a unei societăți este reflectată
în drept. Nici un sistem juridic nu poate fi înțeles fără a înțelege etapele istorice prin care a
trecut. Cu ajutorul istoriei, dreptul este cel care își poate afla condițiile ce-i pot descifra în
totalitate reglementările.
Metoda comparativă
Este acea metodă de constatare a unor elemente comune sau diferite la două fenomene
sau instituții juridice. Metoda comparativă ”procedează la comparații între diverse instituții
juridice, ramuri de drept, tipuri de drept, aparținând unor țări diferite, permițând să se evalueze
ceea ce este esențial sau specific în drept, ceea ce poate fi transferat cu titlu de experiență
pozitivă, dar evidențiind și rolul condițiilor și particularităților naționale în materie juridică”5.
În procesul metodologic de studiere a dreptului, compararea sistemelor de drept ale
diverselor state, a instituțiilor, trăsăturilor, cât și a normelor este necesara, determinând în
sistemele de învătământ juridic nasterea unei ramuri științifice distincte: dreptul comparat.
Concepția asupra dreptului comparat a apărut la începutul secolului al XX-lea, când au fost
avansate și primele teze ale unei forme metodologice universale de studiere a dreptului. Pentru
eficienta și coerența, se compară doar ceea ce poate fi comparat, adică sistemele care aparțin
aceluiași timp istoric și într-un anumit context. Se pornește de la cunoașterea regulilor aplicabile
sistemelor de drept comparate și a principiilor de drept, în contextul social, politic, cultural din
care au rezultate respectivele instituții.

5
I. Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2001, p. 165

57
 Analiza izvoarelor dreptului este un element definitoriu care poate oferi o imagine a
formelor de exprimare a dreptului, inclusiv a ierarhiei izvoarelor. De asemenea, se are în vedere
sensul inițial al normei, dar și de evoluția acesteia în timp, pe timpul aplicării acesteia.
Metoda sociologică
Această metodă este legată de nevoia cunoașterii științifice a vieții. Juriștii au privit
mereu această meserie ca fiind una legată de realitate și cu o incontestabilă încărcătură social –
umană. Viața socială este practic o oglindă a existenței dreptului deoarece toate fenomenele
juridice sunt de fapt fenomene sociale. Sub aspect sociologic au fost analizate diferite domenii:
al creării unui drept, cunoasterea legilor de catre cetățenii și organele de stat, modul in care se
manifesta subiecții raporturilor sociale față de reglementările juridice aflate în vigoare,
cercetarea cauzelor încălcării drepturilor, s.a.
Metoda cantitativă
Această metodă s-a dezvoltat cel mai mult în ultimii ani odată cu dezvoltarea
tehnologiei. Ea are la bază nevoia cunoașterii într-un timp scurt a faptelor și fenomenelor, pentru
a se adecva procesul decizional.
Metoda statistică
Această metodă este utilă pentru procesul de elaborare a dreptului, dar și pentru cel de
aplicare, aceasta conturându-se ca un domeniu distinct al statisticii. Utilizarea și crearea unor
baze de date complete în toate domeniile ajută foarte mult un jurist în practicarea meseriei sale.
Metoda experimentală
În cadrul acestei metode s-a recurs la verificarea noilor măsuri la scară redusă inițial, în
câteva unități, ulterior fiind extinse la scară națională, în special în domeniul reglementărilor
juridice cu caracter economic. Această dezvoltare a metodei experimentale a fost necesară mai
întâi pentru a se face cunoscute toate efectele aplicării normelor juridice și abia apoi măsura
legală să poată fi extinsă la nivelul tuturor categoriilor sociale. Un legiuitor nu poată să prevadă
totul.

4.7. Etapele cercetării științifice

Cercetarea ştiinţifică fiind ea însăşi un tip specific de acţiune umană, trebuie concepută şi
desfăşurată în baza unui program elaborat pe mai multe etape, fiecare însemnând un ansamblu de
demersuri metodologice specifice.
În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de a clasifica etapele unei
cercetări; importantă este respectarea logicii generale de desfăşurare a cercetării ştiinţifice. O
schemă de desfăşurare a activităţii de cercetare ar putea fi:
-stabilirea problemei (obiectul analizei);
-analiza ipotezelor ştiinţifice;
-stabilirea metodelor de cercetare;
-elaborarea instrumentelor necesare recoltării informaţiilor;
-recoltarea informaţiilor;
-prelucrarea informaţiilor;
-analiza informaţiilor şi explicarea proceselor studiate

5. Redactarea corectă a unei lucrări academice

În acest scop se parcurg mai multe etape:

5.1. Documentarea
Căutarea şi organizarea ideilor este etapa cea mai importantă pentru cel care pregăteşte o
lucrare. Două stadii succesive trebuie parcurse:
-căutarea surselor, folosind cunoştinţele şi informaţiile disponibile;
-organizarea lor după un plan logic, clar şi solid

58
 În faza de căutare a surselor documentare gândirea se află în centrul procesului cognitiv,
ea permiţând adunarea elementelor a căror prezenţă este indispensabilă şi face posibilă
exploatarea lor.
Documentarea este un proces de învăţare activă a tuturor informaţiilor ştiinţifice
privitoare la tema care face obiectul cercetării, ea constituind o latură importantă a creaţiei
ştiinţifice. Realizată în mod conştiincios, ea poate conduce la atingerea obiectivului final de
creaţie, adică aflarea informaţiei.
Documentarea începe prin consultarea surselor care oferă informaţii despre tema care ne
interesează. Informarea este procesul de procurare a surselor care conţin informaţiile ştiinţifice
necesare învăţării.
Ca forme ale documentării, întâlnim documentarea în forme clasice (în biblioteci) şi
documentarea în forme moderne (internet).
Cea mai bună formă de documentare este cea în bibliotecă, aici găsindu-se cele mai
importante surse de documentare pentru subiectul tratat. Există biblioteci specializate pe
domenii, dar şi biblioteci în care găsim lucrări din cele mai diverse domenii, precum Biblioteca
Centrală Universitară sau Biblioteca Academiei Române.
Dinamica socială a dus şi la o dezvoltare a tehnicii în domeniul identificării surselor
documentare, apărând bazele de date electronice pe diverse teme. În momentul de faţă, atât la
nivel naţional, cât şi la nivel european, internațional, există o serie de programe online care
permit utilizatorilor ca într-un timp foarte scurt să obţină informaţia de care au nevoie. Acesta
este şi avantajul documentării în formă modernă, adică de a obţine informaţii în timp util şi fără
un efort mare.

5.2 Sursele documentare

Sursele de documentare pot fi diverse: scrise, orale, observația, experimentul s.a.
Sursele scrise – baze de date, site-uri, publicaţii, cărţi, reviste, etc. - sunt printre cele mai
bune surse de informare.
Ajuns în faţa unui subiect, studentul/masterandul/doctorandul începe elaborarea lucrării
sale, elaborare ce trebuie organizată în mai multe etape:
-o primă etapă este aceea de a reveni asupra surselor de documentare găsite, pentru
localizarea lor cât mai exactă şi începerea cercetării lor. Se recomandă să triem şi să ierarhizăm
sursele în: surse esenţiale, surse foarte importante, neneglijabile, surse de revăzut pentru o
anumită problemă şi surse de consultat dacă rămâne timp. În această etapă, sarcina constă în a
evalua sursele disponibile după importanţa lor pentru subiectul ales.
-o altă etapă este aceea de întocmire a unui plan provizoriu, mai exact alcătuirea planului
lucrării. Planul provizoriu ar trebui să se restrângă la partea centrală a lucrării, amânând
introducerea şi concluziile. De preferat ar fi să selectăm subiectul şi ideea directoare reţinând
doar acele surse documentare care sunt esenţiale pentru tema de cercetare pe care le vom procura
şi utiliza.
Sursele scrise, audio-video, publicate (cărţi, reviste) sau nu, oficiale sau particulare,
sursele necesare, trebuie în primul rând identificate şi trebuie obţinut dreptul de acces la ele.

Surse de informare utilizate în activitatea de cercetare

Informaţiile, după provenienţa surselor, se împart în: informaţii primare (originale),
secundare (interpretate) şi terţiale (indexuri).
a. Surse de informare primare
Sursele primare sau documentele primare cele mai importante sunt:
-cartea, revista periodică şi lucrările colective. Spre exemplu, în domeniul juridic,
documentele legislative sunt surse de informare primare sunt legile și celelalte reglementări cu
caracter oficial şi obligatoriu; ele conţin norme de aplicare a unui proces, fenomen, etc.

59
 -rapoartele de cercetare sunt surse de informare care conţin relatări privind activitatea
unei persoane sau a unui colectiv în legătură cu o anumită problemă de cercetare;
-brevetele de invenţie sunt surse de informare atestate de organul de stat competent care
sunt eliberate inventatorilor şi prin care se recunoaşte dreptul acestora de a exploata exclusiv
invenţia un anumit timp;
- monografiile sunt publicaţii necesare ce conţin text sau/şi imagini, tratând anumite
teme sau probleme, prezentate într-un tom sau mai multe. Din această categorie fac parte:
cursurile, manualele, studiile ştiinţifice, cărţile de popularizare.
-tezele de doctorat sunt surse de informare cu un valoros conţinut ştiinţific prin care
autorul dezvoltă şi demonstrează o idee sau concepţie în urma unei cercetări aprofundate pe o
perioadă de timp, lucrae susţinută public în vederea obţinerii unui grad ştiinţific.
-tratatele, manualele și compendiile sunt surse de informaţii ştiinţifice ca analizează
problemele de bază ale unei discipline, ale unei arte sau ale unei ştiinţe. Sunt lucrări de sinteză
care expun totalitatea cunoştinţelor verificate şi definitiv dobândite în legătură cu o anumită
problemă.
-periodicele sunt surse majore de informare şi de documentare ce conţin date valoroase şi
de actualitate. Aceste tipuri de informaţii se regăsesc în revistele de specialitate şi cotidiane
(ziare).

b.Surse de informare secundare

Caracteristica documentelor secundare constă în faptul că reprezintă instrumente
indispensabile pentru descoperirea documentelor primare necesare, aşa cum sunt catalogate tot
felul şi în primul rând, cataloagele generale ale bibliotecilor, despre care se spune că reprezintă
„coloana vertebrală” a bibliotecii în jurul căreia se organizează întreaga activitate a acesteia.
Alte surse secundare de documentare sunt:
-bazele de sumare alimentate cu tablele de materii ale revistelor periodice;
-bibliografiile analitice şi bibliografiile naţionale, sunt lucrări de informare bibliografică
legate de o temă ştiinţifică, un subiect sau un autor, ambele alcătuite de bibliografi şi
documentarişti specializaţi;
-buletinele şi repertoriile bibliografice, sunt lucrări de informare bibliografică legate de
fondurile unei biblioteci şi care cuprind descrierile bibliografice ale cărţilor, revistelor sau
documentelor electronice, grupate pe domenii, intrate într-o anumită perioadă de timp;
-revistele de rezumate;
-studiile de sinteză sau sintezele documentare, sunt surse secundare de informare
prezentate sub forma unor lucrări ştiinţifice care reunesc toate informaţiile esenţiale legate de o
problemă, disciplină, fenomen, cu scopul de a oferi o imagine de ansamblu;
-tabla de materie anuală a unei reviste, indică sumarul numerelor revistei respective pe un
anumit an. Rezumatele sunt surse de informare care facilitează identificarea conţinutului unei
lucrări şi aprecierea dacă aceasta corespunde nevoii de informare;
-adnotările, sunt surse de informare ce cuprind descrierea bibliografică a cărţii, urmată de
o scurtă caracterizare a acesteia, cu indicarea tematicii şi a categoriei de cititori căreia i se
adresează.

c.Sursele de informare terţiare

-lucrările de referinţă, sunt surse de informare care conţin informaţii rezultate din
prelucrarea surselor de informare primare si secundare; ele sunt elaborate la iniţiativa unei
instituţii, ca rezultat al colaborării unui grup de specialişti;
- bibliografiile bibliografiilor, sunt surse terţiare de informare ce cuprind titlurile
lucrărilor bibliografice, însumând toate titlurile operelor pentru diferite probleme, specialităţi sau
discipline. Principalele tipuri de lucrări de referinţă sunt: enciclopediile, dicţionarele, atlasele,
almanahurile, lexicoanele, albumele, calendarele, ghidurile, anuarele.

60
 Sursele de informare electronice, cum ar fi bazele de date, sunt colecţii de informaţii
stocate pentru a fi accesate prin intermediul computerului. Informaţiile sunt indexate pentru a
permite regăsirea şi au ca principale funcţii căutarea şi răsfoirea. Bazele de date ştiinţifice sunt
valoroase surse de informare pentru cercetare.
Sursele necesare trebuie în primul rând localizate, identificate, documentaţia disponibilă
legată de o problemă ştiinţifică putând reprezenta uneori o masă copleşitoare. Selectarea trebuie
să aibă loc în funcție de subiectul investigat, prin accesarea acelor surse documentare care sunt
esenţiale pentru tema de cercetare aleasă.

5.3.Metode de selecţie a surselor

Metoda (de la grecescul „methodos” = drum, cale, mod de cercetare, de cunoaştere şi de
transformare a realităţii obiective) este aspectul cel mai activ al ştiinţei, care arată calea
dobândirii de cunoştinţe noi.
Sursa metodei se află în realitatea obiectivă, apărând ca un rezultat al cunoaşterii realităţii
obiective, metoda devine o premisă a cercetării ei ulterioare, aflându-se în unitate cu teoria.
Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în majoritatea ştiinţelor, amintim:
observaţia, experimentul, modelarea, statistica, ancheta.
Complexitatea obiectului determină complexitatea metodelor.
Există diferite metode, dar două dintre ele se dovedesc a fi practice, şi anume:
a. Metoda interogativă ce poate fi reprezentată prin întrebări cu privire la problemele la
care se referă, timpul, spaţiul, modalităţile, cauzele, obiectivele, etc. Această metodă permite
analizarea pe toate feţele a unui subiect şi deschiderea a numeroase piste de cercetare.
b. Metoda unghiurilor de abordare. O temă poate fi studiată făcând apel la diverse
criterii care încearcă să clarifice mizele sau controversele: diferitele aspecte ale problemei,
punctele de vedere, perspectiva analitică (punerea în relief a principalelor componente),
explicaţii de tipul: cauze→ fapte→ consecinţe; timpul, spaţiul, contradicţiile şi opoziţiile,
raţionamentul comparativ, abordarea cantitativă şi calitativă.
Trebuie parcurse mai multe stadii pentru a obţine informaţiile de care avem nevoie şi
pentru a face aceste date direct aplicabile în scopul rezolvării întrebărilor puse, făcând apel la
posibilităţile noastre de a judeca, la spiritul de analiză şi de sinteză, punând în valoare noţiunile
esenţiale, fiind selectivi.
O regulă ce trebuie respectată atunci când culegem date despre un subiect este aceea că
informaţia sa fie verificată din mai multe surse, important fiind ca aceasta să fie adevărată.

5.4.Utilizarea surselor documentare în lucrările de cercetare

Pentru a utiliza corect sursele documentare este necesar a şti în primul rând să te
documentezi, a şti cam ce informaţie este necesară, unde poate fi găsită si cum poate fi ea
înţeleasă, stocată, evaluată. De preferat este să se consulte numeroase surse şi de calitate, iar
alegerile realizate trebuie puse în valoare şi justificate.
De asemenea, este necesară întocmirea unui plan ce trebuie să fie adaptat totodată
obiectivului urmărit şi naturii subiectului, coerent în îmbinarea părţilor sale şi în organizarea
internă a fiecărei secvenţe. Planul depinde de temă şi de directivă, verbele utilizate în enunţ
putând orienta alegerea structurii. Spre exemplu, dacă verbele utilizate în enunţ (directive) sunt:
a analiza, a caracteriza, a defini, a descrie, tipul de plan este analitic (studiul principalelor
componente, al diferitelor aspecte, al punctelor de vedere) sau linear (timp, spaţiu).
Un plan simplu de tipul observare/gândire/acţiune este recomandabil. Prima parte
încearcă să descrie situaţia actuală şi să clarifice problema, a doua se ocupă de aspectele
întrebării, de cauze şi consecinţe. A treia parte expune soluţia având în vedere, enunţând şi
condiţiile realizării ei.
Metoda utilizată rezultă din principiile generale comune exprimării în scris sau orale, dar
adaptate la natura exerciţiului. Se înţelege şi se fixează scopul, înţelegând pasajele interesante,

61
apoi se caută ideile printr-un examen selectiv şi comparativ, elementele cheie şi aspectele
secundare care se raportează la scopul urmărit. Pentru a ajunge la un plan detaliat se structurează
şi se organizează componentele reţinute.
Trebuie stabilit câmpul de studiu, în funcţie de „piesele” de care dispunem şi să evităm
orice abatere de la drumul cel bun. Obiectul documentelor luate separat va fi identificat în
vederea delimitării problematicii lor generale. Nu toate textele au aceeaşi utilitate, ele putând fi
apreciate pe baza a două criterii: interesul pentru conţinutul lor şi gradul lor de dificultate.
Documentelor fundamentale li se va acorda o atenţie mai mare, datorită informaţiilor importante
conţinute, documentele secundare (sau specifice) având un câmp de studiu mai restrâns.
În ceea ce priveşte organizarea materialului, Septimiu Chelcea recomandă „formula
CARS (Elimină, Adaugă, Reorganizează, Substituie), propusă de Christine A. Hult. E
recomandabilă o selectivitate maximă în sortarea materialului ce va da substanţă lucrărilor
ştiinţifice. Putem aduna mai mult material, dar nu totul merită a fi integrat în raportul de
cercetare.
Utilizarea datelor documentare în lucrările de cercetare trebuie să respecte stilul ştiinţific
de redactare ceea ce presupune prezentarea ideilor într-un mod clar, folosind cuvintele corect atât
în ceea ce priveşte forma cât şi sensul lor, numind lucrurile cu numele lor obişnuit, acela
recunoscut de către toţi.

5.5.Etapele de informare
Sunt considerate lucrări ştiinţifice, documente, indiferent de suport sau mediu de stocare,
aparţinând unei tipologii, variate de la simple referate tematice ale studenţilor la tratate de
specialitate elaborate de colective academice sau rapoarte ale unor proiecte de cercetare. Putem
enumera: referate şi rapoarte tematice, lucrări de licenţă, dizertaţii, teze de doctorat, articole,
studii, comunicări ştiinţifice, lucrările conferinţelor/congreselor, publicaţii seriale de
specializare, monografii, tratate, enciclopedii, rapoarte de cercetare
Pentru fiecare dintre acestea este necesară respectarea unor etape şi a regulilor de
redactare ştiinţifică. Etapele documentării în vederea realizării unei lucrări ştiinţifice sunt:
a. Stabilirea unei teme
Primul pas ce trebuie făcut de un student spre exemplu, în elaborarea unei lucrări, este
acela de a-şi alege o temă ţinând cont de mijloacele intelectuale şi tehnice de care dispune în
comparare cu cerinţele domeniului şi ale temei alese. În acest scop trebuie să se ia cunoştinţă de
cercetările recente asupra temei. Trebuie evaluate întinderea documentaţiei existente şi
posibilităţile de acces la bibliotecile care o deţin.
Stabilirea temei se realizează fie prin propria voinţă, fie respectând o anumită tematică.
b. Identificarea surselor de informare
Pentru elaborarea unei lucrări este necesar parcurgerea bibliografiei. Bibliografia se
structurează pe mai multe categorii ce vor trebui parcurse: lucrări generale, enciclopedii,
dicţionare, lucrări specifice domeniului, surse documentare din arhivă şi realizarea de interviuri,
activităţi de teren.
Autorul poate lucra cu documente tipărite sub forma documentelor originale sau a
fotocopiilor, documente în format PDF, mesaje preluate din listele de discuţii prin intermediul
poştei electronice, fişiere realizate prin efort propriu sau alte resurse informaţionale.
O asemenea diversitate documentară presupune cunoaşterea unei varietăţi de instrumente
şi programe informatice de lucru precum: programe de prezentare; programe de reperare;
programe de interogare a bazelor de date; editoare de text (obişnuite sau HTML). Nu există o
tehnologie sau un singur program care să permită gestionarea în totalitate a datelor şi
documentelor personale utilizate într-o activitate de cercetare.
c. Structura informaţiei
Documentarea pentru partea teoretică şi metodologică a lucrării se referă la consultarea
literaturii de specialitate cu privire la subiectul abordat în lucrare.

62
 Documentarea se realizează prin elaborarea unor fişe de lucru ce vor ajuta la redactarea
materialului final. Avantajul de a întocmi fişe de lectură constă în faptul că este foarte uşor de a
le grupa, în funcţie de sursele bibliografice, fie în funcţie de capitole sau paragrafe. Fişele sunt de
mai multe tipuri, principalele fiind:
- Fişă bibliografică, în cadrul căreia se redau datele de identificare a lucrării (nume,
prenume, autor, titlul lucrării, editura, localitatea, an de apariţie, cota de bibliotecă dacă este din
această sursă, data elaborării fişei) şi citarea, ideile principale din cadrul ei.
- Fişă rezumat, în cadrul căreia cercetătorul va realiza un rezumat folosind cuvintele sale,
a unui capitol sau a unei cărţi întregi.
În cadrul surselor documentare din arhive se va ţine cont de unele condiţii şi anume:
există izvoare editate, iar în acest sens trebuie să se parcurgă ediţia critică a izvoarelor şi izvoare
inedite (nepublicate, pe care cercetătorul le va descifra singur şi va semnala acest lucru la
începutul sau finalul lucrării.

5.6.Reguli de redactare
Redactarea unei lucrări debutează cu alcătuirea unui plan de redactare, mai bine alcătuit
decât planul provizoriu.
Planul de redactare constă într-o succesiune logică de titluri ale diviziunilor (părţi,
capitole) şi subdiviziunilor lucrării (subcapitole, paragrafe) cu indicarea ideilor ce urmează a fi
tratate şi a argumentelor care le susţin.
Este recomandabilă începerea redactării lucrării după adunare întregii documentaţii,
aceasta având avantajul reflecţiei asupra materialului „de construcţie” disponibil.
Parcurgerea fazei de reflecţie va uşura efortul de elaborare a planului de redactare. După
înţelegerea subiectului, se trece la repetarea textelor, iar în funcţie de criteriile propuse
ajungându-se la o ierarhizare de timpul: documente ce prezintă interes limitat „documente pivot”
şi „documente sertar”, apoi la analiza conţinutului şi structurarea lui pentru a putea elabora un
plan în detaliu.
Fiecare lucrare trebuie prevăzută cu un Cuprins şi o listă de abrevieri utilizate în lucrare,
iar la finalul ei, un index alfabetic, ce va cuprinde principalele noţiuni tratate. Indexul este
obligatoriu în cazul lucrărilor voluminoase şi în cazul lucrărilor ce tratează o tematică nouă, a
cărei structură nu este cunoscută publicului. De asemenea, fiecare lucrare va avea o bibliografie,
generală sau selectivă, care va cuprinde sursele documentare utilizate la alcătuirea lucrării.
Pentru a fi usor consultate de cititori, subiectele tratate trebuie să fie coerente şi clar structurate,
utilizându-se un sistem unitar de împărţire pe grade de titlu (ex: Partea, Cartea, Titlul, Capitolul,
Secţiunea).
Sistematizarea fiecărei lucrări trebuie să cuprindă Capitole şi Secţiuni, de preferat este ca
în sistematizarea unei lucrari sa nu se utilizeze mai mult de patru grade de titlu. La redactarea
lucrării, gradele de titlu, până la nivel de secţiune, vor fi aliniate centrat, iar gradele de titlu mai
mici vor fi aliniate de la stânga. Acestea trebuie scrise cu acelaşi font şi aceeaşi dimensiune de
caracter, iar evidenţierea lor trebuie sa se facă doar prin aliniere (centrat/stânga) şi prin bolduire
(utilizarea caracterelor aldine).
Autorii pot să utilizeze prescurtările din Lista generală de abrevieri pe care o întocmesc la
începutul lucrării, lista principalelor abrevieri fiind poziţionată înaintea conţinutului propriu zis
al lucrării.
Partea centrală a lucrării, corpul lucrării este alcătuită din capitole şi paragrafe ce trebuie
să aibă aceeaşi structură: introducere, tratare şi concluzie. Între regulile redactării unui paragraf
sunt:
-să fie consacrat dezvoltării unei singure idei;
-explicarea ideii să fie suficientă;
-paragraful să se încheie cu o concluzie.

63
 O etapă esenţială, deoarece informaţiile, fiind de obicei numeroase, lucrarea trebuie să
fie organizată pe baza unui plan de idei. Orice lucrare ştiinţifică are trei puncte principale:
-Introducere;
-Cuprins;
-Încheiere.
Pentru fiecare se realizează un plan de idei principale, unde informaţia trebuie să fie
clară, concisă şi să prezinte noutăţi în domeniu. Forma de redactare a lucrării trebuie să
îndeplinească fie condiţiile cerute de organizatorii conferinţei, fie respectând condiţiile standard
de redactare. Condiţiile standard sunt:
-Corp de literă titlu capitol 14 bolduit;
-Corp de literă titlu subcapitol 12 bolduit;
-Times New Roman cu caractere de 12 pentru text, spaţiu între rânduri de 1,5 şi alinierea
Justify;
-Formatul paginii este de obicei 2,5 sus, dreapta şi jos, iar la stânga este de 3,5 (pentru că
acolo se leagă lucrarea).
Fiecare lucrare conţine foaia de titlu care trebuie să cuprindă:
-Numele şi prenumele autorului
-Titlul lucrării
-Editura
-Localitatea
-Anul de publicare.
În cazul lucrărilor de licenţă, masterat şi doctorat, pe copertă se trece sus Universitatea
unde se susţine lucrarea, Facultatea, în centru se trece Lucrare de doctorat, disertaţie sau de
licenţă (fără titlu), în partea de jos a coperţii stânga, profesorul coordonator (nume, prenume,
titlu academic complet) şi dreapta absolvent, doctorand, masterand (nume şi prenume), iar
centrat jos anul. Doar pe foaia de titlu se trece în loc de lucrare, titlul lucrării respective.
După foaia de titlu prima pagină este destinată cuprinsului care trebuie să conţină
trimiterile la paginile lucrării.
Următoarea filă cuprinde argumentul autorului sau motivaţia alegerii temei (ce poate fi de
2 pagini sau mai mult).
Conţinutul lucrării poate avea 3-4 sau mai multe capitole plecând de la un capitol
introductiv care poate purta chiar numele de introducere, concluzii (rezumatul lucrării în câteva
pagini).
Bibliografia se trece la finalul concluziilor. Inserarea informaţiei prelevate din lucrări, în
text, se face respectând anumite reguli de trimitere. „ Există doua mari sisteme utilizate la
trimiterile bibliografice şi anume: Sistemul European recomandat şi în România de Academia
Română (sistemul APA) şi cel american bazat pe Chicago Manual of Style, sistemul Chicago”.
Sistemul european
Citatele inserate în text se vor marca cu ghilimele, apoi trimiterile se fac la subsolul
paginii utilizând setarea din calculator: Insert – References – Footnote. La nota de subsol se
utilizează abrevierile: prenumele şi numele autorului, titlul lucrării, editura, localitatea, anul
apariţiei lucrării, p. (prescurtarea de la pagină şi pentru mai multe pagini „pp”).
Pentru periodice – prenume şi nume autor, titlu „Numele periodicului”, localitatea, seria,
tomul, anul de apariţie, nr. pagină.
Izvoarele editate, manuscrise: Deţinător, fond de colecţie, prenumele şi numele autorului,
titlu, nr. manuscris, fila.
Trimiterile la subsol potrivit sistemului APA se fac cu următoarele prescurtări standard:
-apud, atunci când se citează o anumită opinie a unei persoane, dar apare în lucrarea altui
autor;
-idem (sau eadem) cănd sunt două note consecutive ale aceluiaşi autor însă lucrări
diferite. Idem se utilizează pentru autor şi eadem pentru autoare şi înseamnă acelaşi sau aceeiaşi;

64
 - ibidem (tot acolo) acelaşi autor, aceiaşi lucrare, doar pagină diferită.
Utilizarea acestor trimiteri ştiinţifice este obligatorie, fiind o recunoaştere a contribuţiei
adusă de autori diverşi, şi ne fereşte de plagiat.

Sistemul american de citare a surselor Chicago

Acest sistem practică o serie de prescurtări şi trimiteri la sursă, realizate între paranteze
rotunde în text, imediat după citatul respectiv, narat tot între ghilimele în text. Lucrările cu date
de identificare, se regăsesc fie la finele capitolului, fie la finele lucrării, în bibliografie.

5.7.Conținutul lucrării

a. Introducerea
Trebuie să-l pregătească pe cititor în vederea lecturii, a înţelegerii şi a aprecierii lucrării.
Autorul va enunța problema la care a încercat să răspundă prin cercetarea sa. Expune ideile
principale şi va prezenta pe scurt domeniul mai larg din care face parte lucrarea.
Va încerca să arate stadiul problemei respective înainte de începerea cercetării, se va
prezenta punctul său de vedere şi poate aduce lămuriri asupra planului lucrării. Astfel
introducerea are rolul să:
-exprime importanţa problemei ce va fi cercetată;
-să justifice alegerea subiectului, a temei;
-să anunţe planul de ansamblu al lucrării (descrierea lucrării pe capitole);
-să specifice metodologie de cercetare aplicată (prezentarea surselor, etc.);
-să spună ce aduce nou cercetarea, în raport cu celelalte puncte de vedere enunţate de
predecesorii săi;
-descrierea scurtă a rezultatelor obţinute.
Introducerea este de o importanţă majoră şi are o pondere mult prea mare în economia
unei prezentări pentru a fi lăsată la întâmplare. Ea trebuie să fie scurtă şi concisă la obiectul
prezentării, fără prea multe detalii. Nu se folosesc scuze sau anecdote niciodată într-o
introducere.

b. Cuprinsul lucrării sau tratarea subiectului

Aici se definesc principalele noţiuni şi termenii noi cu care se operează. Se precizează
principiile metodei de lucru şi principalele ipoteze de la care s-a plecat. Se prezintă dezvoltarea
subiectului respectiv.
Cuprinsul va fi structurat pe mai multe părţi sau capitole, subcapitole, secţiuni şi
subsecţiuni. Fiecare capitol tratează o problemă mai importantă a lucrării, iar titlul lor trebuie să
descrie exact conţinutul acestora.
Această parte a lucrării trebuie să demonstreze capacitatea autorului de a selecta sursele
bibliografice relevante, de a-şi formula propriul punct de vedere asupra subiectului studiat.
Este partea unde se explică tema în detaliu, se dezvoltă şi se argumentează.
Cuprinsul trebuie să conţină elemente de bază ale prezentării şi este nevoie de o claritate
a mesajului transmis.
Principalele capcane care trebuiesc evitate sunt:
- greşeala de a nu respecta subiectul;
-absenţa planului;
-lipsa retoricii;
-absenţa originalităţii şi a parafrazarea textului.

c. Încheierea (sau concluziile)

Concluziile sunt răspunsuri la întrebările ridicate în introducere şi reliefează esenţialul.
Au aceeaşi importanţă ca şi introducerea. Dacă introducerea a plecat de la un aspect general –

65
definirea domeniului de studiu – şi a ajuns la particular – lucrarea de faţă, concluzia parcurge
drumul invers, de la particular la general.
Concluzia trebuie să se caracterizeze prin:
-rezumă rezultatele cercetării;
-evită intrarea în detalii care se găsesc în cuprins;
-evidenţiază complexitatea cercetării şi dificultatea acesteia;
-indică posibile cercetări viitoare, plecând de la probleme nesoluţionate în lucrare;
-oferă un comentariu personal despre rezultatul cercetării în raport cu obiectivele
propuse, enunţate în introducere.
Încheierea sau sfârşitul este partea în care se prezintă tema în rezumat şi se fac
recomandări dacă este necesar. Este cel mai important element strategic al unei prezentări, ea
poate conţine fie rezumatul principalelor puncte expuse, fie îndemnul la o anumită acţiune, fie
chiar un compliment sincer adresat publicului.

d.Notele
Se folosesc pentru a indica sursa citatelor, a adăuga alte indicaţii bibliografice de întărire
despre un subiect discutat în text, a face trimiteri externe şi interne, a reda traducerea unui citat
din text, etc.Umberto Eco consideră că notele folosesc pentru:
-a indica sursa citatelor;
-a adăuga alte indicaţii bibliografice de întărire despre un subiect discutat în text;
-a face trimiteri externe şi interne;
-a introduce un citat de întărire a unui punct de vedere exprimat în text;
-a da amploare afirmaţiilor din text;
-a corecta unele afirmaţii din text;
-a reda traducerea unui citat din text;
-a plăti datorii.

e. Anexele au rolul de a aduce o informaţie originală şi de a completa conţinutul

informaţional al lucrării. Anexele pot avea una sau mai multe pagini, care se vor numerota
consecutiv. Se recomandă ca în lucrările ce necesită demonstraţie, tabelele şi figurile să fie
trecute în anexe. Ele pot fi prezentate într-un volum separat.

f. Glosarul
Rostul unui glosar este de a-l face pe cititor să înţeleagă sensul termenilor de specialitate
folosiţi în cercetare. Acesta este plasat după anexe, înaintea listei bibliografice.
Lista cu explicaţiile termenilor utilizaţi va urma imediat textului lucrării, numai dacă, nu
s-au întocmit şi anexe.
Glosarul este util în manualele universitare, monografii, etc. ajutând la înţelegerea
termenilor de specialitate.

5.8. Stilul şi limbajul de redactare

O lucrare de cercetare trebuie să ţină cont de anumite exigenţe ale stilului ştiinţific.
Lucrarea trebuie redactată într-un limbaj academic impersonal, caracteristic lucrărilor de
cercetare.
Există condiţii şi principii impuse textelor redactate şi reguli pentru citarea textelor.
Umberto Eco a propus zece reguli pentru citare:
Regula 1. Fragmentele obiect de analiză interpretativă sunt citate cu o rezonabilă
amploare.
Regula 2. Textele din lectura critica sunt citate numai când ideile corelează, confirmă o
afirmaţie a noastră.

66
 Regula 3. Citatul presupune să fie împărtăşită idea autorului citat, fragmentul să nu fie
precedat sau urmat de expresii critice.
Regula 4. Pentru orice citat trebuie precizat limpede autorul şi sursa tipărită sau
manuscrisă.
Regula 5. De preferinţă, trimiterile la surse primare trebuie făcute la ediţia critică sau la
ediţia adiacentă.
Regula 6. Atunci când se studiază un autor străin, citatele trebuie să fie în limba originală.
În anumite cazuri poate fi util ca citatul să fie urmat de traducere în paranteze sau într-o notă.
Regula 7. Trimiterea la autor şi la operă trebuie să fie clară.
Regula 8. Atunci când un citat nu depăşeşte două-trei rânduri se poate insera în corpul
unui paragraf între ghilimele. Atunci, însă, când citatul este mai lung, este mai bine de a-l pune
cu un spaţiu în interiorul paginii, în acest caz nu sunt necesare ghilimelele.
Regula 9. Citatele trebuie să fie exacte. În primul rând, cuvintele trebuie transcrise aşa
cum sunt în text, în al doilea rând, nu trebuie eliminate părţi ale textului fără a marca acest lucru.
Regula 10. A cita este ca şi cum ai depune mărturie într-un proces. Trebuie să fiți
totdeauna în măsură să fie exactă (nu se citează fără a indica denumirea documentului şi pagina)
ca să poată fi controlată de oricine).
Expunerea ştiinţifică poate fi remarcată prin vocabularul special, utilizat pentr redarea
generală a materialului pentru definirea exactă a noţiunilor, a fenomenelor, fără de care ar fi cu
neputinţă reproducerea exactă a definiţiilor. Utilizarea terminologiei de specialitate este un
indiciu al competenţei profesionale, baza oricărei expuneri constituind-o elementele lexicale de
uz general, comune şi altor stiluri funcţionale ale limbii literare.
În stilul ştiinţific se face, de obicei abstracţie de persoana autorului, textele ştiințifice
caracterizându-se printr-o frecvenţă mai mare a pronumelor nepersonale, modul principal de
exprimare fiind impersonal.
Prezenţa principiilor comune nu trebuie să ne facă să uităm că fiecare tip de lucrare are
propriile exigenţe metodologice.
De asemenea în elaborarea lucrărilor trebuie să ţinem cont de anumite „propuneri” ce nu
pot fi ignorate, cum ar fi:
-evitarea plagiatului
-să se respecte normele de citare a surselor şi de redactare
-să ne obişnuim să lucrăm cu fişe de lectură.
Discutarea datelor, de fapt întreaga lucrare, trebuie să respecte stilul ştiinţific de
redactare, ceea ce înseamnă o expunere sistematică a ideilor.
Particularităţile generale ale stilului sunt:
-proprietatea
-claritatea
-concizia
-varietatea
-eficienţa
-eufonia
-naturaleţea
-expresivitatea
-eleganţa
-originalitatea
Iar greşelile de combinare a cuvintelor sunt:
-pleonasmul
-contradicţia
-anacolutul
-construcţiile asimetrice
-construcţiile contaminate

67
 A avea stil înseamnă a folosi corect cuvintele atât în ceea ce priveşte forma, cât şi sensul
lor. Pentru a rezolva această problemă avem nevoie de dicţionare explicative, etimologice,
ortografice, etc.
Claritatea ideilor se reflectă prin claritatea limbajului: când adăugăm termenii de
specialitate, trebuie să-i definim, aşa îl putem ajuta pe cititor să vadă relaţiile dintre enunţuri.

6.Plagiatul și autoplagiatul
Crearea de opere, indiferent de gen, implică inspirație și efort, premise care însă nu se află
la îndemâna oricui, motiv pentru care cei mai puțin dotați și/sau neperseverenți încearcă, adesea,
să suplinească premisele prin însușirea operelor altora și astfel, să dobândească benefici morale
și materiale nemeritate.
Fenomenul este cunoscut de mult timp și a fost analizat din diverse perspective, mai ales
din perspectiva eticii și legalității, cel din urmă aspect aflându-se cu predilecție în sfera analizei
noastre în acest capitol.
Utilizarea unei opere protejate, în condițiile legii, fără autorizarea titularului dreptului de
autor ori cu depășirea limitelor autorizării, constituie contrafacere, faptă care atrage raspunderea
civilă delictuală și răspunderea penală a făptuitorului. Utilizarea nu se limitează la sensul
obișnuit al cuvântului, adică reproducerea ilicită a operei, incluzand si orice modalitate de
reprezentare, adaptare și difuzare fără autorizație sau cu depășirea limitelor autorizării. Numai ca
exceptie, opera poate fi utilizată fără acordul titularului, in situatiile stabilite de lege și de titular.
Privitor la contrafacere, în doctrina juridică sunt analize temeinice6.

6.1.Noțiunile de contrafacere și plagiat

Reglementările naționale și internaționale folosesc noțiunea de contrafacere pentru cazul
utilizării de opere protejate. Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) a
recomandat o interpretare unitară a noțiunii de contrafacere, în sensul de încălcare a drepturilor
de proprietate intelectuală aparţinând unei persoane7. Doctrina franceză, în majoritate, consideră
că noțiunea de plagiat nu are valoare juridică8, nefiind consacrată printr-un text de lege.
În acest context, folosirea noțiunii de plagiat pare a fi neadecvată, afirmație infirmată însă
de o parte a doctrinei și de legislația românească relativ recentă. In doctrina internă s-a tins a se
considera plagiatul o specie a contrafacerii, însemnând “imitația frauduloasă a unei opere
străine”9 sau “furt literar”10. Altfel spus, pentru operele literare, și nu numai, se poate folosi în loc
de noțiunea de contrafacere, cea sinonimă de plagiat, afirmație la care achiesăm.
Însă, legiuitorul român a apreciat că aspectele etice ale plagiatul trebuie să fie reglementate,
sens în care în art. 1 din Legea nr. 206/2004, privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea tehnologică şi inovare, a considerat că asemenea activităti “se bazează pe un
ansamblu de principii morale si de proceduri destinate respectării acestora”, urmând a fi “reunite
în Codul de etică și deontologie profesională al personalului de cercetare-dezvoltare”, buna
conduită excluzând, printre altele, potrivit art.2, plagierea rezultatelor sau a publicațiilor altor
autori, prezentarea deliberat deformată a rezultatelor altor cercetători, neatribuirea corectă a
paternității unei lucrări, publicarea sau finanțarea repetată a acelorași rezultate ca elemente de
noutate științifică.

6
a se vedea A. Lucas, H.-J.Lucas, Traite de la Propriete litteraire& artistique, Ed. Litec, 1994, p.220-235, Pierre-
Yves Gautier, Propriete litteraire et artistique, Ed puf, 1991, p.834 si urm., V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei,
Dreptul de autor si drepturile conexe, Tratat, Ed. All Beck, 2005, p.513 si urm. I. Macovei, Tratat de drept al
proprietăţii intelectuale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 381 şi urm.
7
S. Florea, Consideratii privind notiunea tehnico-juridica de contrafacere. Evolutii legale si jurisprudentiale,
RRDPI nr.1/2012, p.165 si urm.
8
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, Droit de la propriete intellectuelle, Ed Gualimo, 2012, p.215
9
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor - Legea nr.8 din 14 martie 1996 comentata, Ed. Lumina Lex, 1997, p.290
10
V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.521

68
 Noțiunea de plagiat a fost definită la art. 4 lit. d) din lege ca fiind “expunerea într-o operă
scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei,
demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv
în format electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la
sursele originale” (s.n.), iar frauda în știință înseamnă “actiunea deliberată de confectionare,
falsificare, plagiere sau instrăinare ilicită a rezultatelor cercetării științifice”, pentru asemenea
fapte fiind prevazute la art. 14 sancțiuni disciplinare (îndepărtarea persoanei din echipa de
realizare a proiectului, schimbarea responsabilului de proiect, retragerea si/sau corectarea tuturor
lucrărilor publicate prin incălcarea regulilor de bună conduită, mustrare scrisă, retrogradarea din
funcție, suspendarea din funcție și concedierea) care se aplică cumulativ cu cele prevazute de
Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenție, Legea nr.129/1992 privind protecția desenelor și
modelelor industriale și Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
S-a spus că acestă consacrare legală a fost preluată din practica editorială și academică11.
Am adăuga ca argument la utilizarea în continuare a noțiunii de plagiat că acesta are un
lung istoric, începând cu perioada antică, fiind menționat de scriitori ori critici literari care s-au
aplecat asupra fenomenului de rapt intelectual. Una dintre lucrările publicate este o istorie a
plagiatului la români, realizata de Alexandru Dobrescu12, autorul constatând că subiectul ales
este o ocupaţie „veche de când lumea”, greu de depistat şi ca orice indeletnicire lipsită de
onorabilitate, a găsit mijloacele de supravieţuire, prefacându-şi „înfăţişarea şi câteva obiceiuri
mai bătătoare la ochi”. Cu umor, autorul afirmă că „nu-şi propune să se transforme într-un
tribunal al plagiatului şi al practicanţilor săi”, tentativă ce ar eşua având în vedere dimensiunile
fenomenului, dar ar fi şi ridicolă întrucât ar trebui „să ţintuim la stâlpul infamiei întreaga istorie
culturală a omenirii”. De aceea, defineste plagiatul ca „însuşirea nemărturisită şi ad litteram a
unui text cu întindere de la nivelul propoziţiei simple până la acela al cărţii întregi”.
Din textul art.4 lit. d se constată că plagiatul privește expunerea într-o operă scrisă sau o
comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date,
ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic “fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”, ceea ce
înseamnă nerespectarea obligaţiei de a cita potrivit standardelor academice, prin indicarea
numelui autorului, titlului operei, editurii, anului publicării, paginii, dar și prin marcarea textului
preluat.
Acest text legal a provocat reacția doctrinei 13, observându-se cu pertinență că este în
discordanță cu dispozițiile art. 9 din Legea nr.8/1996 potrivit căruia sunt excluse de la protecție
prin dreptul de autor „ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele
de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar
fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare”, precum și textele oficiale de
natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora,
simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi stema,
sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia, mijloacele de plată, ştirile şi
informaţiile de presă, simplele fapte şi date”.
S-a observat14 posibilitatea de confuzie ivită, însa s-a apreciatcă cele două legi pot coexista
chiar dacă nu se poate stabili care este reglementarea generală și cea specială deoarece au viziuni
diferite: Legea nr.8/1996 consacră protecţia operei, înțeleasă ca idee care “îmbracă forma unei
opere originale în domeniul literar, artistic sau ştiinţific”, “topită în operă”, în timp ce Legea
nr.206/2004 protejează și ideile, ca formă a cunoaşterii logice, “nelegate într-un mesaj creator”
sau că „ideea” din Legea nr. 206/2004 are o accepţiune diferită de „ideea” din Legea nr. 8/1996:
11
idem
12
Alexandru Dobrescu, Corsarii minţii –Istoria ilustrată a plagiatului la români, vol. I, Editura EM.OL.IS , Iaşi,
2007, p.VII-XXIV.
13
Mirela Romitan, Unele consideratii cu privire la notiunea de plagiat, RRDPPI nr.2/2008, p.117.
14
Ligia Catuna, Opere și idei.Plagiat. Exceptia exceptiei in RRDPPI nr.1/2009, p.52 si urm.

69
“ideea interzis a fi plagiată are accepţiunea de opinie, soluţie, viziune asupra unui subiect, pe
când ideea exclusă de la protecţie are accepţiunea de concept abstract, general-cunoscut, teză
necontestată şi acceptată ca universal-valabilă, subiect al unei opere, schiţă, proiect nerealizat
încă. Însă în tăcerea legii, confuzia pare să pună probleme”15.
Se propune reglementarea unitară si completă a plagiatului in Legea nr.8/1996 prin
definirea noțiunii, a limitelor dreptului de autor, a citării s.a.
Apreciem și noi ca fiind necesară o reglementare unitară în materie, sub noțiunea de
contrafacere, agreată de OMPI și doctrină. Până la acel moment, opinăm că actul normativ cu
caracter de generalitate este Legea nr. 8/1996 deoarece reglementează dreptul de autor în
ansamblu, în timp ce Legea nr. 206/2004 are caracter special, privind doar etica în cercetarea
științifică, normele sale urmând a fi interpretate prin raportare la normele generale cuprinse în
Legea nr.8/1996.
De precizat că Legea nr. 206/2004 nu reglementează şi nu garantează autorilor un drept
exclusiv de proprietate intelectuală asupra elementelor precum ‘‘texte, expresii, idei,
demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice’’, aflate în opere anterior
publicate şi nu interzice preluarea, ci sancţionează personalul din cercetare,inclusiv cadre
didactice universitare şi studenţi doctoranzi, pentru minciuna în activitatea academică, prin
preluarea acelor elemente fără citare și menționarea citării.
Dacă textele și expresiile preluate din opera altui autor, fără citare, sunt protejate prin drept
de autor conform art. 1 alin.1 şi art. 7 din Lege nr.8/1996, potrivit cărora ‘‘constituie obiect al
dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul ... ştiinţific...”, făptuitorii
săvârşesc, alături de fapta de plagiat sancţionată de Legea nr. 206/2004 și fapta de contrafacere
prevăzută de art. 141 din Legea nr. 8/1996, prin încălcarea dreptului moral “de a pretinde
recunoaşterea calităţii de autor al operei”, prevăzut la art. 10 lit. b din această lege.
În acest context normativ, considerăm că plagiatul nu este o formă de contrafacere, nefiind
prevăzut prin dispoziţiile art.141 din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia “constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta persoanei care îşi însuşeşte,
fără drept, în întregime sau în parte, opera unui alt autor şi o prezintă ca o creaţie intelectuală
proprie. (2) Împăcarea înlătură răspunderea penală”.
Cât privește metodele, procedurile, tehnologiile și rezultatele științifice, observăm că
acestea sunt, în general, creații tehnice, aflate sub incidența Legii nr. 64/1991 și Legii nr.
129/1992, iar însușirea creației tehnice a unei persoane este sancționată civil și penal de aceste
legi. Astfel, conform art. 34 alin. 1 din Legea nr. 64/1991 “inventatorul are dreptul să i se
menţioneze numele, prenumele şi calitatea în brevetul eliberat, în carnetul de muncă, precum şi
în orice acte sau publicaţii privind invenţia sa”, iar art. 55 prevede că “însuşirea fără drept, în
orice mod, a calităţii de inventator constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă”. De asemenea, art. 41 alin.1din Legea nr. 129/1992 prevede că
“autorul are dreptul să i se menţioneze numele, prenumele şi calitatea în certificatul de
înregistrare eliberat, precum şi în orice acte sau publicaţii privind desenul sau modelul”, iar art.
50 arată că “însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de autor al desenului ori modelului
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

6.2.Citarea
Potrivit art. 33 din Legea nr. 8/1996:
“(1) Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii,
următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să
fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl
prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative

15
Andreea Livadaru, Plagiatul- scurte consideratii din perspectiva juridica RRDPI nr.3/2016, pp.7-24

70
ori pentru scopuri de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu
titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de
radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv
învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ
sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de
scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul
bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau
ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere
este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii
exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de
învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui
avantaj comercial sau economic, direct ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera,
distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică,
fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care
imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări
şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ,
exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul
publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale
organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu
acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de
promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
(2) În condiţiile prevăzute la alin. (1), sunt permise reproducerea, distribuirea,
radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau
economic:
a) de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în scopul
informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care o astfel de utilizare
este, în mod expres, rezervată;
b) de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi ale altor opere de
acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări să aibă ca unic
scop informarea privind actualitatea;
c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele de
actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării;
d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare
ştiinţifică;
e) de opere, în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap
şi în limita cerută de handicapul respectiv.
(3) Sunt exceptate de la dreptul de reproducere, în condiţiile prevăzute la alin. (1), actele
provizorii de reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte integrantă şi
esenţială a unui proces tehnic şi al căror scop unic este să permită transmiterea, în cadrul unei
reţele între terţi, de către un intermediar, sau utilizarea licită a unei opere ori a altui obiect
protejat şi care nu au o semnificaţie economică de sine stătătoare.
(4) În toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) şi la alin. (2) trebuie să se
menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi

71
imposibil; în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se
menţioneze şi locul unde se găseşte originalul.’’.
Din analiza textului de lege rezultă că dreptul de citare nu se confundă cu plagiatul. Textul
stabilește condiţiile cumulative generale, în ipotezele de la alin.1 lit. a – i şi la alin.2, pentru
utilizarea de către terți, de opere aduse anterior la cunoştinţa publicului și protejate prin drept de
autor, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii: utilizarea să fie conformă
bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau
pe titularii drepturilor de utilizare.
Citarea, conform art.33 alin.1 lit.b din lege, respectiv “utilizarea de scurte citate dintr-o
operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care
folosirea lor justifică întinderea citatului”, cu îndeplinirea celor trei condiții menționate, inclusiv
cu menţionarea faptului preluării şi cu trimitere la opera originală din care s-a făcut preluarea, nu
este plagiat și nu poate fi sancționat conform Legii nr.206/2004.
Dacă citatul nu este scurt, întinderea citatului nu este justificată prin folosirea acestuia sau
citarea nu se face în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, fapta
poate constitui contrafacerea dreptului patrimonial de autor.

6.3. Preluarea ideilor, teoriilor și altor elemente neprotejate prin drept de autor
Dispozițiile art. 9 lit. a din Legea nr. 8/1996 prevăd în mod expres că sunt excluse de la
protecție prin dreptul de autor „ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele,
metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare, deci nu pot beneficia
de protecţia legală a dreptului de autor, însă sunt protejate de dispozițiile art. 4 din Legea nr.
206/2004 pentru situația în care expresiile, ideile, demonstraţiile, datele, ipotezele, teoriile,
rezultatele ori metodele ştiinţifice sunt extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic,
aparținând altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale,
acest fapt fiind plagiat, ceea ce ar părea o contradictie între reglementări.
Așa cum am arătat mai sus, considerăm, alături de doctrina din domeniu 16, că Legea nr.
206/2004 nu interzice preluarea în sine a ideilor, teoriilor, conceptelor, descoperirilor ştiinţifice,
procedeelor, metodelor de funcţionare sau conceptelor matematice ca atare, sau a simplelor fapte
şi date din opera altui autor, ci interzice “preluarea fără a menţiona faptul că acestea au fost
preluate din opera altui autor şi fără a indica opera anterioară din care s-a făcut preluarea”, ceea
ce constituie plagiat deoarece creează impresia că acele elemente sunt fructul efortului intelectual
propriu.
Preluarea în opere proprii a ideilor exprimate anterior de un alt autor “poate fi făcută, spre
exemplu, prin traducere, sau prin parafrazarea unui fragment din textul acestei opere, sau prin
reformularea unei fraze, sau prin înlocuirea anumitor cuvinte, cu păstrarea ideilor exprimate de
un alt autor”.
S-a observat că pentru aceste elemente nu interesează originalitatea, întrucat “este o
condiţie legal reglementată pentru ca o operă care include aceste elemente să poată beneficia de
protecţie prin drept de autor, astfel cum prevede art. 7 din Legea nr. 8/1996”17.
Important pentru buna conduită în cercetarea ştiinţifică este indicarea operelor în care se
regăsesc aceleaşi elemente, dar și înlăturarea “conivențelor” între făptuitor şi autorul operei
originale ori operei care la rândul sau este un plagiat sau alte situații de minciună.

6.4. Criterii obiective de constatare și apreciere a contrafacerii 

16
Sonia Florea, Plagiatul si incalcarea dreptului de autor, în Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale
nr.4/2016, p.109-134
17
idem, p 119

72
 Dacă constatarea savârșirii faptei de plagiat prevăzută de Legea nr.206/2004 este relativ
ușoară, prin compararea lucrării plagiate cu cea din care s-au extras expresii, idei, demonstraţii,
date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice, aparținând altui autor, mult mai dificilă este
constatarea contrafacerii unei opere protejate prin drept de autor prevazut de Legea nr.8/1996. O
asemenea analiză este necesară deoarece plagiatul și contrafacerea pot fi săvârșite prin aceeași
faptă în anumite situații.
Pentru ca o operă să fie protejată prin drept de autor, ea trebuie să fie originală, să aibă o
formă concretă de exprimare și să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului18.
O operă este originală dacă este “o creaţie a celui care se pretinde autor, iar nu o simplă
copie a unei opere anterioare”19, “o creaţie intelectuală proprie autorului său”20.
Privitor la originalitate, s-a spus că «opera este originală și beneficiază de protecție dacă
nu este copia partială sau totală a altei opere intelectuale, nu reprezintă o transformare
neautorizată a altei opere protejate preexistente si dacă nu se include în domeniul public
intelectual, constituit din ideile și unele creații excluse expres de lege de la protecție» 21.
Jurisprudența a confirmat acest punct de vedere, statuând că „opera este originală dacă este o
creaţie a celui care se pretinde autor, iar nu o simplă copie a unei opere anterioare”22.
Pentru aprecierea originalității operei, s-a utilizat un criteriu traditional, subiectiv, al
amprentei personalității autorului, considerat însă «insuficient și evaziv»23, comparativ cu
criteriul noutății, folosit pentru creația tehnică24, considerat obiectiv, motiv pentru care o parte a
doctrinei a apelat la un criteriu obiectiv de apreciere a originalității, cel al aportului intelectual25,
adică al diferenței de operele anterioare.
Totuși, nici criteriul obiectiv nu este folosit adecvat, rezultatul fiind adesea irelevant, ceea
ce se răsfrange negativ și asupra aprecierii plagiatului.
Amintim întâmplarea redată de Eugen Petit, în articolul « Plagiatul », publicat în Pandecte
săptămanale nr.34/193726, unde relatează cazul unui poet talentat care a compus un sonet
mediocru, « Marea », despre care s-a constatat că este o traducere dintr-un autor nordic, dar
poetul s-a apărat suținând că a citit acea poezie în copilărie, a uitat de ea și întrucât își compunea
versurile în minte, le-a amestecat cu cele ale sonetului și le-a scris pe hârtie considerând că
poemul este al său, deci nu a plagiat cu bună stiintă, și pentru a-și dovedi nevinovăția, a compus
un alt poem, cu același titlu, «de o frumuseţe rară», ceea ce a convins că redarea acelui poem a
fost «o simplă reminiscență». Concluzia sa este că: «dacă se reproduce o idee comună, pe care o
găsim în mai toţi autorii de aceiaşi specialitate, chiar când se omite citarea numelui
predecesorului de unde a fost luată, numai de plagiat nu poate fi vorba. Pentru că în astfel de
cazuri va lipsi intenţiunea frauduloasă». Mai mult, crede că dacă un autor de reputație reproduce
« pasagii » din cartea unui autor modest, fără a-l cita, este « o simplă neglijentă » deoarece
plagiatorul « ca şi un hoţ, fură de acolo unde ştie că nu se va putea descoperi, şi pentru ca să aibă
folos! ». În fine, observă că în tratatele «de drept clasic se regăsesc aceleași idei repetate»,
«trecute în domeniu public spiritual» și «nimeni nu-şi mai dă osteneala să le arate originea».

18
V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.99-101
19
ÎCCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6428 din 30 iunie 2006, cit. supra, pp. 245 – 250.
20
ICCJ, cauza C-5/08Infopaq International A/S împotriva Danske Dagblades Forening, par. 37
21
Gh.Gheorghiu, Operele audiovizuale, Ed. Lumina Lex, p.40
22
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 6428 din 30 iunie 2006, în O. Spineanu-Matei,
Proprietate intelectuală (2). Practică judiciară 2006-2007, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 245-250.
23
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, op.cit., p.69
24
V.Ros, D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, op.cit., p.104
25
Pe larg despre noţiunea de originalitate a operei ca criteriu pentru dobândirea protecţiei prin drept de autor, a se
vedea G. Gheorghiu, Criteriul originalităţii operelor protejate prin drept de autor, în Revista română dedreptul
proprietăţii intelectuale nr. 2/2016, pp. 7-19 (anexa 1 la acest curs).
26
redat de M.Romitan în articolul Unele considerații cu privire la notiunea de plagiat, inRRDPI nr.2/2008, p.117 și
urm.

73
 Un alt observator atent al domeniului plagiatului27 ne îndeamnă să ne imaginăm de „câte
nume strălucite, ai căror purtători n-au rezistat dorinţei de a se împărtăşi din etern ademenitoarele
plăceri interzise, ar trebui să văduvim cărţile de căpătâi, enciclopediile, istoriile ştiinţelor şi ale
artelor! Pentru că fructul oprit n-a atras irezistibil doar spiritele mediocre, incapabile de a zămisli
prin propria-le sforţare şi, în consecinţă, nevoite a compensa inaptitudinea biologică prin înfieri
cu de-a sila, ci şi pe acelea recunoscute tocmai pentru naturala lor prolificitate”, iar „aisbergul al
cărui vârf îl zărim din când în când, nu ne va fi sorocit niciodată a-l contempla în deplina lui
măreţie”, neştiind „nici încotro să cauţi, nici cum, nici cât”, astfel încât principalele cazuri de
plagiat „s-au lăsat mai degrabă descoperite” din vina autorilor care „s-au distins printr-o
remarcabilă lipsă de profesionalism”, fiind „novicii breslei”, în timp ce „asupra adevăraţilor
corsari ai minţii nu a planat nici măcar umbra unei suspiciuni”. Concluzia sa este drastică: ”în
materie de plagiat, nimic nu e absolut sigur. Nu e sigur că două fraze identice, semnate, fiecare,
de alt autor, impun automat încheierea ca unul îl va fi plagiat pe celălalt; fiindcă se prea poate ca
amândoi să-l fi jefuit, în mod independent, pe un al treilea. Cum nu e sigur că două propoziţii ce
exprimă în chip diferit acelaşi gând exclud descendenţa unea din cealaltă; căci inteligenta
utilizare a disponibilităţilor sinonimiei face invizibile înrudirile de sânge chiar şi pentru versaţii
ochi ai experţilor în genealogie. Şi nu e sigur că inflexibilii procurori ai brigandajului
intelectual..nu adăpostesc, îndărătul sacrelor precepte morale invocate, ruşinoasele cicatrici ale
unor similare obiceiuri”28.
O motivare în aceeași direcție găsim și în decizia civilă nr. 8 din 11 ianuarie 2011 a Înaltei
Curți de Casatie și Justiție29, instanța apreciind că originalitatea„reprezintă un criteriu ce trebuie
luat în considerare atât la stabilirea caracterului de operă protejabilă a unei lucrări scrise, cât şi la
analizarea caracterului licit al reproducerii, ea fiind determinată de forma de exprimare a ideilor.
Cu cât ideea este mai tehnică, cu atât originalitatea este mai redusă şi protecţia juridică acordată
mai slabă», iar în speță, se constată că cele două lucrări comparate conţin „noţiuni clasice cu
valoare de bun universal…, folosite ca atare în lucrările de specialitate”. Se mai observă că «atât
limbajul medical, cât şi limbajul juridic sunt caracterizate de uniformitate, ele neputând fi folosite
în mod diferit, ci reclamând o preluare întocmai de către utilizatori”, iar originalitatea unor
asemenea lucrări cu caracter ştiinţific „este atenuată de forma de exprimare a ideilor sau de redare
a informaţiilor, ce conţin un limbaj de specialitate, aproape standardizat”. În fine, se motivează că
nu trebuie ignorată situația în care lucrarea anterioară „nu este o lucrare predominant originală,
astfel încât nu poate constitui sursa unui plagiat”.
Este evidentă paleta largă de soluții și aprecieri, justificabila prin lipsa unei definiții
adecvate a originalității. Doctrina franceză 30 constată că definiția operei din normele europene 31,
însemnând «creația intelectuală proprie autorului său», este extrem de abstractă, motiv pentru
care se propune a se manifesta prudență atunci cand originalitatea se analizează, pe de o parte, în
opoziție cu noutatea din materia proprietății industriale, noțiune absolută exprimând «caracterul
inedit al invenției sau semnului distinctiv», iar pe de altă parte, în raport cu banalitatea, de care
trebuie delimitată, observându-se că, în practică, originalitatea și noutatea se confundă deoarece
efortul creativ, în cele mai multe cazuri, constă în noutatea adusă față de operele anterioare.
Și noi considerăm că trebuie acordată prioritate criteriului obiectiv in aprecierea originalității
și implicit, a contrafacerii, cu observarea următoarelor precizări:

27
Alexandru Dobrescu, op.cit., p.VII-XXIV
28
Pe larg despre despre cazuri de plagiat si incrminarea lor penala, a se vedea Ciprian Raul Romitan Insusirea in
intregime sau in parte a operei unui alt autor, RRDPI nr.4/2017, pp.113-144, redat in anexa la curs.
29
Publicată în www.csj.ro.
30
Pierre Yves Gautier, op.cit. p.50
art.1 din Directiva privind programele de calculator, din 14 mai 1991 si art.1 din Directiva privind bazele de date,
31

din 11 martie 1996

74
 a. în jurisprudență, în general, originalitatea se prezumă32, și numai dacă pârâtul contestă
originalitatea operei, acesta va trebui să o dovedească deoarece, procedural, cine face o afirmație
trebuie să o dovedească, sarcina probei fiind adesea dificilă;
b. cvasitotalitatea operelor au un grad relativ de originalitate, fiind derivate sau compozite,
fiind absolut originale numai cele care deschid noi curente artistice, literare sau științifice, spre
exemplu în pictură (impresionismul, cubismul), muzica (jaz, pop), cinematografie.
Pentru opere absolut originale, este exclusă posibilitatea de contrafacere.
Operele relativ originale sau compozite au ascendența în operele absolut originale sau relativ
originale preexistente, însă nu sunt copii ale acestora deoarece diferă prin «amprenta personala a
autorului », urmând ca în caz de litigiu pentru contrafacere, să decidă magistratul, fără însă a se
raporta la meritul sau valoarea economică a operei33.
Este notorie analiza procesului creativ efectuată de profesorul Henri Desbois34, prin
stabilirea a trei etape în elaborarea unei opere:
- etapa idee, în care autorul gândește asupra unei idei, nesusceptibilă de apropiere;
- etapa compoziție, în care autorul își construiește un plan al operei;
- etapa manifestării creative într-o expresie personală, în care autorul demonstrează un stil
personal în redactarea romanului, scrierea partiturii muzicale, realizarea tabloului etc.
«Originalitatea relativă se manifestă fie deodată în compoziție și expresie, fie numai în
expresie, fie în sfârșit, numai în compoziție».
c. contrafacerea se săvârșește într-o modalitate principală, de folosire în sine a unei opere
anterioare sau de imitare a acesteia, și în modalități secundare: depașirea limitelor autorizării
date de autor, opera derivată neautorizată, difuzarea ilicită a operei s.a.
Modalitatea principală a contrafacerii poate fi realizată prin imitarea servilă a operei
anterioare, caz care nu comportă comentarii, fiind sancționată potrivit legii. Există însa și o
preluare, împrumutare, dintr-o operă anterioară, la care se adaugă părți sau elemente de către
autorul celei de-a doua opere, caz în care contrafacerea este mai dificil de constatat.
d. la analiza contrafacerii,magistratul compară opera originală cu cea contrafăcută, prin
găsirea și cumularea punctelor de contact, adică a asemănărilor caracteristice esențiale dintre cele
două opere.
Elementele caracteristice se identifică în funcție de genul de operă 35: în cazul operelor
literare și audiovizuale, se analizează “similitudinile repetate și incontestabile” sau “o aranjare de
idei identice, împrumutul expresiei particulare și originale”, “realitatea caracteristică a
personajelor, locurilor și evenimentelor”; la operele științifice, “aranjarea cunoștințelor”, “planul
sau referințele comune”, ori “ipotezele formulate de primul autor”. Indiferent de genul operei, se
va analiza dacă opera verificată aduce vreo noutate față de “fondul comun” al genului, în caz
contrar fiind banală.
După analiza asemănărilor, magistratul va purcede la analiza diferențelor dintre opere
numai in situatia in care acestea depasesc si sunt mai importante decât asemănările fortuite, iar
impresia de ansamblu nu este afectată de asemănări.
În fine, se analizează opera originală care a fost contrafăcută, privitor la lipsa originalității,
iar dacă se constată că la rândul său, a împrumutat de la o altă operă, deci nu prezintă
originalitate, reclamantul nu mai are calitatea de a pretinde sancționarea acestui delict.
e. în analiza contrafacerii trebuie avute în vedere și limitele dreptului de autor.
Orice drept subiectiv civil este reglementat de lege cu un anumit scop economico-social pentru
a-i permite titularului satisfacerea unor trebuințe, având limite materiale și juridice de exercitare
care nu trebuie încălcate, altfel fiind săvârșit un abuz de drept36.
32
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, op.cit., p.69
33
Pierre Yves Gautier, op.cit. p.792
34
H. Desbois, Le droit d’auteur en France, Dalloz, 1978, p.32 si urm
35
idem, p.794
36
C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, 2012, p.105-107

75
 Stabilirea limitelor protectiei legale a operei și mai ales a ceea ce este permis terților fără
acordul titularului, dincolo de excepțiile legale, este considerată o problemă dificilă37. Astfel, se
consideră că reluarea unei idei nu este reprobabilă și nu constituie contrafacere, ci eventual
concurență neloială sub forma parazitismului, cum nici simpla imitare a stilului unui autor38.
Dreptul de autor, s-a statuat in jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene, are
scopul de a proteja drepturile morale şi de a asigura o recompensă pentru efortul creator39.
În consecință, dacă un terţ săvârşeşte acte de folosinţă care nu afecteaza acest scop, actele
sale nu constituie contrafacere40. Mai precis, în viziunea Curții, preocupata de a proteja piața
internă europeană și concurența la nivel european, constituie contrafacere numai acele acte de
folosinţă ale terțului, săvârşite în activităţi comerciale 41. În acest sens sunt și dipozițiile art.34 din
Legea nr.8/1996 care permit reproducerea unei opere fără consimțământul autorului, pentru uz
personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiția ca opera să fi fost adusă anterior la
cunoștinta publică, iar reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl
prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de exploatare.
-f. În fine, analiza contrafacerii se realizează și prin raportare la situațiile legale de folosire a
unei opere fara acordul autorului și fără remunerație, prevăzute de art.33 din Legea nr.8/1996, noi
rezumându-ne la citare, reglementată la lit.b, astfel: «utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în
scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea
lor justifică întinderea citatului”, cu obligația prevăzută la alin.2, de a se menționa sursa și
numele autorului.
Contrafacerea nu se confundă cu citarea. Citarea este un drept, așa cum s-a remarcat de către
un reputat autor42, prevăzut de art.33 din Legea nr.8/1996, care conferă posibilitatea terților de a
folosi operele altora, iar pentru autor este o limitare legală a dreptului său exclusiv asupra operei.
Dreptul la citare nu poate justifica contrafacerea, iar magistratul trebuie să cunoască limitele
acestuia pentru a stabili cazurile de plagiat. Doctrina43 a stabilit limitele dreptului la citare, pe care
le redăm succint:
- opera din care se citează să fie legal adusă la cunoștința publicului;
- pasajul preluat să însemne o reproducere identică, fără modificări și să fie identificabil prin
indicarea sursei şi numelui autorului;
- citatul să fie scurt, apreciere de competența judecătorului, în funcție de situație, adică de
contribuția proprie a autorului, citatul fiind considerat un accesoriu;
- citarea să fie făcută cu bună credință. Dispozițiile art. 10 din Convenţia de la Berna din
1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice, stabilesc următoarele: ‘‘(1) Sunt permise
citatele extrase dintr-o operă făcută deja cunoscută publicului în mod legal, cu condiţia ca ele să
fie conforme bunelor uzanţe şi în măsură justificată de scopul urmărit, inclusiv citatele din
articole din jurnale şi culegeri periodice, sub formă de revistă a presei. (2) Se rezervă legislaţiei
ţărilor Uniunii şi acordurilor speciale existente sau care se vor încheia între ele dreptul de a
permite folosirea în mod legal, în măsura justificată de scopul urmărit, a operelor literare sau
artistice, cu titlu de ilustrare în învăţământ, prin intermediul publicaţiilor, emisiunilor de
radiodifuziune sau al înregistrărilor sonore sau vizuale, cu condiţia ca o asemenea folosire să fie
conformă bunelor uzanţe. (3) Citatele şi utilizările avute în vedere în alineatele precedente vor
trebui să menţioneze sursa şi numele autorului, dacă acest nume figurează în sursa
folosită  (s.n.).’’

37
A. Lucas, H.-J.Lucas, op.cit., p.222
38
Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, , p.214
39
T-69/89.
40
C-235/09.
41
Privitor la incidența dreptului comunitar al concurenței în materia proprietății intelectuale, a se vedea pe larg,
Gh.Gheorghiu, M.Nita, Dreptul concurenței interne și europene, Ed. Universul Juridic, 2017, p. 155-184
42
Viorel Roș, Dreptul de citare, in RRDPI nr.3/2009, p.15 si urm.
43
idem

76
 - citarea să fie justificată de caracterul critic, polemic, pedagogic, ştiinţific sau de informare
al operei în care sunt încorporate citatele. S-a spus că citarea este licită sau ilicită « după cum
citarea a fost făcută în scopul ilustrării sau întăririi demonstraţiei sale sau dacă are drept scop de
a concura opera din care citatul a fost împrumutat »44.
- citarea sa nu aducă un prejudiciu autorului, prin afectarea operei, în sensul că prin aceasta
«devine inutilă lectura operei sale».

6.5.Autoplagiatul
Autoplagiatul este definit în art. 4 alin.1 lit. e din Legea nr. 206/2004 ca fiind “expunerea
într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii,
demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv
în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face
trimitere la sursele originale”.
S-a spus ca “raportat la reglementările Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe este un non sens”45, având în vedere că art.12 din lege care recunosc autorului “dreptul de a
decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa”.
Totuși, față de distincțiile făcute între scopurile urmărite de cele două legi – protecția operei
în cazul Legii nr.8/1996 și etica în cerecetarea științifică în cazul Legii nr.206/2004 – autoplagiatul
este corect incriminat de cea din urmă lege, deși Legea nr. 8/1996 nu sancţionează autoplagiatul.
Există și un argument de text legal, prin dispoziţiile art. 2 din Lege, potrivit cărora “recunoaşterea
drepturilor prevăzute în prezenta lege nu prejudiciază şi nu exclude protecţia acordată prin alte
dispoziţii legale” ce permit reglementarea şi sancţionarea faptei de autoplagiat prin alte acte
normative, pentru raţiuni care exced sferei de reglementare a Legii nr. 8/1996.
Spre deosebire de Legea nr. 8/1996, Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de
cercetare-dezvoltare, la care fac trimitere dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 206/2004,
prevede că ‘‘Activitatea personalului de cercetare-dezvoltare este de interes naţional şi cuprinde
dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice (art.4), iar personalul de cercetare-dezvoltare: a) asimilează,
utilizează şi generează noi cunoştinţe şi b) respectă misiunea cercetării, etica şi deontologia
profesională (art. 5).
Rezultă că scopul legii nu poate fi asigurat dacă s-ar permite fapte de autoplagiat, motiv
pentru care Legea nr.206/2004 sancţionează faptele personalului din cercetare-dezvoltare de a
prezenta ca informaţii noi “texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice” extrase din propriile opere scrise, inclusiv în format electronic, fără a menţiona acest
lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”.
Autoplagiatul se manifestă la autorii care după ce prezintă o lucrare la manifestări
științifice, ori o publică în reviste sau în tratate, cursuri, monografii sau alte lucrări ştiinţifice,o
folosește din nou la alte manifestări științifice ori o republică,fără a menţiona însă că acesta a mai
fost prezentată ori publicată.
Potrivit art.2 alin 5 din Legea nr.206/2004, buna conduită în cercetare-dezvoltare se asigură
în conformitate cu reglementările internaționale din domeniu, cu legislația Uniunii Europene și
cu regulile de etică ale programelor de cercetare științifică ale acesteia și a codurilor
deontologice profesionale, iar același articol în alin.3 stabilește faptele exluse din sfera bunei
conduite în cercetare-dezvoltare, printre care se află și“publicarea sau finanțarea repetată a
acelorași rezultate ca elemente de noutate științifică".
Autoplagiatul este incriminat, ca și plagiatul, pentru minciuna în activitatea științifică,
evident pentru obținerea unor avantaje personale.
Precizăm că autoplagiatul este sancționat numai pentru operele științifice realizate în
mediul academic, ca o excepție de la dreptul de autor. Pentru alte categorii de opere nu poate
44
idem
45
Sonia Florea, op.cit.

77
exista autoplagiat, operele ulterioare asemănătoare fiind opere derivate. Spre exemplu, un pictor
realizează o serie de picturi pe o anumită temă.

6.6. Trebuie interzisă contrafacerea?

Răspunsul nu este simplu, având în vedere situația actuală cand, pe de o parte, statele,
organismele internationale și cea mai mare parte a doctrinei militează pentru apărarea operelor
de creație intelectuală, iar pe de altă parte, opinia publică, si mai ates tinerii, cer acces liber la
informație și cultură.
Confruntarea este acerbă si s-a manifestat în anii trecuți prin incercarea de ratificare a
Acordului comercial de combatere a contrafacerii între Uniunea Europeană și statele membre ale
acesteia, Australia, Canada, Japonia, Republica Coreea, Statele Unite Mexicane, Regatul Maroc,
Noua Zeelanda, Republica Singapore, Confederația Elvețiană și SUA, pe scurt, Tratatului
ACTA. În preambulul acordului părțile recunoșteau că aplicarea eficace a drepturilor de
proprietate intelectuală este esențială pentru a susține creșterea economică în toate sectoarele
industriale, cât și la nivel mondial și că proliferarea mărfurilor contrafăcute și a serviciilor prin
care se încalcă drepturile de proprietare intelectuală subminează comerțul legitim și dezvoltarea
durabilă a economiei mondiale, cauzează pierderi financiare semnificative pentru titularii
drepturilor și pentru întreprinderile legitime și, în unele cazuri, furnizează o sursă de venit pentru
criminalitatea organizată, prezentand, în plus, și riscuri pentru public. Pentru a combate această
proliferare se convine o cooperare internațională consolidată și o aplicare a legii mai eficace la
nivel internațional și național. Astfel, potrivit art.8 alin.1, în cadrul procedurilor judiciare civile
privind aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală, trebuie să se prevadă că autoritățile
judiciare «să aibă autoritatea de a ordona unei părți de a înceta să încalce un drept și, printre
altele, de a ordona acelei părți sau, după caz, unei părți terțe asupra căreia autoritatea judiciară
relevantă își exercită competența, de a împiedica ca mărfurile care implică încălcarea unui drept
de proprietate intelectuală să intre în circuitele comerciale», cu obligarea, potrivit art.9, la daune-
interese corespunzatoare pentru a compensa prejudiciul suferit de titularul dreptului, determinat
prin luarea în considerare a pierderii profiturilor, valoarea mărfurilor sau a serviciilor care au
făcut obiectul încălcării, măsurate la prețul pieței sau la prețul cu amănuntul propus, profiturile
făptuitorului. În articolele următoare se prevede obligatia statelor de a legifera măsuri de
suspendare și control la frontieră, cauțiune sau garanții echivalente, măsuri de remediere, taxe,
sancțiuni penale, sechestrarea, confiscarea și distrugerea mărfurilor piratate și a materialelor și
instrumentelor utilizate la săvârșirea de infracțiuni, precum și măsuri de aplicare a legii în mediul
digital care să sancționeze conform art.27 alin7, eliminarea sau modificarea oricărei informații
privind regimul drepturilor în format electronic, distribuirea, importul în vederea distribuirii,
radiodifuzarea sau televizarea, comunicarea către public sau punerea la dispoziția publicului a
unor opere, interpretări, execuții sau fonograme, știind că informațiile privind regimul drepturilor
în format electronic au fost eliminate sau modificate fără autorizație. Pentru realizarea unei
legislații uniforme, se constituie Comitetul ACCC pentru a adopta regulile și procedurile
necesare.
Parlamentul European s-a opus în iulie 2012 ratificării acordului urmare presiunilor
politice care au acuzat puterea exagerată pe care ar căpăta-o marile companii și votului negativ
dat de mai multe comitete europene, printre care cele pentru justiție și pentru drepturi civile.
Este surprinzătoare decizia Parlamentului European, mai ales că regulile menționate în
ACTA se aflau deja consacrate în alte tratate internaționale anterioare; practic, Acordul ACTA a
însemnat o conjugare a eforturilor prin reguli materiale și procedurale uniforme la nivelul
parților contractante, menite să apere dreptul de autor și drepturile conexe, supuse reproducerii

78
nepermise, urmare mijloacelor informatice moderne, cu consecinte grave atât asupra autorilor,
mai ales a celor de opere muzicale și audio-vizuale, cât și a industriilor de profil.46
Sustinerea folosirii nestingherite a operelor, cu încălcarea drepturilor autorilor și titularilor
de opere, prin invocarea libertății de expresie și de informare, nu poate decât să conducă la
afectarea progresului cunoașterii, demobilizarea creatorilor de opere și escaladarea pirateriei și
plagiatului.
În doctrină s-a spus că plagiatul trebuie analizat și sanctionat cel puțin pentru o „terapie a
răului”, pentru a-l cunoaşte şi înlătura47.
Ne manifestăm încrederea în raționalitatea fiintei umane și dorința de progres, ceea ce nu
este posibil decât prin creație, iar faptele contrare acestui demers, inclusiv plagiatul, trebuie
considerate reprobabile și sancționate.

7. Utilizarea programele informatice în scopul detectarii plagiatului

7.1. Aspecte generale

Problema plagiatului, a depistării şi sancţionării faptelor ce intră în sfera sa de

cuprindere este nu numai anevoiasă, pe fondul progresului înregistrat în tehnologia informaţiei,
dar este cu atât mai necesară pentru sănătatea mediului academic şi trebuie promovată la
nivelul oricărei instituţii de învăţământ superior.
Dezvoltarea exponenţială a tehnologiei a permis şi permite accesul la informaţie
măsurat în nanosecunde, fapt care permite propagarea acesteia în mediul on-line cu o rapiditate
aproape înfricoşătoare.
În actuala eră informatică, utilizatorul obişnuit al instrumentelor moderne de
comunicare are la îndemână o paletă largă de instrumente hardware şi software pentru căutare,
indexare şi sistematizare a informaţiei. Motoarele de căutare a informaţiei (încă tânărul Google
ajuns la vârsta în vârstă de 20 de ani şi altele precum Hotbot deţinut actualmente de Bing,
AltaVista cumparat de Yahoo) performează aproape fără cusur şi oferă rezultate variate şi
aproape complete.
În aceste condiţii, când mai mult ca oricând, cunoştinţele sunt diseminate online, pe site-
uri, forumuri, platforme de socializare, etc, tentaţia de a fura şi a-ţi însuşi ceea ce nu este creaţia
ta, este mult mai puternică decât în trecut. Stau mărturie zecile de mii de site-uri web cu
informaţie neprotejată la copiere sau cele care oferă de a gata referate, lucrări de diplomă, de
disertaţie sau doctorat, uneori chiar contra cost.
Astfel de « resurse de informaţie » de multe ori prost gestionată, care nu au nici cel mai
mic respect pentru autorul originar sau pentru sursele derivate şi care nu respectă nici cele mai
simple reguli de citare, abundă şi poluează indexul unui motor de căutare la introducerea unor
termeni banali în bara de căutare.
Este fără îndoială fructul oprit, din care muşcă cu plăcere sub beneficiul anonimatului
relativ, mii de utilizatori ce caută şi vând informaţia.
În enormul WWW, informaţia se depersonalizează voit sau involuntar şi chiar şi pentru
cei instruiţi, orbiţi de uşurinţa de a realiza rapid o lucrare, un eseu, un articol, concepte precum
protecţia dreptului de autor, contrafacere, plagiat, devin simple jaloane efemere.
La aceste aspecte dacă mai adăugăm, starea de dependenţă şi sevraj pe care o oferă
world wide web-ul ce permite accesul facil la informaţie şi care înlătură, dorinţa şi pasiunea de
a citi şi cerceta atent, obiectiv, cu acribie, avem imaginea unor oameni superficiali predispuşi să
încalce legea şi să devină plagiatori chiar şi de ocazie.
46
A se vedea E.G.Olteanu, Dreptul de autor si progresul tehnic, in RRDPI nr.2/2010, p.16 si urm.
47
Alexandru Dobrescu, op.cit.

79
 Conştientizând aceste pericole şi instituţiile de învăţământ superior au adoptat şi adoptă
măsuri în lupta contra plagiatului, instituind obligaţii clare în sarcina cadrelor didactice şi de
cercetare, precum şi pentru studenţi.
Şi cum, « în materia plagiatului nimic nu este absolut sigur »48 problema dovedirii
acestuia capătă sens, prin folosirea unor mijloace moderne de detectare a indiciilor de plagiat.
Digitalizarea informaţiei, diseminarea acesteia pe internet şi avansul tehnic au permis
crearea unor instrumente specifice de lucru, programe software pentru detectarea similitudinilor
existente între texte ce se regăsesc pe internet şi/sau în diverse baze de date şi cele ce prezintă
suspiciuni de nerespectare a eticii în cercetare.

Aşa cum s-a arătat pentru ca o acuzaţie de plagiat să fie validă, trebuie însoţită de
dovada clară a plagierii, prin indicarea textului sau textelor din care se presupune că s-a plagiat
şi a depunerii întregii documentaţii asupra lucrării ce urmează a fi analizată.
Plecând de la această idee, dezvoltatorii de software dedicat analizei textului au realizat
aplicaţii informatice care permit interogarea domeniilor şi adreselor de internet prin intermediul
motoarelor de căutare pentru descoperirea, selectarea, sortarea şi afişarea textelor relevante
similare sau identice, fiind capabile să ofere şi să demonstreze prin algoritmi proprii şi prin
metoda comparaţiei în oglindă, indicii relevante pentru solicitant în ceea ce priveşte
suspiciunea plagiatului.

7.2. Tipuri de softuri de detectare a similitudinilor

În România, problematica descoperirii plagiatului a determinat principalele instituţii de

învăţământ, de cercetare să colaboreze şi să solicite firmelor specializate instrumente software
de detectare a similitudinilor.
În acest moment, în România mai mult de 40 de universităţi au încheiat contracte pentru
a verifica tezele de doctorat, deşi Ministerul Educaţiei Naţionale deţine două softuri antiplagiat,
ambele funcţionale.
Mai mult, unul dintre ele este gratuit 100%, dar şi cel de-al doilea poate verifica o parte
din lucrări fără bani.
Universitatea Bucureşti, Academia de Studii Economice Bucureşti şi Şcoala Naţională
de Studii Politice şi Administrative sunt doar trei dintre instituţiile organizatoare de doctorat,
dintr-o listă care numără numără aproape 40 de şcoli doctorale, care folosesc softul privat de
verificare a lucrărilor, sistemantiplagiat.ro.
Banii pe care trebuie să îi plătească universităţile pentru a verifica tezele de doctorat
prin intermediul acestei platforme ajung, potrivit fostului ministru al Educaţiei, Pavel Năstase,
şi la 30.000 de euro pe an.49
În 2015, beneficiind de fonduri europene, Ministerul Educaţiei Naţionale a creat 
propria platformă antiplagiat, doct.edu.ro, iar Unitatea Executivă pentru Finanţarea
Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării (UEFCSDI), instituţie
subordonată aceluiaşi Minister al Educaţiei, deţine o altă platformă, SemPlag.
Deşi ambele softuri apar ca fiind gratuite, numărul de verificări este limitat, Ministerul
Educaţiei Naţionale având contractat doar un număr limitat de verificări.50

48
A se vedea, supra, p.73.
49
Conform https://adevarul.ro/news/eveniment/batalia-antiplagiat-s-a-impotmolit-softuri-
1_588e2c335ab6550cb8e908ca/index.html
50
Idem.

80
 Potrivit specificaţiilor softului SemPlag, detecţia plagiatului s-ar face prin utilizarea
internetului, a bazei de date interne, dar şi a bazei de texte a beneficiarului. Totodată, factorul
de „indecizie” al softului (procentul frazelor dintr-o lucrare de doctorat, de ex., care nu au fost
regăsite în baza de contrastare şi/sau pe web, n.r.) ar fi de doar 1%. Sunt însă voci care susţin că
în realitate SemPlag e posibil să rateze în proporţie de 98%. Deocamdată însă, SemPlag rămâne
unul dintre cele şase programe recunoscute de Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor,
Diplomelor şi Certificatelor Universitare şi utilizate la nivelul instituţiilor de învăţământ
superior în vederea stabilirii gradului de similitudine pentru lucrările ştiinţifice aprobate prin
ordin de ministru.51
Conştiente sau nu de aceste probleme, o bună parte din instituţiile de învăţământ
superior (mai mult de 48) utilizează contra cost (sumele nefiind de loc mici) platforma
sistemantiplagiat.ro., dezvoltată de aceeaşi firmă poloneză, care a lucrat şi a integrat softul
antiplagiat pentru Ministerul Educaţiei Naţionale.
Pe piaţa din România există însă şi alte softuri utilizate în mai mică măsură, care
folosesc aceleaşi resurse ale internetului, interogând bazele de date prin intermediul motoarelor
de căutare, în special google. În acest sens, trebuie aminitite şi unele iniţiative private ce oferă
conturi demo, precum detectareplagiat.ro, plagiarism-detector.com, turnitin, etc.

7.3. Particularităţile programului sistemantiplagiat.ro52

Universitatea Valahia din Târgovişte utilizează de mai bine de cinci ani de zile,
platforma sistemantiplagiat.ro, fiind unul din vechii clienţi abonaţi ai companiei fondate de Dr.
Sebastian Kawczynski.
Potrivit celor specificate de companie, « semnarea contractului cu Plagiat
România garantează detectarea fragmentelor neautorizate din documentele scrise în cadrul
acestor instituții, cât și protejarea documentelor verificate împotriva plagiatului prin utilizarea
sistemul antiplagiat .»

Sistemul de verificare antiplagiat utilizat de UVT are rolul de a analiza fragmente mari
de text comparativ cu resursele electronice publice din reţeaua internet şi cu documentele din
baza de date proprie, oferind şi următoarele avantaje:
- Posibilitatea de a proteja originalitatea lucrărilor deja verificate. Fiecare lucrare nou
introdusă este analizată comparativ cu cele deja prezentate de către universitate şi stocate în
baza de date a sistemului mamă. Sistemul va semnala cazurile în care orice fragment de text
verificat deja introdus în baza de date este utilizat / copiat în orice nouă lucrare prezentată
pentru verificare.
- Posibilitatea de a adera la un sistem naţional prin baza de date de schimb între
universităţi. Textele supuse verificării sunt comparate nu numai cu resursele Internet, cu
resursele sistemului www.sistemantiplagiat.ro, cu baza de date a resurselor universităţii, dar şi
cu conţinutul bazei de date din alte universităţi care au aderat la programul de schimb de baze
de date.
În ceea ce priveşte modul de implementare a procedurilor de verificare la nivelul UVT,
sunt de precizat următoarele :
1. Conducerea instituţiei a numit un administrator de sistem şi fiecare facultate are un
reprezentant care are responsabilitatea verificării tuturor lucrărilor ştiinţifice din cadrul
acesteia.
2. Responsabilul pe facultate are acces la sistem pe bază de cont şi parolă, repartizate de
către administratorul de sistem
51
Idem.
52
Secţiunea valorifică informaţii din documente precum, Procedura de verificare antiplagiat aprobată de Senatul
UVT şi din Instrucţiunile de utilizare şi interpretare a raportului de similitudine generat de sistemantiplagiat.ro.

81
 3. Responsabilul pe facultate primeşte CD-urile cu documentele de verificat pe bază de
calendar aprobat de decan. Documentele ce urmează a fi verificate trebuie să respecte un
anumit format de tip doc., docx, odt sau rtf, având un număr maxim de 400000 de caractere.
Nu sunt admise şi nu vor putea fi încărcate fişierele de tip pdf needitabil.
4. Fiecare lucrare procesată se finalizează cu un raport de similitudine care va fi pus la
dispoziţia profesorului coordonator al lucrării.

Dintre principalele responsabilităţi ale administratorului de sistem, responsabilului pe

facultate şi conducătorului ştiinţific, amintim :
- Administratorul de sistem acordă și gestionează conturile de utilizatori; încarcă
documentele verificate în baza de date a universității; menține legătura cu furnizorii aplicației .
- Responsabilii de facultati introduc in sistem pentru verificare documentele primite şi
returnează coordonatorilor ştiinţifici rapoartele de similitudine.
- Conducatorii stiintifici îşi însuşesc şi interpretează raportul de similitudine şi, după
caz, solicită reverificarea lucrării.
Potrivit procedurii de verificare antiplagiat, PO 07.27 aprobată de Senatul UVT
pragurile acceptate pentru lucrările verificare sunt următoarele:
- Lucrare de licenţă - este considerata suspicioasa depăşirea pragului de 50% pentru
coeficientul de similitudine 1 şi 20% pentru coeficientul de similitudine 2),
- Lucrare de dizertaţie - este considerata suspicioasa depăşirea pragului de 50% pentru
coeficientul de similitudine 1 şi 10% pentru coeficientul de similitudine 2),
- Lucrare de doctorat - este considerata suspicioasa depăşirea pragului de 50% pentru
coeficientul de similitudine 1 şi 5% pentru coeficientul de similitudine 2),
- Lucrări ştiinţifice pentru reviste - este considerata suspicioasa depăşirea pragului de
50% pentru coeficientul de similitudine 1 şi 5% pentru coeficientul de similitudine 2).
Fiecare lucrare ce urmează a fi introdusă în sistem beneficiază de o verificare gratuită.
Conform metodologiei şi nivelului taxelor de studii aprobate anual de către Senatul
UVT, verificările ulterioare sunt sau nu gratuite, fiind precizate expres pe cicluri de studii
numărul de verificări gratuite şi sumele ce se achită începând cu a doua sau a treia verificare.
În situațiile în care coeficienţii de similitudine 1 şi 2 depășesc valorile indicate mai sus
este obligatorie o nouă verificare. Această nouă verificare se va face contra cost, conform
nivelului taxelor anuale aprobate de Senatul UVT.
Recomandarea de verificare suplimentară se face de către conducătorul ştiinţific după
analiza raportului de similitudine iniţial care depăşeşte pragul de asemănare specificat.

7.3.1. Raportul de similitudine al programului sistemantiplagiat.ro

Raportul de similitudine livrat de sistemantiplagiat.ro la fiecare verificare a unei lucrări,

facilitează evaluarea originalităţii textului supus analizei, determină în ce măsură a fost
compilat sau copiat documentul, indică numărul de fragmente împrumutate, determină măsura
în care documentul este format din fragmente identice cu cele descoperite în alte texe, indică
procentul numărului de cuvinte găsite în alte texte faţă de numărul total de cuvinte din
documentul analizat, indică folosirea unor caractere speciale non latine (sistemul verifică doar
textele redactate în alfabetul latin) care pot ascunde o tentativă de fraudare a sistemului.

82
 Printscreen din Instrucţiuniile de interpretare a raportului de similitudine

Potrivit celor explicitate în instrucţiunile de utilizare a softului antiplagiat, coeficienţii de

similitudine din raportul generat de sistem au următorii parametrii:

1. Valoarea Coeficientului de Similitudinea 1 determină ce procent din document conține

fraze de 5 cuvinte sau mai lungi, găsite în baza de date mamă, a altor universități afiliate,
RefBooks sau surse de pe Internet (cu excepția extraselor din actele juridice găsite în Baza de
Date Legislativă-BDL). Coeficientul de Similitudine 1 este utilizat în principal pentru a examina
independența lingvistică a autorului lucrării.
2. Valoarea Coeficientului de Similitudinea 2 determină ce procent din document conține
fraze de 25 de cuvinte sau mai lungi, găsite în bazele menționate mai sus (cu excepția BDL).
Datorită lungimii frazelor detectate, Coeficientul de Similitudine 2 reprezintă un instrument
mult mai bun pentru detectarea împrumuturilor neautorizate.
3. Coeficientul de Similitudine 3 se calculează în mod analog cu Coeficientul 1, cu
adăugarea tuturor frazelor de 8 cuvinte sau mai lungi, găsite în Baza de Date Legislativă.
4. Coeficientul de Similitudine 4 se calculează în mod analog cu Coeficientul 2, cu
adăugarea tuturor frazelor de 25 de cuvinte sau mai lungi, găsite în Baza de Date Legislativă.
5. Valoarea Coeficientului de Similitudinea 5 determină ce procent din document este
format exclusiv din fraze de 8 cuvinte sau mai lungi, care se regăsesc în actele juridice din Baza
de Date Legislativă.

Raportul de similitudine generat de sistemantiplagiat.ro are următoarele funcţii specifice:

- Asigură o listă derulantă cu cele mai lungi 10 fragmente care au fost identificate ca
fiind similare cu fragmentele găsite în documentele sursă,
- Afişează listele cu documentele care conţin fragmentele identificate ca fiind identice cu
textul analizat, documente care se găsesc în baza de date mamă, în bazele de date ale altor
facultăţi şi pe Internet;
- Oferă posibilitatea de evidenţiere a împrumuturilor descoperite;
- Permite determinarea gradului de similitudine într-un fragment anume;
- Permite determinarea numărului de fragmente care provin dintr-o singură sursă.
Pentru o utilizare facilă, programatorii softului antiplagiat au introdus un sistem de
codificare a informaţiei pentru utilizator, bazat pe culori, descris după cum urmează:
1. verde – reprezintă fragmentele care provin din sursele Internetului din intreaga lume;
2. roşu – reprezintă fragmentele care provin din bazele de date: interna şi externa (ex. alte
facultăţi);
3. albastru – reprezintă fragmentele care au fost evidenţiate prin folosirea funcţiilor care
sa află în listele derulante;
4. portocaliu – reprezintă fragmentele care provin din baza de date RefBooks;
5. fundal albastru – reprezintă fragmentele care provin din Baza de Date Legislativă;

83
 6. fundal galben –reprezintă caracterele din alfabete non-latine care sunt prezente în
text.

7.3.2. Interpretarea Raportului de Similitudine

Potrivit instrucţiunilor de utilizare a programului antiplagiat, pentru a se realiza o

interpretare exactă a Raportului de Similitudine, trebuie efectuate următoarele operaţiuni:

1. Este necesar să se verifice valoarea Coeficienţilor de Similitudine (este considerată

suspicioasă depășirea pragului de 50% pentru Coeficientul de Similitudine 1 și 20% pentru
Coeficientul de Similitudine 2), în cazul lucrărilor de licenţă, de exemplu;

2. Este necesar să se analizeze lista cu “Cele mai lungi fragmente identificate ca fiind
similare” (sunt considerate suspicioase fragmentele cu un număr de cuvinte mai mare de 200, de
aceea trebuie realizată o verificare atentă; dacă acest fel de fragmente există, ele trebuie găsite,
prin folosirea linkului “marchează fragmentul” și trebuie verificat dacă aceste fragmente sunt
citate);

3. Se va derula lista cu “Documente care conţin fragmente similare” și se vor analiza în

special sursele care cuprind fragmente ce depășesc limita Coeficientului de Similitudine 2
(acestea sunt însemnate cu litere îngroșate). În cazul în care apar astfel de documente, mai ales
dacă se află la începutul listei, trebuie folosit linkul “marchează fragmentul” și trebuie verificat
dacă acestea sunt fraze scurte împrăștiate pe întregul document (în acest caz putem să le
considerăm ca împrumuturi întâmplătoare), sau sunt fragmente lungi de text care sunt învecinate
și separate doar prin fraze scurte (acest fel de situaţie va trezi bănuieli);

4. În cazul în care apar orice fel de bănuieli, Raportul de Similitudine trebuie să fie supus
unei analize detaliate, care se bazează, în afară de folosirea funcţiilor Raportului de Similitudine
prezentate în punctele 1-3, pe analiza exactă a cuprinsului documentului, ţinându-se cont de
însemnarea fragmentelor, care au fost descoperite de către sistem în alte texte.

7.3.3 Bazele interpretării Raportului de Similitudine

Sistemantiplagiat.ro a fost creat ca un instrument care ajută la verificarea originalității

documentelor analizate.
Scopul său este de a determina cu exactitate proporţia similitudinilor posibile din textul
verificat comparativ cu conținuturile găsit în bazele de date ale Internetului, Baza de Date
RefBooks, Baza de Date Legislativă, precum și bazele de date ale instituțiilor care folosesc
sistemul.
Sistemul oferă informațiile enumerate mai sus, permițând să se evalueze independent
dacă împrumuturile evidențiate în conținutul documentului verificat sunt eligibile. Scopul
sistemului nu este de a declara dacă textul a fost scris independent sau nu, ci oferă doar o bază
materială pentru evaluarea acestuia.
Prin urmare, Raportul de Similitudine trebuie să fie întotdeauna analizat de către o
persoană competentă. În special, o lucrare nu trebuie evaluată exclusiv pe baza indicatorilor
(procentelor) coeficienților de similitudine. Este necesar să se verifice în conținutul
documentului dacă referințele bibliografice sunt corect marcate și dacă acestea provin din
documentele enumerate în bibliografie.
În acest sens, trebuie reţinut că, sistemul nu evaluează şi nu observă textele marcate cu
ghilimele şi nici nu analizează notele de subsol, nefăcând corelaţii între aparatul critic şi textul de
referinţă.

84
 Această sarcină revine celui care evaluează lucrarea, programul furnizând doar indicii cu
privire la posibile împrumuturi neautorizate ce pot constitui tentative de plagiat.
De asemenea, sistemantiplagiat.ro nu determină care dintre documente a fost creat
primul, dacă e cel analizat sau cel găsit de către sistem şi care este considerat sursă. Prin urmare,
pe baza aceluiași Raport de Similitudine, nu se poate determina care document este original și
care este copie. Această concluzie poate rezulta doar în urma unei analize detaliate a ambelor
documente.
De altfel, aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, problema stabilirii documentului
original este cu atât mai dificilă în cazul lucrărilor cu ridicat conţinut tehnic, juridic sau în
medicină, unde limbajul devine unul aproape standardizat.
Datorită metodelor folosite în analiza similitudinilor textuale, sistemul detectează și fraze
care sunt frecvent utilizate în limba română, de exemplu:, „se poate ajunge la concluzia“ sau
nume de instituții, titluri de cărți, etc. Cu toate acestea, numărul acestor fraze din grupul de
împrumuturi şi impactul lor asupra valorii procentajului Coeficientului de Similitudine 1 nu
trebuie, în mod normal, să depăşească 50%.
Analiza efectuată de către softul prezentat arată că atunci când textele conţin un număr
mare de fraze luate dintr-un domeniu profesional, Coeficientul de Similitudine 1 creşte
semnificativ. Ca rezultat, o parte dintre documente obţin procentaje relativ mari, deşi o analiză
detaliată a Raportului de Similitudine va arăta că nu conţin împrumuturi neautorizate. Din acest
motiv a fost introdus Coeficientul de Similitudine 2.
Coeficientul de Similitudine 2 defineşte cu o acurateţe mult mai mare împrumuturile
găsite în documentele analizate. Valoarea sa este calculată la fel ca cea a Coeficientului de
Similitudine 1, dar el identifică frazele care au un anumit număr de cuvinte, acesta fiind stabilit
de către universitate.
La nivelul UVT, limita Coeficientului de Similitudine 2 este de 25 de cuvinte, potrivit
recomandărilor furnizorului de soft.
De asemenea, tot potrivit recomandărilor autorului softului prezentat, rapoartele care au
Coeficientul de Similitudine 2 mai mare de 5% ar trebui analizate în detaliu.

7.4. Avantajele şi dezavantajele utilizării programelor antiplagiat

La acest moment, software-ul destinat decelării indiciilor de plagiat este utilizat nu numai
în mediul universitar, dar şi în cel editorial, publicistică, etc.
Avantajele pe care le oferă utilizarea unor astfel de programe în mediul universitar, sunt
clare şi permit descoperirea şi descurajarea celor care sunt tentaţi să fraudeze prin împrumuturi
neautorizate.
Aşa cum am arătat, funcţionarea acestor programe presupune însă, costuri destul de mari
pentru universităţi, instruirea cadrelor didactice pentru a utiliza adecvat resursele informaţionale
ale software-ului.
Actualmente, programele de detectare a plagiatului nu pot funcţiona offline, deoarece
utilizează metode de programare neurolingvistică, algoritmi de calcul şi motoarele de căutare
care să indexeze informația, interogând servere, site-uri şi platforme online. Acestea scanează
practic internetul, în căutarea informației pe care apoi o selectează, analizează, procesează,
indexează şi o afişează gradual după criterii matematice de probabilitate, oferind utilizatorului
rapoarte de similitudine, ce conţin indicii ale unor împrumuturi neautorizate.
Marele avantaj al acestor programe este acela, că verifică aproape toate sursele de
informaţiei disponibile online la momentul solicitării efectuate de utilizator.
Marele dezavantaj al software-urilor de acest gen este legat de dependenţa de internet şi
de imposibilitatea de a lucra offline.

85
 Un alt dezavantaj este acela că programele nu pot detecta împrumuturile neautorizate şi
încercările de fraudare ale persoanelor care utilizează independent numai surse de informare ce
nu se găsesc pe internet, care nu sunt digitalizate, scanate, postate pe platforme, etc,. Avem în
vedere aici, informaţia existentă, în cărţi, tratate, monografii, cursuri, studii articole, etc.
Practic, ar fi nevoie de un efort intens şi imens pentru digitalizarea unei părţi
semnificative a informaţiei şi urcarea pe site-uri protejate, cu acordul autorilor şi cu garantarea
respectării drepturilor acestora, pentru ca şi această resursă aflată încă în umbra anonimatului să
devină transparentă şi să poată fi verificată şi apărată de utilizări neautorizate.
Cum însă, acest lucru este aproape imposibil de realizat, atâta timp cât cărţile există şi
sunt tipărite pe hârtie pentru cititori, rămâne încă deschisă şi aprigă lupta cu fenomenul
plagiatului.
În acest context, după utilizarea unui astfel de program şi generarea raportului de
similitudine, revine utilizatorului dificila misiune de căuta, analiza, identifica şi sancţiona
eventuale încercări de plagiat.
De multe ori, aceasta presupune o muncă asiduă, parcurgerea unui volum mare de
informaţie, documentare în bibliotecă, etc., pentru a ne asigura că avem în faţă o lucrare originală
şi de noutate neîndoielnice.
Dincolo de aceste aspecte, considerăm că, deşi soft-urile antiplagiat uşurează enorm
munca celor care trebuie să verifice posibilele încercări de fraudare, revine celui care elaborează
şi redactează sarcina conştientizării respectării normelor etice şi de integritate academică, aşa
după cum celui care coordonează şi verifică respectarea normelor îi revine dificila misiune de a
analiza şi a decide dacă acestea au fost încălcate sau nu.
În această ecuaţie, ambii actori trebuie să fie la fel de responsabili şi de corecţi pentru ca
echilibrul şi legea să fie respectate.

86
ANEXE

Anexa1
Criteriul originalităţii operelor protejate prin drept de autor,
conf. dr. Gheorghe Gheorghiu

Este o problemă mult dezbătută, începând cu definirea noţiunii, urmată de interferenţa cu

alte criterii de evaluare a operelor, modul de reglementare prin norme legale sau convenţionale şi
până la soluţiile pronunţate în materie.
Dreptul de autor este axat pe operă şi creatorului ei, iar normele convenţionale şi legale
conferă protecţie operelor indiferent de gen (literar, artistic, muzical, audiovizual, fotografic,
arhitectural, etc.) şi fără nicio diferenţă de tratament juridic sau discriminare.
Pentru a avea acces la protecţie prin drept de autor operele trebuie să îndeplinească anumite
condiţii, însă normele convenţionale şi legale, deşi indică unele, nu le explicitează, iar în tăcerea
legii a rămas ca noţiunea de originalitate să fie elaborată de către jurisprudenţa naţională şi mai
ales de doctrina juridică, ceea ce a avut ca efect o diversitate de soluţii şi opinii mergând de la a
considera că originalitatea este singura condiţie pe care trebuie să o respecte o operă53 si până la a
considera că sunt necesare trei condiţii: opera, ca rezultat al creaţiei intelectuale, să fie originală;
opera să îmbrace o formă concretă de exprimare; opera să fie susceptibilă de aducere la
cunoştinţa publicului54.
De dată relativ recentă, Uniunea Europeană şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene au
intervenit în această dispută cu o viziune proprie asupra originalităţii.

1. Criteriul originalităţii – privire retrospectivă

În doctrina juridică sunt analize temeinice dedicate acestei probleme 55, motiv pentru care vor
fi prezentate succint câteva repere istorice.
Nici actuala reglementare din Codul proprietăţii intelectuale francez nu este explicită, art.
L111-1 stabilind beneficiul de protecţie «autorului unei opere de spirit», însă nu defineşte
operele de spirit, ci le enumeră indicativ, pentru că în art. L112-1 sa prevadă că sunt protejate
prin drept de autor “toate operele de spirit, indiferent de gen, forma de exprimare, merit sau
destinaţie”, «fără a evoca exigenţa pozitivă fundamentală de originalitate»56.
La noi, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
stabilesc că formează obiect al dreptului de autor „operele originale de creaţie intelectuală în
domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de
exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor.”

53
Claude Columbet, Propriété litteraire et artistique et droits voisins, Dalloz, 1997,
Ed. 8, p. 27.
54
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor –Legea nr.8 din 14 martie 1996 comentată,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 78.
55
A se vedea A. Lucas, H.-J. Lucas, Traité de la Propriété litteraire & artistique,
Ed. Litec, 1994, pp. 85-107, Pierre-Yves Gautier, Propriété litteraire et artistique, Ed. PUF, 1991, p. 834 şi urm., C.
Carreau, Merite et droit d’auteur, LGDJ, 1981, Xavier Linant de Bellefons, Droits d’auteur et droits voisins, Dalloz,
2002, pp.41-55,Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, Droit de la propriété intellectuelle, Ed Gualimo, 2012, pp. 66-73,
V. Roş,
D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Tratat, Ed. All Beck, 2005, pp. 104 şi urm., I.
Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 381 şi urm., Stef Van Gompel,
E. Lavik, Qualité, merite, esthétique et destination: examen de l’exclusion par le droit d’auteur de L’UE d’autre
critères que l’originalité, RIDA 236/2013, pp. 100-295.
56
Idem.

87
 Pe plan internaţional, Convenţia de la Berna57 stabileşte aria de protecţie prin drept de autor
asupra tuturor lucrărilor din „domeniul literar, ştiinţific şi artistic, oricare ar fi modul sau forma
de exprimare”, enumerându-le exemplificativ (art. 2 alin. 1), lăsând statelor membre posibilitatea
de a dispune prin lege ca operele, în totalitatea categoriilor ori în parte, să nu fie protejate cât
timp nu au fost fixate pe un suport material (alin. 2). Criteriul originalităţii este indicat tangenţial
în alin. 3 astfel: „Sunt protejate ca opere originale, fără a prejudicia drepturile autorului operei
originale, traducerile, adaptările, aranjamentele muzicale şi alte transformări ale unei opere
literare sau artistice”.

2. Directivele Uniunii Europene referitoare la criteriul originalităţii operelor

Constatând diferenţe de reglementare din legile naţionale, dar si divergentele din
jurisprudenţă şi doctrină, în scopul armonizării legislative la nivel european şi pentru
liberalizarea circulaţiei operelor în piaţa unică, Uniunea Europeană a stabilit, prin 3 directive,
criteriul ce trebuie aplicat în aprecierea unor opere:
a. Directiva 2009/24/CE, privind protecţia juridică a programelor pentru calculator, în
paragraful 8 precizează că nu fac parte din criteriile aplicate pentru a stabili dacă un program
pentru calculator constituie sau nu o operă originală,evaluarea calităţii sau a valorii estetice a
programului. Această soluţie a fost consacrată normativ în art. 1.3 astfel: “un program pentru
calculator este protejat dacă este original, în sensul că reprezintă o creaţie intelectuală proprie
autorului. Niciun alt criteriu nu se aplică pentru a stabili dacă acesta poate beneficia de
protecţie”.
b. Directiva 2006/116/CE privind durata de protecţie a dreptului de autor şi a anumitor
drepturi conexe, în art. 6, intitulat “Protecţia fotografiilor” prevede: „Fotografiile care sunt
originale, în sensul că reprezintă o creaţie intelectuală proprie autorului, sunt protejate în
conformitate cu articolul 1. Nu se aplică nici un alt criteriu pentru a stabili dacă acestea pot
beneficia de protecţie. Statele membre pot prevedea şi protecţia altor fotografii”.
c. Directiva 96/9 CE, privind protecţia juridică a bazelor de date, la paragraful 15 arată că
pentru a determina dacă o bază de date va fi protejată prin dreptul de autor criteriile aplicate se
vor limita la faptul că alegerea sau dispunerea conţinutului bazei de date constituie o creaţie
intelectuală proprie a autorului, iar la paragraful 16 precizează că niciun alt criteriu, cu excepţia
originalităţii, în sensul de creaţie intelectuală a autorului, nu trebuie aplicat pentru a determina
dacă o bază de date poate fi protejată sau nu prin dreptul de autor şi, în special, nu trebuie să se
aplice criterii estetice sau calitative.

3. Interpretarea directivelor UE în jurisprudenţa CJUE şi a altor instanţe naţionale

Programele de calculator, fotografiile şi bazele de date sunt categorii de opere pentru care în
directivele europene s-a prevăzut criteriul originalităţii, cu excluderea oricărui alt criteriu,
instituindu-se regula „nici un alt criteriu” fără alte explicitări, ceea ce a făcut ca în jurisprudenţă şi
doctrină să apară întrebări privind aria de aplicare a criteriului originalităţii.
Prin definirea operelor originale ca fiind „creaţii intelectuale proprii autorului” şi excluzând
oricare alt criteriu de evaluare, statele membre vor trebui să implementeze directivele în
legislaţia internă, iar judecătorii să aplice aceste dispoziţii care, pe cale de interpretare, vor fi
clarificate.
Deşi pare că ar fi o operaţiune simplă, în fapt apar argumente importante care fac imposibilă
înlăturarea altor criterii din analiza originalităţii operelor.
În decizia Infopaq I, CJUE a statuat că este protejat prin dreptul de autor un obiect „care este
original în sensul că este o creaţie intelectuală proprie autorului său” 58, definire foarte apropiată
57
Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie 1886, completată la Paris
la 4 mai 1896, revizuită la Berlin la 13 noiembrie 1908, completată la Berna la 20 martie 1914, revizuită la Roma la 2
iunie 1928, revizuită la Bruxelles la 26 iunie 1948, revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967 şi la Paris la 24 iulie 1971 şi
modificată la 28 septembrie 1979, publicată în M. Of. nr. 156 din 17 aprilie 1998.
58
CJCE, decizia din 16 iulie 2009, cazul C-5/08.

88
de conceperea originalităţii în directive, dar cu extensie la orice operă protejabilă prin drept de
autor.
La noi, jurisprudenţa a statuat că „opera este originală dacă este o creaţie a celui care se
pretinde autor, iar nu o simplă copie a unei opere anterioare” 59

4. Un singur criteriu sau mai multe criterii de apreciere a operelor protejate prin drept
de autor?
Este evidentă paleta largă de soluţii şi aprecieri, justificabilă prin lipsa unei definiţii adecvate
a originalităţii.
Criteriul originalităţii prezintă importanţă din cel puţin două considerente: numai operele
originale se bucură de protecţia dreptului de autor şi nu toate operele lipsite de originalitate sunt
rezultatul unui act ilicit din partea autorului.
Consecinţa aplicării criteriului originalităţii a fost că anteriorităţile nu au importanţă, ca în
cazul aprecierii invenţiilor60, decât dacă se invocă lipsa de originalitate a operei pentru a proba că
este o copie a altei opere preexistente, în lipsa unei asemenea solicitări opera fiind prezumată
originală dacă avea o individualitate suficientă.
Pentru aprecierea originalităţii operei s-a utilizat un criteriu tradiţional, subiectiv, al
amprentei personalităţii autorului, specificat sub diverse formulări lingvistice: amprenta
personală, marca personalităţii autorului, expresia personalităţii autorului, temperament şi stil
propriu al autorului, marca stilului propriu al autorului, amprenta talentului autorului, ton
personal, amprenta emoţională personală61.
Este binecunoscută analiza procesului creativ realizată de Henri Desbois62 care constată trei
etape în elaborarea unei opere (etapa idee, în care autorul gândeşte asupra unei idei, nesusceptibilă
de apropiere; etapa compoziţiei, în care autorul îşi construieşte un plan al operei; etapa manifestării
creaţiei într-o expresie personală, în care autorul demonstrează un stil personal în redactarea
romanului, scrierea partiturii muzicale, realizarea tabloului etc.), cu observaţia pertinentă că
«originalitatea relativă se manifestă fie deodată în compoziţie şi expresie, fie numai în expresie, fie
în sfârşit, numai în compoziţie».
S-a considerat că nu are importanţă nivelul de originalitate şi nici dacă se încorporează
elemente din opere preexistente, originalitatea fiind apreciată de la caz la caz, ţinând seama de
genul operei, dar cel mai adesea, originalitatea era prezumată63 şi numai dacă pârâtul contesta
originalitatea operei, autorul trebuia să o dovedească, deoarece, procedural, cine face o afirmaţie
trebuie să o probeze. Sarcina probei este însă dificilă întrucât cvasitotalitatea operelor au un grad
relativ de originalitate, fiind derivate sau compozite, cu ascendenţa în operele absolut originale sau
relativ originale preexistente, însă nu sunt copii ale acestora deoarece diferă prin «amprenta
personală a autorului», urmând ca în caz de litigiu, să decidă magistratul, fără însă a se raporta la
meritul sau valoarea economică a operei64.
De asemenea, s-a afirmat că «opera este originală şi beneficiază de protecţie dacă nu este
copia parţială sau totală a altei opere intelectuale, nu reprezintă o transformare neautorizată a
altei opere protejate preexistente şi dacă nu se include în domeniul public intelectual, constituit
din ideile şi unele creaţii excluse expres de lege de la protecţie»65.

59
ÎCCJ, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 6428 din 30 iunie 2006, în Octavia Spineanu-Matei, Proprietate
intelectuală (2). Practică judiciară 2006-2007, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 245-250.
60
A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 120.
61
A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 87.
62
H. Desbois, Le droit d’auteur en France, Dalloz,1978,p. 32 şi urm.
63
A. Lucas, H.-J. Lucas, op. cit., p. 90, Patrick Tafforeau, Cedric Monnerie, op. cit., p. 69.
64
Pierre Yves Gautier, op. cit. p. 792.
65
A se vedea Gh. Gheorghiu, Operele audiovizuale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,p. 40 şi bibliografia indicată
acolo.

89
 Comparativ cu criteriul noutăţii, folosit pentru creaţia tehnică66, considerat obiectiv, criteriul
originalităţii apare ca subiectiv şi imprecis, motiv pentru care o parte a doctrinei a apelat la un
criteriu obiectiv, cel al aportului intelectual, adică al diferenţei faţă de operele anterioare 67,
preluat în directivele europene.
Tot doctrina franceză68 constată că definiţia operei din normele europene, însemnând
«creaţia intelectuală proprie autorului său», este extrem de abstractă, motiv pentru care se
propune a se manifesta prudenţă atunci când originalitatea se analizează, pe de o parte, în
opoziţie cu noutatea din materia proprietăţii industriale, noţiune absolută exprimând «caracterul
inedit al invenţiei sau semnului distinctiv», iar pe de altă parte, în raport cu banalitatea, de care
trebuie delimitată, observându-se că, în practică, originalitatea şi noutatea se confundă deoarece
efortul creativ, în cele mai multe cazuri, constă în noutatea adusă faţă de operele anterioare.

În mod pertinent s-a considerat că sintagma „creaţia proprie autorului” implică deja o
condiţie calitativă, prin cerinţa ca opera să prezinte un minim de creativitate, iar instanţele
trebuie sa distingă calitativ pentru a determina dacă opera reflectă alegerea liberă şi creativă a
autorului, analizând fiecare element pentru a decela creativitatea şi a o separa de banal,
operaţiune în care chiar şi depistarea unui element creativ cât de insignifiant implică o operaţiune
calitativă69.
De altfel, regula „nici un alt criteriu” nu a împiedicat ca în jurisprudenţă să fie făcute
observaţii calitative sau estetice asupra operelor analizate pentru a exclude de la protecţia prin
drept de autor a unor tipuri de opere, cel mai adesea realizate pe baza cunoştinţelor sau a tehnicii.
Pentru a determina dacă o operă este suficient de originală se caută adesea semne ale alegerii
estetice care reflectă personalitatea autorului. Frontiera între observaţiile calitative ori artistice şi
hotărârile asupra valorii artistice ori meritul estetic al operei este nesemnificativă.
Excluderea criteriilor meritului, calităţii şi destinaţiei a fost un mijloc de lărgire a domeniului
protecţiei, iar judecătorii nu pot utiliza aceste criterii ca argumente pentru a refuza unei opere
protecţia prin drept de autor. Însă aceasta nu înseamnă că succesul, meritul şi calitatea nu mai
sunt luate în seamă când se acordă protecţia de către instanţe, care o acordă mai uşor dacă opera
are succes, valoare comercială sau este creată de autori de renume70.
Decizia de acordare ori refuzul protecţiei nu trebuie să corespundă sentimentelor publice ori
private în ce priveşte meritul intrinsec, valoarea literară sau artistică ori succesul comercial al
operei. Nu are importanţă că opera este admirată sau dispreţuită de public, că este considerată
bună sau rea, frumoasă sau urâtă. Dacă criticii de artă nu sunt adesea de acord asupra meritului
artistic al unor opere, cu atât mai mult deciziile instanţelor nu trebuie să se ghideze pe acest tip
de evaluare.
S-a urmărit ca accesul la protecţia prin drept de autor să nu depindă de o evaluare subiectivă,
de ordin calitativ sau estetic, iar regula „nici un alt criteriu” din directivele europene are, fără
îndoială, această semnificaţie.
Interpretare simplistă, literală, a regulii „nici un alt criteriu” poate implica serioase probleme
în procedura judiciară dacă instanţele trebuie să elimine orice evaluare calitativă sau estetică.
Spre exemplu, în definirea categoriilor de opere prin drept de autor în funcţie de proprietăţile
lor formale, trebuie efectuată o evaluare calitativă ori estetică a operei pentru a stabili dacă este
suficient de originală. Este cazul legii engleze care enumeră limitativ categoriile de opere, ceea ce
implică o asemenea evaluare. Astfel, în domeniul muzicii se aplică un test funcţional şi s-a spus că
„dacă sunetele sunt prezentate şi consumate ca muzică, adică pentru plăcerea auzului, atunci este
muzică”, observându-se cu pertinenţă că „ceea ce este muzică pentru unii, nu este decât zgomot
66
V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 104.
67
Idem.
68
Pierre Yves Gautier, op. cit., p. 50.
69
Idem, p. 211
70
Idem, p. 166

90
pentru alţii, îndeosebi dacă există o diferenţă de generaţii” 71. De asemenea, în domeniul sculpturii
s-a folosit un criteriu funcţional, în cazul Lucas fim72 pentru a se decide că o cască purtată de
soldaţi în filmul „Războiul stelelor” nu constituie o operă protejabilă prin drept de autor deoarece
are caracter funcţional, iar nu estetic, întrucât este un element utilitar în procesul de producţie al
unui film.
Rezultă că între calitate, merit, estetic şi destinaţie, pe de o parte şi originalitate, pe de altă
parte, există o legătură inerentă. Criteriul originalităţii, adoptat de dreptul de autor, este axat pe
subiect, în timp ce criteriile privind calitatea, meritul, destinaţia, esteticul sunt axate pe obiect,
devenind tot mai puţin pertinente.
Principiul potrivit căruia nu beneficiază de protecţie prin drept de autor operele banale ori
nesemnificative este recunoscut şi aplicat în jurisprudenţă. Eliminarea criteriilor de calitate,
estetice, merit şi destinaţie a urmărit evitarea de aprecieri asupra valorii ori meritului operei,
măsurată în termeni estetici sau economici. Pentru recunoaşterea prin drept de autor are puţină
importanţă dacă opera are valoare literară sau artistică ori succes comercial. Instanţele au
menirea de a apăra legea prin determinarea dacă o operă este conformă normei originalităţii, şi
nu de a aprecia dacă opera se distinge estetic ori comercial.

Studiu publicat in Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr. 2/2016, pp. 7- 19
si preluat cu acordul autorului

Anexa 2

Însusirea in intregime sau in parte a operei unui alt autor

Ciprian Raul ROMIŢAN**

1. Noţiuni introductive
Încă din cele mai vechi timpuri, opera scrisă şi adusă la cunoştinţa publicului „a stârnit pasiuni
şi convulsii politice, religioase, morale ori auguste mânii”73. Din „Prefaţa” lucrării „Istoria cărţii” a
lui Albert Labarre, unul dintre cei mai de seamă cercetători ai lumii în ceea ce priveşte cartea, acest
„leac pentru suflet”74, aflăm vorbe pline de înţelepciune care au fost, sunt şi vor fi actuale atâta
timp cât cartea scrisă va exista: „Se fură cărţi, se fură din cărţi, se fură cu cărţi, se fură la cărţi.
Apoi se jură pe cărţi”75.
Aceste vorbe pline de tâlc, precum şi faptul că, de la ultimele analize pe care le-am efectuat
(în calitate de autor sau în colaborare) asupra infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 141 din

71
R. Arnold “Reflections on The Triumph of Music: copyrights and Performers’ Rights in Music” la adresa:
http://www.oiprc.ox.ac.uk/papers/Mr%20Justice%20Arnold%27s% 20paper.pdf.
72
Lucasfilm ltd c/Ainsworth, citat de Stef Van Gompel, E. Lavik, op. cit., p. 178.
***
Lect. asoc. dr. Universitatea Româno-Americană, Facultatea de drept, avocat asociat în cadrul SPCA „Roş şi
asociaţii”, e-mail:ciprian.romitan@asdpi.ro.
73
R. Tătărucă în Prefaţă la Albert Labarre, „Istoria cărţii”, trad. Camelia Secăreanu, Ed. Institutul European, Iaşi,
2001, p. 7.
74
Încă de acum peste trei milenii, pe frontispiciul bibliotecii faraonului Ramses al II-lea era scris: „Cartea este leac
pentru suflet” (A. Sîrghie, Istoria scrisului, a cărţii şi a tiparului, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2005, p.163).
75
R. Tătărucă, op. cit., p. 9.

91
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe 76, au trecut mai mulţi ani77, perioadă
în care a intrat în vigoare şi Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal78, act normativ prin care s-au modificat, completat sau abrogat, printre altele,
şi infracţiunile cuprinse în legea specială care reglementează domeniul dreptului de autor, m-au
determinat să examinez din nou infracţiunea incriminată la art. 141.
Deşi unii autori sau mass-media folosesc deseori şi noţiunile de „contrafacere” ori de
„plagiat”, din respect pentru aceştia, acolo unde vom cita anumite texte preluate din lucrările lor,
vom folosi şi noi aceste noţiuni, însă în cadrul analizei pe care o vom face vom utiliza termenul
juridic de „însuşire”, înîntregime sau în parte, a operei unui alt autor şi prezentarea acesteia ca o
creaţie intelectuală proprie. Cu privire la noţiunea de „plagiat”, scriitoarea franceză Marie
Darrieussecq spunea: „Plagiatul este un termen jurnalistic. Contrafacerea, unul juridic” 79 (autoarea
se referea la faptul că, în dreptul francez, se utilizează noţiunea de „contrafacere” şi în domeniul
dreptului de autor, termenul de „plagiat”, potrivit doctrinei franceze80, neavând valoare juridică,
nefiind consacrat de legislaţia în vigoare).

2. Scurt istoric privind însuşirea în tot sau în parte a operei

Studiul de faţă are ca obiect analiza infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 141 din Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, însă, pentru început, se impune a aminti, aşa
cum am arătat şi în alte lucrări81, că, încă din antichitate, deşi nu era reglementat, era recunoscut un
anume drept de paternitate asupra operei şi, atât de la vechii greci, cât şi de la romani, ne-au rămas
destule dovezi referitoare la plagiatori82 (cei care îşi însuşeau în tot sau în parte opera aparţinând

76
Legea nr. 8/1996privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu
completările şi modificările aduse prin Legea nr. 285/2004, publicată în M. Of. nr. 587 din 30 iunie 2004; OUG nr.
123/2005, publicată în M. Of. nr. 843 din 19 septembrie 2005; Legea nr. 329/2006 privind aprobarea OUG nr.
123/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în
M. Of. nr. 657 din 31 iulie 2006; OUG nr.190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare
europeană, publicată în M. Of. nr. 1179 din 28 decembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 322/2006, publicată în M. Of.
nr. 629 din 20 iulie 2006; Decizia Curţii Constituţionale nr. 571/2010, publicată în M. Of. nr. 430 din 28 iunie 2010;
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în
M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010; Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011; OUG nr. 71/2011 pentru modificarea unor acte normative în vederea
eliminării prevederilor referitoare la acordarea de stimulente pentru personalul din sectorul bugetar, publicată în M. Of.
nr. 637 din 6 septembrie 2011; Legea nr. 283/2011 privind aprobarea OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din
OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în M. Of. nr. 887 din 14
decembrie 2011; Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012; O.U.G. nr. 44/2012 pentru modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 606 din 23 august
2012; Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr.
757 din 12 noiembrie 2012; Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual-penale,
publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013; Legea nr. 53/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 198 din 25 martie 2015; Legea nr. 210/2015 pentru
completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 550 din 24 iulie 2015;
Legea nr. 261/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
publicată în M. Of. nr. 826 din 5 noiembrie 2015.
77
A se vedea C. Duvac, C.R. Romiţan, Drepturile morale de autor. Scurtă retrospectivă privind reglementarea
acestor drepturi pe plan internaţional şi intern. Protecţia penală a drepturilor morale de autor, în Revista română de
dreptul proprietăţii intelectuale nr. 3/2012, pp. 90-117.
78
Publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
79
M. Darrieussecq, Raport de poliţie. Acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura, trad. Doru
Mareş, Ed. Pandora, Bucureşti, 2010, p. 115.
80
P. Tafforeau, C. Monnerie, Droit de la propriété intellectuelle, 3e edition, Éditions Gualino (Groupe Lextenso),
2012, p. 215.
81
C.R. Romiţan, Apariţia tiparului în urmă cu 575 de ani, primul pas pentru naşterea dreptului de autor , în
Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr. 4/2015,pp. 47-59.
82
În Roma antică numele de „plagiator” era atribuit celor care furau sclavii altuia sau care cumpărau ori vindeau ca
sclav o persoană liberă (J.L. Henning, Apologia plagiatului, trad. Mădălin Roşioru, Ed. Art, Bucureşti, 2009, p. 23).

92
altor autori) care, dacă nu puteau fi sancţionaţi penal, erau cel puţin demascaţi public83. Încă din
acele vremuri, însuşirea operei unui alt autor era considerată o acţiune dezonorantă84.
În acest sens, putem aminti pe Marţial85 în epigramele căruia apare pentru prima dată termenul
„plagiarius”, cu referire la ceea ce numim astăzi plagiat şi care, deseori, şi-a manifestat indignarea
faţă de acei „plagiatori care merg cu neruşinarea până la lectura publică a operei lor, şi nu numai la
Roma, ci şi la Cordoba, la Cadiz” 86. Trebuie să menţionăm că numele care apar în epigramele lui
Marţial, în cele mai multe cazuri, sunt fictive şi ele reprezintă diferite tipuri. De exemplu, pentru un
plagiator folosea numele Fidentinus, Matho era denumit atât bogătaşul, cât şi clientul sărac,
Naevolus era şi un avocat mediocru şi posesor al unei bogate garderobe etc87.
Acestui plagiator stângaci, ce îşi atribuia unele dintre poemele sale şi pe care Marţial l-a numit
Fidentinus88, i-a dedicat mai multe poeme, dintre care amintim pe cele întitulate „Dovada
plagiatului”89 sau „Unui plagiator”90, în traducerea lui Tudor Măinescu:
Dovada plagiatului
În versurile scrise de mine, Fidentine,
Ai strecurat o pagină de tine,
Şi- atât de bine chipul în ea ţi- ai oglindit,
Că fapta singur ţi- ai mărturisit.
(…………………………………)
Nu eu te-acuz, ci versul de tine- adăugat,
O pagină ce strigă: Ai furat!

Unui Plagiator
Poemul acesta, Fidentine,
Îl recunosc, e scris de mine.
Dar îl citeşti atât de rău,
C- a început să fie al tău.
În lucrarea „Apologia plagiatului”, Jean-Luc Henning apreciază că Marţial critică „nu atât
plagiatul”, cât „contrafacerea”. Astfel, când acest Fidentinus îşi însuşeşte volume întregi din
poeziile sale şi le revendică paternitatea, el se consideră „furat financiar” 91 şi îi dedică poemul
„Versuri de vânzare”92:
Tu, care- a mele versuri vrei să le şterpeleşti,
83
C. Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisins, 7e edition, Ed. Dalloz, 1997, p. 1.
84
Pentru detalii cu privire la istoricul dreptului de autor în Grecia antică şi Roma antică, a se vedea V. Roş, Dreptul
proprietăţii intelectuale. Dreptul de autor, drepturile conexe şi drepturile sui-generis, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016,
vol. I,pp. 59-67; V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, pp. 8-14; I. Macovei, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp.
420-422; F. Bujorel, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp.21-22; G. Olteanu,
Dreptul proprietăţii intelectuale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp.3-4; L. Dănilă (Cătuna), Dreptul de autor
şi dreptul de proprietate industrială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pp. 7-8.
85
M.V. Marţialis (42 -104 d. Hr.), poet latin. A trăit şi a scris la Roma, opera sa, întitulată „Epigrame”, cuprinde cca.
1500 de scrieri. Marţialis este cel care a dat strălucire epigramei latine şi este considerat a fi drept creatorul epigramei şi
unul dintre cei mai mari epigramişti ai literaturii universale. Principiul după care s-a condus în epigramele sale a rămas
valabil până astăzi: Parcere personis, dicere vitiis (critică persoanele, atacă viciile), principiu care conferă de fapt
catrenului epigramatic generalitate, făcând abstracţie de situaţia (persoana) care l-a generat. [C. Coman, Elis Râpeanu –
Regina epigramei româneşti, în „AGERO” (Revista pe Internet a Asociaţiei Germano-Române), accesibilă pe site-ul
www.agero-stuttgart]. A se vedea şi H.C. Matei, Civilizaţia lumii antice, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983, pp. 316-317.
86
Pentru detalii, a se vedea J.L. Henning, op. cit., pp. 23-24; F. Pollaud-Dulian, Le droit d'auteur,
EditeurEconomica, Paris, 2005, p. 2.
87
I[ancu] Fischer, în „Prefaţa” la Persius, Juvenal, Marţial, Satire şi epigrame, trad. Tudor Măinescu şi Alexandru
Hodoş, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. XXXVII.
88
„Încrezutul, îndrăzneţul”, nume fictiv, poreclă dată unui plagiator stângaci (Marţial, Epigrame, trad. Tudor
Măinescu, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1961, p. 53, nota de subsol 1).
89
Marţial, trad. Tudor Măinescu, op.cit.,Cartea I, 53, LIII, p. 62.
90
Idem, Cartea I, 38, XXXVIII, p. 53.
91
J.L. Henning, op. cit., p. 24.
92
Marţial, trad. Tudor Măinescu, op. cit., Cartea I, 64, LXVI, p. 69.

93
 Crezi că ţi- e dat, în voie, poet să te numeşti,
Plătind o biată carte transcrisă? Să mă ierţi!
Nu poţi să-ţi cumperi faima cu şapte-opt sesterţi.
(………………………………………………..)
De vrei cu scrisul altui poet să te făleşti,
Nu cartea să i- o cumperi, tăcerea să- i plăteşti.

Din lectura lucrării „Nopţile atice” (Noctivm attcarvm) a lui Aulus Gellius93, una dintre
puţinele scrieri în limba latină ajunsă până în zilele noastre şi care constituie o bogată sursă
documentară referitoare la scriitorii greci şi latini din antichitate (sunt prezentate şi comentate
extrase din peste 270 de autori antici), aflăm că numeroşi scriitori îşi atribuiau paternitatea unor
versuri sau poezii ce erau realizate de către alţii. Aşa, de exemplu, Gellius spune că Platon 94 a găsit
versuri ale lui Sofocle95 şi Eschil în poeziile lui Euripide96, iar peste ani, în secolul I î.Hr., Varro97
considera că, din cele 130 de comedii care îi erau atribuite lui Plautus98, doar 21 sunt autentice. De
asemenea, din lucrarea citată mai aflăm99 că Vergiliu şi-a atribuit unele versuri din scrierile unor
vechi autori greci şi, mai ales, din cele ale lui Homer 100 şi Parthenius101, iar glosograful Nonius
Marcellus102 a inclus în lucrarea sa, „Compendiosa doctrina per litteras”, „numeroase informaţii şi
citate” luate de la Gellius103.
Totodată, din Introducerea la „Nopţile atice”, aflăm că peste cca. patru sute de ani
Macrobius104 a preluat în lucrarea „Saturnalia” chiar „capitole întregi” din „Nopţile atice” a lui
Gellius105. În acelaşi sens, în Introducerea la „Saturnalii”, profesorul Gheorghe Tohăneanu106 ne
semnalează că Macrobius a reluat şi a transpus înopera menţionată, „fără niciun scrupul, pasaje
întregi” din „Nopţile atice” a lui Gellius, din „Scrisorile morale” ale lui Seneca 107 sau din
„Discuţiile la ospăţ” ale lui Plutarh108 fără a le cita, „ca şi cum ar fi ale sale”109.
La rândul său, Macrobius, care a analizat amănunţit opera lui Vergiliu, în Cartea a V-a din
cadrul Capitolului al II-lea din „Saturnalia” ne prezintă ce anume a luat Vergiliu de la greci şi chiar

93
Aulus Gellius ( 123/130 d. Hr. - cca. 180 d. Hr.), scriitor latin. Pentru detalii, a se vedea H.C. Matei, op. cit.,
(1980), pp. 134-135.
94
Platon/Platonos (427 î. Hr. - 347 î. Hr.), filosof grec. Platon este primul filosof antic a cărui operă ne-a rămas integral.
Pentru detalii, a se vedea H.C. Matei, op. cit., (1983), pp. 376-379.
95
Sofocle/Sophokles (496 î. Hr. – 405 î. Hr.), poet tragic grec. Pentru detalii, a se vedea H.C. Matei, op. cit., (1983),
pp. 433-434.
96
Euripide/Euripides (480 î. Hr. – 406 î. Hr.), poet tragic grec. Pentru detalii, a se vedea H.C. Matei, op. cit.,
(1983), pp. 209-210.
97
Varro Marcus Terentius (116 î. Hr. - 27 î. Hr.), învăţat şi poet latin. Pentru detalii, a se vedea H.C. Matei, op. cit.,
(1980), pp. 320-323.
98
Plautus Titus Maccius (cca. 250 - cca. 184 î. Hr.), poet comic latin. Pentru detalii, a se vedea H.C. Matei, op. cit.,
(1980), pp. 234-235.
99
Aulus Gellius, op. cit., p. 342, subc. XXVII. În acelaşi sens, a se vedea şi N.A. Maşkin, Principatul lui Augustus.
Originea şi conţinutul său social, trad. S[ergui] Samarian, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti, 1954,
p.499, unde autorul menţionează că „Eneida a fost scrisă ca o imitaţie a Iliadei şi Odiseei” scrise de Homer.
100
Homer/Homeros (sec. al VIII-lea î. Hr.?), poet epic grec, este considerat a fi părintele literaturii elene. Pentru
detalii, a se vedea H.C.Matei, op. cit., (1983), pp. 268-270.
101
Parthenius din Nicaea (sec. I î. Hr.), poet grec autor de elegii şi al unei culegeri de legende de dragoste (Aulus
Gellius, op. cit., p. 537).
102
Nonius Marcellus (sec. IV?), lexicograf şi gramatic latin. Pentru detalii, a se vedea H.C. Matei, op. cit., (1980), pp.
210.
103
Aulus Gellius, Nopţile atice, trad. David Popescu, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1965, p. 99; idem, pp. 325-326.
104
Macrobius Ambrosius Theodosius (sf. sec. al VI-lea - încep. sec. al V-lea), scriitor şi grămătic latin. Pentru detalii,
a se vedea H.C. Matei, op. cit., (1983), pp. 310-311.
105
I[ancu] Fischer, în „Introducere” la Aulus Gellius, op. cit., pp. LXXII-LXXIII, pct. 5.1.2.
106
Gheorghe Tohăneanu (1925–2008), scriitor, prof. univ. dr. la Universitatea de Vest din Timişoara.
107
Lucius Annaeus Seneca ( 4 î. Hr. – 65 d. Hr.), om politic, filosof şi scriitor latin. Pentru detalii, a se vedea H.C.
Matei, op. cit., (1983), pp. 422-423.
108
Plutarh din Cheroneia (46 – 127 d. Hr.), scriitor grec, constituie o sursă de inspiraţie pentru numeroşi scriitori
până în epoca modernă. Pentru detalii, a se vedea H.C. Matei, op. cit., (1983), pp. 382-383.
109
G. Tohăneanu, în „Introducere” la Ambrosius Macrobius Theodosius, Saturnalia, trad. Gheorghe Tohăneanu,
Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1961, p. 30.

94
subliniază că „Eneida” este alcătuită, „ca plan”, după „Iliada” şi „Odiseea”, două capodopere
literare greceşti atribuite lui Homer, schimbând doar „ordinea întâmplărilor istorice”. De exemplu,
„la Homer, mai întâi, s-au războit, apoi a urmat rătăcirea lui Ulise, care se întorcea de la Troia. La
Vergilius, însă, rătăcirea pe mare a lui Eneas a precedat războaiele, care ulterior au fost purtate în
Italia”110.
Tot în „Saturnalia”, în Capitolul al III-a, Macrobius citează mai multe pasaje ale lui Vergilius,
traduse „aproape cuvânt cu cuvânt” din Homer, făcând şi precizarea că „limba mai bogată a lui
Homer i-a permis să exprime, atât de scurt şi precis, toată întâmplarea. Poetul vostru (Vergilius
n.n.) povesteşte acelaşi lucru, într-o frază amplă”111. De exemplu: dacă în „Odiseea”, Homer spune:
Şi nicăieri nu mai vedeau uscatul
Ci numai cer nemărginit şi mare.

în „Eneida”, Vergilius scrie:

Nici un petic de pământ nu se mai vede: cer pretutindeni,

şi pretutindeni – mare112.

Profesorul Edgar Papu113 menţionează şi el că „deşi Vergiliu îl imită pe Homer, între ei se

ridică deosebiri esenţiale”, Eneida reprezentând doar „un sfert din însumarea celor două eposuri
greceşti”, „Iliada” şi „Odiseea”114.
Potrivit istoricului Rodica Pop115, şi Platon a fost acuzat de către filosoful Philon din
Alexandria116, precum şi de un creştin pe nume Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful117, aceştia
spunând, că „înaintea lui a fost Moise 118, care a spus totul, iar filosoful atenian s-a inspirat de la el,
dacă nu cumva chiar l-a plagiat”. Prin urmare, textele Vechiului Testament119 ar fi fost sursa de
inspiraţie a lui Platon şi, în acelaşi sens, filosoful Numenius 120 chiar se întreba: „Ce este Platon
dacă nu un Moise care vorbeşte limba attică?”.
De asemenea, din lucrarea „Plagiarism in latin literature”a lui Scott McGill, profesor al
Universităţii Rice din Statele Unite, mai aflăm că grămăticul Perellius Faustus a realizat o carte în
care a adunat toate presupusele „furturi” ale lui Vergiliu din alţi autori, iar Quintus Octavius Avitus
a făcut opt volume ce conţineau doar versurile plagiate şi pasajele „împrumutate” de poetul latin
din lucrările diverşilor autori121.

110
Pentru detalii, a se vedea Ambrosius Macrobius Theodosius, op. cit., pp. 208-211.
111
A se vedea Ambrosius Macrobius Theodosius, op. cit., pp. 211-214.
112
Ibidem, p. 211.
113
Edgard I. Pappu (1908-1993), eseist şi critic literar român, profesor universitar, membru post-mortem al
Academiei române (www.wikipedia.org).
114
Pentru detalii, a se vedea E. Papu, „Prefaţă” la Vergiliu, Eneida, trad. Eugen Lovinescu,
Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 25.
115
R. Pop, Platon, despre revelaţie şi plagiat. O privire generală, în Philologica Jassyensia nr. 1(19)/2014, an X,
Supliment, p. 649, documentul este disponibil online la adresa:
http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/X_1supl_Pop.pdf (accesată la 20 decembrie 2015).
116
Philon din Alexandria (cca. 25 î. Hr. – 54 d. Hr.), filosof evreu de limbă greacă. Pentru detalii, a se vedea H.C.
Matei, Civilizaţia Romei antice, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 232.
117
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (100-160 d. Hr.) a fost unul dintre apărătorii credinţei creştine. Fiind întrebat
dacă renunţă la Hristos, a răspuns: „Niciun om în toate minţile nu abandonează Adevărul pentru eroare”
(http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-iustin-martirul-filosoful-119508.html).
118
Sfântul şi slăvitul prooroc Moise este autorul primelor cinci cărţi ale Sfintei Scripturi. Pomenirea lui se face la 4
septembrie şi în „Duminica strămoşilor” (http://ro.orthodoxwiki. org/Moise).
119
Vechiul Testament este prima din cele două părţi ale Sfintei Scripturi (Biblia) şi cuprinde revelaţia făcută de
Dumnezeu prin patriarhii vechi şi prin prooroci, timp de aproximativ 1000 de ani (sec. XV - sec. V î. Hr.). A se vedea
http://ro.orthodoxwiki.org/ Vechiul_Testament.
120
Numenius din Apameia (sec. al II-lea d. Hr.), filosof grec. Pentru detalii, a se vedea
H.C. Matei, op. cit., (1980), pp. 211-212.
121
S. McGill, Plagiarism in latin literature, Cambridge University Press, Cambridge, 2012, p. 178.

95
 Sancţionarea prin „blam public” a autorilor care îşi atribuiau paternitatea unor texte scrise de
către alţii este menţionată chiar şi într-un „Manual de arhitectură şi inginerie” al lui Vitruvius122
care a demascat mai mulţi participanţi la unul dintre desele concursuri de poezie ce se organizau în
Grecia antică că şi-au însuşit versuri ale altor autori123.
Acuzaţiile de plagiat au continuat şi în secolele următoare, îndeosebi după inventarea tiparului
de către Gutenberg, şi continuă şi astăzi124. De-a lungul vremii nu au scăpat de acuzaţia de a fi
săvârşit această faptă gravă ce „mutilează şi creează false ierarhii”125, numeroşi „nemuritori”, dintre
care amintim pe: „Marele” Will126 şi poetul englez Milton127, „părinţii dramaturgiei franceze” -
Corneille128, Moliere129 şi Racine130, scriitorii francezi Rabelais131, Voltaire132, Diderot133 şi
Stendhal134 ori dramaturgul italian Goldoni135.
Marie Darrieussecq, „una dintre cele mai importante romanciere franceze contemporane”,
fiind acuzată de plagiat de două scriitoare franceze, că „şi-ar fi sustras subiectele romanelor din
cărţile scrise de ele”, a reacţionat şi, în „chip de replică”, a scris lucrarea „Raport de poliţie”, în
care face o analiză „a celor mai importante cazuri de plagiat aduse unor mari autori de-a lungul
istoriei literaturii”136.
De pe ale noastre meleaguri amintim acuzaţiile 137 aduse lui Ioan Luca Caragiale138, cel mai
mare dramaturg român, după cum spunea George Călinescu 139, şi lui Constantin Hamangiu,
acuzaţie desfiinţată peste ani, în 2013, de către avocatul ieşean Dan Constantin Mâţă într-o
documentată lucrare referitoare la viaţa şi opera ilustrului jurist140.
De acuzaţia de plagist nu au „scăpat” nici unii dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii
noastre. De exemplu, profesorul şi publicistul Teodor A. Naum, autor a numeroase traduceri şi
studii critice şi unul dintre coautorii „Dicţionarului limbii române” şi al „Îndreptarului şi
vocabularului ortografic după noua ortografie oficială”, ultimul sub conducerea academicianului
Sextil Puşcariu, a fost acuzat de plagiat. Răspunzând acuzaţiei de plagiat, acesta spunea:
122
Marcus Pollio Vitruvius (sec I î. Hr.), arhitect şi inginer constructor roman. Pentru detalii, a se vedea H.C. Matei,
op. cit., (1980), pp. 331-332.
123
F. Pollaud-Dulian, op. cit., p.3.
124
Pentru dezvoltări, a se vedea J.L. Hennig, Apologia plagiatului, op. cit., pp. 17-103;
M. Darrieussecq, Raport de poliţie. Acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura, trad. Doru Mareş,
Ed. Pandora, Bucureşti, 2010; G. Maurevert, Cartea plagiatelor, traducere, postfaţă, note şi comentarii de Alexandru
Dobrescu, Ed. Floare albastră, Bucureşti, 2005.
125
V. Roş, Plagiatul, plagiomania şi deontologia, în Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr. 3/2016,
p. 19.
126
William Shakespeare (1564-1616) a fost un dramaturg şi poet englez şi este considerat a fi cel mai mare scriitor al
literaturii de limbă engleză.
127
John Milton (1608-1674) a fost un renumit poet englez.
128
Pierre Corneille (1606-1684) a fost un scriitor francez, supranumit „fondatorul tragediei franceze”, unul dintre cei
trei mari dramaturgi francezi ai secolului al XVII-lea, alături de Molière şi Racine.
129
Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut sub numele Molière (1622-1673), a fost un scriitor francez de teatru, director şi
actor, unul dintre maeştrii satirei comice.
130
Jean Racine (1639-1699) a fost un dramaturg francez.
131
François Rabelais (1494-1553) a fost un scriitor şi medic francez.
132
François-Marie Arouet, cunoscut sub numele Voltaire (1694-1778), a fost un filosof şi scriitor de seamă al
literaturii franceze.
133
Denis Diderot (1713-1784 ) a fost un filosof şi scriitor francez.
134
Henri-Marie Beyle, cunoscut sub pseudonimul Stendhal (1783-1842), a fost unul dintre cei mai de seamă scriitori
francezi. A scris, printre alte capodopere, şi nemuritorul roman „Roşu şi Negru”.
135
Carlo Goldoni (1707-1793) a fost un dramaturg şi libretist italian.
136
A se vedea M. Darrieussecq, Raport de poliţie. Acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura,
trad. Doru Mareş, Ed. Pandora, Bucureşti, 2010, menţiune pe coperta posterioară.
137
Pentru dezvoltări, recomandăm a se vedeaV. Roş, Plagiatul, plagiomania şi deontologia, op. cit., pp. 7-24; P.
Ştefănescu, Scriitori în faţa justiţiei, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2005, pp. 114-172.

138
Ioan Luca Caragiale (1852-1912) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru,
comentator politic şi ziarist român. Este membru post-mortem al Academiei Române.
139
George Călinescu (1899-1965) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist şi membru al Academiei Române.
140
Pentru dezvoltări, a se vedea D.C. Mâţă, Constantin Hamangiu 1867-1932, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013.

96
„Denunţarea de plagiat a fost întotdeauna arma invidiei şi a răutăţii”; „Vrei bunăoară, să înlături pe
cineva de la concurenţa pentru ocuparea unei catedre universitare: te-apuci numaidecât să
răsfoieşti, să scotoceşti, să subliniezi, să suprimi, să trunchiezi, scoţi broşura cu cele două coloane,
ba anunţi plagiatul şi prin gazetele politice, dacă se poate cele citite mai mult, pentru ca zarva să fie
mai mare. Sistemul e sfânt. El a fost întrebuinţat şi la noi, şi împotriva chiar a unora dintre cei mai
iluştri reprezentanţi ai culturii româneşti”141, dintre care amintim pe: scriitorul şi omul politic
Constantin (Costache) Negruzzi, romancierul şi gazetarul Cezar Petrescu, prozatorul Ion
Alexandru Brătescu-Voineşti, filosoful şi jurnalistul Nae Ionescu, marele nostru poet, nemuritorul
Mihai Eminescu, precum şi George Coşbuc, primul poet dat literaturii române de Ardealul nostru
milenar, după cum scria Liviu Rebreanu în ziarul „Lumina” din 14 mai 1918.
Pe aceeaşi linie, cu aproape două decenii înainte, scriitorul şi istoricul George Murnu, membru
al Academiei Române, acuzat şi el de către pamfletarul N.S. Ionescu că ar fi plagiat lucrarea
„Monumente antice din Roma”, ca o „ripostă” la această acuzaţie, a scris lucrarea „Plagiatul meu”,
în care demontează foarte bine documentat, „bucăţică cu bucăţică”, fiecare acuză şi ne arată că
plagiomanul a făcut această acuzaţie ca urmare a faptului că „a căzut la un concurs pentru bursă, în
care autorul era membru al comisiei, şi a fost adus (plagiatul, n.aut.) la cunoştinţă tocmai acum
când urmează a se da rezultatul asupra unei catedre vacante de la Universitatea din Bucureşti” 142.
El, plagiomanul, arată în continuare autorul acuzat, „nu dă tot ce scriu eu în chestie, ci spicuieşte
de ici, de colo câte ceva, adeseori chiar numai cuvinte izolate care, la descrierea aceloraşi
monumente, fatal, trebuie să semene cu altele din textul străin şi îşi închipuie că dovada-i
făcută”143.

3. Analiza infracţiunii prevăzută în art. 141 din Legea nr. 8/1996

3.1. Conţinutul infracţiunii
Potrivit art. 141 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
„constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta
persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, în întregime sau în parte, opera unui alt autor şi o prezintă
ca o creaţie intelectuală proprie”. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, „împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală”.
La o simplă analiză a textului infracţiunii observăm că legiuitorul transpune, de fapt, fără nicio
intenţie, credem, o parte din vorbele lui Albert Labaree, mai înainte redate, respectiv „se fură cărţi”
– însuşirea în întregime a operei unui alt autor şi „se fură din cărţi” – însuşirea în parte a operei
unui alt autor. Putem spune că infracţiunea prevăzută la art. 141 din Legea nr. 8/1996 sancţionează
penal furtul, „furtul intelectual”, în vorbirea cea de toate zilele, adică însuşirea, aproprierea unei
opere sau a unei părţi dintr-o operă de către o persoană care nu a contribuit la realizarea acelei
opere şi pe care o prezintă ca fiind creaţia sa proprie.
Înainte de a trece la efectuarea analizei propriu-zise a acestei infracţiuni, aşa cum a fost incri-
minată prin Legea nr. 187/2012, se impune a arăta că, prin ultima modificare adusă infracţiunii
prevăzute în art. 141 din Legea nr. 8/1996, prin actul normativ menţionat, s-a urmărit, printre
altele, şi crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile
de norme existente în Codul penal din 1968144 şi în legile speciale, iar noile dispoziţii să fie puse în
acord atât cu normele cuprinse în Partea generală a noului Cod penal, cât şi cu normele de
incriminare prevăzute în Partea specială a noului Cod penal.
Înainte de modificările aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, textul art. 141 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe avea următorul conţinut: constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de
141
T.A. Naum, Răspuns unei acuzaţii de plagiat, Imprimeria Foii „Lumea şi Ţara”, Cluj, 1927, p. 3.
142
G. Murnu, Plagiatul meu, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1909, p. 3.
143
Idem, p. 9.
144
Publicat în B. Of. nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968.

97
la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 50.000 lei „fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără
drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publică o operă
sub un alt nume decât acela decis de autor”.
În primul rând, după cum se observă din analiza celor două texte, în noua reglementare este
incriminată o singură faptă care se realizează prin două acţiuni care, pentru a fi infracţiuni, trebuie
să fie cumulative (însuşirea operei şi prezentarea aceleiaşi opere ca fiind propria operă). În schimb,
în vechea reglementare erau sancţionate două fapte distincte, de sine stătătoare, respectiv fapta de
însuşire a calităţii de autor (prima faptă) şi fapta de aducere la cunoştinţa publică a unei opere sub
un alt nume decât cel decis de autor (a doua faptă).
În al doilea rând, în reglementarea anterioară textul proteja din punct de vedere penal două
drepturi morale ale autorului, respectiv dreptul la paternitatea operei (însuşirea fără drept a calităţii
de autor) şi dreptul la nume (aducerea la cunoştinţa publică a operei sub un alt nume decât cel
decis de autor). În reglementarea actuală, prin incriminarea din art. 141, se protejează exclusiv
dreptul la paternitatea operei.
În al treilea rând, constatăm că limita minimă specială a pedepsei a crescut de la 3 luni, în
reglementarea anterioară, la 6 luni în varianta în vigoare, în timp ce limita maximă specială a
scăzut de la 5 ani în vechea reglementare, la 3 ani în reglementarea actuală, în vigoare.
În al patrulea rând, în ceea ce priveşte pedeapsa amenzii, aceasta nu mai este stabilită sub
forma unei sume de bani, ci se face printr-un sistem nou, acela al zilelor-amendă, pe care îl
regăsim şi în codurile penale ale altor state din cadrul Uniunii Europene145.
În al cincilea rând, observăm că noul legiuitor a admis împăcarea, a cărei consecinţă este
impunitatea, conform art. 16 alin. (1) lit. g) din C. pr. pen.

3.2. Analiza infracţiunii

Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care se nasc, se dezvoltă şi se
desfăşoară în legătură cu protecţia şi recunoaşterea calităţii de autor al unei opere (dreptul la
paternitate)146.
Dreptul la paternitatea operei este unul dintre drepturile morale ale autorului, reglementate de
legislaţia în materie. Astfel, art. 10 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe reglementează alături de dreptul la paternitatea operei un număr de alte 4 drepturi morale
ale autorului, respectiv:
-dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul de
divulgare a operei);
- dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul la nume);
- dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa (dreptul la
respectul integrităţii operei sau inviolabilitatea operei);
- dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare
prejudiciaţi prin exercitarea retractării (dreptul de retractare)147.
145
Pentru detalii, a se vedea C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul cod penal. Ghid de aplicare
pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 102.
146
În acelaşi sens, C. Duvac, Însuşirea fără drept a calităţii de autor al unei opere, în Revista română de dreptul
proprietăţii intelectuale nr. 2/2009, p. 26; F. Bujorel, Infracţiuni contra drepturilor de creaţie intelectuală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 68.
147
Pentru dezvoltări, recomandăm a se vedea V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale. Dreptul de autor, drepturile
conexe şi drepturile sui-generis, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, vol. I, pp. 284-325; G.E. Olteanu, Drepturile morale şi
creaţia intelectuală, Ed. Didactică şi Pedagogică, RA, Bucureşti, 2006, pp. 71-152; A. Speriusi Vlad, Drepturile
patrimoniale în proprietatea intelectuală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 209-261; A.P. Seucan, Drepturile
morale şi drepturile patrimoniale ale autorului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 29-66; C.R. Romiţan,
Drepturile morale de autor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 85-141; C.R. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii

98
 Protecţia calităţii de autor al unei opere îşi găseşte premisele în necesitatea şi obligaţia terţilor
de a respecta legătura firească dintre autor şi opera sa. În opinia noastră, dreptul la calitatea de
autor (dreptul de paternitate) reprezintă poate cel mai important drept recunoscut autorului şi
constă în recunoaşterea dreptului adevăratului autor al unei opere ştiinţifice, literare sau artistice.

Într-o decizie din 21 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti s-a arătat că dreptul la
paternitatea operei îşi are izvorul în lege, iar omisiunea repetată a numelui unui autor de pe
materialele de promovare a unui film încalcă dispoziţiile legale referitoare la dreptul moral al
autorului la recunoaşterea calităţii de autor148.

Opera nu poate fi niciodată res nullius, opera are întotdeauna un autor149. Trebuie să reţinem
că, aşa cum, de altfel, s-a arătat şi în literatura română de specialitate de dată recentă, chiar şi
atunci când autorul operei nu este cunoscut sau nu a dorit să-şi dezvăluie identitatea (fiind
publicată sub pseudonim), opera are autor, astfel că nimeni nu poate să-şi atribuie calitatea de autor
al acesteia, nimeni nu poate uzurpa calitatea de autor al operei realizate de altul. Prin urmare,
nimeni nu poate revendica pentru sine calitatea de autor al unei opere sau părţi dintr-o operă pe
care nu el a creat-o150 sau la care nu şi-a adus contribuţia.

După cum s-a arătat şi în literatura de specialitate151, dreptul la paternitatea operei are un aspect
pozitiv care constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor şi un aspect
negativ care constă în dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare, de contestare a acestei calităţi
din partea unor terţi. Recunoaşterea dreptului la paternitatea operei a impus obligaţia tuturor
acelora care folosesc scurte citate, articole izolate sau scurte extrase din opere, fără consimţământul
autorului, să menţioneze obligatoriu sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest
lucru este imposibil, iar pentru operele de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se
menţioneze şi locul unde se găseşte originalul.

Dreptul de citare a fost definit ca fiind „dreptul de reproducere limitată, fără consimţământul
autorului citat, a unei opere aduse la cunoştinţa publică” 152 şi a fost consacrat de Convenţia de la
Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice153, în prezent fiind preluată în majoritatea
legislaţiilor naţionale în materie. Potrivit art. 10 alin. 1) al Convenţiei de la Berna, sunt licite
„citatele extrase dintr-o operă făcută deja cunoscută publicului în mod legal, cu condiţia ca ele să
fie conforme bunelor uzanţe şi în măsură justificată de scopul urmărit, inclusiv citatele din articole
din jurnale şi culegeri periodice, sub formă de revistă a presei”.

intelectuale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006, pp. 74-93; C.R. Romiţan, M.L. Savu, Drepturile morale ale artiştilor
interpreţi sau executanţi, în „Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.
55; C. Duvac, C.R. Romiţan, Drepturile morale de autor. Scurtă retrospectivă privind reglementarea acestor drepturi
pe plan internaţional şi intern. Protecţia penală a drepturilor morale de autor, în Revista română de dreptul
proprietăţii intelectuale nr. 3/2012, pp. 90-117; C.R. Romiţan, Drepturile morale de autor sub imperiul Legii nr.
8/1996,în Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr. 1/2007, pp. 138-164; C.R. Romiţan, Drepturile morale
de autor şi protecţia acestora prin mijloace de drept penal, în Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr.
1/2004, pp. 72-88.
148
O. Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 229.
149
Pentru detalii, a se vedea V. Roş, op. cit., (2016), p. 162.
150
Ibidem.
151
Y. Eminescu, Opera de creaţie şi dreptul. O privire comparativă, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987,p. 99; L.
Dănilă, Dreptul de autor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 68.
152
V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe. Tratat,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 315.
153
Convenţia a făcut obiectul mai multor revizuiri succesive prin Actul de la Berlin din 13 noiembrie 1908,
completat la Berna la 30 martie 1914; Actul de la Roma din 2 iunie 1928; Actul de la Bruxelles din 26 iunie 1948; Actul de
la Stockholm din 14 iulie 1967; Actul de la Paris din 14 iulie 1971, modificat la 28 septembrie 1979. România a aderat la
această Convenţie prin Legea nr. 77/1998, publicată în M. Of. nr. 156 din 17 aprilie 1998.

99
 Dreptul la paternitatea operei nu poate aparţine decât persoanelor fizice şi este recunoscut nu
numai operelor cu autor unic, ci şi operelor derivate, operelor comune sau operelor colective, însă
numai pentru partea pe care a creat-o autorul respectiv154. Curtea de Casaţie franceză a judecat o
cauză referitoare la intenţia coautorului unui film care a avut un succes de casă să realizeze un
serial de televiziune ce constituia o continuare a filmului de lung metraj. Pentru realizarea
serialului coautorul a purtat unele negocieri cu o altă societate decât cea căreia producătorul îi
cesionase drepturile patrimoniale ale filmului de succes şi care era şi titulara dreptului de autor
asupra filmului. Instanţa Supremă a fost de acord cu decizia anterioară a Curţii de Apel Paris din
13 iulie 1993, care a stabilit că, în privinţa caracteristicilor sale, opera nouă nu este susceptibilă de
a crea confuzie cu filmul anterior, iar drepturile exclusive ale titularului de drepturi se limitează
doar la titlu155.

Dreptul la calitatea de autor este imprescriptibil. Dreptul la paternitatea operei se transmite

prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul
acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului
sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.

3.2.1. Obiectul material

Infracţiuneaanalizată este lipsită de obiect material, întrucât acţiunile care constituie elementul
material al infracţiunii se exercită asupra unor drepturi imateriale (dreptul moral la paternitatea
operei), şi nu asupra unor lucruri sau bunuri corporale 156. Doctrina afirmă că operele „sunt bunuri
imateriale, adică bunuri intangibile, care există spiritual, există în conştiinţă şi indiferent de vreo
eventuală fixare pe un suport”. Operele fiind rezultatul activităţii de creaţie nu se identifică şi nu
trebuie să se confunde cu suportul pe care creaţia se materializează. Spre deosebire de alte bunuri
produse de om, arăta autorul, operele nu au o substanţă materială şi astfel rămân, chiar şi atunci
când sunt fixate pe un suport de hârtie, formă electronică şi/sau suport electronic. Proprietatea
asupra suportului şi proprietatea asupra operei sunt şi rămân distincte şi supuse, fiecare, unui regim
juridic propriu, cum distincte rămân, după caz, şi opera în sine şi produsul în care se mate-
rializează157. De exemplu, cărţile sunt doar copii ale operelor, iar cumpărarea lor nu oferă niciun
drept asupra operei sau asupra drepturilor autorului.

Prin urmare, trebuie să precizăm că acţiunea de însuşire, fără drept, în întregime sau în parte, a
operei unui alt autor nu se referă la aproprierea, posesia sau proprietatea suportului material prin
care (s-a exprimat opera situaţie în care ar fi incidente dispoziţiile art. 228 din Codul penal privind
infracţiunea de furt), ci arogarea calităţii de autor de către o altă persoană fizică decât persoana
care a creat opera.

3.2.2. Subiect activ

Subiect activ al faptei de însuşire, fără drept, în întregime sau în parte, a operei unui alt autor şi
de a o prezenta ca o creaţie intelectuală proprie poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte
condiţiile impuse de lege pentru a răspunde penal. În cazurile în care opera este comună sau
colectivă, subiectul activ poate fi chiar unul dintre coautori care, prin mijloace ilicite, îşi însuşeşte
calitatea de autor al operei în totalitatea ei sau în parte, respectiv partea la care nu a avut niciun fel
de contribuţie.
154
A. Bertrand, Le droit d’auteur et les droits voisins, Dalloz, Paris, 1999, p. 270.
155
Curtea de Casaţie franceză, secţia civilă, decizia din 19 februarie 2002. Pentru detalii, a se vedea G. Gheorghiu,
op. cit., (2004), pp. 362-366.
156
În acelaşi sens, C.R. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 168;
A. Boroi, G. Nistoreanu, Delicte contra proprietăţii intelectuale, în „Drept penal, partea specială”, ed. a 3-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 644.
157
V. Roş, op. cit., (2016), p. 36.

100
 Aşa cum am mai arătat şi în alte lucrări 158, această faptă nu poate fi săvârşită nemijlocit decât
de către o persoană fizică, deoarece autor al unei opere de creaţie intelectuală nu poate fi decât o
astfel de persoană.

În acest sens, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, consacră
principiul adevăratului autor. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din actul normativ menţionat, „este
autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera”. Calitatea de autor a unei opere
aparţine doar persoanelor fizice, deoarece numai acestea au calităţi specifice creatorului, şi anume:
inteligenţă, personalitate, sensibilitate, facultatea de a concepe, de a gândi, de a formula idei şi,
totodată, de a le expune într-o formă originală, personală. Persoana juridică, arăta André Françon,
nu are aptitudinile, calităţile necesare creării unei „opere a spiritului”159.

Pentru recunoaşterea calităţii de autor nu se cere nicio condiţie, deoarece aceasta izvorăşte din
simplul fapt al creării operei, din momentul în care opera a luat o formă concretă, chiar dacă nu
este definitivată. Urmare a creaţiei unei opere, autorul dobândeşte, în puterea legii, şi calitatea de
titular al dreptului de autor.
În practică se constată că, deseori, se face confuzie între calitatea de autor şi calitatea de titular
al drepturilor de autor, deşi, după cum menţiona şi avocatul André Bertrand, unul dintre cei mai de
seamă specialişti francezi în domeniu, cele două noţiuni sunt „distincte” 160. Astfel, în timp ce
calitatea de autor este o chestiune de fapt ce izvorăşte dintr-un fapt juridic, calitatea de titular al
dreptului de autor este o problemă de drept ce izvorăşte din lege ori dintr-un act juridic. Totodată,
dacă o persoană fizică poate avea calitatea de autor, fără a avea şi calitatea de titular al dreptului de
autor, persoana care are calitatea de titular al dreptului de autor în majoritatea cazurilor nu poate
avea şi calitatea de autor (ex. succesorii în drepturi ai autorilor, cesionarii convenţionali şi legali ai
drepturilor de autor, organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, persoana fizică sau
juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată opera). De asemenea,
în cazul operelor aduse la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim, care nu
permit identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică ce o
face publică având consimţământul autorului, însă numai atâta timp cât autorul nu îşi dezvăluie
identitatea.

3.2.3. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este autorul operei originale sau coautorii în cazul
operelor colective ori comune originale.
După cum am menţionat, în sensul legii, prin autor se înţelege „persoana fizică sau persoanele
fizice care au creat opera”, iar coautorul este persoana fizică ce are „o contribuţie la realizarea unei
opere de creaţie intelectuală, alături de alte persoane” 161. Se prezumă a fi autor sau coautor, până la
proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă
publică.
Trebuie să precizăm că, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996,
potrivit cărora „drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”, subiect
pasiv al infracţiunii prevăzute la art. 141 din Lege nu pot fi alţi titulari ai dreptului de autor, cum ar
fi: moştenitorii legali ori organismele de gestiune colectivă. Este adevărat că, potrivit art. 11 alin.
(2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, după moartea autorului,
exerciţiul dreptului la paternitatea operei se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe
durată nelimitată moştenitorilor, iar dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine
158
C.R. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, op. cit., (2006), p. 169.
159
A. Françon, Cours de propriété literaire, artistique et industrielle, Litec, 1996, p. 182.
160
A. Bertrand, Le droit d’auteur et les droits voisins, Dalloz, Paris, 1999, p. 117 şi urm.
161
R. Pârvu, C.R. Romiţan, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 19.

101
organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz,
organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie, dar, după cum
se observă, se transmite doar exerciţiul dreptului, nu dreptul însuşi, nu se substituie moştenitorul
sau organismul de gestiune colectivă în persoana autorului, ci numai în drepturile lui. În acest sens,
profesorul Teodor Bodoaşcă arăta că „moştenitorilor li se transmite numai dreptul de autor în sens
procesual şi nicidecum dreptul de autor în sens material”162.
3.2.4. Latura obiectivă

Elementul materialalinfracţiunii pe care o analizăm constă în două acţiuni cumulative,

respectiv acţiunea de însuşire, fără drept, în întregime sau în parte, a operei unui alt autor şi
acţiunea de a o prezenta ca o creaţie intelectuală proprie.

Înainte de a trece la analizarea acţiunilor cumulative ce constituie elementul material

infracţiunii, se impune a analiza situaţia-premisă a acesteia, fără de care nu se poate reţine
săvârşirea infracţiunii şi face de prisos analizarea celorlalte elemente constitutive ale infracţiunii.
Astfel, pentru a se putea reţine săvârşirea acestei infracţiuni trebuie analizat dacă există o operă de
creaţie intelectuală protejată, şi aici avem în vedere atât o operă întreagă, cât şi parte/părţi dintr-o
operă. În alte cuvinte, această infracţiune este condiţionată de o situaţie-premisă, respectiv
preexistenţa unei opere întregi protejate sau părţi protejate dintr-o operă.

În ceea ce priveşte ipoteza însuşirii întregii opere, faptă ce trebuie să recunoaştem că se

produce foarte rar, arătăm că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, „opera de creaţie
intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin
simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată” . Prin urmare, în această ipoteză, însuşirea
constând în întreaga operă, situaţia premisă este îndeplinită prin simplul fapt al dovedirii existenţei
operei anterioare ce a fost însuşită.

Pentru a constata că situaţia-premisă este îndeplinită şi în cazul în care doar o parte dintr-o
operă a fost însuşită, trebuie analizat conţinutul acestei părţi prin raportare la limitările prevăzute în
art. 9 din Legea nr. 8/1996, care prevede că „nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de
autor următoarele: ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de
funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi
modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; textele oficiale de natură politică,
legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora; simbolurile oficiale ale
statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema,
blazonul, insigna, ecusonul şi medalia; mijloacele de plată; ştirile şi informaţiile de presă; simplele
fapte şi date”.

Prin urmare, preluarea dintr-o altă operă a vreunei idei, ştiri, teorii, date, fapte şi altele
elemente prevăzute în textul menţionat NU poate constitui infracţiune, deoarece se preia o parte
dintr-o operă care nu este protejată prin drept de autor, prin urmare nici autorul, chiar autorul
operei preexistente nu are niciun drept asupra elementelor preluate care sunt excluse de la
protecţie163. De exemplu, la o dezbatere juridică pe tema „plagiatului”, doamna Constanţa

162
T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 44.
163
NOTĂ ERATĂ: Dintr-o regretabilă eroare de tehnoredactare şi de corectare, la p. 266 din volumul dedicat
Conferinţei Naţionale „Contrafacerea, concurenţa şi protecţia produselor tradiţionale în Uniunea Europeană”, din 2-3
noiembrie 2017, nu a fost menţionată negaţia NU din fraza de mai sus. Facem cuvenita rectificare şi fraza de mai sus va
fi citită: „Prin urmare, preluarea dintr-o altă operă a vreunei idei, ştiri, teorii, date, fapte şi altele elemente prevăzute în
textul menţionat NU poate constitui infracţiune, deoarece se preia o parte dintr-o operă care nu este protejată prin drept
de autor, prin urmare, nici chiar autorul operei preexistente nu are niciun drept asupra elementelor preluate care sunt
excluse de la protecţie”.

102
Moisescu, judecător la Tribunalul Bucureşti, preciza că „preluarea citatelor nu este nicio faptă,
pentru că nu sunt originale”, iar pentru existenţa plagiatului este necesar „să se însuşească în parte
sau în totalitate elemente protejabile”164.

Dacă am privi în alt mod, atunci am împiedica dezvoltarea şi am ajunge la situaţia indezirabilă
ca nimeni să nu mai scrie într-un anume domeniu (drept, istorie, matematică, medicină, ştiinţe
etc.). Nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia, dacă un autor a abordat anterior o temă, subiect,
domeniu, iar datele, informaţiile, faptele, ideile prezentate acolo să nu mai poată fi expuse într-o
lucrarea ulterioară, iar dacă sunt expuse înseamnă că cel de-al doilea l-a „plagiat” pe primul. Nu, în
această ipoteză nu ne aflăm în prezenţa încălcării dispoziţiilor art. 141 din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe, deoarece însuşirea priveşte elemente care nu sunt protejate
prin drept de autor.

Literatura de specialitate, mai veche ori mai recentă, apreciază că reluarea unei idei sau a unei
teme nu constituie un act de încălcare a dreptului de autor. Nu poate exista contrafacere sau
plagiat, în înţelesul comun, în cazul reproducerii unor adevăruri îndeobşte cunoscute, cum sunt
ideile ori diferite fapte, deoarece acestea nu sunt susceptibile de a forma obiectul unui monopol. În
acest sens, încă de acum aproape 80 de ani, Constantin Gr. C. Zotta, fost preşedinte al Tribunalului
Bucureşti, spunea că a pune un „monopol în materie ştiinţifică”, înseamnă a „opri orice progres
social”165, iar Vasile Longhin arăta că „oricine poate lua din lucrarea altuia, ideile cuprinse în ea,
faptele, subiectul, dacă împrumutul nu este de natură să lezeze ceea ce constituie elementul de
creaţie, de efort intelectual, de originalitate, proprii autorului”166. Opinii asemănătoare a exprimat şi
unul dintre cei mai de seamă jurişti ai noştri, specializat în drept civil, Constantin Hamangiu:
„Ideile sunt ale tuturora; ori şi cine este liber de a reproduce, la rândul său, o cugetare emisă de mii
de ori înaintea sa; ideea nu-i va putea aparţine nici o dată. Ceea ce este a lui propriu, este aspectul
particular sub care o va prezenta, punctul de vedere din care el se va pune în prezentarea ei, într-un
cuvânt forma literară sub care ne-o înfăţişează”167. Prin urmare, sublinia autorul menţionat, „dacă
ideile sunt ale tuturor, căutarea şi aşezarea lor în operă, aparţine scriitorului”. Acesta, scriitorul
(autorul) „dă o formă şi o viaţă nouă”168.
În schimb, reproducerea formei în care această idee sau temă este exprimată reprezintă o
însuşire a operei169. În raport cu opera, arăta Viorel Roş şi Andreea Livadariu, „ideea este materie
primă, este o sursă de inspiraţie”. Ideea, odată ce a fost „exprimată de cineva, poate fi reluată, cel
care a formulat-o primul neavând un monopol asupra ei”, însă, odată explicitată, „constituie însă
expresia acesteia şi această expresie face obiectul dreptului de autor”170. „A discerne între idee şi
expresie nu este, întotdeauna, un lucru uşor”, subliniau autorii citaţi. „Recunoaşterea unui drept
privativ asupra ideilor ar împiedica orice activitate de creaţie.” Tocmai din aceste considerente pot
fi folosite ideile dintr-o operă anterioară, dar „dacă se extinde şi la forma care îmbracă ideea,
aceasta constituie contrafacere”171.

Aşadar, dacă ideile sunt considerate, pe bună dreptate, doar „materie primă” sau o „sursă de
inspiraţie”, transpunerea lor într-o operă este o activitate complexă şi anevoioasă ce implică un
mare efort fizic şi intelectual, cu alte cuvinte este o activitate grea, obositoare. În acest sens,
164
Dezbatere „Copy Paste” – „Despre plagiat”, organizat de www. juridice.ro, Bucureşti, 13 iunie 2016.
165
C.G.C. Zotta, Dreptul de autor ştiinţific, Tipografia „Tirajul”, Bucureşti, 1938, p. 41.
166
V. Longhin, Despre obiectul dreptului de autor, în Legalitatea populară nr. 3/1957, p. 283.
167
C. Hamangiu, Scriitori şi artişti. Studiu asupra drepturilor lor, Ed. Librăria „Carol Müller”, Bucureşti, 1897, pp.
33-34.
168
Idem, p. 34.
169
Pentru detalii, a se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., pp. 520-525.
170
V. Roş, A. Livădariu, Condiţia originalităţii în operele ştiinţifice, în Revista română de dreptul proprietăţii
intelectuale nr. 2/2014, p. 18.
171
Idem, p. 21.

103
profesorul Ion Moraru sublinia: „Ideile se cer strunite, disciplinate, verificate, şlefuite, nuanţate,
ordonate după rigorile şi prin mijloacele propriii fiecărui creator”. Ea, ideea, menţiona în
continuare distinsul profesor, „se modelează, se îmbogăţeşte, se aprofundează şi se
redimensionează continuu, în şi prin activitatea de transpunere a ei în operă” 172. O operă, o creaţie
„are la bază o idee”, deci, „creaţia începe cu o idee şi se termină tot cu o idee, încorporată în
operă”173.
După cum am mai menţionat şi în alte lucrări174, ideile, conceptele, gândurile fiind libere, pot fi
transpuse, sub diferite forme, în planurile vieţii materiale şi spirituale ale societăţii sub formă de
opere literare, artistice sau ştiinţifice ori de creaţii tehnice, reprezentând tot atâtea creaţii
intelectuale şi conducând la progresul tehnic, tehnologic, cultural şi spiritual al întregii umanităţi.
Prin urmare, legea protejează doar produsul finit al activităţii de transpunere a ideilor, conceptelor,
gândurilor. După cum vom constata pe parcursul analizei noastre, literatura de specialitate, mai
veche ori mai recentă, precum şi instanţele de judecată române sau străine au arătat că reluarea
unei idei sau a unei teme nu constituie un act de încălcare a dreptului de autor.
Marie Darrieussecq, ea însăşi acuzată pe nedrept de plagiat pentru că a scris un roman pe o
temă ce mai fusese abordată, spunea: „Dacă ideile aparţin liberei circulaţii, creaţiile de formă sunt
proprietatea autorului”175.

În acelaşi sens, s-a exprimat şi Curtea de Apel Paris, care, prin decizia din 7 mai 1928, a decis
că „ideea rămâne liberă şi niciodată nu poate să devină obiect de protecţie; numai forma originală
în care autorul îşi îmbracă gândurile este protejată de lege” 176. „Originalitatea”, spunea James
Stephens, romancier şi poet irlandez, „nu constă în a spune ce nu a mai spus nimeni, ci în a spune
exact ceea ce gândeşti tu însuţi”177.

Într-o decizie a Curţii de Apel Paris din 9 martie 1964, în care autorul unui articol publicat în
revista „Elle”, despre legătura lui Napoleon cu Maria Walewska, a fost învinuit de reproducerea
unor pasaje extrase, fără drept, din volumul „Marie Walwska, l’epouse polonaise de Napoleon” al
contelui Phlippe d’ Ornano, instanţa a respins acuzaţia de contrafacere arătând că „este cert că
fiecare istoric are dreptul să trateze un subiect care a mai fost tratat de alţii; că expunerea sa va
prezenta, în mod necesar, asemănări cu cele precedente; că operele succesive, tratând acelaşi
subiect istoric, chiar dacă prezintă numeroase asemănări, vor fi diferite atât datorită talentului
propriu al autorului, cât şi comentariilor sale, modului de valorificare a surselor comune şi
interpretării proprii date subiectului” şi că articolul pârâtului, privit sub acest aspect, nu avea nimic
dintr-o copie servilă a cărţii lui d’Ornano, prezentând, dimpotrivă, o anumită originalitate178.
Într-o altă speţă, în care autorul unui articol din domeniul istoric era acuzat de contrafacere,
acesta susţinea că evenimentele relatate în lucrarea reclamantului erau de fapt „elemente
informative” şi aparţineau „domeniului public”. Instanţa de judecată, respectiv Tribunalul de Mare
Instanţă din Paris, a constatat că „pârâtul s-a mărginit să aleagă câteva fapte şi episoade din cartea
reclamantului, fără a recurge la nicio sursă, astfel încât structura articolului său era derivată din
opera antecedentă prin adaptarea compoziţiei. În opera originală, care privea războiul secret, deşi
urmase ordinea cronologică a evenimentelor, autorul făcuse o selecţie, reţinând numai unele dintre

172
I. Moraru, Ştiinţa şi filosofia creaţiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 95.
173
Idem, p. 89; idem, 190.
174
C.R. Romiţan, Consideraţii cu privire la sintagma „creaţii intelectuale” folosită de legiuitor pentru a desemna
litigiile de „drept de autor”, în Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr. 2/2008, p. 100.
175
M. Darrieussecq, op. cit., p. 113.
176
Curtea de Apel Paris, decizia din 7 mai 1928 în „Gazette du Palais”, 1929, p. 264, apud B.I. Scondăcescu, D.I.
Devessel, C.N. Duma, Legeaasupra proprietăţii literare şi artistice, comentată şi adnotată, Cartea Românească,
Bucureşti, 1934, p. 252.
177
http://www.citatecelebre.net/citate-inspiratie/james-stephens/ (accesat la 19 august 2017).
178
A se vedea „Revue internationale du droit d’auteur”, 1965, pp. 199-215, apud Y. Eminescu,Dreptul de autor. Legea
nr. 8 din 14 martie 1996, comentată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 201-202.

104
ele. Această selecţie reflectă, în concepţia tribunalului, personalitatea autorului, iar pârâtul nu a
ieşit din cadrul ei”179.
De asemenea, forma de exprimare trebuie analizată în funcţie de genul operei în discuţie,
deoarece sunt domenii în care analizarea unei instituţii sau eveniment nu poate fi făcută decât în
anumiţi termeni deja consacraţi, iar dacă s-ar încerca să se folosească alţi termeni decât cei
consacraţi, din teama de a nu fi acuzaţi de încălcarea dispoziţiilor art. 141 din Lege, s-ar ajunge la
situaţia nedorită ca esenţa informaţiei redate să fie distorsionată, să fie imperceptibilă. De exemplu,
în cazul operelor ştiinţifice, din orice domeniu ar fi aceasta (drept, medicină, istorie, matematică
ş.a.), originalitatea formei de exprimare este limitată de rigoarea limbajului ştiinţific, de nevoia de
a formula cât mai concis şi mai explicit ideile, teoriile, conceptele, argumentele în sprijinul
demonstraţiei ce se urmăreşte a fi făcută180.

Despre faptul că autorii de opere ştiinţifice, din orice domeniu ar fi aceasta, sunt „nevoiţi” să
folosească un limbaj standardizat, specializat şi recunoscut pentru o mai bună înţelegere a celor
expuse s-a pronunţat şi Tribunalul Ilfov încă de acum aproximativ 106 ani. Astfel, într-un litigiu
referitor la contrafacerea unei lucrări ştiinţifice, instanţa a admis că „atunci când într-o lucrare
ştiinţifică se expun idei din domeniul comun al specialităţei din care a ales subiectul lucrărei ori
ideile altor autori, sau se descriu anumite fenomene, este greu ca să nu se întrebuinţeze anumiţi
termeni consacraţi sau să nu se observe oarecare asemănare cu alte lucrări publicate mai înainte
asupra aceluiaş subiect şi de aceea acest fel de asemănări nu pot fi socotite ca o contrafacere; că
dacă s-ar admite astfel, ar însemna că nimeni n-ar mai putea publica o lucrare ştiinţifică al cărui
subiect a mai fost tratat şi publicat de cineva, de teama de a nu se găsi oarecare asemănări cu
lucrările anterioare, ceea ce ar putea fi socotit ca o contrafacere” . În acelaşi sens, instanţa noastră
supremă, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie181, a statuat că „reproducerea întocmai a
titlurilor unor acte normative şi enunţarea acestora în ordine cronologică se impune din raţiuni de
acurateţe ştiinţifică, iar faptul că se regăsesc, ca atare, în lucrări diferite nu constituie o preluare
ilicită a acestora. În dreptul de autor, ideile şi informaţiile sunt excluse de la protecţie”.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să analizăm operele în materie penală şi

procesual-penală editate după apariţia operelor regretaţilor profesori Vintilă Dongoroz şi Ioan
Tanoviceanu sau operele editate în materie civilă şi procesual-civilă după cele ale lui profesorilor
Francisk Deac, Savelly Zilberstein sau Viorel Mihai Ciobanu. O să ajungem la concluzia că toţi cei
care au scris ulterior i-au „plagiat” pe antecesori. Or, nu poate fi primită o astfel de interpretare.
Analiza însuşirii unei părţi dintr-o operă nu poate fi una simplistă, ci trebuie analizată profund, mai
ales textele asupra cărora planează suspiciunea că ar fi fost însuşite nelegal.

În acest sens, într-un studiu apăru în 1937 în „Pandectele săptămânale”, juristul Eugen
Petit,consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 182, arăta: „Juriştii ştiu că în toate tratatele de
drept clasic se regăsesc aceleaşi idei repetate aproape cuvânt cu cuvânt, fără a se putea şti uneori
care este cel d’intâi ce le-a scris. Ele sunt atât de răspândite încât putem spune că sunt trecute în
domeniul public spiritual, adică aparţin tuturor. Reproducând asemenea pasagii, nimeni nu-şi mai
dă osteneala să le arate origina. Iată de ce socotim că nu este suficient, ca într’o carte sau articol de
179
Tribunalul de Mare Instanţă din Paris, Secţia a 3-a, decizia din 25 aprilie 1968, citată şi prezentată de Y.
Eminescu, op. cit., (1997), p. 201.
180
V. Roş, Contrafacerea şi plagiatul în materia dreptului de autor. Retrospectivă istorică şi încercare de definire,
în Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr. 1/2004, p. 112.
181
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1978 din25 martie
2008, publicată pe www.scj.ro.
182
E.D. Petit s-a născut la 28 ianuarie 1882, la Iaşi, şi a murit în anul 1959. A fost un jurist de seamă, magistrat,
publicist, autor de lucrări de drept, consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru detalii cu privire la viaţa şi
activitatea lui Eugen Petit, a se vedea locaţia www.wikipedia.org/wiki/Eugen-Petit.

105
revistă să găsim un pasaj sau două reproduse de la alt autor, pentru a putea formula grava acuzare
de plagiat”183.
Pe aceiaşi linie, propun cititorilor noştri să facem un alt exerciţiu de imaginaţie şi să încercăm
să analizăm prescripţia răspunderii penale, prescripţia extinctivă sau instituţia nulităţii folosind un
alt limbaj decât cel standardizat, specializat şi recunoscut, putem spune devenit un limbaj comun
care nu poate fi apropriat de nimeni. Vom observa, dacă vom reuşi să facem o astfel de analiză, că
textul realizat nu mai prezintă instituţia analizată aşa cum s-a dorit a fi reglementată.
Într-o cauză din domeniul medicinei veterinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 184 a apreciat
că instanţele de fond nu au avut în vedere sublinierea expertului, care a apreciat că există
concordanţe între cele două lucrări din punct de vedere filologic. Or, concordanţele filologice în
privinţa infracţiunilor, jurisprudenţei medicale-veterinare, a expertizei medico-legale redhibitorii,
respectiv a raportului de expertiză medico-legală veterinară (capitole considerate a fi plagiate) sunt
fireşti, din moment ce inserarea unor cunoştinţe medicale veterinare acceptate ca bun comun şi a
unor texte de natură legislativă, administrativă şi judiciară nu se poate face decât folosind o
exprimare standard, în afara căreia respectivele cunoştinţe ar deveni inexacte. Atât limbajul
medical, cât şi limbajul juridic sunt caracterizate de uniformitate, ele neputând fi folosite în mod
diferit, ci reclamând o preluare întocmai de către utilizatori. Având în vedere natura celor două
lucrări comparate, determinată de apartenenţa lor la categoria lucrărilor cu caracter ştiinţific în
materia medicinei veterinare, se reţine că în astfel de lucrări originalitatea este atenuată de forma
de exprimare a ideilor sau de redare a informaţiilor, ce conţin un limbaj de specialitate, aproape
standardizat.
Originalitatea reprezintă un criteriu ce trebuie luat în considerare atât la stabilirea caracterului
de operă protejabilă al unei lucrări scrise, cât şi la analizarea caracterului licit al reproducerii, ea
fiind determinată de forma de exprimare a ideilor. Cu cât ideea este mai tehnică, cu atât
originalitatea este mai redusă şi protecţia juridică acordată mai slabă.
Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 9
lit. (b) din Legea nr. 8/1996, care scot de sub protecţia legală a dreptului de autor „textele oficiale
de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora”.
În acelaşi timp, din raportul de expertiză şi din punctele de vedere exprimate de specialişti
asupra celor două lucrări, rezultă că ele conţin noţiuni clasice cu valoare de bun universal în
medicina veterinară, folosite ca atare în lucrările de specialitate.
De aceea, în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 9 lit. a) din Legea privind dreptul de autor
şi drepturile conexe, care nu conferă protecţia specifică ideilor, teoriilor, conceptelor,
descoperirilor ştiinţifice, procedeelor, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare a
acestora. O concluzie contrară ar conduce la extinderea nejustificată a sferei de protecţie a
dreptului de autor (sublin. a.).

Nu în ultimul rând, nu trebuie ignorată concluzia experţilor, în sensul că „tratatul complet de

medicină legală veterinară”, care cumulează informaţii juridice şi din diverse specializări ale
medicinei veterinare cu aplicaţii în medicina legală veterinară, nu este o lucrare predominant
originală, astfel încât nu poate constitui sursa unui plagiat.

Într-un interviu acordat „Observatorului cultural”, profesorul Mihai Lucian spunea că „autorul
unei cărţi nu poate face abstracţie de cărţile din acelaşi domeniu publicate anterior; în principiu, nu
183
A se vedea M. Romiţan, Unele consideraţii cu privire la noţiunea de plagiat, în Revista română de dreptul
proprietăţii intelectuale nr. 2/2008, pp. 119-122, unde, prin bunăvoinţa conducerii Editurii Wolters Kluwer România,
editor al revistei „Pandectele române”, care ne-a dat consimţământul în acest sens, a fost publicat articolul lui Eugen
Petit. Iniţial, articolul „Plagiat” a fost publicat în Pandectele săptămânale nr.34/1937, pp. 793-794, sub semnătura lui
Eugen Petit.
184
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 8 din 11 ianuarie 2011,
publicată în www.scj.ro.

106
poate exista plagiat în cazul reproducerilor unor adevăruri îndeobşte cunoscute; principiul est
modus in rebus poate şi trebuie să guverneze diagnosticul, în sensul că nu se poate face o acuzaţie
integrală de plagiat atunci când există elemente pe baza cărora acel (acele) pasaj (e) identice ori
asemănătoare sunt simple scăpări dacă se are în vedere ansamblul lucrării”185.

Aşadar, ideile şi celelalte elemente prevăzute în art. 9 din Legea

nr. 8/1996 nu sunt protejate în cadrul dreptului de autor, folosirea lor fiind liberă. Despre
exceptarea ideilor de la protecţie, preşedintele american Thomas Jefferson186 spunea, încă de acum
aproape 200 de ani: „Cei care primesc o idee de la mine, se instruiesc fără să micşoreze
cunoaşterea mea, aşa cum atunci când îşi aprinde lumânarea de la mine nu mă trimite pe mine în
întuneric”187.

După cum am precizat mai sus, elementul material al fapteiconstă în realizarea a două acţiuni
cumulative - prima este acţiunea de însuşire, în întregime sau în parte, a unei opere, şi a doua
acţiune este de prezentare a operei însuşite ca fiind o creaţie proprie. Pentru a se putea reţine
săvârşirea acestei infracţiuni este necesar ca însuşirea să fie urmată de prezentarea operei ca şi
creaţie proprie. Precizăm că, în lipsa acţiunii de prezentare, nu se poate reţine săvârşirea
infracţiunii pe care o analizăm.

Prin acţiunea de „însuşirea în întregime sau în parte a operei unui alt autor” se înţelege
arogarea, aproprierea calităţii de autor a unei opere sau părţi dintr-o operă de către o persoană care
nu a contribuit la crearea operei respective188. Cu alte cuvinte, o persoană străină de opera protejată
susţine că opera, fie în întregime, fie în parte, îi aparţine, că este autorul acesteia.

Prima ipoteză a textului priveşte însuşirea în întregime a unei opere. Această ipoteză nu
comportă discuţii sau interpretări. O astfel de faptă, de însuşire a întregii opere, dacă este urmată şi
de prezentarea ca aparţinându-i celui ce şi-a însuşit opera, în forma aducerii la cunoştinţa
publicului, este uşor de probat. Singura dovadă ce trebuie făcută este aceea ca opera să aparţină
unei alte persoane, anonimă sau nu. De exemplu, o persoană găseşte un manuscris aparţinând, să
spunem, lui Mihai Eminescu, pe care îl retranscrie şi îl prezintă ca fiind al lui. Apreciem că, în
această ipoteză, nici excepţiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 8/1996 nu îşi găsesc aplicare câtă
vreme opera este însuşită în întregime, iar excepţiile prevăzute de acest articol privesc limitări
punctuale.

O a doua ipoteză a faptei de însuşire este aceea în care s-a însuşit numai o parte a operei,
respectiv pasaje, capitole, paragrafe etc. În această ipoteză trebuie să avem în vedere dacă pasajele,
paragrafele sau părţile din operă suspicionate de însuşire sunt protejate prin drept de autor sau sunt
excluse de la protecţie conform art. 9 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe.

185
L. Mihai, Citarea constituie o obligaţie legală, disponibil la: http://www.obser-
atorcultural.ro/Citarea-constituie-o-obligatie-legala.-Interviu-cu-Lucian-Mihai*articleID_9334-articles_details.html
(accesat la 24 august 2010).
186
Thomas Jefferson (1743-1826) a fost preşedinte al Statelor Unite în perioada 1801-1809. Este considerat un
filosof al politicii, care a promovat liberalismul clasic, republicanismul şi separarea bisericii de stat.
187
L. Lessing, Cultura sau cum trusturile media şi legea îmbogăţesc cultura şi controlează creativitatea, trad.
www.cartea.info (accesibilă pe acelaşi site), apud C.R. Romiţan, Drepturile morale de autor, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p. 45. În acelaşi sens, a se vedea R. Dincă, Protecţia secretului comercial în dreptul privat, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 189-190.
188
Pentru detalii, a se vedea V. Lazăr, op. cit., p. 65.

107
 De asemenea, partea însuşită trebuie să fie identică cu cea din opera preexistentă, iar nu
asemănătoare, similare. Un paragraf sau parte dintr-o operă care analizează acelaşi subiect poate fi
asemănătoare cu cea dintr-o altă operă fără a putea formula o acuzaţie de însuşirea operei.
Asemănarea este dată de identitatea problemei analizate, de informaţia ce se doreşte a fi redată în
acea parte. Prin urmare, asemănarea, similaritatea nu reprezintă însuşire în înţelesul legii.

Se afirmă în spaţiul public, şi nu numai, că ar exista mai multe forme de plagiat, respectiv
plagiat prin repovestire, autoplagiat, plagiatul de tip „copy- paste”, plagiat subtil, plagiat grosolan,
copiere deghizată etc. Aşa-zisul plagiat de tip „copy-paste” reprezintă chiar însuşirea părţii unei
opere, adică exact incriminarea din art. 141 din Legea nr. 8/1996, deoarece prin expresia
„copy-paste” se înţelege copierea identică dintr-o operă şi redarea părţii copiate într-o altă operă.

Toate celelalte forme de „plagiat” menţionate nu există legal şi nici nu sunt incriminate. Dacă
am incrimina similaritatea şi asemănarea atunci condamnăm dezvoltarea, cercetarea şi condamnăm
creaţia. Dacă admitem că similaritatea şi asemănarea reprezintă plagiat, atunci ar trebui să existe un
singur tratat de procedură civilă, un singur tratat de procedură penală, un singur tratat de istorie, un
singur tratat de anatomie şi exemplele pot continua în fiecare domeniu. Cu alte cuvinte, am avea o
singură carte în fiecare domeniu.

Fără a dori să intru în polemică cu nimeni, supun atenţiei cititorului următorul exemplu: doi
studenţi care nu se cunosc, de la universităţi diferite, îşi aleg fiecare, independent unul de altul,
aceeaşi temă pentru a o prezenta ca lucrare de disertaţie. Credeţi că lucrările lor vor fi similare,
asemănătoare? Fără a influenţa răspunsul fiecăruia, noi apreciem că răspunsul este afirmativ, iar
dacă răspunsul este afirmativ înseamnă că unul a plagiat pe altul? Răspunsul nu poate fi decât
negativ, iar similaritatea, asemănarea este consecinţa obiectivă a textului, a limbajului ştiinţific
standardizat, a lucrărilor identice.

La o interpretare simplistă a textului s-ar putea ajunge la concluzia că şi un singur paragraf

protejat prin drept de autor, dacă este însuşit, poate sta la baza formulării unei acuzaţii penale. Or,
o astfel de interpretate nu poate fi primită. De asemenea, nu poate fi primită acuzaţia de însuşire a
unei fraze. Să nu aruncăm în derizoriu această faptă. Textele preluate identic trebuie să fie de o
anumită „cantitate”.

Apreciem că, în toate etapele cercetării penale, urmăririi penale ori în faza de judecată a
infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 141 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, trebuie să se aibă în vedere doar criteriul cantitativ al preluării unor texte.

Primul pas ce trebuie făcut este identificarea părţii identice, nu similare, însuşite de cel acuzat
şi cât reprezintă aceasta atât din lucrarea de unde a fost extrasă, cât şi din lucrarea în care a fost
încorporată.

Al doilea pas trebuie analizat conţinutul părţii copiate pentru a constata dacă această parte este
protejată prin drept de autor şi nu se circumscrie excepţiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. De asemenea, trebuie analizată această parte
şi din perspectiva limbajului standardizat, specializat, dacă cuprinde adevăruri general valabile,
noţiuni clasice care au valoare de bun universal etc.

În al treilea rând, dacă se dovedeşte, în urma parcurgerii paşilor anteriori, că o persoană şi-a
însuşit o parte dintr-o operă anterioară, iar ce s-a însuşit nu se încadrează în excepţiile mai sus
expuse, se impune eliminarea părţii însuşite pentru a observa dacă opera îşi pierde esenţa, devine
fără conţinut. Dacă opera continuă să existe şi după eliminarea părţii identice preluate, apreciem că

108
nu se poate formula o acuzaţie pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 141 din Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

De asemenea, apreciem că efectuarea unei expertize de specialitate în cazurile de însuşire a

unei opere în tot sau în parte este de prisos. Organul de urmărire penală şi judecătorul pot singuri
stabili dacă partea însuşită este identică cu cea dintr-o operă anterioară, dacă este protejată şi dacă
eliminarea acestei părţi „omoară” opera.

Încă de acum 50 de ani, doi eminenţi jurişti, Boleslaw Nawrocki 189 şi Marie-Claude Dock190,
citaţi de profesoara franceză Hélène Maurel-Indart191, unul dintre cei mai „aprigi” cercetători
francezi în materie de plagiat, au demonstrat şi propus folosirea a două criterii principale pentru
determinarea liceităţii unui citat, unul de natură cantitativă şi celălalt de natură calitativă, ambele
având mai multe criterii secundare, însă deosebit de importante.

Aspectul cantitativ nu este neglijabil şi el trebuie analizat şi apreciat, atât în raport cu opera din
care se citează, cât şi în raport cu opera în care se face citarea, se încorporează textul preluat.
Al doilea criteriu, de natură calitativă, se referă la eventuala transformare suferită de textul
original. Acest criteriu se poate aprecia printr-o analiză comparativă a textelor presupuse a fi
plagiate. Citatul trebuie să fie un accesoriu în noua operă, iar aceasta trebuie să supravieţuiască
prin înlăturarea pasajelor împrumutate, să aibă fizionomie, substanţă şi valoare proprie şi în lipsa
citatului.
Pentru a analiza existenţa unui plagiat, trebuie să se ţină cont şi de un al treilea criteriu, care
constă în precizarea deosebirii dintre un împrumut semnalat sau ascuns. Atunci când autorul
semnalează împrumutul dintr-o altă lucrare prin indicarea referinţelor sale sau prin ghilimele, este
exclusă ipoteza unui plagiat. Şi la analiza acestui criteriu trebuie să se ţină seamă de criteriul
cantitativ, întrucât nici ghilimelele şi nici referinţele nu pot să autorizeze autorul pentru un
împrumut excesiv.
În situaţia în care niciun indiciu nu specifică împrumutul şi acesta este ascuns în întregime,
trebuie să se ţină cont de un al patrulea criteriu, şi anume dacă împrumutul nesemnalat este
deliberat sau nu.
Din cele menţionate putem concluziona că. pentru a fi licită, citarea trebuie să îndeplinească
mai multe condiţii: să fie scurtă, să fie identică cu pasajul de unde a fost extrasă, uşor identificabilă
în opera în care a fost încorporată şi să corespundă scopului în care a fost făcută, adică să fie în
scop de informare, critică, polemică, analiză, didactic, ştiinţific ori de exemplificare. Totodată,
pentru a fi licit, citatul trebuie să constituie doar un accesoriu în noua operă unde este încorporat,
operă care trebuie să supravieţuiască în eventualitatea unei suprimări a citatului şi trebuie să „stâr-
nească” curiozitatea cititorului de a lectura opera preexistentă de unde citatul a fost preluat. Cu
referire la citare, filosoful Mircea Eliade 192 spunea că „un citat preţuieşte (în conştiinţa cititorului)
în măsura în care este scurt, dens, strălucitor. O pagină întreagă citată anulează această imagine”193.
Tot din jurisprudenţa franceză, amintim o decizie a Tribunalului de Mare Instanţă din Paris,
care a apreciat că fapta autorului ce a folosit 343 de citate dintr-o carte preexistentă ce avea 320 de
189
B. Nawrocki, Le Plagiat et le droit d’auteur (Plagiatul şi dreptul de autor), Geneva, Birourile Internaţionale
Reunite pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale, 1964.
190
Contribution historique à l’étude des droits d’auteur (Contribuţie istorică la studiul drepturilor de autor),
susţinută la Universitatea din Paris în 1960 şi publicată la Librairie générale de droit et de jurisprudence (Librăria
generală de drept şi practică judiciară) în 1962.
191
H. Maurel-Indart, Document de synthèse. Itinéraire d’une recherche en littérature,
înhttp://leplagiat.net/data/doc-synth%C3%A8se-hdr.pdf (accesat la 20 februarie 2014).
192
Mircea Eliade (1907-1986) a fost un scriitor, filosof şi istoric al religiilor de origine română. Este autor a peste 30
de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filosofice ce au fost traduse în 18 limbi, precum şi a peste 1.200 de articole şi
recenzii.
193
M. Eliade, Scrisoare către Principesa Ileana a României, 2002, p. 4, apud S. Chelcea, Cum să redactăm, ed. a
3-a, revizuită, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, p. 84.

109
pagini, cu ajutorul cărora a compus primele 86 de pagini consecutive ale unei noi cărţi, nu
constituie o reproducere licită, ci una abuzivă194.

Pentru ca acţiunea de însuşire a unei opere a altui autor să întregească latura obiectivă a
infracţiunii trebuie îndeplinită o cerinţă esenţială, şi anume ca fapta de însuşire să se realizeze „fără
drept”. În context, acţionează „fără drept” persoana care nu a participat în calitate de autor sau
coautor la realizarea respectivei opere. Sarcina dovedirii calităţii de autor revine celui care pretinde
că el este autorul operei.

După cum am mai menţionat, dreptul la calitatea de autor al unei opere este recunoscut doar
persoanelor fizice şi este un drept personal nepatrimonial, exclusiv, absolut, inalienabil,
imprescriptibil, insesizabil şi nelimitat teritorial. Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de
autor al operei nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări prin acte între vii, însă, în
viaţa de zi cu zi, transmiterea dreptului la calitatea de autor către terţe persoane are loc, în acest fel,
un număr însemnat de opere, făcând obiectul unor renunţări sau înstrăinări. În acest sens, se poate
exemplifica că, în România, aproape în toate centrele universitare are loc transmiterea dreptului la
calitatea de autor între terţe persoane prin elaborarea, reproducerea şi vânzarea unor lucrări de
licenţă sau de absolvire a cursurilor postuniversitare ori de masterat. Se pare că această stare de
fapt nu este nouă în ţara noastră. Astfel, încă din 1887, într-un articol intitulat „Bucăţi alese din
plagiatura română”, apărut în ziarul „Constituţionalul” din 10 mai, se afirma că „de multe ori, una
şi aceeaşi teză de licenţă a servit mai multor candidaţi” (...). Autorul acestui articol, care semnează
cu pseudonimul „Lorellino” arăta că este în posesia a peste 39 de lucrări de licenţă în drept din
cadrul Universităţii Bucureşti, care, de fapt, sunt „traduceri textuale, plagieri mai mult sau mai
puţin deghizate în cea mai mare parte după tezele de drept franceze”.

În acest sens, pentru stoparea transmiterii dreptului la calitatea de autor între terţe persoane,
este de apreciat măsura luată de conducerea unor facultăţi, în special din domeniul juridic, de a
elimina obligativitatea realizării şi prezentării unei lucrări de licenţă la definitivarea studiilor.

Jurisprudenţa franceză admite renunţarea la una dintre prerogativele dreptului de autor, însă
numai atâta timp cât nu este definitivă. În acest sens, Curtea de Casaţie franceză a fost de acord cu
o decizie a unei instanţe prin care „a declarat în mod legal valabilă o clauză de anonimat, care,
stipulată de o persoană în exerciţiul dreptului său moral de autor, nu putea constitui o renunţare
definitivă la niciuna dintre prerogativele sale”195.

A doua acţiune ce întregeşte elementul material al infecţiunii este aceea deprezentare a operei
însuşite ca o creaţie intelectuală proprie a celui care a realizat fapta de însuşire.

Textul de lege nu prevede condiţiile în care acţiunea de prezentare întregeşte elementul

material, respectiv când prezentarea are natură penală. În prezenţa vidului legislativ şi pentru a nu
ajunge la interpretări arbitrare şi abuzive, apreciem că această acţiune de prezentare trebuie să aibă
loc în public, respectiv să fie adusă la cunoştinţa publicului.

Art. 141 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, în forma anterioară
ultimei modificări (reamintim că ultima modificare a acestui articol a avut loc prin pct. 8 din Legea
nr. 187 din 24 octombrie 2012), incrimina printre altele şi fapta persoanei care aduce la cunoştinţă
publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor. Astfel, se observă că legiuitorul a avut
în vedere că infracţiunea se consumă şi astfel produce efecte doar la momentul când are loc o
aducere la cunoştinţa publicului a faptei incriminate.

194
Pentru detalii, a se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., pp. 316-218.
195
Curtea de Casaţie franceză, decizia din 5 mai 1993, în A. Bertrand, op. cit., p. 272.

110
 Aşa stând lucrurile, apreciem că, şi în prezenta reglementare, chiar dacă textul tace,
prezentarea însuşirii operei trebuie să aibă loc în public, respectiv să fie comunicată public.

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, defineşte în art. 15 comunicarea
publică ca fiind „orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice,
făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care
depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv
reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare
directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de
arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a
operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau
audiovizuale, precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei
opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin
mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziţie publicului, inclusiv prin internet sau
alte reţele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la
aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual”.

Analizând această definiţie se observă că, în esenţă, se consideră că opera este comunicată
public atunci când este făcută:

- într-un loc deschis publicului sau într-un loc public, adică „într-un loc care, prin natura sau
destinaţia lui, este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană; în
orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane; într-un loc
neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a
produs faţă de două sau mai multe persoane” [art. 184 lit. a)-c) C. pen.];

-în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor
unei familii şi al cunoştinţelor acesteia. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, nu defineşte noţiunea de „cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor
acesteia”. În schimb, după cum am mai menţionat şi în alte lucrări 196, jurisprudenţa străină a
delimitat sintagma „cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia” arătând că
este constituită din reuniuni de rude, parteneri sau persoane între care se stabilesc relaţii în mod
obişnuit197sau din membrii aceleiaşi familii, uniţi prin legătură de sânge şi convieţuire 198. Într-o
decizie din 9 septembrie 1931 a Curţii de Apel Veneţia s-a admis că noţiunea de „cerc obişnuit
familial” nu se poate mărgini la mediul persoanelor unite prin legături de sânge sau trăind în
aceeaşi familie, el trebuind extins şi la acele persoane care, din cauza intimităţii sau a altor
raporturi, participă la viaţa familială ca „quasi parenti”, după concepţia latină199;

- prin punerea la dispoziţie publicului, ceea ce înseamnă „up-loading-ul” unei opere ce

constituie obiect al dreptului de autor, pe un site de internet, astfel încât să poată fi accesibil
publicului în orice moment ales individual de fiecare persoană care va constitui publicul.

Urmarea imediată constă în schimbarea produsă în privinţa paternităţii operei şi crearea unei
stări de pericol cu privire la respectarea dreptului de autor.

196
C.R. Romiţan, Protecţia penală a proprietăţii intelectuale, (2006), op. cit., p. 164.
197
Curtea de Apel Grenoble, decizia din 28 februarie 1968, în Revue Internationale du Droit d'Auteur nr. 57/1968,
p. 166.
198
În „Il dirito di autore”, 1931, p. 86, apud B.I. Scondăcescu, D.I. Devessel, C.N. Duma, op. cit., p. 141.
199
Curtea de Apel Veneţia, decizia din 9 septembrie 1931, în „Il dirito di autori”, 1931, p. 491.

111
 Între fapta ilicită şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate care, de regulă,
rezultă din însăşi materialitatea faptei.

Din punct de vedere subiectiv, această infracţiune se comite cu vinovăţie, care se manifestă
sub forma exclusivă a intenţiei, directe sau indirecte, deoarece fapta ce caracterizează latura
obiectivă este comisivă prin definiţie. Tentativa nu se sancţionează.

Consumarea faptei are loc după ce opera însuşită a fost adusă la cunoştinţa publică şi a fost
prezentată ca o creaţie proprie.

Când unul şi acelaşi făptuitor săvârşeşte una dintre faptele incriminate cu privire la două sau
mai multe opere de creaţie intelectuală, în aceleaşi sau în alte împrejurări, va exista un concurs real
de infracţiuni.

3.2.5. Pedeapsa

Săvârşirea infracţiunii analizate se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu

amendă.

După cum am mai menţionat, se observă că, faţă de vechea reglementare, limita minimă
specială a pedepsei a crescut de la 3 luni la 6 luni în varianta în vigoare, în timp ce limita maximă
specială a scăzut de la 5 ani, în vechea reglementare, la 3 ani în reglementarea actuală, în vigoare.
Deşi sunt autori care consideră că pedepsele pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la
art. 141 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe sunt mici şi ar trebui
majorate „pe măsură”200, în opinia noastră micşorarea pedepselor se înscrie, de fapt, în noua
orientare a politicii penale a legiuitorului român, care a optat pentru noul sistem european mai
flexibil şi unde există mai multe forme de sancţionare a persoanelor care îşi însuşesc, fără drept, în
întregime sau în parte, opera unui alt autor şi o prezintă ca pe o creaţie intelectuală proprie.

Totodată,în ceea ce priveşte pedeapsa amenzii, constatăm că s-a renunţat la stabilirea de către
norma de incriminare a cuantumului amenzii, şi s-a adoptat un sistem nou, acela al zilelor-amendă,
pe care îl regăsim şi în codurile penale ale altor state membre ale Uniunii Europene201.
Amenda, potrivit art. 61 alin. (1) C. pen., constă în suma de bani pe care condamnatul este
obligat să o plătească statului. Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma
corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul
zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile202.
Numărul zilelor de amendă se stabileşte de către instanţa de judecată conform criteriilor
generale de individualizare a pedepsei. Merită să menţionăm că la stabilirea cuantumului sumei
corespunzătoare unei zile-amendă instanţa de judecată va ţine seamă de situaţia materială a
condamnatului şi de obligaţiile sale legale faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa [art. 61 alin.
(3) C. pen.].
De exemplu, prin Sentinţa penală nr. 136/F din 7 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia a II-a penală, a condamnat, în baza art. 141 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost
modificat prin Legea nr. 187/2012, doi inculpaţi, cadre didactice universitare, cu aplicarea art. 5 C.
pen. rap. La art. 61 alin. (2), (4) lit. c) C. pen., la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 10.000 lei
200
B. Florea, Infracţiuni contra drepturilor de creaţie intelectuală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp.
62-63.
201
Pentru detalii, a se vedea C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare
pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 102.
202
Pentru detalii, a se vedea şi V. Paşca, Curs de drept penal. Partea generală. Ediţia
a II-a, actualizată cu modificările noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 423-430.

112
fiecare, stabilită prin înmulţirea unui număr de 200 zile-amendă cu suma corespunzătoare
zilei-amendă stabilită de instanţă la 50 lei. La stabilirea acestui cuantum al amenzii penale ce a fost
aplicată celor doi inculpaţi, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 61 alin.(3) C. pen., ţinând
seama de circumstanţele personale favorabile inculpaţilor, cadre didactice universitare, dar şi de
împrejurarea că aceştia au o situaţie materială bună şi nu au obligaţii legale faţă de persoane care să
se afle în întreţinerea lor203.
În fine, în conformitate cu dispoziţiile art. 1431 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, în cazul în care
persoana care a săvârşit infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art.141 din acest act normativ a
reparat, până la terminarea cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe, prejudiciul cauzat
autorului sau titularului de drepturi, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
3.2.6. Aspecte procesuale
Acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 141 din Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de judecată
a infracţiunii analizate este judecătoria.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Faţă de reglementarea anterioară, în alin. (2) al art. 141 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe, legiuitorul a prevăzut „împăcarea”, fapt ce înlătură răspunderea penală.
Iertarea, spunea Goethe204, „face bine şi celui ce o acordă şi, totodată, şi celui ce o primeşte”205.
De exemplu, într-o cauză soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a dispus
încetarea procesului penal pornit împotriva a doi inculpaţi, cadre didactice universitare, sub as-
pectul săvârşirii infracţiunilor de însuşire, fără drept, a calităţii de autor al unei opere, prevăzută şi
pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, prin
împăcarea părţilor. Totuşi, în ceea ce priveşte măsura de siguranţă a confiscării speciale, având
în vedere natura coercitivă a acesteia şi caracterul eminamente preventiv, fiind dispusă, în mod
corect de prima instanţă, ca urmare a faptului că inculpaţii au obţinut bunuri ce provin dintr-o faptă
prevăzută de legea penală, pentru a stopa starea de pericol creată prin aflarea în libera circulaţie a
acestor bunuri şi în vederea prevenirii altor fapte ilicite, va menţine dispoziţia de confiscare
specială a celor 56 exemplare tipărite de editura „X”, astfel cum au fost indicate în procesul-verbal
din dosar206.

Sudiu publicat in Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr. 4/2017, pp. 113-
144 si preluat cu acordul autorului
Anexa 3

Test

1.Ce aș face dacă persoana pe care o evaluez nu ar fi un student/ masterand/ doctorand, profesor,
ci ar fi o ruda a mea, un strain de pe stradă, învățătorul copilului meu, stilistul meu s.a.m.d?
2.Pe baza căror criterii (valori, principii, etc) funcționz eu când fac speculații având la bază
diferite prejudecăți, în viata de zi cu zi?

203
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 356/A din 4 noiembrie 2014, accesibilă pe
www.juridice.ro (accesată la 15 august 2017). Ulterior, Instanţa Supremă a dispus încetarea procesului penal pornit
împotriva celor doi inculpaţi, deoarece părţile s-au împăcat.

204
Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), poet german, dramaturg, romancier, om de stat considerat a fi cea
mai mare personalitate a literaturii germane din epoca modernă.
205
A se vedea http://cuvintecelebre.ro/cutia-pandorei/ (accesată la 11 august 2017).
206
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 356/ A din 4 noiembrie 2014, accesibilă pe
www.juridice.ro (accesată la 15 august 2017).

113
3.Ce aș înclina să fac dacă nu ar exista niciun fel de repercusiuni personale sau profesionale (de
pildă, dacă nu ar afla nimeni niciodată ce am facut)?
4.Ce aș face dacă m-aș conforma celei mai stricte interpretari ale Codului etic și altor norme?
5.Ce aș face dacă nu ar exista legi care să-mi restricționeze opțiunile?
6.Care sunt motivațiile mele – cele pe care le-aș împărtăși altora și cele pe care le am, dar nu sunt
dispus să le admit în fața altora?
7.Ce aș vrea să spună prietenii și colegii mei despre mine cu privire la această problemă?
8.Care valori ale profesiei mele se suprapun cu valori pe care le am din familia mea, din religia
mea, din profesiile mele anterioare și din alte arii ale vieții mele personale?
9.Dacă există un conflict evident între impulsurile mele personale și obligațiile mele
profesionale, sunt, în general, mai inclinat să acționez în concordanță cu valorile mele personale
sau cu cele profesionale?
10.În această situație, sunt atras către zona personală (separare) sau către cea profesională
(asimilare)?
11.Care ar putea fi cauza care generează acest conflict interior?
12.Este o valoare a mea, la care nu m-am gandit până acum, care ar putea justifica acțiunile mele
din ambele perspective, personală și profesională?
13.Exista vreo valoare personală la care țin (de pildă, respectul) care ar putea fi mai importantă
pentru mine decât cea pe care o folosesc acum (de pilda, loialitatea față de prieteni)?
14.Pot incorpora valoarea profesională cu care mă lupt acum într-o valoare sau virtute personală
pe care o am deja?
15.Pot modifica implementarea valorilor mele personale astfel încat acțiunile mele să devină mai
compatibile cu obligațiile mele profesionale?

114
BIBLIOGRAFIE

Cărţi, tratate, monografii

Aristotel, Etica nicomahica, Editura Antet, 2007

Chelcea Septimiu, Cum sa redactam o lucrare de licenta, o teza de doctorat, un articol
Craiovan Ion, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București,
2001
Desbois H., Le droit d’auteur en France, Dalloz, 1978,
Dobrescu Alexandru, Corsarii minţii –Istoria ilustrată a plagiatului la români, vol. I,
Editura EMOLIS , Iaşi, 2007
Gheorghiu Gheorghiu, Operele audiovizuale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
Gheorghiu Gh., Nita M., Dreptul concurenței interne și europene, Ed. Universul Juridic,
2017
Ghigheci Cristinel, Etica profesiilor juridice, Editura Hamangiu, 2017
Gautier Pierre-Yves, Propriete litteraire et artistique, Editura Puf, 1991
Lucas A., Lucas H.-J., Traite de la Propriete litteraire& artistique, Editura Litec, 1994
Macovei Ioan, Tratat de drept al proprietăţii intelectuale, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2010
Nica Daniel , Pastila Rosie, Editura Trei, Bucuresti, 2015,
Ros V., D.Bogdan, O.Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe, Tratat,
Editura All Beck, 2005
Spineanu-Matei Octavia , Proprietate intelectuală (2). Practică judiciară 2006-2007,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007
Tafforeau Patrick, Monnerie Cedric, Droit de la propriete intellectuelle, Editura
Gualimo, 2012,
Ungureanu C.T., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, 2012
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor - Legea nr.8 din 14 martie 1996 comentata, Ed.
Lumina Lex, 1997

Studii, Articole,

Catuna Ligia, Opere și idei.Plagiat. Exceptia exceptiei în Revista română de dreptul

proprietăţii intelectuale nr.1/2009,
Florea S., Consideratii privind notiunea tehnico-juridica de contrafacere. Evolutii legale
si jurisprudentiale, Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr.1/2012
Florea Sonia, Plagiatul si incalcarea dreptului de autor, în Revista română de dreptul
proprietăţii intelectuale nr.4/2016
Livadaru Andreea, Plagiatul – scurte consideratii din perspectiva juridica în Revista
română de dreptul proprietăţii intelectuale nr.3/2016
Romitan Mirela, Unele consideratii cu privire la notiunea de plagiat, în Revista română
de dreptul proprietăţii intelectuale nr.2/2008,
Gheorghiu Gheorghe, Criteriul originalităţii operelor protejate prin drept de autor, în
Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr. 2/2016
Olteanu E.G., Dreptul de autor si progresul tehnic, în Revista română de dreptul
proprietăţii intelectuale nr.2/2010
Romitan Ciprian Raul Insusirea in intregime sau in parte a operei unui alt autor, în
Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale nr.4/2017
Roș Viorel, Dreptul de citare, în Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale
nr.3/2009

115
Legislaţie

Codul penal - Legea nr.286/2009

Codul de procedură penală - Legea nr.135/2010
Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe
Legea nr.206/2004privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică
și inovare

Jurisprudenţă

ICCJ, cauza C-5/08Infopaq International A/S împotriva Danske Dagblades Forening,

ÎCCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6428 din 30 iunie 2006,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. civ. şi de prop. int., dec. nr. 6428 din 30 iunie 2006

Resurse internet

https://adevarul.ro/news/eveniment/batalia-antiplagiat-s-a-impotmolit-softuri-
1_588e2c335ab6550cb8e908ca/index.html
www.valahia.ro

116