I.

OMORUL
 prin art. 174 C. pen., legiuitorul a incriminat varianta tip a omorului, variantă cunoscută în doctrină
şi sub denumirea de omor simplu.
1. OBIECTUL JURIDIC
 Prin incriminarea omorului este protejată valoarea supremă, respectiv viaţa individului.
 Obiectul juridic special al infracţiunii de omor este reprezentat de relaţiile sociale a căror normală
derulare presupune respectul vieţii persoanei, apărarea acesteia împotriva faptelor intenţionate de
ucidere.
 Pentru existenţa obiectului juridic al infracţiunii trebuie ca fapta să se fi comis asupra unei persoane
în viaţă.
2. OBIECTUL MATERIAL
 Obiectul material al infracţiunii de omor este reprezentat de corpul persoanei în viaţă.
3. SUBIECŢII INFRACŢIUNII
a. Subiectul activ al infracţiunii de omor este necircumstanţiat, deci orice persoană poate să fie
subiect activ al acestei infracţiuni.
b. Participaţia penală este posibilă sub toate formele (instigare, complicitate, coautorat).
 în privinţa coautoratului: omorul este comis în condiţiile coautoratului atunci când autorii
faptei au acţionat concomitent, în cadrul unei activităţi indivizibile şi în realizarea intenţiei de a
ucide, chiar dacă viaţa persoanei a fost suprimată prin acţiunea exclusivă (concretă, individuală)
a unuia dintre participanţi. Acţiunile coinculpaţilor - care nu au aplicat lovituri letale victimei -
au contribuit nemijlocit la reducerea posibilităţilor acesteia de a se apăra, la diminuarea
capacităţii sale fizice şi psihice de a rezista agresiunii, consecinţe care, neîndoielnic, se înscriu în
nex-ul cauzal al infracţiunii".

Subiectul activ al infracţiunii de omor este necircumstanţiat, deci orice persoană poate să fie subiect activ
al acestei infracţiuni.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele (instigare, complicitate, coautorat).

În privinţa coautoratului, în ipotezele în care se poate face o distincţie clară între cei care au aplicat lovituri
letale şi ceilalţi participanţi, care au conlucrat activ la realizarea faptei, atât doctrina cât şi practica judiciară
au avut o poziţie foarte clară şi unitară. „Astfel, s-a statuat că omorul este comis în condiţiile coautoratului
atunci când autorii faptei au acţionat concomitent, în cadrul unei activităţi indivizibile şi în realizarea
intenţiei de a ucide, chiar dacă viaţa persoanei a fost suprimată prin acţiunea exclusivă (concretă,
individuală) a unuia dintre participanţi. S-a motivat, în prelungirea concepţiei, că acţiunile coinculpaţilor -
care nu au aplicat lovituri letale victimei - au contribuit nemijlocit la reducerea posibilităţilor acesteia de a
se apăra, la diminuarea capacităţii sale fizice şi psihice de a rezista agresiunii, consecinţe care, neîndoielnic,
se înscriu în nex-ul cauzal al infracţiunii".

Subiectul pasiv al infracţiunii de omor nu este, nici el, circumstanţiat; orice persoană a cărei viaţă a fost
suprimată este deci subiect pasiv al infracţiunii. Fireşte, trebuie să fie vorba de o persoană în viaţă. Nu este
subiect pasiv al omorului nici produsul de concepţie şi nici cadavrul. Fapta comisă asupra fătului ar putea
reprezenta o infracţiune de avort, iar fapta comisă asupra cadavrului se va încadra, eventual, în
infracţiunea de profanare, dacă nu cumva ar reprezenta o faptă putativă. în acelaşi timp trebuie observat
că nu are nici o importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă copilul născut viu era sau nu viabil, sau dacă
persoana ucisă avea o vârstă înaintată ori suferea de o boală incurabilă etc. Singura condiţie ce se pune
pentru existenţa subiectului pasiv al infracţiunii de omor este aceea de a fi o persoană în viaţă.

Atât constatarea obiectului juridic al infracţiunii, cât şi aprecierea cu privire la calitatea de subiect pasiv,
adică existenţa unei persoane în viaţă, impun clarificarea unor elemente legate, pe de o parte, de
momentul apariţiei vieţii şi, pe de altă parte, de momentul instalării morţii, elemente la care ne-am referit,
pe scurt, în cadrul examinării aspectelor generale privind obiectul juridic al infracţiunilor din secţiunea
omucidere.

Latura obiectivă

4. Elementul material al laturii obiective este reprezentat de uciderea unei persoane şi constă de regulă
într-o acţiune, dar se poate prezenta şi sub forma unei inacţiuni.
a) Acţiunea poate fi directă (lovirea cu un corp dur sau ascuţit, sugrumarea, împuşcarea etc.) sau
indirectă (punerea de otravă în alimentele ce urmează să fie consumate de victimă, conectarea la
reţeaua electrică a unui obiect ce urmează să fie atins de victimă, un gard împrejmuitor spre
exemplu, urmărirea şi ameninţarea victimei care, sub această presiune, acţionează imprudent şi se
accidentează mortal). Tot o acţiune indirectă poate fi apreciată şi acea acţiune prin care făptuitorul
utilizează o energie externă, cum ar fi aceea a unor animale.
b) Inacţiunea presupune că subiectul activ are obligaţia de a acţiona într-un anumit fel şi nu o face
(spre exemplu lăsarea fără hrană a unui copil, neacţionarea asupra unui mecanism care loveşte
victima, neadministrarea unui medicament etc.).
5. Urmarea imediată în cazul infracţiunii de omor este decesul persoanei, deci este vorba de o infracţiune
de rezultat.
6. Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea ce reprezintă elementul material, pe de o parte,
şi decesul persoanei în cauză, pe de altă parte, trebuie să se stabilească în fiecare caz în parte.

Nu este necesar să existe o cauză unică, ci pot să se suprapună şi alte cauze.

Aceste alte cauze pot fi:

- anterioare, atunci când, spre exemplu, se produc leziuni grave unei persoane care avea un
organism slăbit sau bolnav;
- concomitente, atunci când, spre exemplu, o persoană este lăsată dezbrăcată în frig şi pe lângă
acţiunea făptuitorului se suprapune existenţa unor condiţii atmosferice neprielnice;
- survenite, atunci când, spre exemplu, apare o complicaţie în cursul tratamentului medical ce se
aplică victimei, în cazul unei leziuni provocate de o anumită persoană.

În unele situaţii, atunci când este vorba de cauze survenite, este destul de dificil să se urmărească evoluţia
lanţului cauzal şi să se stabilească dacă au existat sau nu întreruperi, dacă se păstrează sau nu relaţia cauză
efect între acţiunea iniţială şi rezultatul final.

Dificultatea este fireşte cu atât mai mare cu cât perioada de timp scursă între actul iniţial şi rezultatul final
este mai mare. Totuşi, în practică s-a reţinut existenţa infracţiunii de omor chiar dacă între agresiunea
iniţială şi deces a trecut o perioadă mare de timp şi chiar dacă între faptă şi rezultat nu s-a putut stabili
decât o cauzalitate secundară, deoarece au intervenit, între timp, alte evenimente care au condus în mod
direct la decesul victimei.

7. Latura subiectivă
După cum s-a văzut, textul care incriminează omorul este deosebit de concis, şi se referă doar la uciderea
unei persoane. Acest text trebuie coroborat cu dispoziţiile din Codul penal care se referă la forma de
vinovăţie cerută de lege.

Deoarece uciderea unei persoane reprezintă o faptă comisivă, în lipsa unei prevederi exprese a culpei, în
conformitate cu art. 19 alin. (2) C. pen. se consideră infracţiune doar fapta săvârşită cu intenţie. Rezultă că
art. 174 C. pe. se referă doar la fapta unei persoane care cu intenţie ucide altă persoană.

Forma de vinovăţie cerută pentru infracţiunea de omor rezultă şi dacă ne raportăm la art. 178 C. pen. unde
legiuitorul a incriminat distinct uciderea din culpă. Vinovăţia este cerută sub forma intenţiei, în ambele ei
modalităţi, directă şi indirectă.

În ceea ce priveşte stabilirea concretă a vinovăţiei pentru o infracţiune de omor, în fiecare caz concret
există, pe lângă analiza subiectivă a cauzei respective şi unele date obiective care pot să conducă la
constatarea intenţiei, în momentul în care se analizează vinovăţia sunt avute în vedere mai multe elemente
obiective cum ar fi: obiectul utilizat de făptuitor pentru a acţiona asupra victimei; regiunea anatomică sau,
altfel spus, zona organismului care a fost vizată prin acţiune; intensitatea cu care a fost aplicată lovitura sau
loviturile, ş.a.m.d.

Toate aceste elemente, precum şi altele ce pot fi socotite utile trebuie, evident, să fie apreciate în
ansamblul lor şi nu izolat, pentru a fi concludente. Astfel, spre exemplu, dacă inculpatul loveşte victima cu
un scaun în cap, intensitatea loviturii (apreciată pe baza gravităţii leziunilor produse) este cea care ne va
indica diferenţa între o eventuală vătămare corporală sau o tentativă la omor.

In practică s-a apreciat că există intenţia (indirectă) de a ucide şi în diferite ipoteze în care făptuitorii au
aruncat de la mică distanţă în victime, cu obiecte apte de a produce leziuni mortale.

Există vinovăţie sub forma intenţiei şi atunci când ne aflăm în faţa unei erori asupra identităţii persoanei
(error in persona) precum şi în cazul devierii din eroare a loviturii, de la persoana vizată la o altă persoană,
prin mânuirea defectuoasă a mijloacelor de execuţie (aberratio ictus).

8. Mobilul faptei nu interesează, în sensul că reprezintă infracţiune de omor inclusiv fapta comisă din
motive nobile, cum ar fi spre exemplu suprimarea vieţii unei persoane din milă, pentru a-i curma
suferinţele, atunci când persoana suferă de o boală incurabilă, ipoteza eutanasiei.

Problema eutanasiei este deosebit de complexă, deoarece mai înainte de a antrena dispute şi consecinţe
de ordin penal, ea antrenează dispute şi consecinţe de ordin filozofic, moral, religios, medical etc.

In acest context, este firesc ca rezolvarea acestei probleme să difere de la o epocă la alta şi de la un stat la
altul, în Codul penal Carol al II-lea, spre exemplu, erau prevăzute ca variante atenuate: fapta săvârşită în
urma rugăminţilor stăruitoare şi repetate ale victimei (crima de omor la rugăminte}, precum şi fapta
comisă „sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care
suferea de o boală incurabilă şi a cărei moarte era inevitabilă din această cauză" (art. 468 C. pen. de la
1936).

In prezent, unele state europene admit, în anumite condiţii, practicarea eutanasiei. Conform legii penale
române în vigoare suprimarea vieţii unei persoane în condiţii ca cele la care se referă eutanasia reprezintă
o infracţiune de omor şi singura posibilitate de a demarca această situaţie faţă de un omor ordinar, prin
atenuarea răspunderii penale, apare la individualizarea pedepsei.
Formele infracţiunii

9. Infracţiunea de omor este susceptibilă de forma tentativei şi, conform art. 174 alin. (2), aceasta se
pedepseşte.
10. Infracţiunea se consumă în momentul realizării rezultatului, adică în momentul decesului victimei, în
eventualitatea în care rezultatul se produce mai târziu în timp, până atunci putem vorbi despre o
tentativă la infracţiunea de omor. în momentul în care rezultatul se produce tentativa este absorbită în
forma consumată a infracţiunii. Aşa se întâmplă, spre exemplu, atunci când se provoacă o leziune
foarte gravă victimei, dar decesul acesteia se produc.
11. Sancţiuni

Infracţiunea de omor se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor

drepturi.

12. Aspecte procesuale

Pentru omorul simplu, ca şi pentru variantele calificate, urmărirea penală se efectuează de către procuror,
iar infracţiunea se judecă în primă instanţă la tribunal.

Pentru stabilirea cauzelor decesului este necesar în toate cazurile să se întocmească un raport de
constatare medico-legală sau o expertiză medico-legală. Deşi dispoziţiile Codului de procedură penală
prevăd obligativitatea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice, doar în cazul omorului deosebit
de grav, (conform art. 117 C. proc. pen.) în practică, de regulă, şi în cazul infracţiunilor de omor (simplu) se
efectuează expertizarea medico-legală psihiatrică a făptuitorului.

II. OMORUL CALIFICAT

Omorul calificat este o variantă de omor ce cuprinde unele elemente circumstanţiale, pe care legiuitorul a
considerat că trebuie să le sancţioneze mai aspru. Această infracţiune reprezintă o modalitate normativă
agravată a omorului simplu1 de la art. 174 C. pen. Altfel spus, conţinutul juridic al infracţiunii de omor
calificat este construit pe conţinutul juridic al infracţiunii de omor simplu, la care se adaugă unele elemente
circumstanţiale prevăzute de textul incriminator.

Diferenţa între aceste elemente şi circumstanţele agravante constă în faptul că elementele circumstanţiale,
prin voinţa legiuitorului, fac parte integrantă din conţinutul constitutiv al infracţiunii, pe când
circumstanţele agravante sunt exterioare conţinutului infracţiunii. Fireşte că omorul calificat poate fi şi el
comis în unele circumstanţe, inclusiv agravante, care vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

Nu se va mai ţine însă cont, cu acest prilej, de acele circumstanţe devenite elemente circumstanţiale,
deoarece nu este admisibilă o dublă valo-rificare a aceloraşi împrejurări. Rezultă că din punct de vedere
conceptual omorul calificat nu diferă de omorul simplu decât prin elementele circum-stanţiale care indică
un grad de pericol social mai ridicat şi care, în concepţia legiuitorului, merită să fie sancţionate mai aspru.

Explicarea elementelor circumstanţiale

Aşa cum s-a anticipat, conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 175 C. pen. coincide cu cel al infracţiunii de
omor, singura diferenţă fiind dată de cele nouă elemente circumstanţiale, care caracterizează omorul
calificat. Analiza acestei din urmă infracţiuni se poate deci rezuma, în principiu, la analiza elementelor sale
circumstanţiale.
A) Omorul comis cu premeditare

Nu există o definiţie legală a premeditării, în sens foarte strict preme-ditarea ar însemna o chibzuire
anterioară asupra faptei. În doctrină s-a arătat însă că este necesar să existe şi o exteriorizare a hotărârii
infracţionale, prin acte de pregătire a executării infracţiunii. Atât chibzuirea cât şi pregătirea, pentru a se
putea realiza, implică existenta unui interval de timp suficient. Avem astfel trei elemente care conduc la
reţinerea stării de premeditare, ca element circumstanţial al infracţiunii de omor calificat:

(1) Adoptarea rezoluţiei infracţionale şi chibzuirea, sau meditarea asupra faptei, ceea ce ţine de
latura subiectivă;
(2) Exteriorizarea rezoluţiei infracţionale prin acte de pregătire a executării infracţiunii, ceea ce
ţine de latura obiectivă. Pot fi socotite astfel de acte, de exemplu, obţinerea de informaţii cu
privire la victimă, pregătirea armelor sau substanţelor utilizate pentru uciderea victimei,
alegerea locului sau alegerea momentului de timp care să favorizeze comiterea infracţiunii;
(3) Existenţa unui interval de timp între luarea hotărârii de a ucide şi punerea ei în executare.
Acest interval de timp trebuie să fie suficient pentru a permite autorului, pe de o parte, să
chibzuiască cu adevărat asupra faptei, iar pe de altă parte, să pregătească executarea
acesteia.

Practica judiciară, mai veche sau mai nouă, a confirmat prin numeroase soluţii, necesitatea întrunirii celor
trei elemente indicate în doctrină, pentru a se putea reţine premeditarea, în acest sens s-a arătat că:
„Pentru a considera că omorul a fost săvârşit cu premeditare, este necesar să se constate că luarea
hotărârii de a ucide a premers cu o anumită perioadă de timp săvârşirea faptei, în care autorul să reflecteze
şi să efectueze acţiuni concrete de pregătire a comiterii infracţiunii.

Aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cazul unei altercaţii produse în apropierea locuinţei inculpatului care,
pentru a se răzbuna, a intrat în casă, s-a înarmat cu un cuţit, după care, găsind pe partea vătămată, a
încercat să o ucidă."

Pe baza aceloraşi raţionamente s-a reţinut premeditarea, în ipoteza în care inculpatul s-a certat cu victima
după care s-a dus la locuinţa lui, s-a înarmat cu un cuţit, a revenit la locuinţa victimei, a pândit-o pe aceasta
timp de aproximativ o oră, după care, la apariţia victimei i-a aplicat acesteia o lovitură cu cuţitul în inimă.

S-a apreciat că, în acest caz, esenţiale sub aspectul reţinerii premeditării au fost împrejurarea că inculpatul
a avut timp suficient pentru a reflecta asupra acţiunii, faptul că el şi-a procurat în intervalul de timp
respectiv arma de care s-a folosit, precum şi faptul de a pândi victima înainte de a o ucide, în schimb, nu s-a
reţinut premeditarea, în ipoteza în care în urma unei altercaţii cu victima inculpatul a ameninţat-o pe
aceasta cu moartea, a părăsit locul altercaţiei, a revenit după circa 10 minute înarmat cu un cuţit şi a
aplicat victimei lovituri care au cauzat decesul acesteia.

S-a considerat că, în acest caz, intervalul de timp scurs între momentul altercaţiei, moment în care
inculpatul a şi ameninţat-o cu moartea pe victimă, şi momentul aplicării loviturilor a fost insuficient pentru
a vorbi de o chibzuire, de o meditare asupra faptei.

În soluţii mai recente pronunţate de instanţa supremă se păstrează, aceeaşi poziţie de principiu cu privire
la elementele necesare reţinerii premeditării: „Pentru a se reţine premeditarea, este necesar să se
constate că făptuitorul a luat hotărârea cu suficient timp înainte pentru a reflecta asupra împrejurărilor,
locului şi momentului de săvârşire a faptei şi de a persista în această hotărâre.
De asemenea, este necesar ca, în acest timp, el să fi întreprins acţiuni specifice de pregătire în acest scop.
în consecinţă, dacă în urma unui conflict avut cu ocazia unei întâlniri întâmplătoare cu victima, făptuitorul
se duce acasă, se înarmează cu un cuţit şi revine, de îndată, la locul conflictului avut anterior şi ucide
victima, reţinerea faptei ca fiind săvârşită cu premeditare este greşită."

Mai trebuie menţionat că, premeditarea este o circumstanţă personală, deoarece se referă, în principiu, la
latura subiectivă (deşi presupune şi acte de pregătire ce ţin de latura obiectivă) şi, de regulă, nu se
răsfrânge asupra participanţilor.

Dacă însă, participanţii nu acţionează spontan şi au şi ei o activitate de chibzuire alături de autor, existenţa
participaţiei implică premeditarea în raport cu toţi participanţii. Astfel, spre exemplu, dacă un participant
cunoaşte intenţia autorului de a ucide victima şi dacă îl informează pe acesta cu privire la locul şi timpul
propice pentru a acţiona, atunci preme-ditarea devine o circumstanţă reală şi se reţine şi în sarcina
participantului.

Se reţine starea de premeditare şi în cazul erorii asupra persoanei (error in persona), precum şi în cazul
devierii loviturii (aberratio ictus). Dar, aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în doctrină, „nu se extind
efectele premeditării atunci când făptuitorul care luase hotărârea de a ucide pe X întâlneşte din întâmplare
pe Y şi în urma unei dispute îl omoară, fiindcă hotărârea de a săvârşi acest omor este distinctă şi spontană."

În sfârşit, trebuie spus că reţinerea premeditării printre elementele circumstanţiale care califică omorul, se
explică prin faptul că legiuitorul consideră că o faptă de omor chibzuită şi pregătită este mai periculoasă
decât o faptă spontană.

B) Omorul comis din interes material

Se reţine acest element circumstanţial atunci când prin săvârşirea omorului se urmăreşte dobândirea unui
avantaj de ordin material cum ar fi, spre exemplu: dobândirea unei succesiuni, neplata unei datorii,
obţinerea unui spaţiu locativ, încasarea unei asigurări, etc.

Nu interesează dacă s-a obţinut sau nu respectivul avantaj material, este suficient ca el să fi fost urmărit de
către făptuitor pentru ca elementul circumstanţial să se reţină.

În cazul art. 175 lit. b) autorul acţionează în ideea că prin uciderea persoanei vizate interesele sale vor fi
satisfăcute pe cale aparent legală, că banii, bunurile sau alte foloase îi vor reveni ulterior de drept.

Este absolut necesar să se demonstreze că s-a urmărit un interes material. Dacă un astfel de interes se
realizează în mod implicit, dar autorul omorului nu 1-a urmărit, ci el a comis fapta având alte motivaţii,
elementul circumstanţial în discuţie nu se va putea reţine. Astfel, dacă, spre exemplu, G o ucide pe M într-
un acces de gelozie, faptul că G are vocaţia de a o moşteni pe M nu duce la calificarea omorului ca fiind
comis din interes material.

În doctrină, în general, se apreciază că, ceea ce se are în vedere în cazul omorului din interes material este
mobilul făptuitorului. Această opinie este însă discutabilă dacă ne raportăm la sensul penal corect al
noţiunilor de mobil şi scop. După cum este în general admis în doctrina, mobilul este acel factor psihic de
natură afectivă, de regulă iraţional şi ca atare incontrolabil, care îl împinge pe individ spre un anumit
comportament.

Scopul este un factor psihic de natură raţională, care desemnează rezultatul prefigurat şi urmărit de individ
printr-un anumit comportament. Orice fapt uman are un mobil, dar nu neapărat un scop. În cazul omorului
din interes material ceea ce se are în vedere de către legiuitor este rezultatul urmărit de făptuitor, deci
scopul cu care acesta acţionează.

Dacă X îl ucide pe Y în scopul de a moşteni de la acesta o sumă de bani, este omor calificat din interes
material, indiferent dacă mobilul care 1-a condus pe X spre comiterea faptei a fost unul egoist, lăcomia
spre exemplu, sau unul altruist, spre exemplu donarea sumei obţinute către o persoană bolnavă şi lipsită
de posibilităţi materiale. Important este deci scopul cu care se acţionează, iar nu mobilul.

Dacă interesul material se stabileşte, calificarea se menţine şiîn cazul în care intervine o eroare asupra
persoanei ori o deviere a actului.

În cazul omorului din interes material pericolul mai mare decurge atât din caracterul faptei în sine,
respectiv recurgerea la omor pentru satisfacerea unor interese de ordin material, cât şi din caracterul
persoanei care este capabilă de a comite asemenea fapte.

Foarte important este, în practică, să se facă în mod corect distincţia între omorul comis din interes
material şi omorul deosebit de grav comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau
piraterii, faptă prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen.

În principiu diferenţa dintre cele două infracţiuni constă în aceea că în cazul omorului calificat se intră
ulterior, după mai mult timp, în posesia avantajului material, iar în cazul omorului deosebit de grav,
concomitent cu uciderea persoanei, sau imediat după comiterea uciderii, făptuitorul intră în posesia
anumitor bunuri sau valori, aflate în sfera de stăpânire a victimei.

C) Omorul comis asupra soţului sau unei rude apropiate

Se reţine acest element circumstanţial în calificarea omorului, deoarece se consideră că infractorul dă

dovadă, în aceste împrejurări, de o totală lipsă de afectivitate, de o profundă deteriorare a simţului moral,
fiind capabil să curme viata unor persoane de care este legat fie prin căsătorie, fie printr-o relaţie de sânge.
Din aceste considerente legiuitorul a apreciat că fapta trebuie pedepsită mai aspru.

De altfel, această atitudine a legiuitorului, de a trata diferit omorul comis asupra unor persoane apropiate
făptuitorului, nu reprezintă o particularitate a legislaţiei contemporane, ci are rădăcini în trecut, mărturie
fiind în acest sens existenţa denumirilor vechi, în limba latină, date acestor fapte în mod distinct, ca o
specie aparte de ucidere (uxoricid - uciderea soţiei; paricid - uciderea părinţilor; fratricid — uciderea
fratelui, respectiv a surorii).

Calitatea de soţ decurge din existenta unei căsătorii valabile la data comiterii faptei. Se va reţine acest
element circumstanţial inclusiv în cazul în care soţii erau în proces de divorţ, dar la data comiterii faptei
desfacerea căsătoriei nu fusese pronunţată printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

În acelaşi timp este irelevantă împrejurarea că soţii locuiau împreună sau erau despărţiţi în fapt; elementul
circumstanţial se realizează câtă vreme există căsătoria.

Reţinerea acestui element circumstanţial în ipoteza în care soţii trăiau despărţiţi în fapt apare în câteva
decizii mai vechi ale fostului Tribunal Suprem. Dacă însă, la data comiterii faptei, căsătoria era desfăcută
prin divorţ, sau dintr-un motiv oarecare căsătoria era nulă, elementul circumstanţial nu s-ar putea reţine,
în cazul în care uciderea soţului s-a comis în timpul procesului de divorţ, după ce hotărârea a fost atacată
cu recurs, este important de verificat care este obiectul recursului. „Dacă recursul se referă nu la
desfacerea căsătoriei, ci la soluţionarea unor cereri accesorii, cum ar fi atribuirea beneficiului locuinţei, iar
la data săvârşirii omorului termenul de recurs expirase, hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte
divorţul este definitivă, calitatea de soţi a încetat înainte de săvârşirea infracţiunii, iar fapta nu mai poate fi
încadrată în prevederile art. 175 lit.c) C.pen."

Calitatea de rudă apropiată este stabilită de art. 149 C, pen. unde, la primul alineat se arată că au această
calitate ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin
adopţie, potrivit legii, astfel de rude.

În practică s-a decis, spre exemplu că, „uciderea de către tatăl firesc a copilului său adoptat constituie
infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 175 lit. c) C. pen." Tot practica a decis că, verii primari între
ei sunt rude apropiate în sensul art. 149 C. pen., fiind vorba de omor calificat . De asemenea, s-a stabilit că
făptuitorul şi unchiul său, adică fratele unuia dintre părinţii făptuitorului, sunt rude apropiate, dar că
această legătură nu subzistă când unchiul sau mătuşa au dobândit acest statut prin alianţă.

Nu se aplică agravanta când inculpatul, deşi iniţial recunoscuse pe victimă ca fiind copilul său, a introdus
ulterior o acţiune în tăgada paternităţii, care a fost admisă, constatându-se că inculpatul nu este tatăl
copilului. „În această situaţie infirmarea paternităţii inculpatului, cu privire la copilul pe care 1-a ucis, are
efect retroactiv de la data naşterii copilului."

În schimb, s-a considerat că este aplicabilă agravanta şi în cazul în care tatăl, deşi nu a recunoscut copilul şi
nu figurează deci în certificatul de naştere al acestuia, i-a oferit îngrijirea necesară, s-a comportat ca un
tată, iar relaţia tată fiu era notorie şi reciproc acceptată.

În ipoteza în care omorul este comis asupra unei rude apropiate care locuieşte împreună cu făptuitorul, va
fi omor calificat (art. 175 lit. c) C. pen.), dar circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. b) C.
pen. („săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori prin metode
sau mijloace care prezintă pericol public") nu mai poate fi, desigur, reţinută „deoarece este cuprinsă în
forma calificată a infracţiunii.”

În acelaşi sens s-a pronunţat înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, admiţând un
recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Instanţa a arătat că: „... în condiţiile în care sfera persoanelor ce pot fi subiect pasiv calificat al
infracţiunii prevăzute de art. 175 alin. (1) Ut. c) C. pen. o cuprinde şi pe aceea, mai restrânsă, a persoanelor
la care se referă circumstanţa agravantă legală reglementată prin art. 75 alin. (1) Ut. b) teza a Il-a C. pen.,
această circumstanţă nu mai poate fi reţinută în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174
alin. (1), raportat la art. 175 alin. (1) Ut. c) C. pen., pentru că s-ar ajunge la o dublă agravare a răspunderii
penale pentru aceeaşi cauză, ceea ce este inadmisibil."

Calitatea de soţ sau rudă apropiată este o circumstanţă personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.
Pentru a se reţine acest element circumstanţial este necesar, de asemenea, ca făptuitorul să fi cunoscut, în
momentul comiterii omorului, relaţia pe care o are cu victima. Dacă făptuitorul nu a cunoscut această
relaţie nu se poate reţine omor calificat.

Aceeaşi soluţie, omor simplu, se va reţine şi în caz de error in persona sau de aberratio ictus, în ipoteza în
care se urmăreşte uciderea unei persoane dar, din eroare sau prin devierea loviturii, este ucis soţul sau o
rudă apropiată. Mai mult, chiar „în cazul când făptuitorul luase hotărârea de a săvârşi omorul contra
soţului sau unei rude apropiate, dar din eroare asupra persoanei sau din devierea acţiunii a ucis o altă
persoană, de asemenea nu se va aplica agravanta din art. 175 lit. c), deoarece legea nu ia în considerare
decât agravantele efectiv realizate."
D) Omorul comis profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra

În situaţiile în care, din diferite motive, victimele se află în stare de neputinţă de a se apăra, infracţiunile de
omor se pot comite mult mai uşor şi, din această perspectivă, legiuitorul a apreciat că pericolul unor astfel
de fapte este sporit.

O altă raţiune pentru care astfel de fapte trebuie să fie sancţionate mai aspru este dată de degradarea
morală a făptuitorului, care nu are scrupule în a profita de situaţia de inferioritate în care se află victima.

Elementul circumstanţial în discuţie se aplică în cazul în care din diferite împrejurări victima este incapabilă
de a reacţiona, adică de a se feri, de a para un atac, ori de a riposta faţă de acţiunea sau inacţiunea prin
care se intenţionează suprimarea vieţii sale.

Poate fi vorba atât de incapacităţi fizice, cât şi de incapacităţi psihice. Vârsta fragedă, spre exemplu,
reprezintă o stare de neputinţă a victimei de a se apăra. Poate fi vorba de copilul nou - născut, de un copil
în vârstă de câteva luni, dar poate fi vorba şi de un copil mai mare. Vârsta foarte înaintată, poate la rândul
ei să atragă o stare de neputinţă de a se apăra, însă trebuie examinată cu atenţie situaţia reală a victimei.
Simplul fapt că victima este în vârstă şi bolnavă nu atrage automat reţinerea stării de neputinţă de a se
apăra. Pot fi de asemenea considerate stări în care victima se află în neputinţă de a se apăra: starea de
intoxicare cu alcool sau alte substanţe stupefiante, starea de somn,5 starea de infirmitate, hipnoza,
maladia psihică ş.a.m.d.

Nu se reţine acest element circumstanţial atunci când autorul faptei aduce el însuşi victima în starea
respectivă (o droghează, o îmbată, o imobilizează).

Făptuitorul trebuie să cunoască starea de neputinţă în care se află victima. Uneori o astfel de stare este
evidentă, alteori nu. Fiind vorba de o situaţie de fapt, aceasta se răsfrânge asupra participanţilor care au
cunoscut-o.

E) Omorul comis prin mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane

Omorul calificat în această ipoteză se referă la mijloace care sunt apte de a produce uciderea mai multor
persoane. Reprezintă astfel de mijloace, spre exemplu: folosirea gazelor, declanşarea unui incendiu,
utilizarea unor materiale explozibile, sau chiar utilizarea unei rafale de armă automată asupra unui grup în
care se află şi victima. Reţinerea elementului circumstanţial în discuţie, trebuie să ţină cont nu numai de
mijlocul în sine, dar şi de modul în care acesta este folosit.

In acest sens în doctrină s-au dat ca exemple de situaţii în care se poate retine infracţiunea de omor
calificat comis prin mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane, următoarele: „... punerea unei
bombe într-un loc pe unde obişnuit trece persoana împotriva căreia este îndreptată acţiunea de ucidere,
loc pe unde pot trece însă şi alte persoane; punerea otrăvii în mâncarea destinată persoanei pe care şi-a
propus s-o ucidă făptuitorul, dar din care s-ar putea să mănânce şi alte persoane; infectarea apei din
fântâna persoanei vizată de făptuitor, fântână de la care uneori iau apă şi vecinii."

Nu trebuie să se producă uciderea mai multor persoane, ci doar să existe aptitudinea mijloacelor, de a
pune în pericol viaţa mai multor persoane, în cazul în care nici persoana vizată nu decedează, dar
mijloacele utilizate au fost apte de a pune în pericol viaţa altor persoane, se va reţine o tentativă la omor
calificat. Dacă se produce decesul mai multor persoane, fapta va fi încadrată ca infracţiune de omor
deosebit de grav, art. 176 lit. b) C. pen.
În doctrină s-a subliniat caracterul specific al laturii subiective la această variantă de omor calificat
arătându-se că, „... vinovăţia făptuitorului constă în intenţia directă în raport cu persoana vizată ca victimă
şi intenţia indirectă în raport cu folosirea mijloacelor care pun în pericol viaţa altor persoane, pericol pe
care făptuitorul l-a prevăzut şi 1-a acceptat."

Intenţia făptuitorului rezultă din mijloacele utilizate şi din modul în care a acţionat, rezultatul obţinut
nefiind neapărat relevant, în acest sens în practică s-a decis că există tentativă la omor calificat în cazul în
care făptuitorul a trimis un colet „capcană", chiar dacă rezultatul a constat în producerea unor leziuni
minore victimei.

În cazul acestui tip de omor pericolul este dat de folosirea unor mijloace apte să pună în pericol viaţa mai
multor persoane şi este normal ca o astfel de faptă să fie sancţionată cu mai multă severitate.

Această împrejurare agravantă se răsfrânge asupra participanţilor care au cunoscut mijlocul utilizat.

F) Omorul comis în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei

Fapta de ucidere are în acest caz, de regulă, ca punct de plecare, o nemulţumire a făptuitorului, sau un
interes legat de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei. Este vorba, în general, de o
răzbunare, şi din această cauză fapta este socotită mai gravă. În plus, se poate considera că fapta este mai
gravă, pentru că făptuitorul nesocoteşte prin fapta sa, nu numai dreptul la viată al victimei, ci şi atributele
cu care aceasta era învestită.

În acest caz omorul trebuie să fie comis în legătură cu serviciul, sau cu îndeplinirea îndatoririlor publice ale
victimei, dar nu este nevoie, neapărat, ca fapta să se comită în timpul serviciului. Aşa cum s-a subliniat în
practică, „împrejurarea că victima a fost ucisă în chiar momentul în care îşi îndeplinea îndatoririle sau la un
interval, mai mare sau mai mic, după îndeplinirea acestora, este lipsită de orice relevanţă."

În acelaşi timp, faptul că omorul se comite în timpul serviciului victimei nu este suficient pentru a se reţine
ele-mentul circumstanţial în cauză. Este necesar ca fapta să aibă legătură cu serviciul. Dacă X o ucide pe Y
din gelozie, în timp ce victima se afla la serviciu, acest lucru nu va determina încadrarea faptei în omor
calificat comis în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei,

Pentru a se reţine elementul circumstanţial în cauză, victima trebuie să fi acţionat în limitele atribuţiilor
sale. Dacă victima şi-a depăşit prin abuz atribuţiile, legea nu-i mai oferă protecţie specială, iar fapta comisă
va fi încadrată ca omor simplu.

În practică, de cele mai multe ori, în cazurile în care trebuie să se reţină art. 175 lit. f) C. pen., victima este
funcţionar, având în vedere sfera foarte largă dată acestei noţiuni, prin art. 147 alin. (2) C. pen. Nu se va
reţine în aceste cazuri şi infracţiunea de ultraj, deoarece aceasta este absorbită de infracţiunea de omor
calificat. Mai trebuie adăugat faptul că, pentru a se reţine omor calificat în varianta discutată, victima nu
trebuie să fie magistrat, poliţist, jandarm sau militar deoarece, în aceste cazuri, fapta reprezintă un omor
deosebit de grav, respectiv cel prevăzut la art. 176 lit. f) C. pen.

G) Omorul comis pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la
executarea unei pedepse

În cazul omorului calificat comis în această ipoteză există un obiect juridic secundar, respectiv relaţiile
sociale legate de înfăptuirea justiţiei. Vătămarea în subsidiar a relaţiilor privind înfăptuirea justiţiei
reprezintă temeiul pentru care fapta comisă în împrejurările analizate a fost considerată de legiuitor mai
periculoasă.

Pentru elementul circumstanţial examinat latura subiectivă prezintă de asemenea o particularitate, prin
faptul că se cere existenţa unui scop, respectiv sustragerea de la răspunderea penală (urmărire penală,
arestare, executarea pedepsei). Scopul este deci aici o cerinţă esenţială ce se adaugă elementului subiectiv,
completând latura subiectivă, iar în lipsa acestui scop nu se poate retine elementul circumstanţial.

Nu interesează dacă scopul a şi fost realizat. Este suficient să se constate că el a fost urmărit.

Dacă pentru a se asigura sustragerea de la urmărire, arestare sau executarea pedepsei autorul ucide un magistrat, un
poliţist, un jandarm, sau un militar, fapta se încadrează în infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav,
respectiv art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 lit. g), raportat la art. 176 lit. f) C. pen.

H) Omorul comis pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni

Fapta de omor comisă în aceste împrejurări este mai gravă deoarece există şi de această dată unele valori
lezate în mod adiacent, altfel spus avem un obiect juridic adiacent, sau secundar. Elementul circumstanţial
include în fapt, în acest caz, două ipoteze distincte şi în funcţie de acestea, sfera protecţiei adiacente este
diferită.

Prima ipoteză constă în comiterea omorului ca infracţiune mijloc, pentru a înlesni, a facilita comiterea altei
infracţiuni, infracţiunea scop.

Spre exemplu: este omorâtă persoana care efectuează serviciul de pază, pentru a se înlesni evadarea din
penitenciar; este ucis însoţitorului unei femei pentru ca respectiva femeie să poată fi violată; este ucisă
însăşi femeia asupra căreia se exercită violenţe în scopul de a o viola , este ucisă persoana care acordă
protecţie unei alte persoane în scopul de a o răpi pe aceasta din urmă, etc. În aceste cazuri, precum şi în
altele asemănătoare, obiectul juridic adiacent al omorului calificat este identic cu obiectul juridic principal
al infracţiunii scop, deoarece indirect sunt protejate şi valorile respective.

Nu interesează însă, dacă infracţiunea scop se consumă sau nu, este suficient să se constate că omorul a
fost comis pentru a înlesni comiterea ei.

Cea de a doua ipoteză presupune comiterea omorului pentru a ascunde săvârşirea altei infracţiuni, deci
pentru a şterge, într-un fel sau altul, urmele unei infracţiuni comise anterior. Se încadrează în această
ipoteză, spre exemplu: uciderea unui persoane care a fost martor ocular la o altă infracţiune, uciderea unei
persoane care descoperă urmele altei infracţiuni etc.

In această a doua ipoteză obiectul juridic adiacent se referă la relaţiile privind înfăptuirea justiţiei, deoarece
prin fapta de omor comisă făptuitorul aduce atingere şi acestor relaţii, pe lângă cele ce privesc dreptul la
viaţă.

În ambele ipoteze pot fi avute în vedere, în principiu, orice infracţiuni, mai puţin tâlhăria şi pirateria, pentru
care legiuitorul a prevăzut o incriminare distinctă, omorul deosebit de grav, art. 176 lit. d) C. pen.

În practică, s-a stabilit că sunt incidente prevederile art. 175 lit. h) C. pen. atunci când inculpatul, urmărind
să comită un viol, nu opreşte maşina la insistenţele victimei, determinând-o pe aceasta să se arunce din
autovehicul, în timpul mersului, şi să se accidenteze mortal.
S-a reţinut, de asemenea, un concurs de infracţiuni între omor calificat şi viol, în ipoteza în care inculpatul a
lovit victima pentru a o determina la raport sexual, şi-a dat seama că loviturile îi pot provoca acesteia
moartea, a violat-o, iar ulterior, în urma leziunilor suferite, victima a decedat.

Există concurs între viol şi omor calificat şi în ipoteza în care, după comiterea violului, din teama de a nu fi
denunţat, deci pentru a ascunde infracţiunea de viol, făptuitorul ucide victima. În schimb, nu se poate
reţine comiterea infracţiunii de omor calificat comis spre a ascunde o altă infracţiune, în ipoteza în care
respectiva altă infracţiune este absorbită în mod natural în infracţiunea de omor.

I) Omorul comis în public

Acest ultim element circumstanţial al omorului calificat a fost introdus prin Legea nr. 140/1996. Legiuitorul
a considerat că fapta de omor comisă în public este mai gravă, pe de o parte datorită sentimentului de
insecuritate ce este transmis opiniei publice, iar pe de altă parte datorită periculozităţii infractorului care,
în acest caz, nu ezită să acţioneze făţiş, în total dispreţ faţă de ceilalţi membri ai societăţii, faţă de reacţia
acestora.

Noţiunea de „faptă săvârşită în public" este explicată în art. 152 C. pen. Conform acestui articol există cinci
ipoteze [lit. a)-e)] în care fapta se consideră săvârşită în public.

O primă ipoteză, cea prevăzută la lit. a), se referă la fapta comisă „într-un loc care prin natura sau
destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană". Intră în
această categorie de locuri: străzile, parcările publice, grădinile (parcurile) publice, pieţele, gările şi
aerogările etc. În această ipoteză legiuitorul cere „numai o publicitate virtuală, adică posibilitatea prezenţei
publicului şi nu efectiva lui prezentă; o atare posibilitate imprimă faptei o gravitate mai mare şi relevă
temeritatea făptuitorului".

A doua ipoteză, cea prevăzută la lit. b), se referă la fapta comisă „în orice alt loc accesibil publicului, dacă
sunt de faţă două sau mai multe persoane". Legiuitorul a avut în vedere, în această ipoteză, acele locuri
care prin destinaţia lor sunt doar în mod intermitent accesibile publicului. Pot fi astfel de locuri:
şcolile,muzeele, sălile de spectacol, magazinele, mijloacele de transport în comun, etc. În această ipoteză
se pune condiţia prezenţei efective a publicului (două sau mai multe persoane, evident altele decât
subiecţii infracţiunii), în momentul comiterii faptei; se cere deci, în această ipoteză, o „publicitate reală".

A treia ipoteză, cea de la lit. c), are în vedere fapta comisă „în loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca
fapta să fie auzită şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane". Reprezintă un loc
neaccesibil publicului orice spaţiu privat, cum ar fi „locuinţa unei persoane, un birou sau laborator în care
accesul publicului este interzis etc.".

Şi în acest caz se cere o publicitate reală deoarece făptuitorul trebuie să urmărească şi să reuşească, în
acelaşi timp, ca fapta să fie auzită de două sau mai multe persoane. Se poate realiza această cerinţă în
cazul în care făptuitorul acţionează în spaţiul privat, locuinţa proprie spre exemplu, dar, în mod intenţionat,
lasă o uşă sau o fereastră deschisă, în aşa fel încât fapta să poată fi auzita sau chiar văzută de alte
persoane.

Ca şi în ipoteza anterioară, şi în acest caz, cele două sau mai multe persoane faţă de care este necesar să se
producă rezultatul cerut, respectiv ca „fapta să fie auzită", trebuie să fie alte persoane decât victimele
infracţiunii.
A patra ipoteză, cea de la lit. d), se referă la fapta comisă „într-o adunare sau reuniune de mai multe
persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor
dintre persoanele participante".

Condiţia publicităţii şi deci a gravităţii sporite a faptei este îndeplinită şi în această ipoteză, în care sunt
reunite în acelaşi loc numeroase persoane, chiar dacă locul respectiv nu reprezintă un spaţiu public. Sunt
exceptate în acest caz reuniunile cu caracter de familie deoarece „ideea de publicitate este exclusă tocmai
datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante".

Ultima ipoteză, cea prevăzută la lit. e), se referă la fapta comisă „prin orice mijloc cu privire la care
făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului". În doctrină s-a arătat că
această ultimă ipoteză, în care se poate considera că o faptă este săvârşită în public, nu ar trebui să fie
avută în vedere în cazul omorului.

S-a motivat această opinie prin faptul că: „În condiţiile actuale, în care majoritatea faptelor de omucidere
sunt mediatizate, a accepta ca agravantă la infracţiunea de omor şi comiterea faptei în condiţiile de la art.
152 lit. e), ar însemna sa transformăm toate faptele de omor în omor calificat, pentru că, indiferent dacă
fapta a fost comisă spre exemplu într-un apartament, unde nu se reţine decât prezenţa autorului şi a
victimei, ar putea fi reţinută infracţiunea de la art. 175 lit. i) pentru că şi în acest caz făptuitorul şi-a dat
seama că, dată fiind gravitatea faptei, aceasta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului, prin intermediul
mass-media" . Această opinie este corectă. În susţinerea ei mai pot fi evocate două împrejurări importante.
O primă împrejurare se referă la faptul că, la definirea expresiei „în public", legiuitorul nu a avut şi nici nu
putea să aibă în vedere infracţiunea de omor, pentru faptul că la vremea respectivă nu exista o astfel de
„calificare" a omorului. În acelaşi timp trebuie observat că explicaţiile legiuitorului aveau în vedere un cu
totul alt context mediatic. Aceste două împrejurări fac probabilă o lipsă de adecvare a explicaţiilor de la art.
152 C. pen. în raport cu expresia „în public", ca element circumstanţial al omorului calificat.

Formele infracţiunii

a) Tentativa la omor calificat se pedepseşte conform art. 175 alin. (2) C. pen.
b) Consumarea infracţiunii are loc, ca şi în cazul omorului simplu, în momentul în care se produce decesul
victimei; dacă acest moment survine după o perioadă mai mare de timp, încadrarea vremelnică va fi
aceea de tentativă la omor calificat.
c) Pluralitatea de elemente circumstanţiale nu constituie un concurs de infracţiuni, ci o infracţiune unică.
La încadrarea juridică a faptei se va ţine seama însă de toate elementele circumstanţiale incidente şi ele
vor influenţa individualizarea pedepsei.

Sancţiuni

Omorul calificat se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Aspecte procesuale

În cazul omorului calificat, din punct de vedere procesual sunt valabile precizările făcute în legătură cu
infracţiunea de omor (simplu).
 III. OMORUL DEOSEBIT DE GRAV
La fel ca în cazul omorului calificat, conţinutul juridic al infracţiunii de omor deosebit de grav se
construieşte pe conţinutul juridic al infracţiunii de omor simplu (art. 174 C. pen.) la care se adaugă unele
elemente circumstan-ţiale.

Omorul deosebit de grav este tot o variantă calificată a omorului. Aceasta se referă la situaţiile în care
legiuitorul a considerat că pericolul social al faptei şi periculozitatea făptuitorului au nivelul cel mai ridicat,
fiind necesară reprimarea cea mai severă.

Explicarea elementelor circumstanţiale

Exista, după cum rezultă din textul incriminator, şapte împrejurări cărora legiuitorul le atribuie valoarea de
elemente circumstanţiale pentru construirea infracţiunii de omor deosebit de grav. Deoarece conţinutul
infracţiunii nu diferă de omorul „simplu" analiza omorului deosebit de grav se reduce, în mare, la
explicarea celor şase elemente circumstanţiale.

A) Omorul comis prin cruzimi

Expresia prin cruzimi nu este explicată de legiuitor deşi, în partea generală a Codului penal se găseşte o
circumstanţă agravantă cu un conţinut asemănător, respectiv „săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime"
(art. 75, lit. b), teza I).

În această situaţie semnificaţia expresiei trebuie căutată în limbajul comun şi în interpretările date în
doctrină şi practică. În vorbirea curentă actele de cruzime indică acele conduite în urma cărora se produc
unei persoane suferinţe grele, deosebite. Doctrina juridică a definit cruzimile drept o manifestare de
ferocitate de natură să provoace suferinţe chinuitoare şi prelungite.

În doctrină s-a subliniat şi ideea că, în acest caz, omorul este realizat într-un mod care presupune ca victima
să fie supusă unor suferinţe mai mari decât cele care însoţesc de regulă uciderea unei persoane. Este vorba
de o chinuire „suplimentară" a victimei, chinuire pe care făptuitorul o realizează în mod deliberat.

Suferinţele la care este supusă victima, în acest caz, pot fi de natură fizică, de natură psihică, sau pot avea
dublă natură, fizică şi psihică, în acelaşi timp. în practică s-a stabilit că loviturile aplicate victimei în mod
repetat şi cu intensitate, cu ajutorul unor obiecte dure, asupra unor regiuni diverse ale corpului, reprezintă
omor deosebit de grav comis prin cruzimi.

Aceeaşi încadrare s-a reţinut şi în ipoteza în care inculpatul a aplicat victimei multiple lovituri cu cuţitul
asupra unor zone anatomice diferite', sau atunci când victima a fost supusă unor torturi ori unor mutilări
înainte de a i se aplica lovitura sau loviturile letale .

Tot infracţiunea de omor deosebit de grav comis prin cruzimi s-a reţinut şi în cazul în care victima a fost
stropită cu o substanţă inflamabilă după care i s-a dat foc. în categoria suferinţelor de natură psihică a fost
introdusă fapta constând în punerea victimei în situaţia de a fi lovită şi chinuită în prezenţa unor persoane
apropiate, înainte de a i se aplica lovitura sau loviturile letale, dar şi fapta prin care se cauzează mari
suferinţe de ordin psihic, nu în mod direct victimei, ci unei persoane care are puternice sentimente faţă de
victimă şi care este prezentă la comiterea faptei, cum ar fi spre exemplu „uciderea copilului sub ochii
mamei."
Deşi lucrurile par a fi clare în legătură cu aplicarea acestui element circumstanţial agravant, în practică,
încadrarea în art. 176 lit. a) C. pen. este uneori dificilă.

Aparent ceea ce contează aici este doar poziţia psihică a făptuitorului, faptul ca în mod deliberat acesta
cauzează victimei suferinţe deosebite. În realitate, la aprecierea unei situaţii de acest gen intră în calcul un
complex de elemente, subiective şi obiective. Aşa cum arătam mai sus, deoarece textul este laconic, iar
expresia nu este explicată de legiuitor, doctrina şi practica au încercat să contureze conceptul de cruzimi.
Există însă o practică diversă şi oarecum eterogenă în această materie.

Dificultăţi de încadrare au existat în cazul în care unele violenţe s-au exercitat asupra victimei, după ce
aceasta şi-a pierdut cunoştinţa sau chiar după ce aceasta a decedat. De aceea, prin repetate decizii
adoptate în cazuri de acest gen, instanţa supremă a încercat să stabilească unele repere de principiu pe
baza cărora să poată fi identificat conceptul în discuţie.

Astfel, printr-o decizie din anul 1970 a Tribunalului Suprem s-a stabilit că prin cruzimi „trebuie să se
înţeleagă nu numai provocarea de suferinţe fizice victimei-suferinţe care, de altfel, de cele mai multe ori ar
fi imposibil de stabilit, ci şi aspectul de ferocitate, ieşit din comun, cu care infractorul săvârşeşte omorul,
trezind în conştiinţa celor ce iau cunoştinţă de această faptă, un sentiment de oroare."

În speţa respectivă, victima şi-a pierdut cunoştinţa încă după prima lovitură, situaţie în care nu a mai putut
percepe cruzimea cu care au fost aplicate loviturile ulterioare şi, în consecinţă, nu se poate pune problema
unei „chinuiri suplimentare" a victimei. Aceste două elemente, respectiv ferocitatea autorului şi
sentimentul de oroare produs în rândul opiniei publice au fost subliniate şi în alte decizii ale fostului
Tribunal Suprem.

Se poate observa că în aceste motivări se ia în calcul, pe lângă atitudinea psihică a făptuitorului, şi

atitudinea opiniei publice, în timp ce poziţia subiectivă a victimei nu are nici o importanţă, în sensul că lipsa
suferinţelor „suplimentare", nu duce la inaplicabilitatea elementului circum-stanţial în cauză. Într-o altă
decizie a Tribunalului Suprem s-a mers şi mai departe cu raţionamentul anterior şi s-a considerat că există
omor deosebit de grav, săvârşit prin cruzimi şi atunci când „victima nu a simţit decât prima lovitură şi a
decedat, dar inculpatul, ulterior, a desfigurat victima, demon-strând ferocitate".

O asemenea încadrare este însă discutabilă. Apreciez că, dacă ulterior uciderii victimei autorul comite acte
de violenţă asupra cadavrului, chiar dacă aceste acte dovedesc ferocitate, agravanta nu este aplicabilă.
Este cazul secţionării cadavrului, mai ales atunci când această operaţie are ca scop, clar şi unic, ascunderea
urmelor faptei. De asemenea, în cazul în care inculpatul nu a urmărit să producă victimei o moarte lentă, ci
i-a aplicat mai multe lovituri în urma cărora moartea a survenit rapid, împrejurarea că fapta a trezit un
sentiment de oroare în rândul opiniei publice nu este suficientă prin ea însăşi, pentru reţinerea cruzimilor.

Au existat dificultăţi de încadrare şi în cazul în care victima a rămas conştientă şi a perceput multiplele
lovituri ce i-au fost aplicate. Într-o astfel de situaţie putem distinge două ipoteze.

În prima, fapta poate fi comisă prin aplicarea de lovituri multiple, fie cu diverse obiecte contondente, fie
doar cu pumnii şi picioarele, în diferite zone ale corpului victimei, iar aceasta decedează în urma loviturilor,
după o perioadă mai mică sau mai mare de timp. Într-o astfel de ipoteză, s-a pus problema diferenţierii
între art. 176 lit. a) şi art. 183 C. pen, (Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte).

Distincţia se poate face în acest caz doar analizând latura subiectivă, şi ţinând cont de faptul că, în cazul art.
183 C. pen. trebuie să existe praeterintenţie (intenţie pentru loviri şi culpă pentru deces), iar în cazul art.
176 lit. a) C. pen. trebuie să existe intenţie, directă sau indirectă, în practică însă, de regulă, atitudinea
subiectivă a făptuitorului nu poate fi dedusă decât tot pe baza unor elemente obiective.

Astfel de elemente sunt: obiectul cu care s-a acţionat, numărul şi intensitatea loviturilor, zona care a fost
vizata (vitală sau nevitală) ş.a.m.d. Dacă nici una din lovituri nu are caracter letal, ci decesul se produce
datorită conjugării efectelor produse de toate loviturile aplicate, la care se adaugă alte condiţii, legate spre
exemplu de o stare precară de sănătate a victimei, este vorba de art. 183 C. pen.

Dacă loviturile, în sine, au fost apte să producă moartea, este vorba, de regulă, de omor calificat prin
cruzimi deoarece se admite că făptuitorul a provocat în mod conştient suferinţe victimei şi, chiar dacă nu a
urmărit, cel puţin a acceptat faptul că loviturile pot să-i producă moartea .

În schimb, se va reţine infracţiunea de omor (simplu), iar nu omor deosebit de grav săvârşit prin cruzimi, în
cazul în care se constată că există intenţia (directă sau indirectă) de a ucide victima, dar nu rezultă că
inculpatul „a provocat conştient victimei suferinţe spre a-i mări chinurile".

Într-o a doua ipoteză fapta este comisă prin loviri repetate cu obiecte apte în mod evident să producă
decesul, cum ar fi spre exemplu un cuţit cu lama suficient de lungă, în acest caz se pune problema de a
distinge între infracţiunea de omor simplu (art. 174 C. pen.) şi cea de omor deosebit de grav (art. 176 lit. a)
C. pen.). Şi în acest caz este importantă atitudinea psihică a făptuitorului, dar şi condiţiile concrete,
obiective în care s-a realizat fapta. Aşa cum arătam anterior, în practică s-a reţinut că: „Uciderea unei
persoane prin lovirea ei cu intensitate de 32 de ori cu cuţitul în faţă, gât, torace, abdomen şi membre,
constituie infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. a)" Dar nu în
mod automat, aplicarea unui număr mare de lovituri cu cuţitul, sau cu un alt obiect vulnerant, duce la
încadrarea în omor prin cruzimi.

În acest sens s-a pronunţat instanţa supremă într-o cauză mai veche reţinând că: „în speţă, activitatea
infracţională s-a desfăşurat într-un interval scurt, în care inculpatul, urmărind să suprime viaţa victimei, i-a
aplicat cu repeziciune mai multe lovituri de cuţit, din care cauză s-a produs o hemoragie internă şi externă
masivă şi, în cele din urmă, moartea. În aceste condiţii, suferinţele victimei au fost inevitabile şi
subsecvente acţiunii de ucidere săvârşite de inculpat, iar nu provocate în vederea cauzării unor dureri
deosebite, prelungite în timp, care sunt de esenţa agravantei prevăzute în art. 176 lit. a) C. pen."

Având în vedere că se referă la faptă, „împrejurarea săvârşirii omorului prin cruzimi se răsfrânge, în
condiţiile art. 28 alin. (2) C. pen., asupra participanţilor."

În sfârşit, trebuie menţionat că, atunci când fapta se încadrează în art. 176 lit. a) C. pen., nu se mai poate
aplica circumstanţa agravantă generală, care se referă la săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime (art. 75
lit. b) C. pen., prima teză), deoarece ar fi o dublă valorificare a aceleiaşi împrejurări.

B) Omorul comis asupra a două sau mai multor persoane

Acest element circumstanţial se referă la fapta comisă asupra unei pluralităţi de victime ceea ce îi conferă,
evident, un grad de pericol social mai ridicat. La prima vedere, omorul comis asupra a două sau mai multor
persoane reprezintă o împrejurare clară, fără echivoc, înţelesul expresiei a fost însă prezentat în mod
diferit în practică şi în doctrina penală, existând două interpretări diferite.

Într-o primă opinie, exprimată mai ales în doctrină, s-a considerat că se poate reţine elementul
circumstanţial în discuţie doar atunci când fapta de omor a fost comisă printr-o singură acţiune. Astfel s-a
arătat că: „Împrejurarea agravantă privitoare la pluralitatea de victime priveşte cazul omorului săvârşit
asupra a două sau mai multor persoane prin aceeaşi acţiune.

Astfel, folosirea unei explozii care provoacă moartea mai multor persoane; tragerea asupra unui grup de
persoane a unor focuri de armă care au avut ca rezultat uciderea a cel puţin două persoane; punerea de
otravă în mâncarea destinată mai multor persoane şi uciderea lor în acest fel sunt exemple de asemenea
activităţi ce pot provoca uciderea mai multor persoane."

Conform acestei opinii, în cazul în care omorârea mai multor persoane ar fi rezultatul unor acţiuni multiple,
ar trebui să se reţină elementul circumstanţial prevăzut în art. 176 lit. c), respectiv omorul comis de către o
persoană 'care a mai săvârşit un omor.

Cea de a doua opinie, exprimată în doctrină dar şi în majoritatea soluţiilor din practică, consideră că pentru
a fi în prezenţa art. 176 lit. b) trebuie ca uciderea a două sau mai multor persoane să fie realizată în aceeaşi
împrejurare, sau cu aceeaşi ocazie.

Această opinie a fost exprimată şi într-o decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, în care s-a arătat
că omorul comis asupra a două sau mai multor persoane poate fi săvârşit fie printr-o acţiune unică, fie
succesiv, prin acţiuni diferite, dar în aceeaşi împrejurare, sau cu aceeaşi ocazie.

Apreciez că această a doua opinie este cea corectă, în sensul că, dacă avem o faptă de omor comisă în
aceeaşi împrejurare asupra mai multor persoane, chiar dacă se realizează acţiuni distincte, vom avea art.
176 lit.a b).

În sprijinul acestei opinii se poate aduce ca argument şi faptul că distincţia ce s-ar face în baza numărului
de acţiuni ar putea duce la soluţii, în mod artificial diferite. Astfel, dacă făptuitorul ar intra într-o încăpere şi
cu ajutorul unui pistol automat, printr-o singură rafală, ar ucide mai multe persoane, soluţia ar fi de omor
comis asupra a două sau mai multor persoane; în schimb, dacă acelaşi făptuitor ar intra în aceeaşi încăpere
şi cu acelaşi pistol, de această dată reglat la poziţia „foc cu foc", ar ucide prin împuşcări succesive acelaşi
număr de persoane, ar trebui ca fapta să reprezinte un omor comis de o persoană care a mai săvârşit un
omor. O astfel de distincţie ar fi stupidă.

Pentru existenţa elementului circumstanţial de la lit. b) a art. 176 C. pen. trebuie să se constate intenţia
directă sau indirectă a autorului de a ucide două sau mai multe persoane, însă nu este necesar ca rezultatul
să se şi producă efectiv.

Dacă această intenţie este dovedită, însă nici o persoană din cele vizate nu a decedat, se va reţine o
tentativă la omor deosebit de grav, comis asupra a două sau mai multor persoane. În cazul în care doar o
singură persoană dintre cele vizate de autor a fost ucisă, încadrarea juridică va reţine un concurs de
infracţiuni, între o infracţiune consumată de omor, fie simplu, fie calificat, fie deosebit de grav - în vreuna
din celelalte împrejurări, cu excepţia celei prevăzute la lit. b) - după caz, şi o tentativă la infracţiunea de
omor deosebit de grav, în varianta de la art. 176 lit. b) C.pen.

Deşi această soluţie a fost adoptată şi într-o decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, iar doctrina a
admis-o fără rezerve, instanţa supremă a pronunţat şi soluţii diferite. Astfel, s-a considerat că: „Fapta
constituie infracţiune unică de omor deosebit de grav săvârşită asupra a două sau mai multor persoane
numai dacă toate victimele decedează, şi tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav asupra a două
sau mai multor persoane numai dacă infracţiunea a rămas în fază de tentativă în raport cu toate victimele".
Mai mult, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii introdus pe această temă
apreciindu-se că: „…în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane asupra cărora s-au
exercitat actele de violenţă cu scopul de a ucide, fapta nu va putea fi încadrată în infracţiunea de omor
deosebit de grav prevăzută în art.176 alin. (1) lit. b) C. pen., ci într-o singură infracţiune consumată de
omor, prevăzută în art. 174, respectiv de omor calificat, prevăzută în art.175, ori de omor deosebit de grav,
prevăzută în art. 176 alin. (1), cu excepţia lit. b) C. pen., precum şi în tentativă la una dintre aceste
infracţiuni, deoarece într-un asemenea caz unitatea infracţională legală nu poate subzista."

O asemenea interpretare, contrară soluţiilor anterioare ale instanţei supreme şi opiniei majoritare din
doctrină, este discutabilă; ea ignoră caracterul complex, de infracţiune unică, dat de legiuitor elementului
circumstanţial prevăzut de art. 176 lit. b) C. pen., ignorând totodată prevederile art. 144 C. pen., în care se
arată foarte clar că: „Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă...".

Ca şi în cazul omorului simplu, intenţia de a ucide se constată prin examinarea unor aspecte obiective
legate de obiectul vulnerant, intensitatea loviturilor şi zona vizată .

C) Omorul comis de către o persoană care a mai săvârşit un omor

Faptul că, după o perioadă mai mică sau mai mare de timp, infractorul persistă în comiterea unei fapte
extrem de grave, cum este uciderea unei persoane, justifică reţinerea de către legiuitor a acestui element
circumstanţial, printre cele care dau un caracter deosebit de grav omorului.

Diferenţa faţă de elementul circumstanţial analizat anterior constă în aceea că, de data aceasta, uciderea
celei de a doua persoane se face într-o împrejurare diferită.

Principala condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se putea reţine acest element circumstanţial este,
deci, comiterea anterioară a unui omor. în plus, după cum s-a pronunţat instanţa supremă, există două
condiţii alternative: fie trebuie să existe o condamnare definitivă pentru prima faptă, fie trebuie ca
omorurile comise în împrejurări diferite să fie judecate împreună.

În ce priveşte condiţia existenţei unei condamnări definitive se impune totuşi o precizare. O astfel de
condiţie poate lipsi atunci când pentru prima faptă a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală,
respectiv amnistia sau prescripţia. În astfel de situaţii este suficient să se fi constatat că fapta anterioară de
omor a fost comisă cu vinovăţie.

În ceea ce priveşte forma sub care trebuie să se prezinte infracţiunea de omor anterioară, în doctrină s-au
exprimat două puncte de vedere. Astfel, pe de o parte, s-a exprimat opinia conform căreia omorul
preexistent trebuie să se fi realizat în formă consumată.

Pe de altă parte s-a apreciat că nu are relevanţă „dacă omorul din antecedenţă a fost consumat ori a rămas
în fază de tentativă" şi, deci, se va reţine elementul circumstanţial în discuţie, chiar dacă omorul anterior a
fost comis sub forma tentativei. Această a doua opinie a fost adoptată şi de instanţa supremă, iar
motivarea adusă în sprijinul ei este corectă şi elocventă. În practica mai recentă s-a exprimat acelaşi punct
de vedere.

Soluţia este valabilă chiar dacă subiectul pasiv al tentativei la omor coincide cu subiectul pasiv al faptei
ulterioare de omor deosebit de grav, cu condiţia ca cele două fapte să fie comise în baza unor rezoluţii
infracţionale distincte, şi la un interval de timp suficient pentru a se putea individualiza, astfel încât
tentativa să nu fie absorbită de fapta consumată. Este, spre exemplu, cazul celui care comite o tentativă de
omor asupra unei persoane şi, după executarea pedepsei, ucide persoana care fusese anterior victima
tentativei, deci aceeaşi persoană.

Dimpotrivă, „dacă, de exemplu, cu aceeaşi ocazie, după o încercare nereuşită de a ucide o persoană, prin
aplicarea unei lovituri de cuţit, făptuitorul repetă lovitura şi, de data aceasta, suprimă viaţa victimei,
tentativa se absoarbe, necontestat, în mod natural în omorul consumat."

În literatura de specialitate s-a arătat că nu are importanţă, pentru existenţa elementului circumstanţial în
discuţie, dacă pentru fapta de omor anterioară autorul fusese sau nu condamnat definitiv, dacă a executat
sau nu pedeapsa.

Nu are relevantă împrejurarea că pentru prima faptă a intervenit prescripţia, ori s-a împlinit termenul de
reabilitare, sau dacă fapta a fost amnistiată.De asemenea, nu interesează dacă pentru omorul anterior,
autorul „beneficiase de vreo clauză de atenuare a pedepsei, cum ar fi depăşirea limitelor legitimei apărări
sau ale stării de necesitate, provocarea etc."

Cum între cele două sau mai multe omoruri se realizează o pluralitate de infracţiuni, se pune problema
aplicării dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni sau, după caz, dispoziţiilor privind recidiva.

Deşi în doctrină s-a emis şi opinia potrivit căreia, în acest caz, pedeapsa se stabileşte doar potrivit regulilor
de la art. 176 C. pen., opinia dominantă, confirmată de practică este că „dispoziţiile privitoare la concursul
de infracţiuni şi la recidivă sunt incidente".

Trebuie precizat că: „În concepţia instanţei supreme intervenţia vreuneia din situaţiile prevăzute în art. 38,
în raport cu prima infracţiune de omor, înlătură numai posibilitatea aplicării agravantei recidivei
(postcondamnatorii ori postexecutorii), dar nu înlătură încadrarea juridică a faptei în art. 176 lit. c); aceasta
subzistă indiferent de poziţia în care s-ar afla primul omor în raport cu cel de al doilea."

Mai trebuie arătat că, aşa după cum s-a reţinut în doctrină, „uciderea a două persoane în împrejurări
diferite şi la scurt interval una de alta, pe baza unor rezoluţii diferite, nu constituie o singură infracţiune
prevăzută în art 176 lit. c), ci un concurs de infracţiuni: prima va fi încadrată în raport cu elementele care o
caracterizează, iar cea de a doua va constitui infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176
lit. c), făcându-se şi aplicarea art. 34 lit. a) şi art. 35 C. pen."

Într-o decizie a fostului Tribunal Suprem s-a apreciat că tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei
poate constitui un antecedent care să atragă aplicarea art. 176 lit. c) C. pen.

O astfel de soluţie este evident greşită, atâta vreme cât textul este foarte clar, cerând ca fapta anterioară
să fie un omor, deci o infracţiune comisă cu intenţie, iar nu o faptă care a avut ca urmare moartea victimei,
deci o infracţiune preterintenţionată, fie că ar fi vorba de o tâlhărie urmată de moartea victimei, de un viol
urmat de moartea vieţii sau de vreo altă infracţiune asemănătoare.

De asemenea, cum pe bună dreptate s-a arătat în doctrină, „nici pruncuciderea nu ar putea constitui un
antecedent de natură a atrage aplicarea art. 176 lit. c), deoarece aceasta este o infracţiune distinctă, cu un
conţinut normativ propriu. Agravanta prevăzută în art. 176 lit. c) nu operează decât dacă antecedentul este
o infracţiune de omor în sensul art. 174-176."

În sfârşit, trebuie menţionat că elementul circumstanţial în discuţie are un caracter personal, astfel încât el
nu se va răsfrânge asupra celorlalţi participanţi.
D) Omorul comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii

Acest element circumstanţial „corespunde conceptual împrejurării agravante prevăzute în art. 175 lit. h)” şi
se poate considera că reprezintă o „variantă mai gravă" a omorului calificat comis „pentru a înlesni sau a
ascunde săvârşirea altei infracţiuni."

Diferenţa constă în faptul că, în cazul omorului deosebit de grav, scopul nu mai este acela de a comite o
infrac-ţiune oarecare ci, o tâlhărie sau piraterie, infracţiuni cu un mare grad de pericol social, care indică în
acelaşi timp o periculozitate deosebită a infractorului.

Aparent între cele două texte mai există şi o altă deosebire, având în vedere că, în cazul omorului calificat,
legiuitorul a folosit formula „pentru a înlesni", în timp ce, în cazul omorul deosebit de grav, acelaşi legiuitor
a preferat expresia „pentru a săvârşi". Deosebirea este însă doar aparentă deoarece, „a înlesni săvârşirea
este o săvârşire, iar în termenul săvârşire se include şi înlesnirea potrivit dispoziţiei explicitare din art. 144
C. pen."

Observăm că şi în acest caz, ca şi în cazul omorului calificat cores-pondent, avem în realitate două ipoteze.

O primă ipoteză se referă la omorul comis în scopul săvârşirii unei tâlhării sau piraterii. În acest caz
uciderea persoanei reprezintă, de fapt, infracţiunea mijloc, iar tâlhăria sau pirateria, infracţiunea scop. Se
poate spune că există în acest caz un obiect juridic adiacent ce constă în relaţiile patrimoniale.

Cea de a doua ipoteză se referă la comiterea omorului pentru a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau
piraterii anterior comise. Se poate spune că în acest caz sunt protejate în mod adiacent şi relaţiile privind
înfăptuirea justiţiei. În ambele ipoteze avem o condiţie care se ataşază laturii subiective, pentru existenţa
infracţiunii în această variantă. Această condiţie este reprezentată de scopul specific, de a săvârşi, respectiv
de a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii. Nu are importanţă, în niciuna dintre ipoteze, dacă scopul
a fost atins sau nu, este suficient să se constate că el a existat. Nu are importanţă, de asemenea, dacă
tâlhăria (sau pirateria) este comisă tot de persoana care comite omorul ori de o altă persoană.

În cazul în care făptuitorul săvârşeşte şi tâlhăria (sau pirateria), înca-drarea juridică se va face, în mod
corect, prin reţinerea unui concurs de infracţiuni, între omor deosebit de grav - art. 176 lit. d) C. pen. şi
tâlhărie (sau piraterie) în varianta tip [art. 211 alin. (1) C. pen., respectiv art. 212 alin. (1) C. pen.]. Evident,
dacă omorul a fost săvârşit în scopul prevăzut de art. 176 lit. d), însă fără ca făptuitorul să comită o tâlhărie
sau piraterie, el va răspunde doar pentru omor deosebit de grav.

În doctrină şi în practica judiciară s-a subliniat distincţia între omorul calificat, comis din interes material, şi
omorul deosebit de grav, comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării. Aşa cum am arătat la
examinarea omorului calificat din interes material, deosebirea între cele două infracţiuni nu ridică
probleme deosebite.

În principiu, distincţia constă în aceea că, la omorul calificat din interes material se intră ulterior, pe o cale
aparent legală în posesia bunului vizat, în timp ce la omorul deosebit de grav, are loc, în aceeaşi
împrejurare, şi deposedarea de bun. Altfel spus, „dacă omorul este săvârşit în vederea însuşirii prin
mijloace violente a unor bunuri, devin aplicabile prev. art. 176 lit. d), şi nu cele ale art. 175 lit. b)."

Problema cea mai dificilă, în practică, constă în a distinge, în unele cazuri, între omorul deosebit de grav
prevăzut de art. 176 lit. d), şi tâlhăria urmată de moartea victimei. Atunci când decesul nu se produce, dar
viaţa victimei a fost pusă în primejdie, dificultatea distincţiei apare între tentativa la omor deosebit de grav
şi varianta agravată a tâlhăriei care se referă la consecinţele de la vătămarea corporală gravă. Ca şi în cazul
diferenţei dintre omor şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, această distincţie se poate face doar pe
baza analizei laturii subiective: omorul deosebit de grav se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, iar
tâlhăria urmată de moartea victimei, sau cea care are drept consecinţă punerea în primejdie a vieţii
victimei, se comite cu praeterintenţie.

Evident, aşa cum am mai arătat, şi în acest caz există o serie de elemente obiective care permit formularea
unei concluzii privind latura subiectivă. Uneori, zona vizată de făptuitor, obiectul vulnerant şi intensitatea
loviturii sunt edificatoare.

Astfel, s-a putut decide că: „Încercarea de a sustrage bunuri victimei lovind-o cu cuţitul în abdomen,
agresiune ce i-a pus în primejdie viaţa, nu constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art.
20 raportat la art. 211 alin. (2) C. pen., ci tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în
art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 lit. d), în concurs cu tentativa la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în
art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., de vreme ce lovitura aplicată cu intensitate în abdomen a cauzat
victimei evisceraţii de anse intestinale şi perforaţii de organe interne, ceea ce caracterizează intenţia de a
ucide, iar nu pe aceea de a vătăma grav integritatea corporală".

Alteori, elementele obiective legate de violenţe trebuie analizate într-un context mai larg. Astfel, în
practica instanţei supreme s-a decis, spre exemplu, că este vorba despre omor deosebit de grav, iar nu de
tâlhărie urmată de moartea victimei în cazul în care, „victima a fost legată cu o cămaşă peste gură atât de
strâns încât a fost grav desfigurată de urmele legăturii"şi în condiţiile în care, în timp ce căutau banii în
cameră, inculpaţii şi-au dat seama că victima are dificultăţi de respiraţie şi chiar „au discutat să dezlege
victima la gură, deoarece ar putea muri, dar n-au făcut-o grăbindu-se să plece".

Aceeaşi soluţie a fost adoptată şi în cazul în care victima a fost lovită de mai multe ori „cu un ciomag, cu
intensitate (...) în zona toracelui precum şi în alte părţi ale corpului", iar după aceea i-a fost luată haina şi a
abandonată, inconştientă, pe câmp, într-o noapte geroasă. Chiar şi atunci când făptuitorul aplică victimei o
singură lovitură, cu pumnul în figură, iar aparenţele indică o faptă praeterintenţionată, se poate reţine
intenţia de a ucide şi, ca atare, infracţiunea de omor deosebit de grav, iar nu de tâlhărie urmată de
moartea victimei.

Este şi cazul soluţiei pronunţate într-o speţă judecată la Curtea de Apel Bucureşti; motivele care au stat la
baza deciziei fiind rezumate în felul următor: „În condiţiile în care inculpatul a lovit victima cu putere în
zona feţei, în scopul sustragerii telefonului mobil, având în vedere constituţia fragilă a victimei şi proporţia
vădită în care aceasta se găsea cu inculpatul, obiectivată în multiplele leziuni traumatice provocate de
lovitura ce i-a fost aplicată, se poate aprecia că moartea victimei survenită în aceste împrejurări reprezintă
un rezultat pe care, chiar dacă nu 1-a urmărit inculpatul 1-a acceptat ca posibilitate, ceea ce caracterizează
intenţia indirectă, ca formă de vinovăţie pentru omorul deosebit de grav."

În sfârşit, trebuie arătat că şi elementul circumstanţial în discuţie are un caracter personal, ceea ce face ca
el să nu se răsfrângă asupra participanţilor, „ decât în măsura în care aceştia au acţionat cu acelaşi scop”.

E) Omorul comis asupra unei femei gravide

Particularitatea acestui element circumstanţial este dată de împrejurarea că avem de a face cu un subiect
pasiv circumstanţiat, respectiv femeia însărcinată.
Starea de graviditate există din momentul concepţiei şi până la naştere, iar pentru reţinerea elementului
circumstanţial în discuţie, stadiul de evoluţie al sarcinii nu este relevant, în sensul că sarcina poate fi la
început, poate fi într-o fază intermediară, sau poate să se apropie de momentul naşterii.

De asemenea, nu are relevanţă tipul sarcinii, respectiv dacă este vorba despre o sarcină normală sau o
sarcină extrauterină, dacă există sau nu şanse ca femeia gravidă să ducă sarcina până la termen şi să nască
în condiţii normale. Nu are importanţă nici dacă produsul de concepţie este sau nu sănătos, dacă acesta
este sau nu viabil.

Pentru a se putea reţine elementul circumstanţial în discuţie, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut
starea de graviditate a victimei. În caz contrar nu se va reţine această variantă a omorului deosebit de grav,
ci doar infracţiunea de omor (simplu). În acelaşi timp însă, trebuie precizat că existenţa reală a sarcinii este
o condiţie indispensabilă.

Nu se va reţine infracţiunea de omor deosebit de grav în ipoteza în care făptuitorul avea convingerea
fermă că victima este gravidă, însă această stare este ulterior infirmată printr-o expertiză medico-legală.
Fiind vorba despre o circumstanţă reală, nu se va reţine infracţiunea de omor deosebit de grav comis
asupra unei femei gravide în cazul erorii asupra persoanei (făptuitorul vrea să ucidă o femeie despre care
ştia că este gravidă, dar acţiunea sa se îndreaptă, din eroare, spre o altă persoană, care nu este gravidă), şi
nici în cazul devierii acţiunii (făptuitorul intenţionează să ucidă o femeie gravidă dar acţiunea sa este
abătută, din motive independente de el, asupra unei terţe persoane, care nu este gravidă).

Trebuie subliniată distincţia clară ce există între omorul comis asupra unei femei gravide şi infracţiunea de
provocare ilegală a avortului, în varianta agravată, când fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate
(art. 185 alin. (3) teza a doua C. pen.].

În cazul omorului deosebit de grav, elementul material, respectiv acţiunea de ucidere, se îndreaptă
împotriva femeii gravide; făptuitorul acţionează cu intenţia de a suprima viaţa femeii, iar curmarea vieţii
produsului de concepţie reprezintă o consecinţă inevitabilă, pe care autorul o asumă, fie că o urmăreşte,
fie că doar o acceptă ca atare.

În cazul provocării ilegale a avortului, autorul acţionează asupra produsului de con-cepţie, cu intenţia de a
întrerupe cursul sarcinii; rezultatul mai grav, respectiv moartea femeii însărcinate, se produce din culpă,
latura subiectivă fiind caracterizată în acest caz prin existenţa vinovăţiei în forma praeterintenţiei.

Existenţa acestei împrejurări referitoare la femeia gravidă, printre celelalte elemente circumstanţiale care
dau omorului un caracter deosebit de grav, are multiple raţiuni. În primul rând, aşa cum s-a subliniat în
doctrina penală, „sporul de agravare pentru această împrejurare se justifică prin aceea că uciderea femeii
gravide implică şi uciderea fructului concepţiunii (fetusului) care, fără a echivala cu o pluralitate de victime,
înseamnă totuşi o dublă atingere adusă vieţii umane."

În plus, datorită stării particulare în care se află femeia gravidă, aceasta este vulnerabilă, în sensul că ea are
o capacitate scăzută de autoapărare, sau se poate afla chiar în neputinţă de a se apăra.

Din aceste împrejurări decurge, pe de o parte, caracterul extrem de periculos al persoanei care este
capabilă să comită o asemenea faptă şi, pe de altă parte, impactul puternic produs asupra opiniei publice,
de un astfel de omor."

F) Omorul comis asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură
cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora
Acest element circumstanţial nu a făcut parte din structura iniţială a art. 176 C. pen.., el fiind introdus prin
Legea nr. 140/1996. La momentul respectiv, legiuitorul a considerat oportun să acorde o protecţie specială,
sporită, unor categorii profesionale care, datorită specificului activităţilor pe care le desfăşoară sunt, de
regulă, mai expuse decât alte persoane, la comiterea asupra lor a unor infracţiuni de omor.

Elementul circumstanţial în discuţie se caracterizează aşadar, în primul rând, prin existenţa unui subiect
pasiv circumstanţiat, subiect ce trebuie să aibă una din calităţile enumerate în textul de lege: magistrat,
poliţist, jandarm sau militar. Existenţa fiecăreia din calităţile menţionate se stabileşte în conformitate cu
legile de organizare specifice fiecărei categorii în parte.

Astfel, conform art. 2 din Legea 303 din 28 iunie 2004, privind statutul magistraţilor: „Judecătorii,
procurorii şi magistraţii - asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au calitatea de magistraţi şi fac parte
din corpul magistraţilor".

Aceeaşi lege, la art. 86 alin. (1), prevede că: „Personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, din
Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, din Institutul Naţional de Criminologie şi din Institutul
Naţional al Magistraturii este asimilat magistraţilor pe durata îndeplinirii funcţiei".

În conformitate cu art. 23 din Legea 54 din 9 iulie 1993, pentru organizarea instanţelor şi parchetelor
militare, modificată prin Legea 43/1999: „Judecătorii militari şi procurorii militari au calitatea de magistraţi
şi fac parte din corpul magistraţilor".

În sfârşit, prin Legea 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, modificată şi
completată prin Legea 138/1997, în art. 46 şi respectiv art. 47 alin. (3), se stabileşte că preşedintele Curţii
Constituţionale este asimilat cu preşedintele I.C.C.J., judecătorii Curţii Constituţionale sunt asimilaţi
vicepreşedinţilor I.C.C.J., iar magistraţii - asistenţi de la Curtea Constituţională sunt asimilaţi celor de la
I.C.C.J.

Calitatea de poliţist este reglementată prin Legea 360/2002 privind statutul poliţistului. Conform art. l alin.
(1) din L. 360/2002: „Poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă,
uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română prin lege, ca instituţie specializată a
statului." Calitatea de poliţist se dobândeşte şi se pierde în condiţiile prevăzute de lege. (art. 7 din L.
360/2002).

Jandarmul este acea persoană care are calitatea de militar activ în cadrul trupelor de jandarmi. Conform
art. 23 alin. (1) din Legea 550/2004, privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, personalul
Jandarmeriei Române se compune din personal militar şi personal contractual, în alineatul al doilea al
aceluiaşi articol se arată că personalul militar al Jandarmeriei Române este format din: cadre militare, elevi
ai instituţiilor militare de învăţământ, soldaţi şi gradaţi profesionişti, militari în termen şi militari cu termen
redus.Conform art. 27 alin. (1) din aceeaşi lege:„În realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, personalul
militar al Jandarmeriei Române este învestit cu exerciţiul autorităţii publice." în art. 43 alin. (1) din Legea
550/2004 se arată că: „În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalul militar al Jandarmeriei Române se
bucură de protecţie deosebită, potrivit legii penale." Rezultă că jandarmul în sens de militar activ, nu şi
personalul contractual din cadrul Jandarmeriei, reprezintă subiect pasiv al acestei variante de omor
deosebit de grav.

Calitatea de militar cuprinde o sferă largă de persoane la care se referă diferite acte normative ce
reglementează domeniul apărării, cum ar fi: Legea 45/1994 privind apărarea naţională a României, Legea
467/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, Legea 80/1995, privind statutul cadrelor militare,
sau Legea 348/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari.

Conform diferitelor dispoziţii din actele normative menţionate, calitatea de militar este atribuită: militarilor
de carieră, elevilor şi studenţilor din şcolile militare şi respectiv din instituţiile militare de învăţământ
superior, rezerviştilor concentraţi sau mobilizaţi, soldaţilor şi gradaţilor voluntari.

În afară de condiţia legată de o anumită calitate a subiectului pasiv, pentru a se putea reţine elementul
circumstanţial în discuţie, mai trebuie să fie întrunite, în mod alternativ, două condiţii.

Fapta trebuie să fie comisă, fie în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu ale victimei, fie în legătură cu
îndeplinirea aceloraşi îndatoriri de serviciu.

Este de discutat dacă trebuia ca legiuitorul să reţină la acest element circumstanţial şi ipoteza „în timpul
serviciului", sau era necesară şi suficientă condiţia ca fapta să fie comisă în legătură cu serviciul. Se ridică
această problemă deoarece apare ca excesivă încadrarea unui omor în dispoziţiile art. 176 lit. f) C. pen., în
cazul unei fapte comise asupra unei persoane din cele menţionate de text, aflată în timpul serviciului, dar
din motive ce nu au nici o legătură cu serviciul, şi în condiţii în care nu se periclitează activitatea instituţiei
din care face parte (spre exemplu un omor comis din gelozie).

Fireşte, dacă fapta este îndreptată asupra uneia din persoanele menţionate, însă ea nu este comisă nici în
timpul serviciului şi nici în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei,
elementul circumstanţial nu va putea fi reţinut, simpla calitate de magistrat, poliţist, jandarm sau militar
nefiind suficientă.

Perioada îndelungată de timp, ce s-a scurs de la data eventualului conflict în legătură cu îndatoririle de
serviciu ale victimei şi până la data comiterii faptei nu are relevanţă, atâta vreme cât se poate stabili
legătura între cele două evenimente, mai exact faptul că omorul s-a comis în legătură cu îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu ale victimei.

Astfel, în practică s-a decis că: „Omorul săvârşit asupra unui poliţist, de către inculpatul condamnat
anterior pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj asupra victimei, pe care, după eliberarea din penitenciar, a
ameninţat-o că o va ucide din cauza acestei condamnări, se încadrează în prevederile art. 176 lit. f) C. pen.
referitoare la omorul deosebit de grav, fapta fiind săvârşită asupra unui poliţist în legătură cu îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestuia."

În aceeaşi cauza, instanţa a arătat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că la data comiterii faptei,
victima se afla în concediu de odihnă.

Încadrarea faptei în omor deosebit de grav, în varianta discutată, exclude reţinerea în concurs a infracţiunii
de ultraj, deoarece aceasta din urmă este absorbită în elementul circumstanţial, element ce dă infracţiunii
un caracter complex.

G) Omorul comis de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora

Această variantă de omor deosebit de grav, introdusă prin art. 54 din Legea 278/2006, se vrea a fi o replică
la elementul circumstanţial de la lit. f), omorul comis „asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra
unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora".
Se poate observa că subiectul pasiv al agravantei de la lit. f), devine subiect activ la agravanta de la lit. g),
nou introdusă, cu o singură diferenţă, aceea că locul magistratului de la lit. f) este luat de expresia
„judecător sau procuror", de la lit. g).

Se creează astfel o simetrie imperfectă, deoarece diferenţa între sferele de cuprindere ale celor două
categorii de subiecţi nu este deloc neglijabilă. Aşa cum s-a arătat anterior sfera noţiunii de magistrat
cuprinde o arie mai largă, ce nu se rezumă doar la procurori şi judecători.

În cazul în care nu este vorba de o „simplă" eroare, raţiunea pentru care legiuitorul a făcut această
importantă diferenţă nu este foarte clară. Dacă introducerea lit. g) ar avea o justificare corectă, ceea ce nu
este evident, după cum se va vedea în continuare, atunci ar fi trebuit măcar să existe o identitate perfectă
între cele două categorii de subiecţi, la care se referă cele două elemente circumstanţiale.

Dincolo de identitatea imperfectă semnalată, motivaţia aparentă pentru introducerea noului element
circumstanţial se înscrie, totuşi, în amintita logică a simetriei, care s-ar traduce aici în formula: dacă pentru
o categorie de persoane se acordă o protecţie suplimentară atunci când ea reprezintă subiectul pasiv al
unei infracţiuni, trebuie să se aplice şi o sancţiune mai aspră, atunci când respectiva categorie reprezintă
subiectul activ al aceleiaşi infracţiuni.

Utilizarea unui asemenea raţionament în legea penală se înscrie însă într-o logică greşită. Această greşeală
este şi mai evidentă dacă aplicăm acelaşi raţionament şi altor situaţii de acelaşi gen, când o anumită
categorie de persoane, primeşte o protecţie suplimentară în cazul unor infracţiuni. Exagerând puţin se
poate spune, spre exemplu, că, prin acelaşi raţionament, minorul, care atrage agravarea violului atunci
când este subiect pasiv, ar trebui, în compensaţie, să fie pedepsit mai aspru, atunci când este subiect activ
al infracţiunii de viol.

În mod normal, incriminarea unei fapte noi, sau introducerea unei noi variante agravate pentru o
infracţiune existentă, ar trebui să se fundamenteze pe raţiuni bine justificate de politică penală. Probabil că
astfel de raţiuni au justificat introducerea, prin Legea 140/1996, a lit. f), de la art. 176 C. pen. S-a considerat
probabil atunci că, datorită noilor dimensiuni şi tendinţe ale criminalităţii, şi mai ales ale criminalităţii
organizate, se impune oferirea unei protecţii sporite, celor care se află în linia întâi, în lupta contra
fenomenului criminal.

O corectă logică a simetriei în acest caz, ar fi impus ca introducerea noului element circumstanţial, de la lit.
g), să fie consecutivă constatării unui fenomen de recrudescenţă a faptelor de omor în rândul judecătorilor,
procurorilor, poliţiştilor, jandarmilor şi militarilor, şi aceasta nu oricum, ci, legat de îndatoririle de serviciu
sau publice ale acestora.

Or, după cum se ştie, un asemenea fenomen este departe de a se fi constatat. Aşa stând lucrurile,
introducerea lit. g) la art. 176 C. pen. nu face altceva decât să contribuie la sporirea numărului de măsuri
neinspirate, adoptate în politica noastră penală. Pentru cei avizaţi, măsura este vădit ipocrită, iar raţiunea
de echitate, pe care probabil s-a mizat, nu depăşeşte nivelul pur „cosmetic”; în mod clar, nu printr-o astfel
de măsură se asigură un regim sancţionator nediscriminatoriu. Pentru cei neavizaţi, şi mai ales pentru un
observator din exterior, care nu cunoaşte realitatea fenomenului criminal de la noi, măsura poate să
inducă, din păcate, o falsă impresie, respectiv aceea în materia omorului avem o problemă, legată de
judecători, procurori, etc.
O impresie foarte jenantă de incoerenţă a politicii penale, nu singura de altfel, este creată şi în momentul
în care privim această nouă incriminare, în raport cu prevederile din mult amânatul Nou Cod penal, cel
adopte Legea nr. 301 din 2004.

Aceasta deoarece legiuitorul penal a renui respectivul Nou Cod, chiar şi la elementul circumstanţial
prevăzut actualmente la lit. f), negândindu-se nicidecum să-i creeze un text simetric. Renunţarea în Noul
Cod penal la omorul deosebit de grav comis în condiţiile prevăzute la lit. f) s-a făcut, în contextul în care
dispoziţiile privind omorul deosebit de grav au fost abrogate, şi doar o parte din elementele sale
circumstanţiale se mai regăsesc în omorul calificat, care a rămas o incriminare distinctă.

S-a motivat această opţiune legislativ faptul că, „aceeaşi agravare o asigură şi circumstanţa existentă, şi a
săvârşirea omorului în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoriri serviciu sau publice ale victimei, şi
care a fost menţinută în cadrul crimei de omor calificat.” Deşi aparent se înscrie într-o logică diferită de cea
exprimată prin Legea 140/1996, renunţarea la elementul circumstanţial în discuţie este normală, în
contextul în care s-a optat pentru o singură variantă calificată a omorului.

Dacă ar fi procedat altfel, legiuitorul ar fi dat n; la o suprapunere de texte, aşa cum s-a arătat. În acelaşi
timp, este absolut evident faptul că nu poate exista nici o corespondenţă logică, între suprimarea omorului
deosebit de grav comis asupra unui magistrat, poliţist etc., propusă de Noul Cod penal, pe de o parte, şi
menţinerea acestui element circumstanţial cu adăugarea unuia simetric, în care subiectul pasiv devine
subiect activ, pe de altă parte.

Formele infracţiunii

Tentativa la omor deosebit de grav se pedepseşte conform art. 176 alin. (2) C. pen. Consumarea infracţiunii
are loc, ca şi în cazul omorului simplu, în momentul în care se produce decesul victimei, iar dacă acesta
survine după o perioadă mai mare de timp, încadrarea vremelnică va fi aceea de tentativă la omor deosebit
de grav.

Pluralitatea de elemente circumstanţiale nu constituie un concurs de infracţiuni ci o infracţiune unică. La

încadrarea juridică a faptei se va ţine seama însă de toate elementele circumstanţiale incidente, ele vor fi
reţinute în încadrarea juridică, şi vor influenţa individualizarea pedepsei.

De asemenea, dacă sunt incidente, fără a se suprapune, şi elemente circumstanţiale ale omorului calificat,
acestea vor fi şi ele reţinute în încadrare şi vor fi luate în calcul la dozarea pedepsei, în această ipoteză va fi
vorba despre un omor calificat şi deosebit de grav.

Sancţiuni

Omorul deosebit de grav se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi

interzicerea unor drepturi, deci cu cea mai gravă pedeapsă existentă în legea penală română.

Aspecte procesuale

În cazul omorului deosebit de grav, conform dispoziţiilor art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., competenţa
aparţine în primă instanţă tribunalului. Mai trebuie menţionat că potrivit prevederilor art. 117 alin. (1) C.
proc. pen., „efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de
grav.”

IV. PRUNCUCIDEREA
Infracţiunea de pruncucidere, se referă la uciderea de către mamă a propriului copil, în anumite
împrejurări, şi reprezintă, de fapt, o variantă a omorului pe care legiuitorul a înţeles să o sancţioneze mai
puţin sever, deci, s-ar putea spune că este o variantă atenuată a omorului.

Este interesant de observat că, de-a lungul timpului, concepţia privind sancţionarea infanticidului a oscilat,
între o reprimare, fie mai severă, fie mai blândă, în comparaţie cu omorul simplu. Astfel, Codul penal de la
1864 aşeza pruncuciiderea alături de variantele agravate ale omorului, respectiv „omor cu precugetare”,
„otrăvirea”, „părintuciderea” şi prevedea pentru această cea mai aspră pedeapsă - munca silnică pe viaţă.

Era prevăzută şi o atenuare a răspunderii, dar nesemnificativă, în cazul copilului nelegitim, pedeapsa
prevăzută era recluziunea pe viată. Codul de la 1936 a adus o optică diferită. Considerând pruncuciderea
drept o variantă atenuată a omorului, pedepsea cu temniţă grea de la 3 la 5 ani, pe mama care îşi ucidea
copilul natural, mai înainte de a fi expirat termenul legal de declarare la oficiul stării civile.

Codul penal actual a păstrat aceeaşi optică relativ tolerantă faţă de pruncucidere, extinzând sfera sa de
aplicabilitate, prin faptul că nu se mai referă doar la copilul natural, adică cel născut în afara căsătoriei. În
acelaşi timp însă, Codul penal actual a adăugat unele condiţii stricte, referitoare la starea mamei şi a
copilului.

Obiectul juridic

Prin incriminarea uciderii copilului nou - născut este protejată viaţa acestuia, relaţiile sociale care impun
respectarea vieţii încă de la debutul ei.

Obiectul juridic special al infracţiunii de pruncucidere este reprezentat aşadar de viaţa copilului nou -
născut.

Obiectul material

Obiectul material în cazul infracţiunii de pruncucidere este reprezentat de corpul copilului nou - născut,
fiind valabile şi aici menţiunile făcute în cadrul examinării obiectului material al prezentei secţiuni.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii de pruncucidere este circumstanţiat, fiind reprezentat de mama copilului nou
- născut.

Nu contează dacă mama este căsătorită sau nu, dacă raporturile sexuale în urma cărora copilul a fost
conceput au avut loc în cadrul căsătoriei, sau au avut un caracter extraconjugal, nu este relevant pentru
existenţa infracţiunii dacă respectivele raporturi sexuale au fost consimţite de viitoarea mamă, sau aceasta
a fost constrânsă, altfel spus dacă mama a rămas însărcinată în urma unui viol. Pruncuciderea este aşadar
„o infracţiune cu autor unic propriu sau calificat”.

Circumstanţele în care se află subiectul activ, respectiv mamă a copilului, pe de o parte, şi aflată într-o
stare de tulburare pricinuită de naştere, pe de altă , nu se răsfrâng asupra participanţilor.

Nu poate exista deci participaţie la pruncucidere, în sensul propriu al termenului de participaţie.

Persoanele într-un fel sau altul participă la comiterea faptei (o determină sau o ajută pe mama copilului la
comiterea faptei) vor răspunde pentru infracţiunea de omor calificat în varianta de la art. 175 lit. d)
Dacă aceleaşi persoane au acţionat cu premeditare ori sunt ele însele rude apropiate cu copilul ucis,
încadrarea juridică se va face şi prin raportare la art. 175 lit. a) C.pen. şi (sau) la art. 175 lit. c) C. pen., după
caz.

Subiectul pasiv este şi el circumstanţial. Acesta nu poate fi decât copilul nou-născut, adică acel copil care
poartă pe corp „urmele naşterii recente” care prezintă unele particularităţi morfologice: lungime, greutate,
craniului, etc.

Pornind de la criteriile stabilite în medicina legală, în doctrina penală s-a menţionat faptul că: „Starea de
nou-născut durează, în pri ncipiu până la tăierea cordonului ombilical, când existenţa acestuia devine
independentă de mamă."

Acest criteriu nu poate avea însă un caracter a starea de nou - născut putând continua şi după tăierea sau
ruperea cordonului ombilical. Existenţa stării de nou - născut reprezintă o problemă care nu poate fi
stabilită în afara unei expertize medico-legale, dar care, în cele din urmă, trebuie decisă de magistrat. În
cazul în care, de la naştere a trecut o perioadă mai lungă de timp, în mod evident nu mai poate fi vorba
copil nou - născut.

Astfel, în practica judiciară penală s-a decis, pe bună dreptate, că: „Abandonarea, de către mamă, a unui
copil de trei săptămâni într-un vagon C.F.R., fapt în urma căruia acesta a decedat, constituie infracţiunea
de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. c) C. şi nu infracţiunea de pruncucidere, întrucât copilul nu
era nou-născut, iar inculpata nu se afla într-o puternică stare de tulburare pricinuită de naştere.

Trebuie precizat, în acelaşi timp, că nu are relevanţă asupra existenţei infracţiunii, dacă nou-născutul este
sau nu sănătos, dacă el s-a născut normal sau prezintă unele malformaţii congenitale, dacă este sau nu
viabil. Singura condiţie care se impune este ca fătul să se nască viu, mai exact să fie momentul în care se
exercită asupra lui acţiunea de ucidere.

Situaţia premisă

În cazul infracţiunii de pruncucidere există o situaţie premisă foarte clară. Aceasta constă într-o naştere
recentă. Situaţia premisă este indisolubil legată de subiecţii infracţiunii, în sensul că trebuie să fie vorba de
o femeie gravidă care să fi născut recent un copil viu, iar această situaţie se menţine cât timp copilul este
considerat nou-născut.

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii de pruncucidere este, în principiu, identic cu cel al infracţiunii de omor şi
constă în uciderea copilului nou -născut. Ca şi la omor, elementul material se poate realiza, fie printr-o
acţiune , fie printr-o inacţiune.

Modalităţile faptice prin care se exprimă elementul material sunt diverse şi au, de regulă, o anume
particularitate, fiind vorba despre o ucidere specifică.

Astfel, de cele mai multe ori, atunci când este vorba despre acţiuni, acestea constau în: strangulări,
sufocări, sau loviri ; atunci când elementul material se realizează prin inacţiuni, acestea constau în:
abandonarea noului-născut în locuri necirculate şi, eventual, în condiţii meteorologice neprielnice,
neacordarea îngrijirilor necesare, nealimentarea noului-născut, etc.
Pentru întregirea laturii obiective trebuie să fie îndeplinită o cerinţă esenţială, respectiv trebuie ca uciderea
copilului născut să se realizeze „imediat după naştere”, în doctrina penală s-a arătat în mod corect că:
„Această expresie priveşte un interval de timp foarte apropiat de momentul naşterii.

Dacă uciderea copilului nu a fost comisă imediat după naştere, ci într-un moment mai îndepărtat de
aceasta, fapta constituie omor, iar nu pruncucidere."

Urmarea imediată este reprezentată de decesul copilului nou-născut; ca şi omorul, pruncuciderea este o
infracţiune de rezultat.

Legătura de cauzalitate între acţiunile ori inacţiunile mamei şi decesul noului-născut trebuie atent stabilită
de la caz la caz. Această atenţie sporită este necesară, mai ales, dacă elementul material este reprezentat
printr-o inacţiune.

Este posibil ca nou-născutul să fi suferit de anumite maladii, încă de la naştere, iar cauza decesului să fie
alta decât, spre exemplu, neacordarea hranei, sau expunerea la frig.

O astfel de ipoteză apare, spre exemplu, în cazul în care, datorită unei malformaţii congenitale la nivelul
cordului, copilul moare prin stop respirator, imediat după naştere.

Faptul că mama copilului a avut o atitudine pasivă, în sensul că nu a acordat îngrijirile necesare , sau a
refuzat să-l hrănească pe copil, nu poate să atragă răspunderea penală a acesteia, atâta timp cât nu se
poate stabili o legătură de cauzalitate între inacţiunea ei şi decesul copilului.

Evident, aceasta nu înseamnă că nu este atrasă răspunderea penală atunci când, peste acţiunea ori
inacţiunea de ucidere realizată de mama copilului se suprapun şi alte cauze concurente, cum ar fi o
maladie preexistentă, sau o culpă medicală.

În astfel de cazuri trebuie să fie însă demonstrat, faptul că persistă o legătură de cauzalitate, între deces, pe
de o parte, şi acţiunea ori inacţiunea mamei, pe de altă parte.

Latura subiectivă

Conţinutul subiectiv al infracţiunii de pruncucidere este caracterizat prin existenta vinovăţiei sub forma
intenţiei, în ambele ei modalităţi: intenţie directă, sau indirectă.

Latura subiectivă trebuie să fie întregită prin realizarea unei cerinţe esenţiale, respectiv intenţia de a ucide
trebuie să aibă la bază, sau să survină pe fondul unei stări de tulburare pricinuită de naştere.

Legiuitorul nu s-a referit aici la tulburarea inevitabilă, specifică oricărei naşteri, şi care încetează o dată cu
naşterea.

Nu au fost avute în vedere nici eventualele manifestări emoţional-afective datorate unor condiţii legate
indirect de naştere, cum ar fi, spre exemplu, naşterea unui copil din afara căsătoriei sau, pur şi simplu,
naşterea unui copil nedorit, în circumstanţe familiale conflictuale.

Prin stare de tulburare pricinuită de naştere trebuie să se înţeleagă o stare psiho - fiziologică anormală, o
tulburare de natură psihopatologică, o stare cauzată de naştere, care acţionează asupra discernământului
mamei, discernământ pe care, fără a-l aboli, îl diminuează, îl alterează, făcând posibilă comiterea faptei, în
doctrina juridică şi medico-legală se citează frecvent ca reprezentând o asemenea stare de tulburare,
starea provocată de febra puerperală, generată la rândul ei de pătrunderea în uter a unui agent patogen.
Mai pot fi avute în vedere diferite manifestări psihotice, cum ar fi psihoza maniaco - depresivă, sau
tulburările schizo-freniforme, care se pot declanşa, ori se pot agrava în procesul naşterii. În sfârşit, pot fi
avuţi în vedere şi alţi agenţi nocivi, sau alte stări patologice (infecţii, psihotraumatisme, teren
neurodistrofic), care au vocaţia de a acţiona asupra discernământului femeii lăuze, „făcând să scadă
controlul conştiinţei asupra conduitei personale, până la limita iresponsabilităţii."

Dacă mama care îşi ucide copilul nu s-a aflat în stare de tulburare, sau dacă starea de tulburare nu a fost
provocată de naştere, în sarcina ei se va reţine infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. c),
(asupra unei rude apropiate) şi d), (profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra) C.
pen.,eventual şi alte elemente circumstanţiale ale omorului calificat, cum ar fi spre exemplu art. 175 lit. a)
C. pen. (omorul comis cu premeditare).

Formele infracţiunii

Consumarea infracţiunii de pruncucidere are loc în momentul în care se produce decesul copilului nou -
născut.

Tentativa la infracţiunea de pruncucidere este posibilă, dar ea nu este incriminată de legiuitor, în acest
sens, pe bună dreptate, în practica judiciară penală s-a decis că: „Uciderea copilului nou -născut, săvârşită
imediat după naştere, de către mama care s-a aflat într-o stare de tulburare psihică pricinuită de naştere,
constatată pe baza unei expertize medico - legale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
pruncucidere prevăzută în art. 177 C. pen.

Dacă acţiunea de ucidere a mamei aflată într-o astfel de stare nu şi-a produs efectul, copilul nou - născut
fiind salvat, soluţia de achitare a acesteia este legală, întrucât tentativa la infracţiunea de pruncucidere nu
este incriminată."

Sancţiuni

Infracţiunea de pruncucidere se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, deci pedeapsa prevăzută de

legiuitor se află sub limitele prevăzute pentru infracţiunea de omor, ceea ce justifică afirmaţia făcută la
începutul analizei infracţiunii, când arătam faptul că pruncuciderea poate fi considerată o variantă
atenuată a omorului.

Aspecte procesuale

Conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen., în cazul infracţiunii de pruncu-cidere, urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, iar judecarea în primă instanţă a cauzelor de acest gen
este de competenţa tribunalului, conform art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Atât starea de tulburare a mamei, cât şi starea de nou-născut a copilului, ca şi perioada la care se referă
art. 177 (imediat după naştere) vor fi reţinute şi în funcţie de concluziile expertizelor medico-legale care
sunt necesare în astfel de cauze.

V. UCIDEREA DIN CULPĂ

Uciderea din culpă este singura infracţiune din întreaga secţiune destinată omuciderii, care nu are ca formă
de vinovăţie intenţia.

Această infracţiune prezintă un grad de pericol social important, nu datorită poziţiei subiective a autorului
ci, pe de o parte, datorită rezultatului socialmente periculos, care şi în acest caz este reprezentat de
decesul unei persoane, iar, pe de altă parte, datorită frecvenţei deosebite a acestor fapte, comise într-una
din variantele normative prevăzute de legiuitor.

Uciderea din culpă este incriminată într-o variantă simplă, sau, altfel spus, varianta tip, şi în patru variante
agravate.

Obiectul juridic

Prin incriminarea uciderii din culpă, ca şi în cazul omorului este protejată valoarea supremă, respectiv viaţa
individului.

Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere din culpă este reprezentat de relaţiile sociale a căror
normală derulare presupune respectul vieţii persoanei şi apărarea acesteia, inclusiv împotriva faptelor
comise din imprudenţă, nepricepere, neglijenţă, etc.

Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii de ucidere din culpă coincide cu cel al infracţiunii de omor fiind reprezentat
de corpul persoanei în viaţă; asupra acestuia se realizează, direct sau indirect, acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ nu este circumstanţiat. Fapta se poate comite sub forma participaţiei improprii [art. 31 alin.
(1) C. pen.] - cei care au instigat sau ajutat cu intenţie la comiterea faptei, vor răspunde pentru instigare
sau complicitate la omor, iar autorul pentru ucidere din culpă.

Dacă uciderea s-a realizat prin culpa comună a mai multor persoane va răspunde fiecare pentru ucidere din
culpă. în această ipoteză, făptuitorii vor fi coautori ai infracţiunii de ucidere din culpă, fiind vorba despre o
formă de „participaţie proprie, simplă (omogenă)".

Astfel, în practica judiciară penală s-a stabilit că: „Există infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. (2) în sarcina
ambilor inculpaţi, dacă accidentul de circulaţie soldat cu moartea unei persoane s-a datorat culpei ambilor
conducători auto; ori dacă moartea victimei s-a datorat atât şoferului titular care nu a supravegheat pe
şoferul ajutor, cât şi încălcării regulilor de circulaţie de către şoferul ajutor;

în acest caz, inculpaţii vor răspunde în calitate de coautori la infracţiunea menţionată.(...) aceeaşi
infracţiune este comisă de inculpaţii care, efectuând o lucrare (săparea unor gropi pentru îngroparea a doi
stâlpi metalici), nu au ţinut seama de avertismentul dat în sensul că în locul respectiv se află îngropate
circuite electrice: ulterior, stâlpii venind în contact cu cablul electric au provocat moartea, prin
electrocutare, a unei persoane.""

In doctrină s-a exprimat şi opinia conform căreia la infracţiunile din culpă este exclus coautoratul.
Problema este însă mai mult de natură teoretică deoarece, în final, cei care concură la comiterea faptei vor
răspunde fiecare pentru ucidere din culpă, fie că îi considerăm coautori ai aceleaşi fapte, fie că apreciem că
fiecare a desfăşurat o activitate distinctă.
Subiectul pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă - persoana ucisă din culpă - nu este circumstanţiat.
„Aceeaşi persoană poate fi uneori în mod concomitent subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii de
ucidere din culpă (exemplu - accident de circulaţie, cauzat de culpa conducătorului unui vehicul, accident în
care şi-a găsit şi el moartea)."

Latura obiectivă

Elementul material al acestei infracţiuni constă, ca şi în cazul omorului, în uciderea unei persoane. Tot ca şi
în cazul omorului, elementul material poate să fie reprezentat, fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune.

Reprezintă ucidere din culpă, în varianta tip, realizată prin acţiune, spre exemplu, fapta aceluia care,
alergând, loveşte din neatenţie o persoană, iar aceasta din urmă se dezechilibrează, cade şi se loveşte
mortal, în cazurile în care lovirea sau acţiunile violente sunt cu intenţie îndreptate asupra victimei, chiar
dacă rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei, survine din culpă, fapta nu va mai reprezenta ucidere
din culpă ci, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Această încadrare juridică se va reţine atunci când făptuitorul loveşte victima cu pumnul, aceasta se
dezechilibrează, cade şi se loveşte cu capul de o suprafaţă dură, iar în urma impactului decedează; aceeaşi
soluţie se va da în cazul în care făptuitorul „a îmbrâncit victima, aflată pe trotuar, cu spatele la partea
carosabilă a drumului în momentul când prin dreptul ei trecea un autovehicul; victima s-a dezechilibrat şi a
fost lovită mortal de autovehicul; (...) tot astfel, în cazul inculpatului care, voind să facă o glumă pe seama
victimei, a legat capătul liber al lanţului, de la gâtul unui cal care păştea, de piciorul victimei, după care
inculpatul a speriat animalul determinându-l să fugă; victima târâtă pe asfalt, pe o distanţă de peste 1 km,
a decedat."

La fel, „în cazul când acţiunea făptuitorului, cum este trântirea şi rostogolirea unei persoane pe sol, a fost
comisă cu intenţie, iar decesul acesteia s-a produs din culpă, prin depăşirea intenţiei, fapta nu constituie
infracţiunea de ucidere din culpă, ci aceea de vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C. pen."

Reprezintă ucidere din culpă, în variantă tip, realizată prin inacţiune, spre exemplu, fapta persoanei care,
din greşeală, nu închide focul la aragaz, acesta la un moment dat se stinge, iar în urma acumulării de gaze,
prin intoxicare, o persoană decedează; tot ucidere din culpă în variantă tip, realizată prin inacţiune, se va
reţine, spre exemplu, în cazul în care, pe un timp geros, mama uită ferestrele deschise într-o cameră în
care se afla copilul sugar, iar copilul decedează din cauza frigului (prin hipotermie).

în practica judiciară penală publicată, cazurile de ucidere din culpă în care elementul material se realizează
prin inacţiune se referă, în principal, la prima variantă agravată, cea prevăzută la art. 178 alin. (2) C. pen.
Astfel, s-a apreciat că: „Fapta militarului, aflat în serviciul de pază, de a lăsa arma încărcată şi
nesupravegheată în apropierea unui grup de copii - din care cauză unul din aceştia, folosind-o, a împuşcat o
altă persoană care a decedat - constituie, pe lângă infracţiunea de călcare de consemn prevăzută de art.
333 alin. (1) C. pen., şi aceea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.”

Aceeaşi încadrare juridică s-a reţinut şi în cazul medicului care, neîndeplinindu-şi obligaţiile profesionale, a
stabilit un diagnostic greşit, ce a dus la neacordarea unor îngrijiri medicale corespunzătoare şi, în final, la
decesul pacientului. Tot ucidere din culpă, în varianta prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. se poate reţine
în cazul unui accident mortal de circulaţie, în ipoteza în care conducătorul auto nu acţionează conform
unor obligaţii stabilite prin Regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice.
Astfel s-a decis că: „în cazul producerii unei coliziuni între un autovehicul aflat în mişcare şi un autovehicul
staţionat pe partea carosabilă, soldat cu moartea unei persoane, fapta conducătorului acestui din urmă
autovehicul de a nu se fi conformat obligaţiilor referitoare la îndepărtarea autovehiculului de pe carosabil
şi la semnalizare, (...) constituie infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen.,
independent de împrejurarea dacă de săvârşirea acestei infracţiuni se face vinovat şi conducătorul
autoturismului în mişcare, care nu a respectat alte obligaţii privind circulaţia pe drumurile publice, cum
sunt cele referitoare la restricţiile de viteză."

Urmarea imediată a infracţiunii de ucidere din culpă este reprezentată de decesul victimei.

Legătura de cauzalitate între acţiunea ori inacţiunea culpabilă şi decesul victimei trebuie stabilită, cu
atenţie, de la caz la caz. Dificultatea în stabilirea legăturii de cauzalitate apare, de regulă, în ipotezele în
care se suprapun mai multe acţiuni - inacţiuni culpabile şi, implicit, există factori cauzali multipli.

Dacă raportul de cauzalitate se menţine faţă de mai multe fapte, ce aparţin unor autori diferiţi, fiecare va
răspunde pentru ucidere din culpă. în ipoteza în care victima are şi ea o conduită culpabilă, aceasta nu
exclude culpa autorului, dacă legătura de cauzalitate între fapta acestuia şi deces există, în acest sens, în
practică s-a decis, spre exemplu că: „Viteza excesivă în condu-cerea autovehiculului, neremedierea
defecţiunilor la sistemul de frânare, neatenţia şi reacţia tardivă, datorate consumului de băuturi alcoolice,
şi apariţia pe carosabil a victimei care a traversat drumul în fugă şi în loc nepermis fără să se asigure,
constituie împrejurări ce impun reţinerea vinovăţiei conducătorului de autovehicul, în condiţiile culpei
comune."

În schimb, în ipoteza în care se constată încălcarea vreunei reguli de către făptuitor, fără însă a se putea
stabili vreo legătură de cauzalitate între respectiva încălcare şi decesul victimei, se va reţine culpa exclusivă
a acesteia din urmă.

Instanţa supremă a decis în acest sens că: „Vinovăţia conducătorului de autovehicul în cazul unui accident
mortal de circulaţie poate fi reţinută numai în cazul în care a încălcat o regulă privind circulaţia pe
drumurile publice şi dacă între această încălcare şi moartea victimei se stabileşte existenta raportului de
cauzalitate.

Dacă accidentul se datorează culpei victimei, constatarea unei îmbibaţii alcoolice în sângele conducătorului
de autovehicul este irelevantă sub aspectul vinovăţiei pentru infracţiunea de ucidere din culpă." O
problemă extrem de controversată, atât în doctrină cât şi în practică, se referă la existenţa sau inexistenţa
raportului de cauzalitate, între fapta celui care încredinţează un autovehicul spre conducere pe drumurile
publice unei persoane ce nu posedă permis, şi decesul victimei unui accident provocat de cel care
conducea fără permis.

Într-o opinie, cel care încredinţează autovehiculul comite doar „infracţiunea obstacol", prevăzută în actul
normativ privind circulaţia pe drumurile publice (fostul art. 36 alin. (3) din Decretul 328/1966, actualul art.
86 alin. (3) C. rutier), nu şi infracţiunea de ucidere din culpă. În altă opinie, majoritară atât în doctrină cât şi
în practică, se va reţine, în concurs, infracţiunea de ucidere din culpă, în varianta prevăzută de art. 178 alin.
(2) C. pen.

Apreciez că această a doua opinie este cea corectă deoarece, aşa cum au precizat susţinătorii ei, raportul
de cauzalitate se păstrează, între fapta de încredinţare spre conducere a autovehiculului, şi decesul
victimei, survenit în urma accidentului produs de persoana căreia i-a fost încredinţat respectivul
autovehicul.
Latura subiectivă

Această infracţiune este caracterizată prin existenţa vinovăţiei sub forma culpei, în ambele ei modalităţi,
culpa cu prevedere şi culpa simplă.

În cazurile concrete din practica judiciară pot să apară dificultăţi în a face o distincţie corectă, atât între
culpă şi praeterintenţie (deci între infracţiunea de ucidere din culpă şi infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte cât şi între culpă şi intenţie (deci între infracţiunea de ucidere din culpă şi cea de
omor). Trebuie spus aici, în primul rând, că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 178 C. pen., întreaga
poziţie subiectivă a făptuitorului trebuie să fie caracterizată prin culpă.

Dacă, aşa cum de altfel am anticipat mai sus, făptuitorul exercită cu intenţie violenţe asupra victimei şi
doar rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei, poate fi caracterizat prin culpă, fapta va fi încadrată în
art. 183 C. pen. În cazul în care acţiunea exercitată victimei are un potenţial ucigător evident, se poate
pune problema de distinge între omor şi ucidere din culpă.

Pentru aceasta trebuie luate în calcul toate elementele ce pot dezvălui atitudinea psihică a făptuitorului,
inclusiv comportamentul lui post factum. Astfel, instanţa supremă a stabilit că: ”Fapta unui ostaş de a
efectua, în prezenţa altuia, manevre repetate de introducere şi expulzare a cartuşelor pe ţeava pistolului
mitralieră îndreptată spre acesta din urmă, şi apăsarea pe trăgaci cu consecinţa împuşcării mortale a
victimei, nu constituie, în sine, temei suficient pentru încadrarea faptei în infracţiunea de omor.

Dacă se dovedeşte că manevrarea pistolului s-a făcut în joacă, inculpatul apăsând pe trăgaci crezând că
pârghia este asigurată, iar după împuşcarea victimei a avut manifestări de disperare fiind în bune relaţii cu
aceasta, nu se poate reţine existenţa intenţiei indirecte de a ucide; poziţia sa subiectivă caracterizându-se
prin culpă, încadrarea corectă a faptei este în infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin
(2) C. pen."

Formele infracţiunii

Momentul consumării infracţiunii de ucidere din culpă este cel al producerii rezultatului, respectiv decesul
victimei, „data săvârşirii fiind însă aceea a săvârşirii faptei de ucidere." Dacă rezultatul se produce după o
perioadă mai mare de timp, fapta va putea fi vremelnic încadrată în infracţiunea de vătămare corporală din
culpă, urmând ca încadrarea finală, aceea de ucidere din culpă, să se stabilească după decesul victimei.
Deoarece la infracţiunile din culpă nu se poate vorbi despre o rezoluţie infracţională care să fie pusă în
executare şi eventual pregătită, nu există forme imperfecte. Rezultă că nici la uciderea din culpă tentativa
nu este posibilă.

Variante agravate

Prima variantă agravată este prevăzută în alin. (2) art. 178 C. pen. şi se referă la uciderea din culpă ca
urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi, în doctrină, unii autori denumesc această variantă
„uciderea din culpă profesională sau specială".

Se apreciază că, în acest caz, obiectul juridic are un caracter complex deoarece, „ pe lângă relaţiile
privitoare la ocrotirea persoanei, cuprinde, ca obiect secundar, şi relaţiile privitoare la asigurarea securităţii
anumitor activităţi profesionale şi speciale care pot constitui surse de pericol deosebit, statornicite fie prin
dispoziţii legale, fie prin natura acestor profesii, meserii sau activităţi.”
După cum s-a arătat în doctrină, pentru existenţa acestei variante agravate trebuie îndeplinite trei cerinţe
speciale, şi anume:

„1) condiţia ca făptuitorul să fie un profesionist (inginer, farmacist, chimist, arhitect etc.) sau un meseriaş
(mecanic, instalator, zidar, tâmplar etc.), ori să îndeplinească o anumită activitate (conducător de vehicul,
impiegat de mişcare sau macaragii marinar, barcagiu, vânător etc.);

2) condiţia ca pentru exercitarea profesiunii, meseriei sau activităţii să existe dispoziţii legale sau măsuri de
prevedere (edictate prin diferite acte normative) şi

3) condiţia să nu fi fost respectate dispoziţiile sau măsurile de prevedere respective."

Deşi poate să pară superfluă, cred că trebuie adăugată aici, pentru a nu exista confuzie, şi condiţia generală
pentru existenţa infracţiunii, respectiv necesitatea existenţei unei legături de cauzalitate între faptă şi
rezultat.

Aceasta s-ar traduce aici prin condiţia ca între dispoziţiile sau măsurile de prevedere nerespectate şi
decesul victimei, să existe un lanţ cauzal, în practica instanţei supreme această condiţie a fost în mod
corect subliniată.

Această variantă a uciderii din culpă este cel mai des întâlnită în practică şi, de regulă, este vorba fie de
accidente de circulaţie, produse ca urmare a nerespectării normelor privind circulaţia pe drumurile publice,
fie de accidente de muncă, produse ca urmare a nerespectării normelor de protecţie a muncii; varianta mai
poate fi însă întâlnită în practică şi prin încălcarea altor norme tehnice privind exercitarea unei profesii,
cum ar fi spre exemplu cele referitoare la profesia de medic (culpele medicale).

Când nerespectarea unei dispoziţii legale constituie ea însăşi o infracţiune (spre exemplu infracţiunea de
conducere fără permis, sau o infracţiune la protecţia muncii) vom avea un concurs de infracţiuni, între
uciderea din culpă, în varianta în discuţie, şi infracţiunea respectivă.

Principalele probleme apărute în practică în legătură cu această variantă au fost deja amintite cu prilejul
examinării diferitelor elemente ale infracţiunii. Mai pot fi menţionate unele aspecte practice legate de
latura subiectivă care are totuşi un specific în cazul acestei variante, specific dat de faptul că atitudinea
psihică a făptuitorului este în acest caz raportată la un set de reguli preexistente, specifice fie profesiei, fie
meseriei, fie unei anume activităţi.

Aceste reguli restrâng destul de mult incidenţa prevederilor privind cazul fortuit (art. 47 C. pen.) Astfel, în
practică s-a decis că nu poate invoca existenţa cazului fortuit conducătorul auto care, „nerespectând
regulile de circulaţie referitoare la conducerea vehiculului în condiţii de vizibilitate redusă din cauza
timpului nefavorabil, nu a observat victima căzută în mijlocul şoselei, accidentând-o mortal."

În acelaşi sens s-a decis că: „Sunt inaplicabile dispoziţiile art. 47 C. pen., privind cazul fortuit, în cazul în care
inculpatul nu a avut un comportament preventiv, în sensul de a evita orice momente emoţionale în timpul
aflării la volan.

Pierderea controlului asupra direcţiei de deplasare a autoturismului nu constituie o împrejurare

neprevăzută, ci este consecinţa neadaptării vitezei de circulaţie la condiţiile de trafic, respectiv într-o curbă
cu grad sporit de dificultate.
Exemplele anterioare nu trebuie să conducă la ideea că incidenţa cazului fortuit este exclusă. Împrejurarea
care realmente nu poate fi prevăzută, va genera aplicarea art. 47 C. pen. Astfel, în practică s-a decis că: „Nu
există infracţiunea de ucidere din culpă [art. 178 alin. (2)] dacă accidentul de circulaţie şi moartea victimei
s-au produs din cauze imprevizibile (explozia cauciucului datorită unei fisuri preexistente - defect de
fabricaţie -, ori uzurii premature a unei piese, ceea ce a provocat blocarea mecanismului de direcţie); în
acest caz, operează prevederile art. 47 (cazul fortuit).

Nu trebuie, de asemenea să se creadă că în ipotezele în care se pune problema unei culpe profesionale,
atragerea răspunderii penale este automată, în sensul că ea ar decurge din simpla efectuare a unei
activităţi reglementate.

Vinovăţia, sub forma culpei, trebuie dovedită şi în aceste cazuri, ea nu poate fi prezumată. Sub acest
aspect, în practică s-a decis că: „Fapta medicului, care şi-a îndeplinit obligaţiile de specialitate şi a efectuat
o intervenţie chirurgicală, însă victima a decedat datorită altei maladii nedescoperite, nu întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin. (2) C. pen., întrucât
lipseşte vinovăţia."

Cea de a doua variantă agravată este prevăzută în art. 178 alin. (3) C.pen. După cum s-a arătat în literatura
de specialitate, această variantă: „nu este în esenţă decât modalitatea de la alin. (2) particularizată pentru
conducătorii de vehicule cu tracţiune mecanică, conducerea vehiculului în stare de îmbibaţie alcoolică
depăşită sau în stare de ebrietate nefiind în fond decât nerespectarea dispoziţiilor legale, privitoare la
activitatea de conducător de vehicul cu tracţiune mecanică." în consecinţă, se consideră că, pentru
existenţa acestei variante trebuie îndeplinite doar două condiţii:

l) fapta trebuie să fie săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică;

2) conducătorul de vehicul trebuie să aibă în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau, să
se afle în stare de ebrietate.

Apreciez că şi în această ipoteză, aşa cum arătam şi în cazul variantei anterioare, este necesar să existe şi să
fie dovedită, o legătură de cauzalitate între încălcarea normei şi rezultat, altfel spus, trebuie dovedit că
starea de intoxicaţie alcoolică a făptuitorului a dus la comiterea accidentului mortal.

Cred că este valabil şi aici raţionamentul utilizat de instanţa supremă într-o decizie citată anterior, în sensul
că: „Dacă accidentul se datorează culpei victimei, constatarea unei îmbibaţii alcoolice în sângele
conducătorului de autovehicul este irelevantă sub aspectul vinovăţiei pentru infracţiunea de ucidere din
culpă."

Există, este adevărat, sub aspectul culpei, o diferenţă, între constatarea unei îmbibaţii alcoolice sub limita
legală, şi cea peste această limită. Se poate spune că, în cea de a doua ipoteză, există o prezumţie potrivit
căreia, starea avansată de intoxicaţie alcoolică, prin toate reacţiile pe care le are în mod normal asupra
organismului (diminuarea reflexelor, a timpului de reacţie la producerea accidentului.

Este însă o prezumţie relativă, ce poate fi anihilată în cazuri extreme, când se poate dovedi culpa exclusivă
a victimei, producerea accidentului, sau incidenţa cazului fortuit.

Noţiunea de vehicul cu tracţiune mecanică nu este definită ca atare în Noul Cod rutier. Conţinutul acestei
expresii se poate deduce însă din definiţiile date vehiculului şi autovehiculului.
Astfel, potrivit art. 6 pct. 35 Cod rutier prin vehicul se înţelege: „sistemul mecanic care se i pe drum, cu sau
fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod transportul de persoane şi/sau bunuri ori pentru
efectuarea de lucrări."

Conform aceluiaşi art. 6 pct. 6, prin autovehicul se înţelege „vehiculul echipat cu motor în scopul deplasării
pe drum. Troleibuzele şi tractoarele rutiere sunt considerate autovehicule. Mopedele, vehiculele care se
deplasează pe şine, denumite tramvaie, tractoarele folosite în exploatările agricole şi forestiere, precum şi
vehiculele pentru efectuarea de servicii sau lucrări, care se deplasează numai ocazional pe drumul public,
nu sunt considerate autovehicule."

Rezultă că atât autovehiculele, categorie în care intră fireşte şi autoturismele, cât şi celelalte vehicule cu
tracţiune mecanică (deci nu umană sau animală), sau motorizate, cum ar fi: mopedele, motocicletele ,
tramvaiele, tractoarele, escavatoarele etc., intră sub incidenţa dipoziţiiilor alineatului al treilea.

Nu intră în această categorie bicicleta, care este definită la pct. 10 din acelaşi art. 6 ca fiind: „vehiculul
prevăzut cu două roţi, propulsat exclusiv prin forţă musculară, cu ajutorul pedalelor sau manivelelor." În
acest sens, în practica judiciară s-a arătat că: „Bicicleta nu este un vehicul cu tracţiune mecanică şi
conducătorului acesteia nu-i sunt aplicabile prevederile art. 178 alin (3) C. pen. Uciderea din culpă, ca
urmare a încălcării regulilor de circulaţie de către conducătorii acestui tip de vehicul se încadrează în
prevederile art. 178 alin. (2) C. pen."

Noul Cod rutier stabileşte şi sensul noţiunilor de conducător şi respectiv conducător de autovehicul sau
tramvai, atestat profesional. (art. 6 pct. 12 şi respectiv 13 din Noul Cod rutier).

Trebuie însă menţionat aici faptul că, pentru existenţa variantei agravate prevăzută la alineatul al treilea,
nu are importanţă dacă cel care conduce vehiculul cu tracţiune mecanică are sau nu permis de conducere
corespunzător.

Evident, dacă se constată şi existenţa infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau
a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere, sau al cărei permis de conducere
este necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv ori acesta i-a fost retras, anulat ori
suspendat [art. 86 alin. (1) şi (2) din Noul Cod rutier], se va reţine în concurs şi această infracţiune, pe lângă
aceea de ucidere din culpă [art. 178 alin. (3) C. pen.].

Limita legală a îmbibaţiei alcoolice stabilită prin Noul Cod rutier este, conform art. 87 alin. (1), de peste
0,80g/l alcool pur în sânge.

Conforn art 88 alin. (1), din acelaşi cod, „recoltarea probelor biologice se face în acest sens în unităţile de
asistenţă medicală ambulatorie de specialitate autorizate în acest sensau în instituţii medico-legale şi se
efectuează numai în prezenţa unui reprezentant al poliţiei rutiere".

Starea de ebrietate se dovedeşte prin orice mijloc de probă (proces-verbal întocmit de organul de
constatare, declaraţii ale martorilor, declaraţia inculpatului etc.). Dacă se constată că făptuitorul are o
îmbibaţie alcoolică sub limita legală, acesta va răspunde pentru ucidere din culpă în varianta prevăzută de
art. 178 alin. (2).

În doctrină şi practică s-a pus problema dacă infracţiunea de ucidere din culpă, în această variantă
agravată, absoarbe sau nu infracţiunea din art. 37 al Decretului nr. 328/1966, care sancţiona fapta
persoanei de a conduce un autovehicul având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, faptă
incriminată în prezent prin art. 87 alin. (1) C. rutier. În această privinţă au existat două opinii:
O primă opinie, exprimată mai frecvent în doctrină, şi mai puţin în practică, apreciază că într-o astfel de
ipoteză trebuie să se reţină un concurs de infracţiuni , bazându-se în primul rând pe ideea că, o infracţiune
din culpă nu poate absorbi o infracţiune intenţionată.

S-a mai arătat că art. 178 alin. (3) se referă la conducerea pe drumurile publice, aşa cum o face articolul din
Decretul 328/1966, de aici rezultând voinţa legiuitorului de a nu include în uciderea din culpă şi
infracţiunea din legea specială. În sfârşit, s-a mai arătat că, dacă nu s-ar sancţiona şi infracţiunea
intenţionată de conducere în stare de ebrietate, nu s-ar putea reţine starea de recidivă, ceea ce ar crea o
situaţie favorabilă celui ce comite o infracţiune de ucidere din culpă faţă de cel care conduce în stare de
ebrietate.

Cea de a doua opinie consideră că varianta de la alin. (3) al art. 178, prin voinţa legiuitorului, o infracţiune
complexă, care absoarbe fapta de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, în stare de ebrietate
sau având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală.

În susţinerea acestei opinii se arată că, „nimic nu împiedică pe legiuitor să creeze o infracţiune complexă,
cu atât mai mult, cu cât existenţa stării de ebrietate nu ridică omuciderii caracterul de faptă săvârşită din
culpă, tocmai având în vedere această stare."

Se mai adaugă, în opinia menţionată, că legiuitorul a prevăzut o pedeapsă cu o durată considerabilă,

pentru această variantă agravată, ceea ce ar suplini imposibilitatea reţinerii concursului, sau a stării de
recidivă. Această opinie îşi găseşte un solid punct de sprijin şi în practica instanţei supreme.

Astfel, printr-o decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem din 1975, s-a stabilit că: „Faptele unui
conducător de autovehicul cu tracţiune mecanică de a conduce pe drumurile publice un astfel de vehicul
având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau aflându-se în stare de ebrietate, de a
ucide din culpă - în aceste împrejurări – o persoană, constituie infracţiunea complexă de ucidere din culpă,
prev. de art. 178 alin. (3) C. pen."

Practica mai recentă a instanţei supreme a confirmat această opinie arătându-se că: „Uciderea unei
persoane din culpa conducătorului de autovehicul a cărui alcoolemie depăşeşte limita legală constituie
infracţiunea complexă prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen., în care infracţiunea prevăzută în art. 37 alin.
(1) din decretul nr. 328/1966 este absorbită.”

Apreciez că argumentele utilizate de susţinătorii primei opinii au un suport teoretic solid şi că legiuitorul ar
trebui să evite astfel de tehnici incriminatorii, discutabile. În acelaşi timp trebuie spus că, în actuala
configuraţie a textului, instanţa supremă a ales soluţia corectă.

Acest fapt este confirmat, indirect cel puţin, şi prin modificarea adusă uciderii din culpă în Noul Cod penal,
unde, la art. 181, corespondentul art. 178, legiuitorul a simţit să adauge un nou alineat final în care se
precizează că: „Dacă fapta prin care s-a produs uciderea din culpă constituie prin ea însăşi o infracţiune, se
aplică regulile concursului de infracţiuni."

Scopul acestei precizări este foarte clar după cum se arată în comentariile Noului Cod penal, în sensul că:
„Noua reglementare soluţionează definitiv această controversă în sensul concursului de infracţiuni."3
Rezultă, per a contrario, că până la eventuala intrare în vigoare a modificării preconizate, soluţia corectă
este de a se reţine o singură infracţiune, cea de ucidere din culpă în variantă agravată.
Cea de a treia variantă agravată este prevăzută în alin. (4) al art. 178 C. pen. şi se referă, cum s-a arătat mai
sus, la fapta săvârşită din culpă , de orice altă persoană, în afară deci de conducătorul unui vehicul cu
tracţiune mecanică, în exerciţiul profesiei sau meseriei, şi care se află în stare de ebrietate.

Putem spune că această variantă se situează la confluenţa dintre cele două variante anterioare. Trebuie
remarcat, pe de o parte, că spre de varianta de la alineatul al doilea, situaţiile în care se poate comite
infracţiunea se reduc, prin eliminarea ipotezei în care se efectuează „o anume activitate”.

Este vorba deci despre o culpă profesională în adevăratul sens al expresiei, despre conduite guvernate de
reglementări precise. Pe de altă parte , trebuie observat că, în acest caz, spre deosebire de varianta de la
alineatul al treilea, nu este relevant gradul de îmbibaţie alcoolică „fiind se dovedească starea de ebrietate
în care se afla făptuitorul în săvârşirii faptei.”

Fireşte că şi în această ipoteză, ca şi în cele anterior discutate, este necesar să existe o legătură de
cauzalitate între nerespectarea de către făptuitor a unor norme ale profesiei sau meseriei şi decesul
victimei.

În sfârşit, cea de a patra şi ultima variantă agravată este prevăzută la alineatul cinci, final, şi se referă la
ipoteza în care fapta săvârşită a cauzat moartea a două sau mai multor persoane. Caracteristica acestei
variante este, cum se poate lesne observa, pluralitatea de victime.

Această ultimă variantă se aplică în raport cu toate variantele anterioare, fie varianta tip, fie celelalte
variante agravate. Pluralitatea de victime nu afectează însă, unitatea infracţională , reţinându-se doar o
singură infracţiune. Nu se va reţine deci, un concurs real între mai multe infracţiuni de ucidere din culpă, şi
nici un concurs ideal, între varianta de la alineatul cinci şi una din celelalte variante.

Trebuie subliniat acest lucru deoarece, deşi pare clar, în practică au existat şi erori sub acest aspect. Astfel,
s-a decis că: „Fapta inculpatului - conducător auto - care, nerespectând regulile de circulaţie pe drumurile
publice, a provocat din culpă un accident în care şi-au găsit moartea două persoane, constituie infracţiunea
de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen."

Soluţia a fost pe bună dreptate criticată, arătându-se că dispoziţiile art. 33 lit. b) C. pen., care
reglementează concursul ideal de infracţiuni, trebuie excluse din încadrarea juridică a faptei respective.

Sancţiuni

După cum rezultă din norma incriminatoare, uciderea din culpă se sancţionează cu pedeapsa închisorii,
atât în varianta tip, cât şi în variantele agravate; cuantumul este fireşte diferit, în funcţie de gravitatea
legiuitorul a considerat că o prezintă fiecare variantă.

O particularitate a sancţionării apare în cazul variantei agravate ce se referă la uciderea din culpă a două
sau mai multor persoane, unde pedeapsa are ca punct de pedeapsa pentru varianta de bază, la care se
poate adăuga un spor de trei ani. În acest fel, se poate ajunge, teoretic cel puţin, la o pedeapsă de 18 ani
închisoare, în ipoteza comiterii unei fapte în condiţiile alineatelor trei şi cinci, ceea ce reprezintă o
pedeapsă extrem de severă pentru o infracţiune din culpă.

VI. DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII

Secţiunea din Codul penal destinată omuciderii se încheie cu incriminarea unei fapte care, în raport cu
celelalte infracţiuni împotriva vieţii, prezintă o particularitate importantă.
Această particularitate constă în aceea că, sunt incriminate unele activităţi, care doar în mod indirect
conduc la suprimarea vieţii unei persoane, mai exact la o auto-suprimare a vieţii, sau la o încercare de
acest fel. În acelaşi sens, în doctrină s-a arătat că: „Prin această incriminare se creează un plus de ocrotire a
vieţii oamenilor, contra unor activităţi care pe căi ocolite conduc la suprimarea acesteia."

Deoarece incriminarea se referă la activităţi care reprezintă practic o contribuţie la suprimarea unei vieţi, în
doctrina penală mai veche s-a emis opinia potrivit căreia, determinarea sau înlesnirea sinuciderii nu ar
trebui privită ca o infracţiune de sine stătătoare ci, ca o formă de participaţie.

În mod evident însă, nu poate fi vorba despre o participaţie propriu-zisă, deoarece lipseşte infracţiunea de
referinţă, atâta vreme cât sinuciderea, fiind o specie de autolezare, nu poate crea un raport social de
conflict, şi nu este incriminată.

În realitate, contribuţia la suprimarea unei vieţi este sancţionată în acest caz în mod distinct, determinarea
sau înlesnirea sinuciderii fiind, prin urmare, o infracţiune autonomă, de sine stătătoare. Fapta este
incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.

Obiectul juridic

Prin incriminarea determinării sau înlesnirii sinuciderii, ca şi în cazul omucideri, este protejată valoarea
supremă, respectiv viata individului.

Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale a căror normală derulare
presupune respectul vieţii persoanei şi apărarea acesteia împotriva faptelor prin care indirect se ajunge la
suprimarea ei.

Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii este reprezentat şi aici de corpul persoanei respectiv acea persoană care
este fie determinată, fie ajutată să se sinucidă. Deşi cu privire la acest aspect doctrina este unanimă în
sensul menţionat , cred că s-ar putea susţine şi ideea că fapta nu are obiect material, având în vedere
specificul infracţiunii, respectiv activitatea indirectă de făptuitor în vederea suprimării vieţii.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţial, orice persoană poate comite o astfel de faptă.
Participaţia penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare, complicitate).

Subiectul pasiv nu este nici el circumstanţial în varianta tip. În varianta agravată avem însă un subiect pasiv
determinat, respectiv minorul sau persoana care nu era în stare să-şi dea seama de fapta sa, ori nu stăpână
pe actele sale, adică persoana aflată în starea de iresponsabilitate prevăzută de art. 48 C. pen.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă, fie într-o acţiune de determinare, fie într-o acţiune de
înlesnire a sinuciderii. Suntem în prezenţa unor modalităţi alternative. Pentru existenţa elementului
material este suficient ca una din cele două acţiuni să se realizeze, iar dacă ambele au fost efectuate, fapta
îşi păstrează unitatea.

Prin determinare se înţelege o acţiune ce presupune îndemnarea şi convingerea unei persoane de a se

sinucide.
Îndemnurile şi convingerea pot realiza în modalităţi faptice diferite: rugăminţi, amăgiri, inclusiv ameninţări,
sau acte de violenţă.

Nu trebuie depăşită însă limita între convingere şi constrângere.

Dacă subiectul pasiv nu este determinat, ci este constrâns, adică este adus în starea ca, împotriva voinţei
sale să realizeze un act prin care să-şi curme viaţa (spre exemplu este silit să se împuşte, ori să se
otrăvească, ori să se arunce de la etajul unei clădiri înalte) fapta va constitui infracţiunea de omor săvârşită
de făptuitor prin folosirea energiei fizice a victimei.

Depăşirea limitei dintre determinare şi constrângere este bine evidenţiată şi într-o decizie mai veche a
fostului Tribunal Suprem, decizie în care s-au făcut următoarele precizări: „Fapta inculpatului care, prin
ameninţare şi-a constrâns soţia să se arunce de la etajul IX, cu consecinţa morţii acesteia, constituie
infracţiunea de omor calificat, prevăzută în art. 175 lit. c) C. pen., iar nu infracţiunea de determinare la
sinucidere, prevăzută în art. 179 C. pen., deoarece - datorită violenţelor la care a fost supusă - victimei i s-a
anihilat posibilitatea de a decide, în mod liber, asupra acţiunilor sale.

Or, pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 179 C.pen. este necesar ca victima să nu fie constrânsă la
îndeplinirea acţiunii prin care îşi curmă viata, ci să aibă posibilitatea de a hotărî în mod liber dacă să se
sinucidă sau nu." în acelaşi sens s-a pronunţat, în mod corect, şi practica mai recentă.

Prin înlesnire a sinuciderii se înţelege orice activitate de sprijinire, de ajutare a victimei în realizarea
hotărârii de a-şi suprima viaţa. Sprijinul sau ajutorul dat trebuie să se manifeste sub forma unei cooperări
indirecte. Ne aflăm în prezenţa unei astfel de cooperări în ipoteza în care, spre exemplu, făptuitorul îi pune
la dispoziţie victimei o substanţă otrăvitoare, sau când îi înmânează o armă de foc.

Dacă, dimpotrivă, făptuitorul o ajută pe victimă să aducă paharul cu otravă la gură, sau ridică mâna
înarmată a victimei şi o ajută să apese pe trăgaci, ne vom afla în prezenţa unei cooperări directe şi, în astfel
de cazuri, se va reţine comiterea unei infracţiuni de omor.

De altfel, aşa cum s-a precizat în doctrină, condiţia neintervenţiei directe este valabilă pentru ambele
modalităţi ale elementului material: „Atât în cazul acţiunii de determinare, cât şi în acela de înlesnire a
sinuciderii, activitatea directă de ridicare a vieţii trebuie să fie exclusiv opera sinucigaşului".

Urmarea imediată a infracţiunii se prezintă sub forma unui dublu rezultat alternativ. Altfel spus, pentru
existenţa infracţiunii este necesar ca faptă să aibă ca urmare fie sinuciderea victimei, fie încercarea
acesteia de a se sinucide.

„Prin încercarea de sinucidere înţelegem situaţia în care sinucigaşul a trecut la executarea hotărârii sale (a
băut otrava, şi-a descărcat un glonţ) dar, din anumite cauze, executarea a fost întreruptă sau moartea nu s-
a produs (de exemplu: o doză prea slabă de otravă, o rană superficială)”.

Legătura de cauzalitate trebuie stabilită şi dovedită în fiecare caz. Dacă determinarea sau înlesnirea au
rămas ineficiente, iar sinuciderea a avut totuşi loc, dar din alte cauze, nu se va putea reţine infracţiunea
prevăzută de art. 179 C. pen.

Latura subiectivă

La infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii vinovăţia este cerută sub forma intenţiei, în
ambele ei modalităţi, directă sau indirectă.
Rezultă că făptuitorul, fie urmăreşte rezultatul (ca victima să se sinucidă sau să încerce să se sinucidă), fie
doar acceptă producerea lui. În practică s-a subliniat faptul că, „pentru existenţa infracţiunii în modalitatea
determinării la sinucidere este necesar ca inculpatul să-şi fi dat seama că fapta sa va avea ca urmare
sinuciderea ori încercarea de sinucidere a victimei şi să urmărească ori să accepte producerea acestor
urmări."

Formele infracţiunii

Infracţiunea se consumă fie în momentul decesului datorat sinuciderii, fie în momentul în care încercarea
de sinucidere, rămasă neizbutită, a avut loc.

Tentativa nu este incriminată.

Variante

Varianta agravată se caracterizează prin existenţa unui subiect circumstanţiat în persoana minorului sau a
iresponsabilului.

Raţiunile agravantei sunt evidente şi se bazează, în cazul minorului, pe starea de imaturitate, de fragilitate
psihică a acestuia, trăsături care contribuie la posibilitatea sporită de reuşită a unei fapte, ce vizează
această categorie de vârstă, în cazul iresponsabilului, deci a persoanei ce are discernământul afectat, este
la fel de evidentă necesitatea unei protecţii speciale.

În ambele situaţii este necesar ca făptuitorul să cunoască starea subiectului pasiv, sau să existe „suficiente
indicii din care făptuitorul să fi putut să-şi dea seama de condiţia subiectului pasiv, în lipsa realizării acestei
cerinţe împrejurarea va fi inoperantă."

În legătură cu starea psihică a subiectului pasiv în cazul variantei agravate există în doctrină o divergenţă de
opinii: În opinia comună, se consideră că potrivit textului de lege subiectul pasiv trebuie să fie minor,
indiferent de vârstă, sau o persoană iresponsabilă, adică lipsită de discernământ , încadrabilă în tiparul
stabilit de art. 48 C. pen. .

Contrar opiniei comune cu privire la varianta agravată, un alt autor a apreciat că: „... infracţiunea este
exclusă în cazul în care subiectul pasiv este un minor sub 14 ani sau o persoană iresponsabilă (sau în stare
de neimputabilitate) în momentul săvârşirii faptei (...), întrucât în acest caz nu mai poate fi vorba despre o
determinare la sinucidere, ci de un omor săvârşit prin folosirea energiei fizice a victimei însăşi."

Acelaşi autor consideră că varianta „se comite numai în cazul în care subiectul pasiv avea deplină
capacitate de înţelegere sau aceasta era voit restrânsă, dar suficientă pentru ca sinuciderea să poată fi
considerată ca un act consimţit sau voit săvârşit în mod voluntar ".

Din punct de vedere formal, această a doua opinie poate fi combătută în primul rând afirmaţia potrivit
căreia varianta agravată „se comite numai în cazul în care subiectul pasiv avea deplină capacitate de
înţelegere” este nefondată, deoarece raţiunea agravantei este tocmai de a proteja persoanele care nu au
respectiva capacitate.

În al doilea rând se poate observa că legiuitorul se referă, pe de o parte, la minor în general, fără a face o
delimitare de vârstă (peste, sau sub 14 ani), iar pe de altă parte la „ o persoană care nu era în stare să-şi
dea seama de fapta sa, ori nu putea fie stăpână pe actele sale" (adică exact la iresponsabil, potrivit
definiţiei date stării de iresponsabilitate, prin art. 48 C. pen.).
Or, dacă am exclude minorul şi iresponsabilul, agravanta ar rămâne, aproape în întregime, în întregime
aproape lipsită de sens!

Pe fond însă, opinia nu este lipsită de interes, pentru că, într-adevăr putem să dăm aceeaşi relevanţă
penală, ipotezei în care, spre exemplu , este determinat la sinucidere un minor în vârstă de 17 ani, pe de o
parte, şi ipotezei în care se acţionează asupra unei persoane în vârstă de 4 ani, sau mai mică, pe de altă
parte.

În acelaşi timp, nu putem să nu distingem între situaţia în care subiectul pasiv este o persoană cu
discernământ diminuat şi situaţia în care subiectul pasiv este o persoană lipsită total de discernământ.

În acest context, apreciez că ar fi potrivit de lege ferenda, ca varianta agravată să se refere la persoanele
care au discernământul diminuat, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza unei maladii mentale, fie din
altă cauză.

În schimb, în ipoteza în care comite asupra unei persoane total lipsită de discernământ, fie din cauza
vârstei extrem de fragede, fie din cauza unei boli, fie din altă cauză, urma să fie încadrată la infracţiunea de
omor calificat (art. 175 lit. d )- omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra),
considerându-se că, într-adevăr, este vorba şi în acest caz, ca şi în cazul constrângerii la sinucidere, de un
omor comis prin folosirea energiei fizice a victimei.

Acest raţionament, după cum s-a văzut, este admis în mod unanim de doctrină şi practică, pentru varianta
tip, dacă se constată că, prin constrângere, voinţa victimei nu a fost liberă.

Sancţiuni

Atât varianta tip cât şi varianta agravată se pedepsesc cu pedeapsa închisorii, evident că pentru varianta
prevăzută la alineatul al doilea legiuitorul a ales o pedeapsă mai severă, aducând, în mod justificat ,
maximul acesteia la valoarea minimului de la infracţiunea de omor simplu.

Aspecte procesuale

În cazul infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, urmărirea penală se efectuează din oficiu şi
este de competenţa procurorului, conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen. Potrivit art. 27 alin. (1) lit. a) din
acel judecata în primă instanţă este de competenţa tribunalului.

I. LOVIREA SAU ALTE VIOLENŢE

Infracţiunea de lovire sau alte violenţe are ca obiectiv sancţionarea faptelor care aduc o atingere minimă
integrităţii fizice a persoanei.

Deşi minimă ,atingerea este socotită însă suficient de gravă, astfel încât să necesite intervenţia legiuitorului
penal. La origine, art. 180 era alcătuit dintr-o variantă tip şi o variantă agravată, în funcţie de rezultatul
produs, mai exact în funcţie de gravitatea acestuia. Prin Legea 197/2000 au fost introduse două noi
variante agravate, în funcţie de calitatea subiectului pasiv, respectiv aceea de membru al familiei.
Obiectul juridic

La această infracţiune obiectul juridic este reprezentat de relaţiile sociale care presupun ocrotirea
persoanei împotriva violenţelor producătoare de suferinţe fizice, în cazul alin. (1), şi împotriva vătămărilor
corporale în cazul alin. (2).

Este vorba fireşte de heteroagresiuni, iar nu de autoagresiuni, deoarece în cazul acestora din urmă nu se
oferă protecţie prin intermediul acestei infracţiuni. „Nu interesează starea sănătăţii sau sensibilitatea
victimei la loviri, dacă aceasta dormea ori era în stare de veghe etc."

Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de corpul persoanei căreia se exercită violenţele, fiind
vorba, aşa cum s-a arătat mai sus, de corpul unei persoane în viaţă.

Subiecţii infracţiunii

La infracţiunea de lovire sau alte violente, subiecţii infracţiunii nu sunt, în principiu, circumstanţiaţi. Există
însă o particularizare a subiecţilor, în cazul variantelor agravate care se referă la fapta comisă asupra
membrilor familiei, unde trebuie să se constate această legătură în relaţia autor – victimă.

Conform art. 149, „prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă
locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul”.

Această definiţie trebuie completată cu cea din art. 149, care se referă la rudele apropiate, arătând că: „(1)
Rude apropiate sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele
devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude. (2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la rude
apropiate, în limitele prevăzute de alineatul precedent, se aplică în caz de adopţie cu efecte depline,
persoanei adoptate cât şi descendenţilor acesteia şi în raport cu rudele fireşti, iar în caz de adopţie cu
efecte restrânse, adoptatului cât şi descendenţilor acestuia şi în raport cu rudele adoptatorului."

Participaţia penală este posibilă. În cazul în care se acţionează în mod direct asupra victimei, se realizează
acte de coautorat, iar nu de complicitate: „ Acela care ţine victima pentru a fi lovită de altă persoană şi care
i-a provocat victimei vătămări corporale care au necesitat 5 zile îngrijiri medicale va răspunde în calitate de
coautor la infracţiunea de lovire prev. în art. 180 alin.(2), şi nu pentru complicitate la această infracţiune,
întrucât contribuţia adusă în acest fel apare indispensabilă pentru realizarea conţinutului infracţiunii.”
Pluralitatea de subiecţi pasivi atrage pluralitatea de infracţiuni.

În acest sens, în practică s-a arătat că: „Acela care, cu aceeaşi ocazie, aplică lovituri mai multor persoane,
nu săvârşeşte o singură infracţiune de lovire, ci atâtea infracţiuni în concurs, câte persoane au fost lovite."

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii se realizează de regulă printr-o acţiune, respectiv prin acţiunea de lovire
sau alte violente.

Această acţiune se poate realiza, fie prin energia făptuitorului, fie printr-o altă forţă pe care acesta o pune
în mişcare (spre exemplu, făptuitorul îndeamnă un câine să atace victima, sau îndrumă un animal, ori o
turmă de animale asupra victimei).
Acţiunea se poate exercita fie direct (făptuitorul îmbrânceşte victima, sau o loveşte cu pumnii, ori cu
diverse obiecte), fie indirect (făptuitorul oferă victimei un scaun stricat sau îi trage scaunul când se aşează).
Acţiunea poate fi reprezentată, prin violenţe fizice, ca în exemplele anterioare, sau prin violenţe morale, ori
constrângeri psihice, care produc o suferinţă fizică sau o leziune (spre exemplu, făptuitorul sperie o
persoană care se dezechilibrează, cade şi se loveşte, sau făptuitorul sileşte victima să sară de la înălţime).

Doctrina şi practica au dat un sens foarte larg expresiei „alte violenţe", sau „acte de violenţă". În doctrină,
se admite de principiu ideea potrivit căreia: „constituie acte de violenţă în sensul legii penale şi actele
efectuate fără violenţă, dar care având un potenţial vătămător, victima le-ar fi opus rezistenţă în cazul când
ar fi cunoscut această potenţialitate. ”

În practică au fost consemnate, de-a lungul timpului, modalităţi concrete de comitere a infracţiunii extrem
de diverse, care ilustrează, printre altele, multă imaginaţie din partea făptuitorilor. Astfel, s-a reţinut spre
exemplu că: „Fapta de a sufla praf de bachelită în ochii unei persoane constituie infracţiunea prev. în art.
180 alin. (2)."

De asemenea, s-a apreciat că se poate comite infracţiunea de lovire sau alte violenţe, în cazurile în care
făptuitorul îmbrânceşte victima, sau o trânteşte, ori îi pune piedică, sau aşează în calea victimei un
obstacol, de care aceasta se loveşte. Elementul material se poate realiza şi prin inacţiune (omisiune).

O astfel de ipoteză intervine „în cazul în care prin neîndeplinirea unei obligaţii sau neluarea unei măsuri de
precauţie (de ex. neacoperirea unei gropi, a unui şanţ, neaşezarea unor semne de avertizare, neîngrădirea
unui loc periculos etc.), victima este expusă să se lovească (căzând în groapă, în şanţ, împiedicându-se de
un obstacol etc.)". În cazurile menţionate autorul trebuie să acţioneze cu intenţie, altfel fapta va fi
încadrată, eventual, la art. 184 C. pen., vătămare corporală din culpă.

Urmarea imediată a infracţiunii constă în producerea de suferinţe fizice, în cazul alin. (1), şi în producerea
unei vătămări a integrităţii corporale (rănire) sau a sănătăţii (îmbolnăvire), care să fi necesitat îngrijiri
medicale de cel mult 20 de zile, în cazul alin. (2).

Trebuie subliniat faptul că, diferenţa dintre varianta tip şi cea agravată este dată de existenţa sau
inexistenţa îngrijirilor medicale. Mai exact, în cazul variantei tip se produc doar suferinţe fizice, pentru care
nu sunt necesare îngrijiri medicale. Dacă leziunile produse necesită îngrijiri medicale, de la o zi, până la 20
de zile inclusiv fapta se va încadra în varianta agravată, de la alin. (2).

Dacă sunt necesare 21 de zile de îngrijiri medicale, sau mai mult, fapta iese din sfera art. 180 C. pen.. şi se
va încadra în art. 181 C. pen. (până la 60 de zile), sau în art. 182 C. pen. (peste 60 de zile). „Fiind vorba de
un termen substanţial, calculul termenului (...) se face pe zile curente, nu pe zile libere, adică se socoteşte
şi dies a quo şi dies ad quem".

Problema îngrijirilor medicale, dacă sunt sau nu necesare, precum şi durata lor reprezintă, nu doar un
criteriu medical, terapeutic, ci şi un criteriu legal de apreciere a gravităţii vătămării, cu consecinţe asupra
încadrării corecte a faptei.

De aceea sunt necesare constatări medico-legale, care se materializează în certificate medico-legale, sau
sunt necesare expertize medico-legale care se finalizează prin rapoarte de expertiză. În aceste condiţii,
înţelegerea exactă a unor noţiuni medico-legale este necesară:

În primul rând, trebuie clarificat sensul expresiei îngrijiri medicale. Prin această expresie utilizată şi de
legiuitor, se înţelege tratamentul prescris de medic, în raport cu leziunea consecutivă violenţei, în vederea
vindecării. În doctrina medico-legală s-a subliniat că, aprecierea leziunilor traumatice, după criteriul „timp
de îngrijiri medicale", trebuie să ţină seama de următoarele aspecte: „timpul de îngrijiri medicale" , nu
coincide întotdeauna cu perioada de vindecare anatomică; vindecarea anatomică nu reprezintă neapărat o
restabilire funcţională completă; „timpul de îngrijiri medicale" necesar vindecarii nu coincide în mod
obligatoriu, nici cu perioada de incapacitate de muncă, adică durata concediului medical, nici cu perioada
de spitalizare. .

În practica judiciară penală s-a apreciat că: „Fapta de lovire se încadrează în prev. art. 180 alin. (1) chiar
dacă victima a prezentat unele echimoze pentru a căror vindecare au fost necesare 3 -4 zile de îngrijiri
medicale, aceste îngrijiri fiind destinate să înlăture semnele exterioare şi nu alte consecinţe mai grave ale
lovirii sau să determine reluarea funcţiilor normale ale organismului traumatizat, nu influenţează
încadrarea juridică în art. 180 alin. (l)."

În acelaşi sens, în altă cauza, s-a decis că: „Faptul că victima a avut nevoie de un tratament local sub forma
unor comprese la deget timp de trei zile nu înseamnă îngrijiri medicale în sensul art. 180 alin. (2), aşa încât
fapta de lovire se încadrează în art. 180 alin. (l)." .

Rezultă că îngrijirile medicale trebuie să aibă ca finalitate vindecarea unor „tulburări în funcţionarea
organismului victimei", iar nu doar accelerarea dispariţiei semnelor exterioare ce reprezintă o consecinţă a
lovirii, sau violenţelor.

În al doilea rând, trebuie menţionat sensul general al unor termeni ce apar frecvent în actele medico-
legale, prin care se desemnează diferite leziuni traumatice, mai grave sau mai puţin grave, produse prin
lovire sau exercitarea altor violenţe, în corelaţie cu îngrijirile medicale probabile, în cazul fiecărei leziuni.

Astfel, echimoza, sau vânătaia în vorbirea curentă, reprezintă o pată de culoare roşu-albăstrui datorată
unor rupturi de vase capilare la nivelul dermei cu infiltraţia sanguină a ţesutului din jur. De regulă nu
necesită îngrijiri medicale.

Dacă este vorba însă de echimoze multiple, sau care cuprind mari suprafeţe, ori de echimoze localizate la
cap, acestea pot necesita între 2 şi 10 zile de îngrijiri medicale. Excoriaţia, sau zgârietura în termeni
populari, reprezintă o eroziune epidermică, o detaşare mai superficială, sau mai profundă a pielii.
Excoriaţiile uşoare unice, ca şi cele multiple, dar cuprinzând suprafeţe mici, nu necesită îngrijiri medicale.
Excoriaţiile profunde, ca şi cele multiple dispuse pe suprafeţe mari, necesită îngrijiri medicale, între 2 şi 10
zile, în funcţie de profunzime, suprafaţă, zonă. Hematomul, sau cheagul de sânge, reprezintă o acumulare
sanguină în ţesut, rezultată prin ruperea unor vase de sânge importante.

Se manifestă pe tegument, fie printr-o bosă, dacă este localizat pe os, fie printr-o depresiune, dacă este
localizat pe ţesuturile moi. Hematoamele subcutanate puţin voluminoase, necomplicate septic şi care nu
presupun o intervenţie chirurgicală , necesită între 2 şi 10 zile de îngrijiri medicale. Hematoamele întinse
care necesită intervenţii chirurgicale, precum şi unele ale organelor genitale, care nu presupun complicaţii,
necesită între 11 şi 20 de zile de îngrijiri medicale. Plaga, sau rana, reprezintă o leziune de profunzime şi
continuitate a tegumentelor şi ţesuturilor.

În funcţie de agentul etiologic (obiectul vulnerant), plăgile se clasifică în: plăgi tăiate, înţepate, înţepător-
tăiate, muşcate, contuze, împuşcate (balistice), termice sau chimice, etc. Plăgile contuze sau cele tăiate,
puţin întinse ca suprafaţă şi nepenetrante, necesită între 2 şi 10 zile de îngrijiri medicale. Plăgile contuze şi
cele tăiate penetrante, precum şi cele înţepate profunde, ori plăgile despicate, necesită între 11 şi 20 de
zile de îngrijiri medicale.
În sfârşit este de adăugat faptul că, în fiecare cauză, constatările medico-legale trebuie să fie analizate cu
multă atenţie şi, atunci când concluziile acestora nu sunt clare, este necesar să se ceară lămuriri
suplimentare.

Legătura de cauzalitate, între lovirea sau violenţele exercitate şi urmarea periculoasă trebuie să existe.
Această legătură se prezumă, atunci când fapta constă într-o lovire, iar urmarea este reprezentată de
suferinţe fizice.

În cazul altor violenţe, legătura între acestea şi eventualele suferinţe ale victimei trebuie demonstrată. De
asemenea, în toate cazurile în care se constată că sunt necesare îngrijiri medicale, şi ne aflăm deci în
ipoteza variantei agravate de la alineatul al doilea, legătura de cauzalitate între faptă şi urmare trebuie
dovedită.

Latura subiectivă

Elementul subiectiv se caracterizează prin existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei, în ambele modalităţi,
directă sau indirectă. Aşa cum s-a arătat cu ocazia analizei generale a secţiunii, pentru ca intenţia să existe
este necesar ca acţiunea sau inacţiunea violentă să nu fie îngăduită expres sau tacit de lege (jocuri sportive,
tratamente medicale etc.)

Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru existenţa infracţiunii. Chiar în ipoteza în care făptuitorul
urmăreşte să facă o glumă (proastă), fapta reprezintă infracţiune. Evident că şi în cazul acestei infracţiuni,
mobilul şi scopul pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

Formele infracţiunii

În cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, tentativa este posibilă dar nu se pedepseşte. Consumarea
are loc în momentul în care se realizează atingerile violente asupra corpului victimei, producându-se
suferinţe fizice, chiar dacă unele efecte apar ulterior.

În cazul aplicării mai multor lovituri aceleiaşi victime, cu aceeaşi ocazie, se comite o singură infractiune.
Infracţiunea este susceptibilă de realizare în forma continuată.

Există această formă spre exemplu, în ipoteza în care, „autorul ia hotărârea să lovească victima ori de câte
ori o va întâlni şi comite astfel o suită de agresiuni fizice la intervale diferite intervale de timp - caz în care
sunt aplicabile dispoziţiile C. pen."

În această formă continuată, există un moment al epuizării care coincide cu momentul aplicării ultimei
loviri sau al exercitării uiţi de violenţă.

Variante

În afara variantei tip, după cum s-a arătat, a existat iniţial o singură variantă agravată, cea de la alineatul al
doilea, diferenţa între cele două variante fiind dată de gravitatea rezultatului, respectiv de existenţa sau
inexistenţa îngrijirilor medicale.

Prin Legea nr. 197/2000 s-au introdus două variante agravate, cea de la alin. (l), care se referă la faptele
prevăzute la alin. (1) săvârşite asupra membrilor familiei, şi cea de la alin. (2), care se referă la faptele
prevăzute la alin. (2) săvârşite asupra membrilor familiei. În acest context a fost nevoie să se adauge şi un
articol nou, după art. 149 din partea generală , respectiv art. 149, prin care să se definească noţiunea de
membru de familie, aşa cum s-a arătat mai sus, la analiza subiecţilor infracţiunii.
Introducerea acestor variante agravate marchează preocuparea legiuitorului de a acorda o protecţie
sporită unor categorii de persoane, asupra cărora se comit agresiuni, facilitate de existenţa unor relaţii de
familie şi de cele mai multe ori ocultate, în baza aceloraşi relaţii de familie, evident viciate.

În cazul în care fapta comisă constituie una din variantele agravate care se referă la membrii de familie,
alin. (l) sau (2), nu se va mai reţine la încadrarea juridică şi circumstanţa agravantă generală prevăzută în
art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen., respectiv săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, asupra membrilor
familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public.

Sancţiuni

Pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii alternativ cu
amenda, atât la varianta tip, cât şi la variantele agravate. Desigur, minimul şi maximul pedepsei cu
închisoarea variază în funcţie de gravitatea rezultatului, pe de o parte, şi în funcţie de existenţa sau
inexistenţa relaţiilor de familie între făptuitor şi victimă, pe de altă parte.

Aspecte procesuale

În conformitate cu art. 180 alin. (3) şi (4) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În cazul faptelor prevăzute de alin.
(l) şi (2), acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, dar împăcarea părţilor îşi produce efectele şi în
acest caz.

II. VĂTĂMAREA CORPORALĂ

Infracţiunea de vătămare corporală reprezintă o variantă a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, sau, altfel
spus, o variantă calificată incriminată sub un nomen juris propriu.

Explicarea elementului circumstanţial

Deoarece vătămarea corporală este, aşa cum am arătat, o variantă de specie a infracţiunii de lovire sau alte
violenţe, analiza elementelor acestei din urmă infracţiuni rămâne valabilă şi în acest caz, făcând inutilă
separată a vătămării corporale.

După cum se poate uşor observa, practic, diferenţa între art. 180 şi art. 181 constă în urmarea imediată, în
consecinţele mai grave pe care le presupune art. 181 C. pen.

Elementul circumstanţial este cerut în plus pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 181 C. pen.
constă în vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii., care a necesitat pentru vindecare îngrijiri de cel
mult 60 de zile. Coroborând dispoziţiile art. 181 cu cele ale art. 180 alin. (1) şi (2) C. pen. rezultă că, pentru
a califica fapta drept vătămare corporală, aceasta trebuie să fi produs integrităţii corporale sau sănătăţii
victimei o vătămare ce necesită pentru vindecare, de la 21 până la 60 de zile de îngrijiri medicale inclusiv.

Leziunile care necesită un număr atât de mare de zile de îngrijiri medicale sunt, de regulă, leziuni
traumatice grave. Intră în această categorie: contuziile celebrale medii sau grave, cu modificări neurologice
importante; fracturi complete ale maxilarului superior sau ale mandibulei; fisurile sau fracturile simple, fără
deplasare, ale unor oase lungi; fracturile de claviculă, stern, bazin etc.

Find vorba de leziuni grave, fapta trebuie analizată cu multă atenţie, prin prisma zonei corporale vizate, a
numărului şi intensităţii loviturilor aplicate, pentru a nu se face confuzie cu infracţiuni mai grave, cum ar fi
cea de tentativă la omor.
În acest sens, în practica mai veche s-au făcut în mod ele delimitări şi precizări. În practica recentă s-a
manifestat aceeaşi preocupare de a distinge în mod corect între tentativa la omor şi vătămarea corporală.
Astfel, s-a arătat, spre exemplu că: „Fapta de a aplica lovituri repetate cu o coadă de topor în direcţia
capului unei persoane, care, pentru a se feri, ridică braţele, suferind o fractură a braţului stâng ce necesită
de îngrijiri medicale pentru vindecare, constituie tentativă la infracţiunea de omor, iar nu infracţiunea de
vătămare corporală."

Aşa cum s-a arătat şi mai sus, se iau în calcul doar zilele de îngrijiri nu şi concediul medical acordat pentru
incapacitate de muncă. Spre exemplu , dacă vom avea un certificat medico-legal în care se arată că au fost
acordate 6, 7 zile de îngrijiri medicale şi 20 de zile de medical, fapta se va încadra în art. 180 alin. (2).

Dar durata concediului medical poate fi mai mică decât cea a îngrijirilor medicale necesare vindecării. Spre
exemplu, se acordă 20 de zile de îngrijiri medicale şi 5 zile de concediu medical. Şi în acest caz, doar durata
îngrijirilor medicale se va lua în calcul, iar fapta se va încadra tot în prevederile art. 180 alin. (2).

Formele infracţiunii

Nici în cazul infracţiunii de vătămare corporală tentativa nu se pedepseşte. Consumarea are loc în
momentul în care se produce rezultatul, respectiv în momentul în care îngrijirile medicale ajung la 21 de
zile. „Vătămarea corporală fiind o infracţiune progresivă, urmarea ei imediată se poate amplifica treptat,
făcând necesară o durată mai mare a îngrijirilor medicale.

De aceea, pentru calificarea infracţiunii, este necesar să se aştepte epuizarea rezultatului, deci a evoluţiei
vătămării."

Momentul consumării infracţiunii nu trebuie confundat cu momentul comiterii faptei, care se referă la data
exercitării violenţelor asupra victimei.

Infracţiunea se poate realiza şi în formă continuată atunci când, spre exemplu, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, făptuitorul îi introduce în mod repetat victimei în alimente o substanţă toxică, prin care îi
produce o vătămare a sănătăţii, ce presupune îngrijiri medicale în limita prevăzută de art. 181 C. pen.

Varianta agravată

Vătămarea corporală în variantă agravată se caracterizează, aşa după cum rezultă din textul incriminator,
prin circumstanţierea subiectului pasiv, fiind vorba de fapta comisă asupra membrilor familiei.

Cum sensul expresiei a fost deja examinat nu sunt necesare explicaţii suplimentare.

Sancţiuni

Cum este şi normal, faţă de infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală este sancţionată
mai aspru, pedeapsa fiind închisoarea în cuantum mai mare, şi fără să existe posibilitatea alternativă a
amenzii.

Aspecte procesuale

În conformitate cu art 181 alin. (2) şi (3) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În cazul faptei prevăzute de alin.
(l1), acţiunea penală se în mişcare şi din oficiu, dar împăcarea părţilor îşi produce efectele şi în acest caz.
 III. VĂTĂMAREA CORPORALĂ GRAVĂ
Infracţiunea de vătămare corporală gravă reprezintă, la rândul ei, o variantă calificată a infracţiunii de
vătămare corporală, variantă pe care legiuitorul a înţeles să o incrimineze separat, sub o denumire proprie.
În acest caz, scara intensităţii vătămărilor are la bază două criterii alternative: criteriul curative: terapeutic
ce ia în calcul durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindicare; criteriul fizio - patologic, ce ţine seama
de natura vătămărilor, respective de consecinţele lor ireversibile sau deosebit de periculoase.

Art. 182 C. pen. a fost modificat prin Legea 169/2002, care a transformat una din ipotezele variantei tip în
variantă agravată, astfel încât, în actuala configuraţie vătămarea corporală gravă este incriminată într-o
variantă tip şi două variante agravate.

Explicarea elementelor circumstanţiale

Având în vedere că vătămarea corporală gravă, ca şi vătămarea corporală, este construită pe structura art
180 C. pen., analiza infracţiunii se va axa în principal pe explicarea elementelor circumstanţiale.

În varianta tip, elementul circumstanţial este reprezentat printr-o vătămare care a necesitat îngrijiri
medicale mai mult de 60 de zile. Sunt necesare, aşadar, cel puţin 61 de zile de îngrijiri medicale. Dacă
vătămarea presupune doar 60 de zile de îngrijiri medicale, fapta se va încadra în art. 181 C. pen.

Nu are relevanţă asupra calificării faptei împrejurarea că, pentru a se ajunge la peste 60 de zile, numărul
iniţial de zile de îngrijiri medicale a fost prelungit, datorită unor complicaţii survenite în timpul
tratamentului; fapta se va încadra în art. 182 C. pen.

Aceeaşi soluţie este valabilă şi în ipoteza în care victima s-a prezentat cu întârziere la medic, ori când din a
tratamentul a fost aplicat cu întârziere, şi astfel numărul de zile de îngrijiri medicale a sporit, trecând peste
60 de zile, dacă s-a constatat că întârzierea nu s-a datorat relei credinţe a victimei.

Nu are relevanţă asupra încadrării juridice, nici împrejurarea că durata îngrijirilor medicale a fost
influenţată de existenţa unor leziuni anterioare.

Prima variantă agravată este construită pe un element circumstanţial ce prezintă consecinţe diferite,
alternative:

1) Prima ipoteză ce intră în componenţa elementului circumstanţial constă în „pierderea a unui simţ sau
organ, încetarea funcţionării acestora".

Suntem de fapt aici în prezenţa a două categorii de consecinţe, iar în doctrină, în general, ele sunt analizate
separat: pierderea unui simţ sau organ, pe de o parte, şi încetarea funcţionării acestora, pe de altă parte.

Deoarece există o strânsă interdependenţă între aceste două consecinţe, iar textul este deficitar, apreciez
că este necesar ca ele să fie analizate împreună. În plus pentru înţelegerea corectă a acestor consecinţe se
impune explicarea unor noţiuni.

Simţul reprezintă o facultate, o capacitate a individului de a avea diferite percepţii în raport cu sine sau cu
lumea înconjurătoare.
Existenţa celor cinci simţuri: auzul, văzul, mirosul, gustul şi pipăitul (simţul tactil) este condiţionată de o
relaţie neuro-organică foarte complexă.

Din această cauză nu există o suprapunere perfectă între funcţiile anumitor organe de simţ - spre exemplu
vederea pentru ochi - şi simţul în ansamblu, adică văzul, în exemplul dat.

Pierderea unui simţ presupune lipsa totală a capacităţii de a percepe, corespunzătoare simţului respectiv.
Diminuarea sau micşorarea capacităţii ( de a vedea, de a auzi etc.) poate reprezenta fie pierderea unui
organ, fie o infirmitate fizică permanentă şi se va încadra tot la art. 182, fără a fi însă considerată o pierdere
a simţului respectiv.

Organul reprezintă o parte a corpului alcătuită dintr-un ţesut omogen (muşchii) sau eterogen (stomacul),
prin care se îndeplineşte o funcţie specifică, fie vitală, fie utilă vieţii. Prin asocierile de organe se realizează
un complex de funcţii în organism (aparate), cum ar fi spre exemplu circulaţia sau digestia.

Prin pierderea unui organ trebuie să se înţeleagă detaşarea de corp a acelei părţi care reprezintă un organ.
Desprinderea de corp poate consecinţă directă a activităţii infractorului sau consecinţa unei intervenţii
chirurgicale determinate de gravitatea traumatismului suferit de victimă.

Încetarea funcţionării acestora reprezintă, aşa cum am arătat, o altă consecinţă. Prin aceasta legiuitorul a
încercat, probabil, să o completeze pe cea referitoare la pierderea unui simţ sau organ, în intenţia de a
acoperi anumite ipoteze practice în care, fără a interveni o pierdere, se ajunge la abolirea unei funcţii
organice.

Sensul expresiei utilizate de legiuitor este însă confuz, confuzie ce se răsfrânge, inevitabil, asupra
conţinutului consecinţei, cerută ca element circumstanţial. Într-o interpretare gramaticală, pe care doctrina
penală o admite în largă majoritate, prin „ încetarea funcţionării acestora" ar trebui să înţelegem atât
încetarea funcţionării simţului cât şi a organului, pluralul folosit de legiuitor obligându-ne la aceasta.

Într-o interpretare logică, izolată în doctrină, suntem nevoiţi să observăm că încetarea funcţionării nu se
poate referi decât la organ. Relaţia organ-funcţie este evidentă, funcţia fiind o activitate a organului, o
prelungire a acestuia.

Ipoteza încetării funcţionării organului nu posibilă ci, reţinerea ei în elementul circumstanţial este şi utilă,
câtă vreme există practic posibilitatea ca, deşi organul să continue să existe, funcţia acestuia să înceteze, în
cazul în care organul este afectat de leziuni ireversibile (spre exemplu, în cazul unui traumatism la nivelul
coloanei vertebrale, poate să apară drept consecinţă o încetare a funcţiei locomotorii deşi ambele organe
ale aparatului locomotor există în continuare, socotite pierdute, în sensul menţionat anterior).

În schimb, ipoteza încetării funcţionării unui simţ este inacceptabilă din punct de vedere logic. Simţul nu
reprezintă o realitate materială, organică, susceptibilă de a desfăşura o activitate şi deci, de a-i fi atribuită o
funcţie. Cum arătam, simţul reprezintă o facultate, o capacitate de percepţie bazată pe o relaţie
neuroorganică. Simţul este el însuşi o funcţie.

În aceste condiţii, încetarea funcţionării funcţiei simţului ar însemna încetarea funcţionării funcţiei, ceea ce
în mod reprezenta o construcţie tautologică, inacceptabilă.

De altfel, şi în cazul în care am admite că putem vorbi despre încetarea funcţionării unui simţ constata că,
din punct de vedere obiectiv, medical, această împrejurare ar coincide perfect cu pierderea simţului,
consecinţă deja prevăzută de text ( încetarea funcţionării văzului ori auzului este acelaşi lucru cu pierderea
respectiv) rezultă că textul este incorect formulat.

În mod corect, textul ar trebui să se refere la pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării unui
organ. Formula foarte generală utilizată de legiuitor se justifică probabil, cum am anticipat mai sus, prin
teama de a nu lăsa fără acoperire anumite ipoteze concrete, în contextul în care relaţia simţ, organ, funcţie
este controversată în doctrina medico-legală, iar cazuistica în materie este deosebit de complexă.

Astfel, spre exemplu, pierderea simţului poate să se producă deşi organul sau organele prin care se
realizează continuă să existe. De pildă victima îşi pierde auzul, deşi urechile nu suferă nici o modificare
aparentă, în acelaşi timp însă, în cazul organelor pereche, pierderea uneia din cele două componente, nu
înseamnă pierderea simţului respectiv (a auzului spre exemplu, în cazul pierderii unei urechi), sau a funcţiei
respective(funcţia renală de pildă, în cazul pierderii unui rinichi).

Mai trebuie observat şi faptul că: „Există organe - cum este splina - a căror pierdere nu implică tulburări
funcţionale, iar pe de altă parte o funcţie poate fi pierdută cu toate că organul care o asigură este prezent,
dacă acesta este afectat de leziuni ireversibile” .

În pofida acestor situaţii complexe, apreciez că legiuitorul a folosit o formulă care, în grija de a acoperii
complexitatea,nu este doar incorectă, cum arătam, ci şi inutilă. Această afirmaţie se bazează pe opinia
exprimată în doctrina medico-legală, conform căreia, atât pierderea unui simţ sau organ cât şi încetarea
funcţionării organului, reprezintă: „modificări lezionale care, fiind sechelare, oricum sunt încadrabile în art.
182 C.pen. pentru existenţa infirmităţii permanente."

2) A doua consecinţă, ce intră în alcătuirea elementului circumstanţial al primei variante agravate, se referă
la o infirmitate permanentă fizică ori psihică. Prin infirmitate fizică ori psihică, doctrina medico-legală
înţelege o modificare ce prejudiciază morfologic sau funcţional organismul. Infirmitatea trebuie să fie
permanentă, adică modificarea trebuie să fie sechelară. Nu are relevanţă numărul de zile de îngrijiri
medicale necesare vindecării.

Infirmitatea poate fi consecinţa directă a unei leziuni traumatice, sau poate să fie urmarea unei complicaţii.
Este necesară o expertiză medico-legală pentru a stabili legătura de cauzalitate între traumatism, leziune şi
infirmitate, în fiecare caz. Tot prin expertiză, după vindecarea clinică şi epuizarea mijloacelor terapeutice
de recuperare, se va stabili caracterul de permanenţă al infirmităţii. Infirmitatea nu înseamnă acelaşi lucru
cu invaliditatea, care presupune obligatoriu un deficit funcţional ce pe capacitatea de muncă, ceea ce nu
este neapărat valabil la infirm atare, un invalid este întotdeauna un infirm, dar inversul nu este obligatoriu
valabil."

În acest fel înţeleasă, şi acesta este sensul corect medico-legal, infirmitatea permanentă fizică ori psihică
are o clară corespondenţă pierderea unui simţ, a unui organ, sau cu încetarea funcţionării organului,
practic cele două ipoteze se suprapun.

În doctrina penală, de regulă, această suprapunere nu este sesizată. Chiar şi în cazul în care se face o
analiză temeinică şi nuanţată a celor două ipoteze, se consideră că cele două situaţii, deşi se suprapun în
mare măsură, nu se confundă.

În sprijunul acestei afirmaţii se utilizează două argumente. Se arată, pe de o parte, că pierderea organului
nu duce neapărat la pierderea funcţiei şi deci la infirmizarea persoanei. Se dau ca exemple pierderea
splinei, a amigdalelor, a părului.
Pe de altă parte, se susţine că, în unele cazuri, consecinţele pierderii unui organ pot fi ulterior remediate,
prin intervenţii chirurgicale, sau prin alte tratamente, „pierzându-se astfel caracterul permanent al cauzei
virtual infirmizante.”

Primul argument poate fi contrazis dacă ne raportăm la sensul noţiunii de infirmitate care, aşa cum s-a
arătat, nu presupune în mod obligatoriu un prejudiciu funcţional, poate fi vorba doar de un prejudiciu
morfologic.

Deci simpla pierdere a organului este o infirmitate, chiar dacă nu este afectată vreo funcţie organică.
Trebuie adăugat aici că, în realitate, orice or gan , ţesut, parte a corpului, are şi un rol funcţional, chiar dacă
acesta nu este evident, şi chiar dacă suprimarea respectivului organ, nu produce tulburări funcţionale
grave ori aparente.

Astfel, pierderea splinei, care este dată ca exemplu, deşi nu implică în mod direct tulburări funcţionale, cel
puţin nu majore, presupune totuşi o modificare morfologică permanentă şi, în acelaşi timp, o remodelare
artificială a unor conexiuni organice, remodelare care rămâne fără urmări asupra funcţionării de ansamblu
a organismului uman.

Aceasta deoarece, chiar dacă nu are o funcţie precisă, splina are totuşi un rol în economia organismului: în
diabeză, în reacţiile imunologice, în creşterea rezistenţei la efort. Chiar şi amigdalele, cum se ştie, au o
funcţie de protecţie, iar dispariţia lor antrenează unele consecinţe asupra organismului. Al doilea argument
este la rândul lui criticabil deoarece, chiar dacă din punct de vedere funcţional, pierderea unui organ poate
fi suplinită într-un fel sau altul, prejudiciul morfologic subzistă.

Realizarea unei proteze, sau orice înlocuire artificială a unui organ, nu poate înlătura prejudiciul morfologic,
iar acesta singur, cum am văzut, constituie o infirmitate. Rezultă că, de lege ferenda simplificarea
incriminării, legiuitorul ar putea reţine doar ipoteza în care fapta are drept consecinţă producerea unei
infirmităţi permanente, fizice ori psihice, fără a mai reţine şi ipoteza pierderii unui simţ sau organ şi
încetarea funcţionării acestora.

3) A treia consecinţă se referă la sluţire.

Prin sluţire se înţelege o deformare permanentă, morfologico-estetică, sau doar estetică, prin care se
prejudiciază în mod evident conformaţia armonioasă de ansamblu a corpului, a unei regiuni sau a unui
segment anatomic.

Când se referă la faţă, o asemenea modificare sechelară mai este numită şi desfigurare, şi sub această
formă, facială, a reţinut-o , de regulă, practica judiciară.

În celelalte cazuri, când este vorba de o deformare a corpului în ansamblu (spre exemplu gârbovire), sau de
o mutilare (de exemplu amputarea unui membru) se reţine starea de infirmitate fizică sau pierderea unui
simţ sau organ.

În practica medico-legală se utilizează şi sintagma „prejudiciu estetic", mai ales atunci când zona vizată este
cea a feţei pentru a marca faptul că sluţirea se deosebeşte faţă de modificările ai mică gravitate, apreciate
ca nefiind prejudiciabile.

Tot practica utilizează o metodă numită estetimetrică, potrivit căreia este împărţită în 122 de sectoare, iar
coeficientul de desfigurare se raportează la numărul de sectoare interesate şi la felul leziunii, elemente ce
sunt la rândul lor corelate cu vârsta, sexul şi ocupaţia victimei.
În pofida acestei preocupări pentru o mai mare obiectivitate, aprecierea cu privire la existenţa ori
inexistenţă sluţirii este, totuşi, subiectivă, fapt ce a generat numeroase controverse.

În practica judiciară s-a admis că există sluţire îm cazul în care se produce victimei „o plagă muşcată a
marginii libere a pavilionului unei urechi - cu lipsă de substanţă în proporţie de 2/3 şi care, cu toată
intervenţia de specialitate într-o unitate medicală de chirurgie plastică n-a putut fi remediată."

De asemenea s-a decis că se va reţine comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă în ipoteza în care
făptuitorul, „după un conflict avut cu partea vătămată, a muşcat-o de nas cauzându-i o vătămare ce îi
altera înfăţişarea fizică şi care nu a putut fi înlăturată decât printr-o intervenţie chirurgicală plastică."
Reprezintă sluţire în sensul art. 182 C. pen. „lovirea unei persoane în faţă cu cuţitul, cu urmarea unor
cicatrice care nu pot fi înlăturate şi care afectează expresiei feţei, constituind un prejudiciu estetic."

În schimb, s-a considerat că nu reprezintă o sluţire în sensul art. 182 C. pen. „dacă inculpatul i-a tăiat părul
şi i-a ras sprâncenele victimei, deoarece părul şi sprâncenele sunt supuse unui proces natural de
regenerare; ca urmare, pierderea suferită de victimă în ceea ce priveşte înfăţişarea fizică este numai
temporară."

Problema cea mai disputată a fost legată de acele leziuni provocate victimei, care au avut ca urmare
pierderea unuia sau mai multor dinţi, aflaţi într-o zonă vizibilă (dinţii din faţă). În esenţă, divergenţele pe
această temă au conturat, în practica mai veche, existenţa a două opinii.

Într-o primă opinie, bazată în special pe concluziile unor constatări medico-legale, s-a apreciat că în astfel
de cazuri nu este vorba despre sluţire deoarece prejudiciul estetic poate fi reparat prin realizarea unei
proteze.

Într-o a doua opinie, având la bază mai multe decizii ale fostului Tribunal Suprem, s-a apreciat că în aceste
cazuri este sluţire deoarece, înlocuirea dinţilor proteză poate să ascundă prejudiciul estetic suferit, dar nu
poare să-l înlăture; în susţinerea acestei soluţii s-a pus accentul şi pe faptul că, în astfel de cazuri, nu are loc
„un proces de vindecare normal".

S-a decis că există sluţire chiar dacă victima a pierdut un singur dinte, în condiţiile în care fizionomia
acesteia a avut de suferit, adică i s-a cauzat un prejudiciu estetic. S-a apreciat în schimb că pierderea unui
dinte, în condiţii acesta era şi unicul dinte al victimei, nu mai poate reprezenta un prejudiciu estetic, iar
încadrarea juridică a faptei va fi determinată, în acest caz, de numărul de zile de îngrijiri medicale.

În practica mai recentă, soluţiile date au confirmat în general cea de a doua opinie, în sensul că pierderea
unor dinţi din faţă reprezintă sluţire, iar motivarea s-a bazat tot pe ideea că, prin prejudiciul estetic este
doar ascuns, nu înlăturat, şi că, în astfel de cazuri, „nu are loc un proces de vindecare normal."

Mai mult, s-a decis că fapta prin care s-a produs pierderea unor dinţi frontali, chiar în condiţiile în care
victima suferea de o maladie anterioară la nivelul danturii, maladie ce făcea ca dinţii să fie mai vulnerabili.

La nivelul unor judecătorii şi tribunale au continuat să existe însă şi soluţii contrare, bazate pe acte medico-
legale care afirmau că, în astfel de situaţii, nu se poate vorbi ce prejudiciul estetic ar fi înlăturat prin
proteză.

Instanţa supremă pe calea unor recursuri în anulare, a invalidat astfel de soluţii, apreciind că este vorba în
aceste cazuri de sluţire şi deci, încadrarea juridică trebuie să se raporteze la art. 182 C. pen. . În acest
context s-a simţit nevoia introducerii unui recurs în interesul legii, în vederea conturării unui punct de
vedere unitar.

Instanţa supremă a respins recursul arătând, în esenţă, că datorită extremei diversităţi, aceste cauze nu pot
primi o soluţionare unitară.Apreciez că instanţa supremă a procedat prudent şi înţelept respingând
recursul.

Deşi nu se propune o „reţetă" unică de soluţionare, ceea ce ar fi fost într-adevăr imposibil, analiza realizată
de instanţă cu privire la diferite ipoteze faptice este extrem de pertinentă, şi oferă un instrument de lucru
foarte util în rezolvarea unor cauze de acest tip.

Astfel, modul în care se va aprecia existenţa sau inexistenţa sluţirii instanţa arată :„În mod firesc, pentru
aceasta, trebuie să se ţină seama de criterii de ordin anatomic şi fiziologic proprii naturii umane, cum ar fi
poziţia dintelui pierdut, fiind de notorietate că lipsa unui incisiv frontal şi chiar a unui canin, mai ales din cei
fixaţi în alveolele dentare ale maxilarului superior, modifică esenţial fizionomia celui lezat, dându-i aspect
respingător, sau poate avea efecte negative ireversibile asupra funcţiei fiziologice a masticaţiei.

Tot astfel, pentru a se determina cât mai exact prejudiciul estetic adus fizionomiei persoanei vătămate prin
pierderea dinţilor mai pot fi avute în vedere şi unele criterii specifice, cum ar fi vârsta, sexul săi acesteia.
Evident, la stabilirea împrejurării dacă pierderea dinţilor a avut ca efect sluţirea persoanei vătămate
trebuie să se aibă în vedere, cu prioritate, gravitatea concretă a rezultatului imediat produs prin actul de
violenţă, iar nu situaţia atenuată prin înlocuirea dinţilor smulşi sau rupţi ori prin protezare.

O atare interpretare se impune nu numai pentru că recurgerea la procedee artificiale nu poate asigura
redarea totalităţilor însuşirilor anatomice şi fiziologice ale dintelui natural, ci şi datorită lipsirii celui lezat,
cel puţin pentru o anumită perioadă, de înfăţişarea sa firească."

Pentru a încheia acest subiect trebuie precizat că ipotezele şi soluţiile menţionate a în vedere dinţii naturali
iar nu lucrările dentare. Deşi menţiunea poate părea superfluă, nu este, câtă vreme această problemă s-a
ridicat în practica judiciară.

4) Cea de a patra consecinţă inclusă în elementul circumstanţial este avortul.

Prin avort se înţelege întreruperea cursului sarcinii, pe tot acesteia, din momentul concepţiei şi până în
momentul declanşării naşterii. Avortul se poate produce prin expulzarea produsului concepţiei sau
uciderea fătului. Dacă se provoacă o naştere prematură nu se reţine această consecinţă, dar se poate
constata că a fost pusă în primejdie viaţa persoanei.

Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate a elementului circumstanţial este necesar ca făptuitorul
să fi cunoscut starea de graviditate a victimei sau să fi „avut posibilitatea să prevadă că victima este
însărcinată.”

În această ipoteză subiectul pasiv este circumstanţiat, în sensul că victimă a infracţiunii nu poate fi decât
femeia gravidă. Pentru constatarea infracţiunii, în acest caz, este necesară o expertiză medico-legală, care
trebuie să se pronunţe cu privire la diagnosticul stării de sarcină, la existenţa unor leziuni traumatice
produse prin lovire sau prin exercitarea altor violenţe precum şi la existenţa legăturii de cauzalitate între
traumatism şi avort.

5) Ultima consecinţă ce intră în componenţa elementului circumstanţial al primei variante agravate constă
în punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Aceasta se traduce prin crearea unui pericol grav şi imediat pentru viaţa victimei, pericol rezultat din
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii. Vătămarea este de natură să producă decesul victimei,
dacă nu se iau măsuri de ordin medical.

Este vorba deci despre „o probabilitate concretă de producere a decesului", nu doar despre temerea
producerii unor complicaţii ce ar putea duce la un astfel de rezultat.În acelaşi sens, în doctrina medico-
legală s-a arătat că, pentru a se putea aprecia aptitudinea unei leziuni de a pune în primejdie viaţa
persoanei, trebuie avute în vedere următoarele elemente: „ gravitatea în sine a leziunii care, în lipsa
tratamentului corespunzător, va duce în mod sigur la moarte; certitudinea apariţiei unor complicaţii care
pot duce la moarte; particularităţile de reacţie a organismului şi coexistenţa unor afecţiuni preexistente."

În ce priveşte gravitatea în sine a leziunii, în doctrina medico-legală se face o prezentare orientativă a

acelor traumatisme care, de regulă, pot pune în primejdie viaţa persoanei. Printre acestea sunt enumerate:
leziunile traumatice craniocerebrale; leziunile traumatice vertebromedulare; leziunile penetrante sau
închise toracice care au drept consecinţe lezarea cordului sau plămânului ori fracturile costale multiple;
stările de comă, insuficienţele acute respiratorii şi cardiocirculatorii, stările de şoc (traumatic sau
hemoragie) etc.

Specificul acestei consecinţe face posibilă o eventuală confuzie între vătămarea corporală gravă, în această
variantă, şi tentativa la infracţiunea de omor. Diferenţierea se face prin analiza atentă a laturii subiective;
tentativa la omor se comite cu intenţie directă sau indirectă, iar infracţiunea de vătămare corporală gravă,
în această variantă, se comite cu praeterintenţie.

Aceasta înseamnă că, la vătămarea corporală gravă, lovirea sau violenţele se exercită cu intenţie dar,
autorul nu urmăreşte şi nu acceptă producerea rezultatului mai grav, adică punerea în primejdie a vieţii
victimei pe care o agresează.

El poate să prevadă acest rezultat şi să spere fără temei că nu se va produce, să nu aibă reprezentarea
rezultatului, dar să fi trebuit şi să fi putut să-l prevadă. Evident că şi în acest caz, elementul subiectiv va
putea fi stabilit pe baza examinării unor elemente obiective şi avându-se în vedere toate circumstanţele în
care fapta a fost comisă.

În practică s-a decis spre exemplu că: „Inculpatul, lovind victima cu cuţitul în antebraţul stâng, şed artera
radială (ceea ce, datorită hemoragiei produse, i-a pus în pericol viaţa) spre a putea desprinde pe prietenul
său trântit la pământ şi imobilizat de victimă, a săvârşit infracţiunea prev. în art. 182 (...), şi nu o tentativă la
omor, deoarece nu a acţionat cu intenţia de a omorî victima.”

Tot infracţiunea de vătămare corporală gravă, şi nu tentativă la omor instanţa supremă în cazul în care,
inculpatul a lovit victima prin aruncarea unei ţevi metalice, peste gard, de la o distanţă de cel puţin 8 metri,
deoarece „nu se poate conchide că, acţionând astfel, acesta a urmărit sau producerea morţii victimei, ca
rezultat potenţial al acţiunii sale."

În schimb, într-o altă cauza, oarecum asemănătoare, instanţa supremă a apreciat că: „aruncarea de la 3
metri, cu forţă, a unei pietre voluminoase asupra capului victimei căreia i-a cauzat grave leziuni evidenţiază
intenţia de a ucide şi constituie tentativă la omor, şi nu infracţiunea de vătămare corporală gravă."

De asemenea s-a reţinut comiterea tentativei la omor în împrejurarea în care, „inculpatul a aplicat celor
două victime lovituri repetate cu cuţitul în partea dreaptă şi stângă a pieptului, ambele victime fiind salvate
datorită unor împrejurări independente de voinţa inculpatului."
După cum rezultă din exemplele anterioare, vătămarea corporală gravă, în ipoteza punerii în primejdie a
vieţii victimei, se aseamănă până la un punct cu infracţiunea ce îi urmează în Codul penal, respectiv lovirile
sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.). Diferenţa constă doar în faptul că în cazul vătămării
corporale, decesul iminent

Existenţa infracţiunii în această primă variantă agravată este condiţionată de producerea uneia (oricăreia)
dintre consecinţele examinate mai sus. În această ipoteză numărul de zile de îngrijiri medicale este lipsit de
relevanţă.

A doua variantă agravată, prevăzută la alineatul al treilea, se referă la comiterea faptei în scopul producerii
consecinţelor prevăzute la alineatele precedente. Altfel spus, făptuitorul urmăreşte, fie producerea unei
vătămări care să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, fie producerea unei
vătămări care să aibă drept urmare pierderea unui simţ funcţionării acestora, o infirmitate permanentă,
etc.

Se poate afirma deci, că acest element circumstanţial reprezintă o variantă în raport cu varianta tip, cât şi
în raport cu prima variantă în acest din urmă caz o „agravare a agravantei". Această variantă conţine un
element circumstanţial identic cu cel al variantei tip şi cel al primei variante agravate, diferenţa specifică
fiind dată de latura subiectivă.

Din această cauză, singura problemă care se pune în legătură cu această a doua variantă agravată ţine de
forma de vinovăţie. Acest aspect va în continuare în contextul analizei laturii subiective pentru infracţiunea
în ansamblul ei.

Latura subiectivă

Cu privire la latura subiectivă a infracţiunii de vătămare corporală, în doctrina penală au existat

controverse, concretizate, în linii generale, prin două opinii.

Într-o primă opinie s-a susţinut că la varianta agravată condiţionată de existenţa scopului, forma de
vinovăţie cerută de legiuitor este intenţia în ambele ei modalităţi, directă sau indirectă, în timp ce la
celelalte variante, forma de vinovăţie este doar praeterintenţia.

În această opinie s-a apreciat că: „Termenul scop folosit în textul legii nu are rolul de a califica intenţia, ci
de a o deosebi de praeterintenţie."

A doua opinie a considerat că varianta agravată condiţionată de scop nu se poate realiza decât cu intenţie
directă, intenţie calificată tocmai prin scopul special cu care făptuitorul trebuie să acţioneze, acela de a
produce consecinţele enumerate de legiuitor. În această opinie, celelalte variante se pot comite atât cu
intenţie indirectă cât şi cu praeterintenţie.

Apreciez că cea de a doua opinie este cea corectă. Trebuie spus în sprijinul acesteia că, în mod evident,
primele două variante pot fi comise şi cu intenţie indirectă, nu doar cu praeterintenţie. Este posibil deci ca
făptuitorul să prevadă rezultatul faptei (una din consecinţele prevăzute în primele două alineate) şi, fără a-l
urmări, să accepte producerea lui.

Practica judiciară a validat acest punct de vedere, în unele cauze în care s-a pus problema delimitării între
vătămarea corporală gravă şi vătămarea corporală din culpă.
În legătură cu varianta agravată condiţionată prin scop apreciez că, deşi în mod evident vinovăţia este
cerută sub forma intenţiei directe, o precizare importantă se impune, pentru ca această afirmaţie să fie în
întregime valabilă.

Astfel trebuie arătat că într-adevăr, intenţia directă este necesară pentru realizarea agravantei dar că, în
acelaşi timp, ea nu este posibilă în modalitatea punerii în primejdie a vieţii.

Aceasta deoarece, dacă făptuitorul ar avea ca scop (ar urmări) punerea în primejdie a vieţii victimei, ar fi în
mod logic obligatoriu ca acesta să accepte, cel puţin, că decesul s-ar putea produce, or, în această
împrejurare, am avea de a face cu o tentativă la omor, comisă cu intenţie indirectă.

Apreciez deci că, în alineatul al treilea, legiuitorul a comis o eroare referindu-se în bloc la toate modalităţile
elementului circumstanţial de la alineatul al doilea, fără să excludă ipoteza punerii în primejdie a vieţii.
Dorinţa de a „repara" această eroare cred că explică şi opinia conform căreia varianta agravată de la
alineatul al treilea s-ar comite şi cu intenţie indirectă.

Aceasta deoarece, probabil, s-a mers pe ideea că, dacă admitem că făptuitorul doar acceptă şi nu
urmăreşte punerea în primejdie a vieţii, putem admite că el nu acceptă producerea decesului, ci speră că
nu se produce, şi astfel, se înlătură ipoteza tentativei la omor, ce ar fi evidentă, cum arătam mai sus, în
cazul în care am admite că la alineatul al treilea nu este posibilă decât intenţia directă. Se impune deci o
intervenţie a legiuitorului, în sensul de a excepta modalitatea punerii în primejdie a vieţii victimei, de la
varianta agravată condiţionată prin scop.

Formele infracţiunii

Consumare infracţiunii are loc în momentul producerii rezultatului, adică una din consecinţele prevăzute
expres în textul incriminator.

Momentul săvârşirii faptei va coincide însă cu momentul exercitării violenţelor asupra victimei, chiar dacă
rezultatul vătămător, respectiv una din consecinţele prin care se realizează elementul circumstanţial, se
produce mai târziu în timp.

Spre deosebire de cele două infracţiuni anterioare, cu care se aseamănă, la vătămarea corporală gravă
există o ipoteză în care tentativa se pedepseşte.

Este vorba despre tentativa faptei prevăzută în alineatul al treilea.

Sancţiuni

După cum este şi normal, pentru vătămarea corporală gravă legiuitorul a prevăzut pedepse mai aspre faţă
de simpla vătămare corporală.

Atât pentru varianta tip cât şi pentru variantele agravate pedeapsa este închisoarea, care porneşte de la un
minim de doi ani, în cazul variantei tip, şi ajunge la un maxim de 12 ani, în cazul celei de a doua variante
agravate.

Aspecte procesuale
Datorită gravităţii sporite a faptei, în cazul vătămării corporale grave, spre deosebire de infracţiunea de
lovire sau alte violenţe şi de vătămarea corporală, urmărirea penală se efectuează din oficiu şi nu la
plângerea prealabilă, iar o eventuală împăcare a părţilor nu are consecinţe asupra răspunderii penale.

.
IV. LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE CAUZATOARE DE MOARTE
Din punctul de vedere al rezultatului cerut pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii, fapta de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte ar putea aparţine secţiunii anterioare, putându-se considera că este „o
variantă a omuciderii şi anume o omucidere praeterintenţionată".

Prezenţa infracţiunii în această secţiune se justifică prin valoarea vizată de făptuitor, integritatea corporală
sau sănătatea, iar nu prin valoarea care în cele din urmă este lezată, respectiv viaţa persoanei.

Locul acestei infracţiuni în această secţiune se mai justifică şi prin faptul că ea se grefează pe infracţiunile
imediat anterioare (art. 180-182), fiind în realitate o variantă calificată a uneia din aceste fapte.

Explicarea elementului circumstanţial

Fiind o variantă calificată a uneia din infracţiunile anterioare contra integrităţii corporale şi sănătăţii,
analiza infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. coincide, în mare măsură, cu explicaţiile privind lovirea sau
alte violenţe.

Deoarece fapta are ca rezultat decesul unei persoane se poate spune că avem în acest caz, pe lângă
obiectul juridic comun secţiunii, respectiv integritatea corporală şi sănătatea persoanei, un obiect juridic
special, identic cu cel al infracţiunilor contra vieţii.

Obiectul material este reprezentat tot de corpul persoanei. Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi. În
privinţa laturii obiective trebuie spus că elementul material nu diferă de cel analizat la art. 180-182 C. pen.

Urmarea imediată este însă cea care dă specificul acestei infracţiuni, ea constând în decesul victimei. Altfel
spus, elementul circumstanţial al acestei infracţiuni este dat tocmai de urmarea imediată, moartea
victimei.

Legătura de cauzalitate între acţiunea de lovire sau de vătămare corporală şi decesul victimei trebuie să fie
dovedită, ceea ce nu este întotdeauna foarte uşor, în practică, în cazul acestor infracţiuni.

Exemplul clasic, utilizat pentru a ilustra modul de comitere a acestei infracţiuni este lovirea victimei cu
pumnul sau cu un obiect contondent, urmată de căderea şi lovirea de un plan dur, leziunea produsă prin
cădere fiind cea direct cauzatoare a decesului.

În practică însă, acest mecanism nu este întâlnit întotdeauna în stare „pură". Dificultatea stabilirii corecte a
legăturii de cauzalitate apare cel mai frecvent atunci când, în lanţul cauzal, intervin şi alte cauze sau
condiţii, pe lângă acţiunea făptuitorului.

De principiu, în practică s-a admis ideea că, pentru existenţa infracţiunii, nu este necesar ca decesul să fie
rezultatul unei cauze unice. „Astfel, s-a decis că fapta de lovire sau de vătămare a integrităţii corporale sau
sănătăţii constituie cauza morţii victimei, chiar dacă la aceasta a contribui şi victima, datorită stării de
ebrietate şi de nesiguranţă în mişcări, sau dacă victima s-a sustras de la tratamentul medical necesar
pentru salvarea vieţii sale.
De asemenea, s-a decis că nu există o întrerupere a legăturii de cauzalitate în situaţia în care s-a stabilit că
peritonita generalizată, care a provocat moartea victimei, a fost ea însăşi consecinţa lovirii acesteia cu
cuţitul în abdomen de către făptuitor."

Stările patologice preexistente ale victimei, pot în unele cazuri să influenţeze decisiv evoluţia acesteia spre
deces, chiar dacă violenţele exercitate de făptuitor au fost de mică gravitate. În aceste cazuri, concluziile
expertizei medicale sunt extrem de importante, deoarece permit să se constate existenţa sau inexistenţa
legăturii de cauzalitate.

În practica mai veche, prin diferite soluţii, s-a decis că dacă raportul de cauzalitate subzistă, fapta va
reprezenta infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, chiar dacă violenţele exercitate
asupra victimei au fost de mică intensitate, iar starea de sănătate a acesteia era deja puternic deteriorată.

Practica mai nouă a confirmat acest punct de vedere: „Lovirea unei persoane, cu consecinţa unor contuzii
cranio-cerebrale vindecabile în 7-8 zile, dar care au declanşat o meningită acută, survenită la un organism
cu grave alterări hepato-renale şi miocardice, cu urmarea morţii victimei, constituie infracţiunea prevăzută
în art. 183 C.pen., între agresiune şi deces existând o legătură indirectă de cauzalitate, în sensul că în lipsa
contuziilor cranio-cerebrale moartea nu s-ar fi produs în acel moment."

Latura subiectivă

Împreună cu elementul circumstanţial şi în strânsă legătură cu acesta, elementul subiectiv este cel care
imprimă caracterul specific al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Vinovăţia cerută de
lege pentru existenţa acestei infracţiuni este praeterintenţia, în sensul că există intenţie, directă sau
indirectă, în privinţa faptei iniţiale de lovire sau alte violenţe, şi există culpă, în oricare din cele două
modalităţi, cu privire la rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei.

Această formă hibridă de vinovăţie se stabileşte, aşa cum am arătat şi în cazul omorului, în funcţie de unele
elemente obiective: obiectul vulnerant, zona vizată, intensitatea şi numărul loviturilor, starea de sănătate a
victimei, etc. De regulă, pe baza acestor elemente se poate face distincţia între infracţiunea prevăzută de
art. 183 şi cea prevăzută de art. 174 C. pen.

În legătură cu această distincţie, în practica judiciară mai veche s-a arătat spre exemplu că: „Există
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, şi nu cea de omor, atunci când inculpatul a
produs victimei numeroase leziuni care- deşi au avut drept rezultat moartea- nu prezentau gravitate şi,
dealtfel, nici mijloacele folosite nu erau apte să producă moartea, care s-a datorat unor maladii grave
preexistente.

În speţă, între inculpat şi soţia sa a avut loc un conflict, care a degenerat în insulte şi loviri reciproce,
aplicate la întâmplare; nu s-a stabilit că inculpatul s-a folosit de obiecte apte să genereze moartea, dar prin
activitatea sa el a cauzat victimei - care în cele din urmă a decedat - multiple leziuni.(...)

În acest context, se poate conchide că, sub aspect subiectiv, inculpatul, săvârşind cu intenţie acţiuni de
lovire a soţiei sale, a determinat producerea unui rezultat, moartea acesteia, pe care nu l-a prevăzut, deşi
în raport cu situaţia concretă, trebuia şi putea să-l prevadă. Fapta sa constituie, aşadar, infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu aceea de omor”.

În acelaşi sens s-a decis că nu se poate reţine existenţa intenţiei inculpatului de a ucide, în cazul în care
acesta a aplicat victimei „cu o coadă de mătură (instrument inapt, prin natura sa, de a provoca moartea)
numeroase lovituri, fără mare intensitate (întrucât nu au produs fracturi sau lezarea unor organe, ci numai
echimoze şi excoriaţii), în diferite regiuni ale corpului, în special în regiunea fesieră şi a gambelor (ceea ce
înseamnă că nu a urmărit lovirea victimei într-o regiune unde se află organe vitale); moartea victimei
constituie, în aceste împrejurări, un rezultat neprevăzut de inculpat, dar pe care acesta - faţă de constituţia
firavă a victimei şi de starea de ebrietate în care se găsea -, în raport cu pregătirea lui, trebuia şi putea să-l
prevadă.

Fapta săvârşită de inculpat se încadrează, aşadar, în art. 183 C.pen., care e prevede lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte."

Deşi pare mai puţin probabil, în practică au existat şi dificultăţi în a distinge, în plan subiectiv, între
infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte şi cea de ucidere din culpă. Şi din acest punct de
vedere, în practica mai veche a instanţei supreme găsim soluţii care clarifică foarte exact această
problemă, arătându-se că,la uciderea din culpă, şi violenţele trebuie să aibă ca sursă „nepriceperea sau
nedibăcia" făptuitorului, adică, de fapt, culpa acestuia. În practica mai nouă sunt folosite aceleaşi criterii
distinctive, aceleaşi raţionamente, atât pentru delimitarea fată de omor,cât şi acţia faţă de uciderea din
culpă.

Formele infracţiunii

La infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o
infracţiune praeterintenţionată. Consumarea infracţiunii are loc la momentul producerii rezultatului, adică
la momentul producerii decesului, indiferent dacă acesta survine la o perioadă mai mică sau mai mare de
timp.

În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia data decesului, iar nu data la care se săvârşesc lovirile sau
vătămările, trebuie să fie considerată, în acelaşi timp, şi drept dată la care infracţiunea este săvârşită.
Apreciez că această interpretare nu este corectă. Nu trebuie confundat momentul consumării infracţiunii,
cu momentul săvârşii deoarece acestea nu coincid întotdeauna.

Momentul consumării infracţiunii coincide într-adevăr cu momentul producerii rezultatului, şi în funcţie de

acesta se va face încadrarea juridică a faptei, chiar dacă de la momentul comiterii faptei (lovirea victimei
spre exemplu) şi până la momentul decesului, trece o perioadă mai mare de timp.

Momentul săvârşirii infracţiunii trebuie însă identificat cu momentul actului de executare ce caracterizează
latura obiectivă a infracţiunii, iar nu cu momentul comiterii acesteia. Într-o formulare mai directă se poate
spune că, data consumării infracţiunii este data decesului, iar data săvârşirii faptei este data lovirii sau
vătămării, în acest sens există şi o decizie de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem, bine
argumentată.

Astfel, instanţa supremă a arătat că: „În cazul infracţiunilor a căror existenţă este condiţionată de
producerea unui anumit rezultat, data executării de către făptuitor a actelor materiale ce latura obiectivă
nu coincide totdeauna cu data producerii rezultatului,deci cu consumarea infracţiunii."

Acest aspect este foarte important din punct de vedere practic deoarece există diferite instituţii juridice
prevăzute de legea penală (prescripţia, amnistia, graţierea, minoritatea) care îşi produc efectele prin
raportare la data săvârşirii infracţiunii, iar nu la consumării ei.

În legătură cu această problemă, prin aceeaşi decizie de îndrumare instanţa a decis că: „În cazurile când
legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin
această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar
nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului.

Încadrarea juridică a faptei va fi dată, însă, în raport produs, în toate cazurile când încadrarea este
condiţionată de producerea unui anumit rezultat." Trebuie spus că o altă interpretare ar duce la soluţii
incorecte, uneori absurde.

Sancţiuni

Deoarece infracţiunea de loviri şi alte violenţe este, prin rezultatul produs, cea mai gravă infracţiune din
seria celor îndreptate împotriva integrităţii corporale şi sănătăţii, pedeapsa prevăzută de legiuitor este mai
aspră de la 5 la 15 ani.

Aspecte procesuale

Din cauza gravităţii sporite a consecinţelor faptei, dar şi datorită dificultăţilor pe care le implică
soluţionarea unor astfel de cauze, pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
urmărirea penală se efectuează către procuror, iar judecarea cauzei în primă instanţă revine tribunalului.

V. VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ

Infracţiunea de vătămare corporală din culpă, cu care se încheie secţiunea a II-a, Lovirea şi vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii, reia practic incriminările anterioare: art. 180 (în anumite limite), art.
181 şi art. 182, cu diferenţa că, forma de vinovăţie este de această dată culpa. La constituirea art. 184
C.pen, legiuitorul a preluat şi elemente de la infracţiunea de ucidere din culpă, în condiţiile unei urmări
periculoase diferite.

Art. 184 C.pen. cuprinde practic o variantă tip (simplă), de vătămare corporală (alin. 1) variantă tip a
vătămării corporale grave din culpă (alin. 2), la care se adaugă câte o variantă agravată pentru fiecare din
ele (alin. 3 şi respectiv 4) şi câte o agravantă la fiecare din cele două variante agravate (alin. 41 cu cele două
teze.

Deoarece în afară de latura subiectivă, celelalte elemente de analiză a infracţiunii coincid, în mare, cu cele
arătate la infracţiunile anterioare, se impune doar o explicare a diferitelor variante, ce intră în componenţa
infracţiunii.

Înainte de aceasta, este bine de reamintit că şi în cazul acestei infracţiuni, aşa cum se întâmplă la toate
infracţiunile din culpă, participaţia penală este posibilă doar sub formă de participaţie improprie, conform
art. 31 alin. (1) C. pen.

Aceasta înseamnă că cel care înlesneşte sau ajută în orice mod, cu intenţie, la comiterea unei vătămări
corporale din culpă, va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru una din infracţiunile prevăzute de art.
180 alin. (2) sau (2), art. 181, art. 182 alin. (1) sau (2), după caz. În ipoteza în care la comiterea faptei
contribuie, din culpă, mai multe persoane (culpă comună), toate vor răspunde pentru vătămare corporală
din culpă, în calitate de autori (coautori).

Explicarea variantelor de vătămare corporală din culpă

Prima variantă tip [alin. (1)] este, după cum se poate uşor observa, corespondenta din culpă a art. 181, şi,
în anumite limite, a art. 180, în sensul ca sunt acoperite integral consecinţele de la art. 181, şi doar parţial
consecinţele prevăzute la art. 180 alineatul al doilea.
Mai precis, vătămarea corporală din culpă nu există prin raportare la art. 180 alin. (1), iar cu privire la art.
180 alin. (2) şi (2) există doar atunci când a avut drept consecinţă o vătămare, ce necesită pentru vindecare
mai mult de 10 zile de medicale.

Rezultă că pentru încadrarea în art. 184 alin. (1), fapta trebuie să producă o vătămare ce necesită pentru
vindecare între 11 şi 60 de zile de îngrijiri medicale. Dacă sunt necesare 10 zile, sau mai puţine, fapta nu
constituie infracţiune,1 iar dacă sunt necesare 61 de zile, sau mai multe, fapta se va încadra în prevederile
art. 184 alin. (2).

În practică s-a decis, spre exemplu, că există vătămare corporală din culpă în varianta tip, „dacă inculpatul
împinge neatent uşa de la bucătărie spre holul restaurantului lovind victima care se afla pe partea cealaltă,
provocându-i corporale care au necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale."

A doua variantă tip [alin. (2)] se referă la vătămarea corporală gravă din culpă, şi este corespondenta art.
182 alin. (1) şi (2).

Pentru existenţa acestei variante trebuie ca fapta să fi produs o vătămare ce, a necesitat, fie mai mult de
60 de zile de îngrijiri medicale, fie una din consecinţele prevăzute art. 182 alin. (2), respectiv: pierderea
unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, avortul, ori
punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Este interesant de constatat, dar greu de explicat, faptul că legiuitorul nu a mai făcut aici o distincţie de
gravitate între cele două ipoteze de la vătămarea corporală gravă şi, în consecinţă, nu a mai diferenţiat
sancţiunile aplicabile.

Variantele agravate (alin. 3 şi 4) se raportează la fiecare din variantele tip examinate anterior. Există
practic o singură împrejurare care este avută în vedere; în ambele variante, fapta este urmarea
nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii.

Această împrejurare coincide cu prima variantă agravată de la uciderea din culpă, drept pentru care sunt
valabile, şi în acest caz, explicaţiile ce au fost date cu prilejul examinării art. 178 alin. (2).

Pentru existenţa acestor variante este necesar să fie îndeplinite consecinţele vătămătoare prevăzute în
alin. (1), sau (2), după caz.

Prin urmare, dacă în urma unui accident de circulaţie, victima suferă leziuni pentru a căror vindecare sunt
necesare 10 zile de îngrijiri medicale, sau mai puţin, fapta nu constituie o infracţiune şi nu se poate încadra
în dispoziţiile art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen.

În practică s-a decis, spre exemplu, că reprezintă o vătămare corporală din culpă, în varianta alin . (2) şi (4),
fapta datorată culpei conducătorului auto, ce a avut ca urmare pentru victimă extirparea splinei, deoarece
este vorba în acest caz de pierderea unui organ; nu are relevanţă faptul că importanţa funcţională a
respectivului organ este redusă, şi împrejurarea că viaţa victimei nu a fost pusă în primejdie.

Dacă se constată că autorul faptei nu se afla în exercitarea unei profesii sau meserii, ori în îndeplinirea unei
activităţi specifice, variantele de la alin. (3) şi respectiv (4) nu au aplicabilitate.Trebuie menţionat însă, că
lipsa unei calificări profesionale nu împiedică aplicarea agravantelor în discuţie.

În acest sens în practică s-a arătat că, există infracţiunea de vătămare corporală din culpă în variantă
agravată, „dacă inculpatul, care nu avea nici o calificare pentru meseria de dulgher, reparând un acoperiş ,
a provocat căderea unui stâlp şi vătămarea gravă a unei persoane, aplicarea, agravantei nu este
condiţionată de cerinţa ca subiectul să aibă o calificare pentru profesia, meseria sau activitatea pe care o
desfăşoară şi în cadrul căreia a săvârşit fapta de vătămare, ci este suficientă exercitarea în fapt a unei
profesii, meserii sau îndeplinirea unei activităţi cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi a măsurilor de
prevedere pe care le pretinde profesia, meseria, activitatea."

Există, în sfârşit, o agravantă a variantelor agravate [alin. (4)], introdusă prin Legea 169/2002. Aceasta se
referă la vătămarea corporală din culpă, sau yătămarea corporală gravă din culpă, dacă este comisă de o
persoană aflată în stare de ebrietate, atunci când fapta este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii.

Şi în acest caz avem o corespondenţă cu uciderea din culpă, mai exact cu art. 178 alin. (4) C. pen. Aşa cum
s-a arătat şi la examinarea uciderii din culpă, starea de ebrietate se poate dovedi prin mijloace de probă,
nefiind obligatorie prelevarea de sânge sau testarea în vederea stabilirii alcoolemiei.

Latura subiectivă

Aşa cum şi denumirea o arată, infracţiunea prevăzută de art. 184 C. pen. are ca formă de vinovăţie culpa, în
ambele ei modalităţi, culpa simplă sau prevedere.

Fiind o faptă ce presupune ca formă de vinovăţie culpa, tentaţi nu este posibilă. Consumarea infracţiunii
are loc în momentul producerii consecinţelor vătămătoare. Încadrarea juridică definitivă trebuie să ia în
calcul epuizarea rezultatului, şi trebuie să se aştepte acest moment.

Sancţiuni

Având în vedere forma de vinovăţie., pentru această infracţiune legiuitorul a prevăzut, cum era şi normal,
pedepse mai mici decât pentru infracţiunile corespondente comise cu intenţie. Pentru primele trei variante
este prevăzută pedeapsa închisorii, în limite reduse, alternativ cu pedeapsa amenzii. Pentru ultimele două
variante, datorită circumstanţelor mai grave în care fapta, pedeapsa prevăzută este doar închisoarea, ce
poate atinge un maxim de 5 ani, în cazul alineatului final, teza finală.

Aspecte procesuale

În cazul variantelor cu consecinţe mai puţin grave, respectiv cele de la alineatele unu şi trei, legiuitorul a
lăsat la dispoziţia persoanei iniţiativa punerii în mişcare a acţiunii penale, iar împăcarea părţilor, în acest
caz, înlătură răspunderea penală.

În ipoteza în care există o pluralitate de subiecţi pasivi, lipsa plângerii prealabile din partea unei victime,
încetarea procesului penal doar cu privire la acea victimă, care nu plângere, şi nu are influenţă asupra
procesului penal în care se judecă plângerile celorlalte părţi vătămate .

Secţiunea III

AVORTUL
Secţiunea a treia, „Avortul", cu care se încheie capitolul destinat infracţiunilor contra vieţii, integrităţii
corporale şi sănătăţii, are în prezent o configuraţie atipică, fiind formată dintr-un singur articol, respectiv
art. 185 C.pen. care incriminează provocarea ilegală a avortului.
La această configuraţie s-a ajuns prin două modificări legislative, care au operat asupra incriminărilor din
secţiune. În varianta iniţială, secţiunea a III- a cuprindea patru articole după cum urmează: Art. 185 -
„Provocarea ilegală a avortului"; Art. 186 – „Avortul provocat de femeie" (subiectul activ al infracţiunii era
femeia însărcinată care îşi provoca singură avortul); Art. 187 - „Deţinerea de instrumente sau materiale
avortive"; Art. 188 - „Omisiunea de a anunţa efectuarea avortului" (subiect activ era medicul care acţiona
în condiţii de extremă urgenţă, fără o aprobare din partea comisiei special instituite ...). Prin Decretul Lege
nr. l din 26 decembrie 1989 întreaga secţiune a fost abrogată. Prin Legea 140/1996 a fost reintrodus art.
185, dar într-o nouă configuraţi, cea actuală.

Problema incriminării avortului a fost şi continuă să fie controversată. Există, în primul rând o controversă
de principiu, care se referă la recunoaşterea dreptului femeii însărcinate de a decide cu privire la cursul
propriei sarcini şi, implicit, cu privire la produsul de concepţie, perceput nu doar ca pars viscerum, ci şi ca
nasciturus

Îîn legătură cu acest subiect se pot aduce argumente pro şi contra, de natură diversă: religioasă, filozofică,
morală, biologică, socială, demografică, economică etc. Dacă se adoptă o atitudine pozitivă (permisivă),
controversele ce urmează sunt legate de limitele exercitării dreptului de decizie al femeii însărcinate.

Din acest punct de vedere există, în primul rând, dispute cu privire la vârsta sarcinii, dar şi cu privire la
starea acesteia, la modul în care s-a realizat concepţia, la starea de sănătate a femeii gravide etc. În acest
context plin de controverse, soluţionarea juridică a problemei avortului a variat foarte mult de la o epocă la
alta şi de la o societate la alta.

În legislaţia noastră, atât Codul de la 1864 cât şi cel de la 1936 au incriminat avortul O oarecare liberalizare
a avortului s-a realizat surprinzător, prin Decretul nr. 469 din 30 septembrie 1957, care a restrâns foarte
mult sfera de aplicare a art. 482 C. pen. Carol al II-lea.

Conform acestui decret avortul se putea efectua la cererea femeii gravide; era fireşte incriminat în
continuare avortul efectuat în afara instituţiilor medicale de specialitate, sau avortul efectuat de persoane
necalificate din punct de vedere medical.

Prin Decretul nr. 770/1966 întreruperile de sarcină au fost interzise, iar prin Decretul 771/1966 avortul a
fost din nou incriminat. Codul penal de la 1968 a menţinut incriminarea, în Secţiunea a treia din finalul
Capitolului I, din Titlul al doilea, cu cele patru articole menţionate anterior.

Trebuie spus că dispoziţiile Decretului 770/1966 instituiau practic o interdicţie cvasitotală a întreruperii
cursului sarcinii. Existau unele excepţii, dar foarte stricte, prin care, din raţiuni medicale, etice, sau
demografice, întreruperea cursului sarcinii era permisă: când sarcina punea în pericol viaţa femeii, iar
pericolul nu putea fi înlăturat prin alt mijloc; când unul din părinţi suferea de o boală gravă care se
transmite ereditar sau care determină malformaţii ereditare grave; când femeia însărcinată prezenta
invalidităţi grave, când femeia era în vârstă de peste 40 de ani (ulterior vârsta a fost ridicată la 45 de ani);
când femeia a născut 4 (ulterior 5) copii şi îi avea în îngrijire; când sarcina era urmarea unui viol sau incest.
La acestea se adăuga condiţia ca întreruperea cursului sarcinii să se efectueze în primele trei luni ale
sarcinii.

În mod excepţional, dacă se constata o stare patologică gravă, care punea în primejdie viaţa femeii,
întreruperea putea fi efectuată până în luna a şasea a sarcinii. Constatarea acestor împrejurări trebuia să se
facă de o comisie specială, care trebuia să aprobe avortul. Interdicţia aproape totală a avortului trebuie
privită şi în contextul în care mijloacele şi educaţia contraceptivă lipseau cu desăvârşire.
În aceste împrejurări, incriminarea avortului reprezenta o măsură abuzivă, discreţionară, care a dat naştere
la situaţii dramatice: naşteri multiple care puneau în pericol viaţa femeii, avorturi empirice, care duceau
uneori la decesul femeii, la vătămarea sănătăţii sau la naşterea de copii cu malformaţii, etc.

Datorită acestei situaţii, prin chiar primul Decret-lege adoptat după schimbarea politică din decembrie
1989, Decretul Lege nr. l din 26 decembrie 1989, toate articolele din Codul penal referitoare la avort au
fost abrogate.

Această iniţiativă legislativă a fost pripită, deoarece a lăsat fără reglementare un domeniu sensibil. S-a
trecut dintr-o extremă în alta, şi efectele nocive ale dezincriminării totale au apărut în scurt timp. Deşi
întreruperea cursului sarcinii devenise legală, datorită lipsei de informaţie şi educaţie avorturile empirice
au continuat; acestea au produs consecinţe grave asupra sănătăţii sau vieţii femeii însărcinate, ori asupra
sănătăţii copilului , cazul manoperelor abortive eşuate.

Asemenea fapte, cu un pericol social evident, concretizat de pildă în decesul femeii, nu puteau fi teoretic
sancţionate.

În practică s-a ajuns din această cauză la soluţii forţate din punct de vedere juridic, cum ar fi, spre exemplu,
încadrarea la ucidere din culpă a faptei celui care a comis un avort urmat de moartea victimei.

Au fost sesizate destul de târziu consecinţele negative ce decurgeau din carenţa legislativă şi, aşa cum
arătam mai sus, abia prin Legea 140/1996, avortul a t din nou.

PROVOCAREA ILEGALA A AVORTULUI

Asa cum a fost conceput şi reformulat prin Legea 140/1996, art. 185 C.pen. o soluţionare raţională a
problemei avortului.

Provocarea ilegală a avortului se referă la întreruperea cursului sarcinii în anumite împrejurări periculoase
şi este incriminată în două variante de tip, la alin. (1) şi (2),precum şi în două variante agravate, la alin. (3) şi
(4).

Obiectul juridic

La infracţiunea de provocare ilegală a avortului, obiectul juridic este complex.

Acesta. se referă la viaţa, integritatea corporală şi sănătatea femeii libertatea acesteia de a duce la bun
sfârşit o sarcină şi de a naşte , la produsul de concepţie ca viaţă în curs de devenire, precum şi la
integritatea fizică şi sănătatea noului-născut (naşterea unor copii normali, fără malformaţii).

În doctrină se consideră că în obiectul juridic al acestei infracţiuni ar fi incluse şi relaţiile privind evoluţia
demografică.Apreciez ca acest lucru era valabil în vechea reglementare a avortului când prin interdicţia
cvasitotală a întreruperii cursului sarcinii se urmărea, în primul rând, creşterea sporului demografic, în
actuala reglementare femeia însărcinată îşi poate exercita dreptul de opţiune în intervalul de 14
săptămâni, interval în care se poate acţiona în condiţii de siguranţă din punct de vedere medical..

Obiectul material

Având în vedere complexitatea obiectului juridic, rezultă că şi obiectul material are o natură complexă.
Acesta este reprezentat, pe de o parte, de corpul femeii însărcinate, iar pe de altă parte, de produsul de
concepţie.
Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii poate fi, în principiu, orice persoană, inclusiv medicul specialist, dacă
acţionează, fie fără consimţământul femeii, fie în afara instituţiilor sau cabinetelor medicale autorizate, fie
când vârsta sarcinii a depăşit 14 săptămâni.

Nu poate fi subiect activ al infracţiunii femeia însărcinată. Deşi acest aspect nu rezultă în mod explicit din
text, este evident că legiuitorul a exclus femeia însărcinată din aria subiectului activ, el ar fi păstrat
dispoziţiile art. 186, din vechea reglementare.

Subiectul pasiv al infracţiunii este femeia însărcinată, în cazul în care fapta s-a comis fără consimţământul
acesteia, sau în cazul variantelor agravate.

Situaţia premisă

Infracţiunea de provocare ilegală a avortului presupune existenţa sarcinii. Dacă femeia asupra căreia se
exercită manoperele abortive nu era însărcinată, vom fi în prezenţa unei fapte putative sau, eventual, în
prezenţa unei alte infracţiuni cum ar fi, spre exemplu, vătămare corporală sau ucidere din culpă.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune de întrerupere a cursului sarcinii. Această
acţiune poate să se realizeze, fie prin manopere şi mijloace medicale adecvate, cum ar fi chiuretajul
intrauterin intervenţie chirurgicală, fie prin manopere şi mijloace empirice, în cazul acestora procedeele
fiind de o mare diversitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea de întrerupere a cursului
sarcinii să se realizeze, fie într-una din împrejurările prevăzute la alin. (1), fie fără consimţământul femeii
însărcinate.

Urmarea imediată constă în stoparea evoluţiei sarcinii, urmat ă sau nu de expulzarea produsului de
concepţie. În varianta agravată de la alineatul al treilea există şi o urmarea imediată secundară. Aceasta
constă, fie într-o vătămare corporală gravă, respectiv urmările prevăzute de art. 182 în cazul primei teze,
fie în decesul femeii însărcinate, în cazul celei de-a doua teze.

Legătura de cauzalitate trebuie stabilită cu rigurozitate, mai ales în cazul variantei agravate care prevede
vătămarea corporală gravă, sau decesul victimei.

Latura subiectivă

Vinovăţia este cerută sub forma intenţiei directe, în variantele ti p şi sub forma praeterintenţiei pentru
varianta agravată de la alin. (3), în ambele teze în acest caz autorul urmăreşte întreruperea cursului
sarcinii, şi există deci intenţie în privinţa exercitării manoperelor abortive, iar rezultatul mai grav,
vătămarea corporală gravă, sau decesul femeii însărcinate, se produc din culpă.

Formele infracţiunii

Conform alin. 5 al art. 185, tentativa se pedepseşte. Există tentativă atunci când, prin manoperele abortive
nu s-a putut realiza întreruperea cursului sarcinii.

Tentativa nu este posibilă la varianta agravată de la alineatul al treilea datorită formei specifice de
vinovăţie.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează întreruperea efectivă a cursului sarcinii.
Infracţiunea poate avea şi formă continuată.

Variante agravate

Incriminarea provocării ilegale a avortului conţine după cum s-a arătat anterior două variante agravate,
cele prevăzute la alin. (3) şi (4).

Prima variantă agravată se caracterizează prin forma specifică de vinovăţie, respectiv praeterintenţia şi,
implicit, prin existenţa unui rezultat mai grav, care depăşeşte intenţia autorului. Acest rezultat poate fi
reprezentat printr-o vătămare corporală gravă, sau prin decesul victimei. Se poate afirma de fapt că
alineatul al treilea conţine două variante agravate, conform celor două rezultate diferite prevăzute de
legiuitor.

Varianta agravată prevăzută de alin. (4) se caracterizează prin existenţa unui subiect activ circumstanţial, în
această variantă autorul faptei nu poate fi decât un medic. Această variantă se raportează doar la alin. (2)
şi (3); dacă medicul comite fapta în condiţiile primului alineat, în ipotezele de la literele a) sau c), agravanta
nu are incidenţă.

În privinţa variantei de la alineatul al doilea, se poate remarca natura ambivalenţă a textului. Această
variantă poate fi considerată agravată în raport cu primul alineat, în sensul că, dacă fapta se comite într-
una din împrejurările prevăzute la alin. (1) şi, în plus, fără consimţământul femeii însărcinate, se vor aplica
dispoziţiile alin. (2), care prevăd o pedeapsă mai severă în raport cu primul alineat.

Fapta se poate realiza însă, în varianta de la alin. (2), chiar dacă nu este îndeplinită niciuna din împrejurările
de la primul alineat. Este ipoteza în care întreruperea sarcinii se realizează de către medicul de specialitate,
într-o instituţie sau un cabinet autorizat şi vârsta sarcinii este mai mică de 14 săptămâni.

Ceea ce prevalează în cazul alin. (2) este deci lipsa consimţământului femeii însărcinate, iar nu condiţiile în
care se realizează întreruperea cursului sarcinii, legiuitorul precizând, de altfel, că această întrerupere se
poate realiza în orice condiţii. Din această perspectivă, fapta prevăzută la alineatul al doilea este
independentă de varianta prevăzută la primul alineat, şi poate fi considerată ca o variantă de tip a
infracţiunii de provocare ilegală a avortului.

Sancţiuni

Fiind considerată de legiuitor o faptă gravă, provocarea ilegală a avortului se pedepseşte cu închisoarea, în
limite sporite de gradat. Pentru variantele de la alineatul al doilea şi al treilea, la pedeapsa închisorii se
adaugă interzicerea unor drepturi. Când fapta a fost comisă de un medic, în condiţiile alin. (4), pe lângă
pedeapsa închisorii se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic.

La alin. (6) este prevăzută o cauză de nepedepsire, care se referă la mai multe ipoteze în care, întreruperea
cursului sarcinii se efectuează de medic.

Aspecte procesuale

Urmărirea penală se efectuează din oficiu şi se urmează procedurile comune. Excepţie face varianta în care
s-a produs decesul victimei, când urmărirea penală se efectuează de către procuror, iar judecata în primă
instanţă este de competenţa tribunalului, conform art. 27 pct. 1) lit. b, şi 209 pct. 3) C. proc. pen.

I. LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se referă la aspectul cel mai concret, cel mai palpabil al
libertăţii persoanei, şi anume la libertatea fizică. Minima condiţie de manifestare a libertăţii fizice constă în
posibilitatea persoanei de a acţiona, de a se deplasa potrivit propriei voinţe, evident în limitele prevăzute
de lege. În redactarea iniţială, art. 189 cuprindea o variantă tip şi o variantă agravată care corespundeau
actualelor alineate (1) şi (2).

Prin Decretul-Lege nr. 112/1990 au fost introduse două noi variante agravate, care corespundeau, în mare,
actualelor alin. (4) şi (6) şi, în plus, s-a prevăzut incriminarea tentativei, ceea ce nu se prevedea în textul
iniţial.

Prin Legea 140/1996 au fost aduse unele modificări variantelor agravate existente, modificări ce se
regăsesc în forma actuală, în sfârşit, prin Legea nr. 169/2002 au fost adăugate două noi variante agravate,
cele care se află în configuraţia actuală a textului la alin. (3) şi (5). Astfel, în prezent, art. 189 C. pen.
prevede o variantă tip la alin. (1) şi cinci variante agravate la alin. (2) - (6).

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de libertatea fizică a persoanei. Este vorba de libertatea
generală de acţiune, dar se vizează în special, libertatea de mişcare, de deplasare a persoanei. La variantele
agravate, în anumite cazuri, infracţiunea capătă un caracter complex, şi de aceea avem şi un obiect juridic
adiacent, care constă, fie în relaţiile patrimoniale, fie în libertatea sexuală, fie în sănătatea sau viata
persoanei.

Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii poate fi reprezentat de corpul persoanei, în măsura în care se acţionează în
mod nemijlocit asupra acestuia . La varianta agravată care priveşte cererea unui folos material sau avantaj,
putem avea ca obiect material un bun patrimonial.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ nu este, în principiu, circumstanţiat. Participaţia penală este posibilă în toate formele, dar
coautoratul şi complicitatea concomitentă duc la reţinerea variantei agravate de la alineatul al doilea unde,
pentru una din modalităţi, subiectul activ este reprezentat de o pluralitate de făptuitori. La varianta
agravată de la alin. (5), subiectul activ trebuie să fie o persoană care face parte dintr-un grup organizat.

Subiect pasiv poate de asemenea, în principiu, să fie orice persoană. La varianta agravată de la alin. (2),
una din modalităţi are ca subiect pasiv minorul. La varianta agravată de la alin. (4) există un subiect pasiv
secundar, sau adiacent, reprezentat de stat, printr-una din instituţiile sale, de o persoană juridică, o
organizaţie internaţională interguvernamentală, sau un grup de persoane.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă de regulă într-o acţiune, iar modalităţile faptice prin care se
realizează această acţiune pot fi extrem de diverse. Astfel persoana poate fi împiedicată să se deplaseze
(este ţinută pur şi simplu, este legată, este blocată într-un spaţiu închis) sau, dimpotrivă, poate fi deplasată
contra voinţei sale.
Se poate acţiona direct asupra persoanei, sau se poate acţiona indirect, spre exemplu atunci când victima
este închisă într-o încăpere în care se afla deja, sau când se acţionează asupra unui mijloc de transport cu
care victima ar fi urmat să se deplaseze.

Elementul material se poate realiza şi printr-o inacţiune în cazul în care subiectul activ trebuia să ia măsuri
pentru a elibera victima a cărei privare sau restrângere de libertate avusese un temei legal, în măsura în
care acest temei a încetat.

Cerinţa esenţială pentru existenţa elementului material al infracţiunii este caracterul ilegal al lipsirii de
libertate. Acest caracter nu subzistă atunci când restrângerea libertăţii este îngăduită de lege (spre
exemplu, părintele îngrădeşte libertatea de mişcare a copilului minor), sau cerută de lege (spre exemplu,
reţinerea sau arestarea preventivă).

În practică s-a decis că există infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, în ipoteza în care făptuitorul
a acţionat în baza unui ordin ilegal al superiorului. În aprecierea elementului material ca element
constitutiv al infracţiunii, un factor important îl reprezintă durata privării de libertate.

Această durată nu are însă un caracter absolut. Se va aprecia, de la caz la caz, dacă intervalul de timp în
care s-a menţinut starea de lipsire de a fost suficient pentru a reprezenta într-adevăr o îngrădire efectivă a
libertăţii de mişcare a victimei.

Există lipsire de libertate chiar în cazul în care durata a fost extrem de redusă, inclusiv câteva secunde, dacă
în intervalul de timp respectiv victima a fost împiedicată să realizeze o acţiune (spre exemplu, pierde
trenul, ori ratează posibilitatea prezenta la un concurs, la o licitaţie etc.).

Problema intervalului de timp este foarte importantă şi în cazul în care trebuie să se stabilească dacă
lipsirea de libertate este absorbită în conţinutul altei infracţiuni, ori intră în concurs cu altă infracţiune.
Această problemă apare cel mai des în cazul în care, restrângerea libertăţii fizice a unei persoane este
însoţită, fie de o infracţiune de viol, fie de o tâlhărie.

În cazul violului, constrângerea exercitată asupra victimei în vederea realizării actului sexual presupune, în
mod natural, şi lipsirea de libertate a acesteia. De aceea, în multe cazuri, infracţiunea de lipsire de libertate
este absorbită în viol.

O astfel de ipoteză o reprezintă, spre exemplu, fapta prin care victima este imobilizată, are loc actul sexual,
după care autorul îi permite victimei să plece. Absorbţia funcţionează şi în cazul în care a fost deplasată cu
forţa de la locul în care se afla, pentru a fi violată, dacă imediat după ce a avut loc raportul sexual a fost
lăsată să plece.

Dacă însă lipsirea de libertate se menţine pe o durată ce depăşeşte realizarea actelor materiale necesare
violului vom avea un concurs de infracţiuni. În practica mai veche s-a decis că nu reprezintă şi lipsire de
libertate, fapta inculpatului care a legat victima de calorifer pentru a o putea viola, iar după consumarea
violului a lăsat victima legată, aceasta fiind eliberată apoi, la scurt timp, de o altă persoană.

Această decizie a fost în mod justificat criticată, arătându-se că lăsarea victimei în captivitate după
consumarea violului atrage şi reţinerea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

Se poate afirma că, în pofida unor controverse izolate, în linii generale orientarea practicii şi a doctrinei
este de a admite absorbţia lipsirii de libertate în infracţiunea de viol, cu excepţia cazurilor în care durata
lipsirii de libertate „depăşeşte în mod semnificativ timpul necesar săvârşirii violului".
Deşi formularea este discutabilă, în sensul că nu este uşor de stabilit ce înseamnă „în mod semnificativ",
sau care este „timpul necesar săvârşirii violului", pe fond opinia este corectă.

În cazul în care restrângerea libertăţii de mişcare este însoţită de o tâlhărie, problema este oarecum mai
complicată, în principiu tâlhăria va absorbi totdeauna lipsirea de libertate deoarece, chiar dacă această
lipsire va continua după ce are loc însuşirea bunului, ea va ajuta făptuitorul, fie „pentru păstrarea bunului
furat", fie pentru ca „să-şi asigure scăparea", ceea ce reprezintă modalităţi de realizare a infracţiunii de
tâlhărie.

Există însă şi situaţii în care se poate reţine un concurs de infracţiuni, dacă se constată că lipsirea de
libertate nu are legătură cu infracţiunea de tâlhărie, în vreuna din modalităţile ei de realizare, altfel spus,
dacă acţiunile ce reprezintă elementul material al lipsirii de libertate, nu se suprapun cu violenţele ce intră
în latura obiectivă a tâlhăriei.

O astfel de ipoteză poate să apară atunci când victima este lipsită de libertate o perioadă de timp, după
care, în momentul eliberării se exercită asupra ei violenţe şi este deposedată de un bun.

Lipsirea de libertate se mai poate asocia cu o serie de alte infracţiuni, punându-se problema concursului
sau a absorbţiei, în practică s-a reţinut, spre exemplu, existenţa concursului de infracţiuni între art. 189 şi
omor (art. 174) sau, între art. 189 şi rele tratamente aplicate minorului (art. 306).

Trebuie precizat că, în cazul în care se comite infracţiunea de omor, dacă se constată că făptuitorul
imobilizează victima doar în scopul de a-i putea aplica lovitura sau loviturile letale, lipsirea de libertate va fi
absorbită în omor. În schimb, dacă, spre exemplu, făptuitorul sechestrează victima pentru o perioadă, după
care o ucide, se va reţine un concurs de infracţiuni.

Urmarea imediată constă în restrângerea libertăţii fizice a persoanei. La variantele agravate avem şi unele
urmări imediate speciale, respectiv: producerea de suferinţe, sau punerea în primejdie a sănătăţii ori vieţii
sau decesul victimei.

Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei în varianta tip. În cazul unora din variantele
agravate, cum ar fi, spre exemplu, victimei, legătura de cauzalitate trebuie stabilită în mod concret,
dovedită.

Latura subiectivă

Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de lipsire de libertatate în mod ilegal se comite cu intenţie
directă sau indirectă, în afară de două ipoteze: la alin. (2) teza finală, când viaţa victimei este pusă în
pericol; la alin.. (6), când fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. În aceste două ipoteze,
forma de vinovăţie este praeterintenţia, pentru că, altfel, reprezenta, fie o tentativă la omor, fie
infracţiunea de omor.

Formele infracţiunii

Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce urmarea imediată, respectiv restrângerea

libertăţii persoanei. Fiind o infracţiune continuă, există şi un moment al epuizării, care coincide cu
momentul în care încetează privarea de libertate. În cazul alin. (6), consumarea are loc în momentul în
care se produce decesul victimei.
Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) - (4) se pedepseşte, conform art. 189 alin. (7). La alin. (2) teza finală,
când se pune în pericol viaţa victimei, datorită formei specifice de vinovăţie, praeterintenţia, nu poate
exista tentativă. Pentru varianta agravată de la alin. (4), actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi se
pedepsesc.

Variante agravate

Prima variantă agravată, prevăzută la alin. (2), cuprinde opt împrejurări în care se poate comite fapta:

1) Prin simulare de calităţi oficiale trebuie să se înţeleagă simularea acelor calităţi, care îi pot permite
făptuitorului să ia în mod legal anumite măsuri de îngrădire a libertăţii (poliţist, procuror, medic etc.);
printr-o asemenea calitate se exercită o presiune psihică sau o intimidare şi, astfel, fapta se poate comite
mai uşor; termenul simulare indică faptul că autorul nu avea, în momentul comiterii infracţiunii, calitatea
invocată; împrejurarea că făptuitorul avusese anterior o asemenea calitate, ori a dobândit-o ulterior
comiterii faptei, nu înlătură reţinerea agravantei; nu are relevanţă asupra agravantei maniera în care
făptuitorul a adus la cunoştinţa victimei, calitatea oficială pretinsă.

2) Prin răpire, se înţelege transportarea victimei dintr-un loc în altul şi împiedicarea ei de a se deplasa
conform propriei voinţe. Răpirea se poate realiza fie prin exercitare de violenţe, fie prin amăgirea victimei.
Nu este relevant dacă victima a opus sau nu rezistenţă făptuitorului, important este că transportarea la
locul în care a fost dusă şi ţinerea în locul respectiv s-au făcut împotriva voinţei ei.

3) Prin faptă săvârşită de o persoană înarmată trebuie să se înţeleagă fapta comisă de persoana care are
asupra ei o armă, în sensul art. 151 C. pen. Dacă este vorba despre o armă propriu zisă [art. 151 alin. (1)],
este suficient ca făptuitorul să o poarte la vedere, sau să ameninţe victima cu arma respectivă. Dacă este
vorba despre alte obiecte, asimilate armelor [art. 151 alin. (2)], este necesar ca acestea să fie întrebuinţate
într-un atac efectiv, pentru a se putea reţine agravanta.

4) Prin faptă comisă de două sau mai multe persoane împreună, trebuie să se înţeleagă o participaţie
penală, ce se poate manifesta sub forma coautoratului sau a complicităţii concomitente. De principiu, se
exclud din această variantă instigarea şi complicitatea anterioară. Poate să existe instigare sau complicitate
anterioară la această variantă agravată, doar în măsura în care instigatorul sau complicele anterior ştiau că
la faptă participă mai multe persoane.

Logica agravantei este existenţa mai multor persoane la locul faptei, împrejurare care are un efect
stimulator pentru făptuitor şi unul intimidant pentru victimă. Nu se suprapune peste această variantă,
circumstanţa agravantă generală, de la art. 75 lit. a), care se referă la săvârşirea faptei de trei sau de mai
multe persoane împreună.

5) Dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj reprezintă o împrejurare
agravantă deoarece, pe de o parte, se pun în pericol şi relaţiile de ordin patrimonial, iar pe de altă parte,
făptuitorul prezintă el însuşi o mai mare periculozitate, recurgând la astfel de procedee pentru a-şi
satisface interese materiale. Varianta agravată, în această împrejurare, absoarbe infracţiunea de şantaj.

6) În cazul în care victima este minoră reprezintă o împrejurare caracterizată prin circumstanţierea
subiectului pasiv. În acest caz se cere ca victima să aibă vârsta sub 18 ani. Starea de minoritate se
raportează la m când începe activitatea infracţională.

Făptuitorul trebuie să cunoască starea de minoritate a victimei pentru ca agravanta să se aplice. Această
modalitate a agravantei se justifică prin necesitatea acordării unui plus de protecţie persoanelor
nevârstnice, asupra cărora repercusiunile unor asemenea fapte pot fi mult mai grave. În acelaşi timp,
aceste persoane sunt mult mai vulnerabile, astfel încât infracţiunea este mai uşor de comis asupra lor.

7) Victima este supusă unor suferinţe. Această împrejurare se referă la suferinţe fizice sau psihice care
depăşesc în intensitate suferinţele oricărei lipsiri de libertate (victima este reţinută în condiţii insalubre,
este supusă unor privaţiuni, nu este hrănită ş.a.m.d.). Dacă victima este lovită sau se exercită asupra ei
violenţe ori dacă i se produce o vătămare corp( o vătămare corporală gravă vom fi în prezenţa unui concurs
de infracţiuni).

8) Sănătatea sau viata victimei sunt puse în pericol. Această modalitate a agravantei intervine atunci când,
datorită împrejurărilor în care are loc privarea de libertate, se creează o stare de pericol pentru sănătatea
ori chiar pentru viaţa victimei, în ipoteza în care viaţa victimei este pusă în pericol făptuitorul acţionează cu
praeterintenţie, altfel ar fi tentativă de omor.

A doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3), se referă aşa cum s-a văzut la lipsirea de libertate a unei
persoane, realizată în scopul de a o obliga pe aceasta la practicarea prostituţiei. Prin prostituţie se înţelege,
conform art. 328 C. pen., fapta unei persoane care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele
mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane.

Această variantă agravată se regăseşte practic în infracţiunea de trafic de persoane, prevăzută de art. 12
din Legea 678/2001, privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane. Fiind vorba despre o
suprapunere de texte, s-ar impune intervenţia clarificatoare a legiuitorului.

A treia variantă agravată, prevăzută la alin. (4), se referă la ipoteza în care, eliberarea persoanei este
condiţionată de o anumită conduită din partea unor entităţi statale, interstatale, persoane juridice, sau
grupuri de persoane. Această variantă a fost introdusă în Codul penal, prin Decretul-lege nr. 112/1990 ca o
consecinţă a aderării României, prin Decretul nr. 111/1990, la Convenţia internaţională împotriva luării de
ostatici (1979, New York).

Această agravantă avea menirea să suplinească, în mod parţial, lipsa, la aceea dată, a unei incriminării
exprese a terorismului, în legislaţia noastră penală, fiind inspirată din art. l al convenţiei menţionate.

În condiţiile în care, în prezent, Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, prin art.
32, include integral lipsirea de libertate în mod ilegal printre infracţiunile susceptibile de a constitui acte de
terorism, dacă sunt comise în condiţiile prevăzute de art. 2 din aceeaşi lege, se pune problema unei duble
agravări, în cazul variantei de la alin. (4). Legiuitorul ar trebui să clarifice această situaţie.

A patra variantă agravată, prevăzută la alin. (5), se distinge prin existenţa unui subiect activ circumstanţiat.
Autorul faptei trebuie să fie o persoană care face parte dintr-un grup organizat.

După cum s-a arătat şi mai sus, această variantă a fost introdusă prin Legea 169/2002, deci anterior Legii
privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate (Legea 39/2003), în care se defineşte grupul
infracţional organizat.

Deoarece noţiunea de grup organizat nu era definită la momentul introducerii acestei variante agravate, ea
nu poate fi explicată decât prin prisma art. 2 lit. a) din Legea 397/2003.

În condiţiile în care lipsirea de libertate în mod ilegal este menţionată expres de Legea 39/2003, printre
infracţiunile grave [art. 2 lit. b), pct. 2 ] şi în condiţiile în care, infracţiunea prevăzută la art. 7 alin (1) din
Legea 39/2003 („iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub
orice formă a unui astfel de grup"), intră în concurs cu infracţiunea gravă comisă ulterior [conf. art. 7 alin.
(3)], se pune şi în acest caz problema unei duble agravări, fapt pentru care o intervenţie clarificatoare din
partea legiuitorului se impune.

A cincea variantă agravată este prevăzută la alin. (6) şi se distinge printr-o urmare imediată mai gravă,
respectiv decesul victimei. Acest rezultat poate să fie datorat în mod nemijlocit condiţiilor în care s-a
realizat privarea de libertate, sau poate să fie datorat sinuciderii. Elementul subiectiv i variante agravate
este reprezentat prin praeterintenţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul comite cu intenţie unele acţiuni ori
inacţiuni care vizează restrângerea libertăţii persoanei, dar rezultatul mai grav, decesul, se produce din
culpă.

Sancţiuni

Fiind o infracţiune cu un ridicat grad de pericol, lipsirea de libertate în mod ilegal este sancţionată cu
pedeapsa închisorii, în cuantum crescător potrivit gravităţii variantelor. Se remarcă pedeapsa prevăzută de
legiuitor în cazul alin. (6), respectiv închisoarea de la 15 la 25 de ani, pedeapsă ce se situează la nivelul unui
omor calificat, sau la nivelul (alternativ) al unui omor deosebit de grav. Această egalizare a pedepselor,
între o infracţiune, totuşi, praeterintenţionată, şi infracţiuni calificate comise cu intenţie, subminează
caracterul exemplificativ şi preventiv al pedepsei şi poate genera efecte perverse.

Aspecte procesuale

În cazul variantelor agravate prevăzute la alin. (3) - (6) urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu,
de către procuror, iar competenţa de judecare a cauzelor aparţine tribunalului.

III. SUPUNEREA LA MUNCĂ FORŢATĂ SAU OBLIGATORIE

Infracţiunea de supunere la muncă forţată sau obligatorie este o expresie a garantării prin mijloace penale
a dispoziţiilor constituţionale precum şi a aderării României, în anul 1957, la Convenţia internaţională
privind munca forţată sau obligatorie, încheiată în anul 1930 Conform art. 42 alin. (1) din Constituţia
României, munca forţată este interzisă.

Tot art. 42, în alineatul al doilea stabileşte împrejurările în care o persoană are obligaţia de a presta
anumite activităţi, fără ca acestea să fie considerate muncă forţată: ,,

a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivii legii, în locul
acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate
condiţionată;

c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din
obligaţiile civile normale stabilite de lege."

Ca şi în cazul sclaviei, incriminarea supunerii la muncă forţată sau obligatorie are un rol preponderent
simbolic, astfel de fapte nefiind întâlnite, din fericire, în practica judiciara actuală. Nici în acest caz nu este
necesară o analiză a infracţiunii, textul incriminator fiind suficient de limpede.

Norma incriminatoare
Este de precizat faptul că art. 191 C. pen. trebuie să fie interpretat în consonanţă cu dispoziţiile
constituţionale prevăzute în art. 42 alin. (2), menţionate anterior. Mai trebuie arătat, aşa cum s-a făcut şi în
cazul infracţiunii anterioare, şi faptul că unele manifestări ale fenomenului criminal actual, pot îmbrăca
forme asemănătoare cu supunerea la muncă forţată sau obligatorie.

Este vorba şi aici despre traficul de persoane, realizat în modalitatea în care exploatarea victimei se face
prin supunerea acesteia la „executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii în mod forţat" [art. (2) pct. 2
lit. a) din Legea 678/2001]. În astfel de situaţii faptele cad sub incidenţa art. 12 sau 13 din Legea privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane.

IV. VIOLAREA DE DOMICILIU

Inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei unei persoane este consacrată prin art. 27 alin. (1) din
Constituţie, în care se arată: „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne
în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia." Această libertate a persoanei constând
în inviolabilitatea domiciliului este garantată prin mijloace penale cu ajutorul art. 192 C. pen. Fapta este
incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.

Obiectul juridic

Obiectul ocrotirii penale este reprezentat de acel fragment al libertăţii individuale, care presupune
inviolabilitatea spaţiului locuit de o persoană. Ceea ce se ocroteşte prin această incriminare este deci un
drept subiectiv nepatrimonial al persoanei, iar nu domiciliul ca imobil, în materialitatea lui.

Obiectul material

Deoarece la violarea de domiciliu obiectul juridic este reprezentat de un drept subiectiv care nu se poate
materializa, sau, altfel spus, valoarea ocrotită nu poate fi obiectivată, corporalizată, această infracţiune nu
are obiect material. Contrar unor opinii exprimate în doctrină domiciliul, sau locuinţa, nu reprezintă deci
obiectul material al infracţiunii de violare de domiciliu.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii de violare de domiciliu nu este circumstanţiat Participaţia penală este posibilă
în toate formele. Conform numeroaselor soluţii din practica judiciară, poate fi subiect activ al infracţiunii
inclusiv proprietarul locuinţei, dacă pătrunde în locuinţa închiriată, fără consimţământul chiriaşului

Există infracţiunea de violare de domiciliu, chiar dacă proprietarul obţinuse o hotărâre judecătorească
definitivă de evacuare, dar a pătruns în locuinţă, fără consimţământul chiriaşului, mai înainte ca hotărârea
să fî fost pusă în executare. Poate fi subiect activ al infracţiunii şi soţul care, despărţit în fapt şi locuind în
altă parte, pătrunde în fosta locuinţă comună fără consimţământul soţiei.

Subiectul pasiv nu este nici el circumstanţiat, poate fi orice persoană care are în folosinţă o locuinţă. Nu
este nevoie deci, ca subiectul pasiv să fie proprietarul locuinţei, sau ca locuirea să se facă în baza unui titlu
formal.

Situaţia premisă

În cazul infracţiunii de violare de domiciliu avem o situaţie premisă care este dată de preexistenta unui
domiciliu, în sensul larg dat de legea penală, respectiv: locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit,
.ţinând de acestea. Trebuie observat că noţiunea de domiciliu folosită în Codul penal nu se suprapune cu
cea din dreptul civil, sau din vorbirea curentă, în sensul de locuinţă statornică.

Domiciliul în sens penal se identifică cu acel spaţiu unde subiectul pasiv locuieşte, fără să fie necesar ca el
să aibă în mod formal (legal) domiciliul în acel loc.

Poate fi vorba de un spaţiu ocupat temporar, inclusiv o cameră la hotel, sau la cămin. Locuinţa este acel
spaţiu în care trăieşte efectiv o persoană, chiar dacă este vorba de un loc destinat în mod obişnuit altui
scop (magazie, grajd).

Reprezintă locuinţă chiar şi adăpostul temporar sau mobil (rulotă, cort, colibă) Încăpere înseamnă acel
spaţiu delimitat, destinat locuirii, cum ar fi camera dintr-un apartament locuit de mai multe persoane.

Dependinţele sunt prelungiri ale spaţiului locuit, acele entităţi aflate în relaţie de dependenţă faţă de
locuinţa propriu-zisă (pivniţă, pod, magazie).

Loc împrejmuit înseamnă curtea şi grădina din jurul casei, în măsura în care spaţiul este delimitat, îngrădit.
în acest sens, în practică s-a decis, spre exemplu, că există violare de domiciliu, în ipoteza în care,
„inculpaţii au pătruns pe o porţiune de teren îngrădită, încorporată la curtea casei persoanei vătămate,
chiar dacă inculpaţii aveau motive să pretindă că acest teren le aparţinea; în acest caz ei trebuiau să-şi
valorifice drepturile pe calea unei acţiuni în revendicare."

În doctrină s-a subliniat faptul că: „Nu intră în sfera noţiunii de domiciliu spaţiile comune ale unui imobil
(căile de acces, scările, liftul) folosite şi accesibile tuturor.” Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca
locuinţa, în care se pătrunde fără drept, să fie ocupată efectiv de partea vătămată.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă, fie într-o acţiune, respectiv pătrunderea în domiciliu, fie într-
o inacţiune, respectiv refuzul de a părăsi locuinţa. La prima modalitate de realizare a elementului material,
pentru întregirea laturii obiective, se pune condiţia ca pătrunderea să se facă fără consimţământul
persoanei care locuieşte în domiciliul respectiv. În privinţa celei de a doua modalităţi, refuzul de a părăsi
locuinţa, se adaugă condiţia de a exista, în prealabil, o cerere de părăsire a domiciliului, din partea
persoanei care îl foloseşte.

Nu trebuie neapărat ca cererea să fie adresată de proprietarul locuinţei, ci de o persoană care locuieşte în
spaţiul respectiv. În acest sens, în practica penală s-a arătat că: „În oricare din conţinuturile sale alternative
- pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau refuzul de a o părăsi la cerere - violarea de domiciliu presupune
încălcarea libertăţii persoanei care foloseşte locuinţa.

Aceasta înseamnă că cererea de a părăsi locuinţa poate fi făcută nu numai de proprietar, ci şi de orice
persoană care o foloseşte, de membrii familiei sale sau de oricare altă persoană care locuieşte împreună cu
aceasta sau îl reprezintă pe titular."

Condiţia necesară pentru întregirea laturii obiective, în ambele modalităţi, este ca acţiunea sau inacţiunea
să se facă fără drept. „Cele două modalităţi de săvârşire a infracţiunii au caracter alternativ; în consecinţă,
dacă făptuitorul, după pătrunderea fără drept şi fără consimţământ în domiciliu, refuză să-l părăsească, nu
există concurs de infracţiuni."
Deoarece există unele puncte de convergenţă între violarea de domiciliu în modalitatea pătrunderii fără
drept, şi unul din elementele circumstanţiale.

ale furtului calificat, respectiv furtul comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate sau mincinoase [art. 209 alin. (1) lit. i)], în doctrină şi practică există puncte de vedere diferite, în
ipoteza în care violarea de domiciliu se comite alături de infracţiunea de furt calificat în varianta
menţionată.

În doctrină, într-o primă opinie, exprimată de marea majoritate a autorilor, se consideră că violarea de
domiciliu este absorbită de furtul calificat comis prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a
unei chei adevărate sau mincinoase, în susţinerea acestei soluţii s-au folosit două variante de argumentare.

Într-o primă variantă s-a considerat că, în această ipoteză, ar fi vorba de o complexitate legală a infracţiunii.
Într-o altă variantă explicativă s-a susţinut teza absorbţiei naturale, care ar opera în această ipoteză.În
practica mai veche s-a admis de regulă ideea absorbţiei susţinută în doctrină, fără nici o diferenţiere legată
de obiectul efracţiei.

În practica mai nouă s-a decis că absorbţia intervine doar în cazul în care efracţia a servit făptuitorului la
pătrunderea în domiciliu, nu şi, spre exemplu, în cazul în care făptuitorul a pătruns pe o poartă
neasigurată, după care prin efracţie a sustras nişte piese din autoturismul persoanei vătămate; în această
din urmă ipoteză se va reţine un concurs real de infracţiuni, între furt calificat şi violare de domiciliu.

În doctrină s-a exprimat şi punctul de vedere contrar, potrivit căruia violarea de domiciliu îşi păstrează
întotdeauna autonomia în raport cu art. 209 lit. i) C. pen., şi vom avea un concurs de infracţiuni, în
argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că: nu poate fi vorba de o infracţiune complexă deoarece,
de regulă, în cazul infracţiunilor complexe, dispoziţia legală arată explicit infracţiunea absorbită ca element
sau ca circumstanţă agravantă, iar infracţiunea absorbită nu poate fi dedusă prin interpretare; nu poate fi
vorba de o absorbţie naturală deoarece, în acest caz, ambele infracţiuni au o existenţă autonomă, furtul
calificat în varianta de la lit. i) putând exista şi fără violarea domiciliului; absorbţia naturală se referă la cu
totul alte ipoteze, în care fapta absorbantă „cuprinde de la sine, ca o realitate implicită şi care n-ar putea fi
concepută altfel" fapta absorbită.

Apreciez că această a doua opinie, deşi minoritară, este cea corectă. Pe lângă argumentele de ordin
teoretic menţionate, şi care sunt corecte, există şi unele argumente practice, legate de coerenţa
sancţionatorie, care conduc spre reţinerea concursului de infracţiuni.

În acest sens se poate lua ca ipoteză de bază starea de fapt şi încadrarea juridică, exactă de altfel, din speţa
anterior menţionată: X pătrunde pe poarta neasigurată în curtea lui Y după care, prin efracţionarea
autoturismului aflat în curte sustrage un bun, cea ce duce, cum am văzut, la reţinerea unui concurs de
infracţiuni, între furt calificat şi violare de domiciliu.

Dacă luăm ca ipoteză de lucru aceeaşi stare de fapt, cu singura modificare constând în pătrunderea prin
efracţie în curtea victimei, va trebui să reţinem, conform opiniei majoritare, doar o infracţiune de furt
calificat.

Astfel, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care, o faptă gravă cum este pătrunderea prin efracţie în domiciliu,
urmată de o sustragere tot prin efracţie, să fie sancţionată mai blând, decât o faptă mai puţin gravă cum
este o pătrundere fără efracţie, urmată de un furt prin efracţie. Şi din această perspectivă privind lucrurile
rezultă că soluţia corectă este aceea de a admite autonomia violării de domiciliu, în raport cu furtul calificat
în varianta menţionată.

Urmarea imediată este reprezentată de o îngrădire a libertăţii individuale, de încălcarea dreptului la

inviolabilitatea domiciliului.

Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

La infracţiunea de violare de domiciliu vinovăţia este cerută sub forma intenţiei, în ambele modalităţi,
directă sau indirectă. Nu se cere existenţa unui mobil sau unui scop particular însă, uneori, acestea pot
avea relevanţă la stabilirea vinovăţiei. Astfel, în practică s-a decis că nu există intenţia de violare a
domiciliului, în situaţia în care făptuitorul a pătruns în curtea unei persoane cunoscute, cu scopul de a-i
cere restituirea unor bunuri împrumutate, chiar dacă pătrunderea s-a făcut fără consimţământul
respectivei persoane şi, în plus, făptuitorul a refuzat cererea de a părăsi curtea.

Formele infracţiunii

Tentativa la infracţiunea de violare de domiciliu este posibilă doar în modalitatea pătrunderii fără drept în
domiciliu, dar nu se sancţionează. Consumarea are loc în momentul producerii urmării periculoase,
respectiv fie în momentul pătrunderii în locuinţă, fie în momentul refuzului de a părăsi locuinţa, la cererea
celui îndreptăţit. Infracţiunea are formă continuă atunci când prezenţa făptuitorului în domiciliul violat se
prelungeşte în timp. Epuizarea are loc în momentul părăsirii domiciliului.

Varianta agravată

După cum rezultă din norma de incriminare, varianta agravată prevăzută la art. 192 alin. (2) cuprinde patru
ipoteze: „în cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane
împreună, în timpul nopţii sau prin folosirea de calităţi mincinoase". Două din cele patru ipoteze au fost
deja explicate cu ocazia analizării infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Se pot reaminti, pe scurt,
câteva aspecte esenţiale.

Astfel, prin faptă săvârşită de o persoană înarmată trebuie să se înţeleagă fapta comisă de persoana care
are asupra ei o armă, în sensul art. 151 C. pen. Dacă este vorba despre o armă propriu zisă (art. 151 alin. 1),
este suficient ca făptuitorul să o poarte la vedere, sau să ameninţe victima cu arma respectivă.

Dacă este vorba despre alte obiecte, asimilate armelor (art. 151 alin. 2), este necesar ca acestea să fie
întrebuinţate într-un atac efectiv, pentru a se putea reţine agravanta, în practică s-a decis că agravanta nu
este aplicabilă în ipoteza în care făptuitorul are asupra sa o bucată de lemn cu care a spart geamurile şi
unele obiecte din locuinţa victimei în care pătrunsese fără drept, deoarece „lemnul nu este o armă special
confecţionată pentru a servi la atac sau apărare şi nici nu poate fi asimilat cu o armă, în condiţiile art. 151
alin. 2 C. pen., întrucât nu a fost efectiv folosit pentru atac împotriva părţii vătămate."

Prin faptă comisă de două sau mai multe persoane împreună, trebuie să se înţeleagă o participaţie
penală, ce se poate manifesta sub forma coautoratului sau a complicităţii concomitente. În cazul în care se
reţine această variantă agravată, nu se mai reţine şi circumstanţa agravantă generală care se referă la fapta
comisă de trei sau mai multe persoane împreună [art. 75 alin (1) lit. a C. pen.].
O a treia ipoteză, respectiv comiterea faptei prin folosirea de calităţi mincinoase, are elemente de
asemănare cu o altă ipoteză de la lipsirea de libertate în mod ilegal şi anume cu cea referitoare la simularea
de calităţi oficiale.

Diferenţa dintre cele două ipoteze este dată de natura calităţii invocate de făptuitor, ce calităţile oficiale se
referă la o sferă restrânsă de funcţionari, cu atribuţii ce permit, în anumite condiţii, o restrângere a
libertăţii fizice a persoanei calităţile mincinoase cuprind o sferă mult mai largă de persoane, care fie prin
atribuţii profesionale, fie prin relaţii de rudenie cu victima, fie însuşiri, creează aparenţa unui temei
justificat de a pătrunde în domiciliu sau de sau de a refuza părăsirea acestuia.

Cea de a patra ipoteză, care prevede săvârşirea faptei în timpul nopţii nu implică explicaţii deosebite.
Expresia în timpul nopţii se referă la perioada de după instalarea întunericului adică intervalul de timp în
care întunericul a luat locul luminii naturale Este o împrejurare variabilă în funcţie de anotimp, condiţii
atmosferice, forma de relief etc. Existenţa acestei împrejurări trebuie apreciată de la caz la caz , în funcţie
de criteriul realităţii.

Sancţiuni

La varianta tip, pentru infracţiunea de violare de domiciliu este prevăzută pedeapsa închisorii alternativ cu
amenda, iar la varianta agravată pedeapsa este închisoarea, cu un maxim destul de ridicat, respectiv 10
ani.

Aspecte procesuale

Pentru varianta tip a infracţiunii de violare de domiciliu, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Deşi este evident că
împăcarea părţilor nu poate interveni în cazul faptei comise de două sau mai multe persoane împreună,
aceasta fiind o modalitate a variantei agravate, în practică a fost necesar să se precizeze acest lucru.

V. AMENINŢAREA
Prin art. 193 C. pen., legiuitorul incriminează o faptă îndreptată împotriva libertăţii psihice a persoanei.
Este necesară o asemenea incriminare deoarece, libertatea psihică reprezintă o componentă esenţială a
libertăţii individuale. Aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în literatura de specialitate, persoana a cărei
libertate morală este afectată îşi pierde liniştea, este în permanenţă preocupată de ceea ce i s-ar putea
întâmpla, această stare fiind de natură a se răsfrânge în mod negativ asupra întregii ei vieţi.

Obiectul juridic

Infracţiunea de ameninţare are ca obiect juridic libertatea psihică a persoanei.

Obiectul material

Datorită specificului valorii ocrotite, infracţiunea de ameninţare nu poate avea un obiect material.
Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi; participaţia penală este posibilă în toate formele.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective este reprezentat prin acţiunea de ameninţare, fie cu o infracţiune,
fie cu o faptă păgubitoare.

Prin ameninţare se înţelege transmiterea unui mesaj privind un pericol, la adresa unei persoane. Cel care
ameninţă urmăreşte să insufle victimei o stare de teamă cu privire la un anumit rău pe care îl poate suferi.

Modalitatea concretă prin care se poate realiza acţiunea de ameninţare poate să îmbrace diferite forme.
Astfel poate fi vorba despre o ameninţare verbală, despre o ameninţare formulată în scris, sau prin alte
semne grafice, se poate exercita o ameninţare inclusiv prin gesturi simbolice.

Ameninţarea se poate referi fie la persoana vătămată, fie la soţ sau o rudă apropiată.

Condiţia ataşată elementului material, condiţie necesară pentru existenţa infracţiunii, este ca
ameninţarea să fie serioasă, să aibă eficienţă intimidantă, altfel spus, să fie de aşa natură încât să alarmeze
persoana vizată. Nu este realizat elementul material al infracţiunii dacă mesajul de pericol vizează stoparea
unei acţiuni sau a unei atitudini neîngăduite, imputabilă persoanei ameninţate.

Nu reprezintă infracţiune nici ameninţarea cu folosirea unei căi legale, sau cu valorificarea pe cale licită a
unui drept, chiar dacă astfel de conduite ar expune persoana ameninţată unor consecinţe nefavorabile. În
practică s-a pus problema distincţiei între ameninţare şi tentativă la infracţiunea de omor. În mod corect,
instanţa supremă a arătat că dacă ameninţarea, prin gesturi şi cuvinte, nu este urmată de acte de
executare, se va reţine doar infracţiunea prevăzută de art 193 C. pen.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a persoanei, în doctrină sunt
autori care consideră că ameninţarea are ca urmare imediată „producerea unei stări de alarmare, prin
temerea insuflată victimei", sau „o stare de panică (nelinişte, alarmare) creată victimei prin temerea
inspirată de acţiunea cu care a fost avertizată."

Deşi în ambele cazuri se foloseşte expresia „stare", urmarea imediată la care se referă autorii citaţi constă,
în realitate, într-un rezultat. Apreciez că un asemenea punct de vedere nu este valabil. După cum s-a arătat
în doctrină, „nu este necesar ca temerea să fie produsă efectiv celui ameninţat, fiind suficient ca fapta să
creeze numai posibilitatea producerii acestui rezultat."

Dacă am admite ideea că ameninţarea este o infracţiune de rezultat, deci că pentru existenţa infracţiunii ar
trebui, în mod obligatoriu, să se producă o stare de panică sau de alarmare a victimei, sfera protecţiei
penale ar fi în mod nejustificat şi subiectiv restrânsă.

Dacă în faţa unei ameninţări serioase, cu un real potenţial intimidant, victima reuşeşte totuşi să-şi păstreze
calmul, saşi stăpânească temerile, nu înseamnă că, datorită acestor calităţi, ea trebuie lipsită de protecţie
penală. Un punct de vedere asemănător a mai fost susţinut în literatura de specialitate, considerându-se
„discutabilă susţinerea că infracţiunea se consumă numai în momentul în care s-a produs starea de
alarmare, pentru că potrivit textului incriminator este suficient ca ameninţarea să fie de natură să o
alarmeze"
Legătura de cauzalitate rezultă în mod nemijlocit, din însăşi comiterea faptei, aşa cum se întâmplă
întotdeauna la infracţiunile de pericol, dacă se admite că şi ameninţarea face parte din categoria acestor
infracţiuni.

Latura subiectivă

La infracţiunea de ameninţare vinovăţia este prezentă sub forma intenţiei, în ambele modalităţi, directă
sau indirectă. „Lipseşte elementul subiectiv, deci vinovăţia, atunci când făptuitorul a ameninţat în glumă o
altă ersoană."

Formele infracţiunii

Infracţiunea se consumă în momentul în care se creează starea pericol pentru libertatea psihică a
persoanei, sau altfel spus, „în momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă de ameninţarea cu
săvârşirea infracţiunii ori a faptei păgubitoare." Tentativa nu este incriminată.

Sancţiuni

Infracţiunea de ameninţare se sancţionează cu pedeapsa închisorii sau cu amendă. Specificul

sancţionatoriu este dat de faptul că pedeapsa aplicată nu poate depăşi sancţiunea prevăzută de lege,
pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării, evident când fapta se comite în această modalitate.

Aspecte procesuale

Fiind vorba de o faptă intim şi subiectiv legată de victimă, de starea de confort psihic a acesteia, legiuitorul
a lăsat, în mod justificat, la dispoziţia părţii vătămate, decizia de a pune sau nu în mişcare, acţiunea penală,
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

VI. ŞANTAJUL
Ca şi ameninţarea, şantajul se referă la o faptă ce aduce atingere libertăţii psihice, sau morale, a persoanei.
Spre deosebire de simpla ameninţare, prin şantaj se urmăreşte de către făptuitor dobândirea în mod injust
a unui folos.

Acest element distinctiv aduce şi un plus de gravitate şantajului, gravitate confirmată şi prin pedeapsa mai
severă stabilită de legiuitor. Fapta este incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.

Obiectul juridic

În cazul infracţiunii de şantaj suntem în prezenţa unui obiect juridic complex. Obiectul juridic principal este
reprezentat de relaţiile sociale cu privire la libertatea psihică a persoanei, aceasta fiind valoarea ocrotită în
principal şi nemijlocit prin incriminarea faptei.

Există însă şi un obiect juridic secundar deoarece, prin şantaj, se aduce atingere în mod indirect şi altor
valori ocrotite de legea penală. Intră în sfera acestui obiect juridic secundar, după caz, relaţiile privind
integritatea fizică a persoanei (atunci când constrângerea se realizează prin violenţe fizice), relaţiile
patrimoniale, sau relaţiile privind alte drepturi ori interese, nepatrimoniale, ale persoanei.

Obiectul material

În principiu, datorită specificului valorii ocrotite nemijlocit, la infracţiunea de şantaj nu există un obiect
material. Dacă însă, constrângerea se realizează prin violentă fizică, există un obiect material secundar,
reprezentat de corpul persoanei. De asemenea, în cazul în care patrimoniul persoanei vătămate este
afectat, prin cedarea unui bun, prin distrugerea acestuia etc., bunul respectiv reprezintă obiectul material
secundar al infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi, orice persoană poate avea, fie calitatea de subiect activ, fie
calitatea de subiect pasiv al infracţiunii.

Din punctul de vedere al subiectului activ se poate menţiona că participaţia penală este posibilă în toate
formele (coautorat, instigare, complicitate). Din punctul de vedere al subiectului pasiv trebuie arătat că
pluralitatea de victime antrenează o pluralitate de infracţiuni, chiar atunci când se realizează o singură
acţiune de şantaj.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune de constrângere, realizată prin violenţă sau
ameninţare. Noţiunea de violenţă trebuie raportată la art. 180 C. pen., şi înţeleasă în sensul explicat la acea
infracţiune, iar noţiunea de ameninţare se raportează la art. 193 C. pen., fiind valabile explicaţiile date la
analiza infracţiunii de ameninţare.

Atât actele de violenţă, cât şi cele de ameninţare sunt absorbite în infracţiunea de şantaj. Dacă intensitatea
violenţelor duce la depăşirea consecinţelor prevăzute de art. 180 se va reţine un concurs de infracţiuni
între şantaj şi, după caz, vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau vătămare corporală gravă (art. 182 C.
pen.).

Condiţia esenţială pentru întregirea laturii obiective este ca acţiunea de constrângere să urmărească
determinarea victimei la o anumită conduită, respectiv: să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. „A da
ceva înseamnă a efectua un act de remitere (a da un bun, o sumă de bani etc.).

A face ceva înseamnă a acţiona într-un anumit fel (a săvârşi un act, a face un denunţ etc.), iar a nu face
ceva înseamnă a se abţine de la o acţiune (a nu face un denunţ, a nu da o declaraţie etc.).

Prin a suferi ceva se înţelege suportarea unui prejudiciu moral sau material (să suporte o situaţie
umilitoare, să accepte distrugerea unui bun etc.)." Constrângerea exercitată fie prin violenţă, fie prin
ameninţare, fie prin ambele procedee, trebuie să aibă aptitudinea de a insufla victimei o stare de temere
serioasă, suficient de puternică pentru ca libertatea psihică a acesteia să fie lezată.

Pentru existenta infracţiunii nu este însă necesar, ca victima să se şi conformeze cererii făptuitorului, adică
în mod efectiv să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Există infracţiunea de şantaj în ipoteza în care
victima, constrânsă fiind prin ameninţări cu mutilarea să dea o sumă de bani, denunţă fapta organelor
judiciare, iar acestea organizează un flagrant, în cursul căruia făptuitorul este surprins în momentul în care
intră în posesia sumei de bani pretinse.

Urmarea imediată constă, ca şi în cazul ameninţării, într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a
persoanei. „Urmarea imediată se produce independent de satisfacerea cererilor făptuitorului."

Legătura de cauzalitate rezultă în mod direct, din acţiunea de constrângere.

Latura subiectivă

Vinovăţia cerută pentru existenta infracţiunii se prezintă sub forma intenţiei directe calificată prin scopul
urmărit de făptuitor, respectiv dobândirea în mod injust a unui folos, pentru sine sau pentru altul. „Folosul
poate fi de orice natură şi poate fi urmărit de făptuitor de la oricine. Legea cere ca dobândirea folosului să
fie urmărită în mod injust, în consecinţă, chiar dacă folosul este just, fapta constituie şantaj, din moment ce
s-a urmărit în mod injust realizarea sa."

În doctrină s-a exprimat şi punctul de vedere conform căruia nu există infracţiunea de şantaj, dacă folosul
în sine era just, adică datorat de victimă. Prima opinie este cea corectă şi formularea legiuitorului nu lasă
niciun dubiu cu privire la aceasta. A susţine opinia contrară înseamnă a admite implicit libertatea fiecăruia
de a-şi face singur dreptate, de a-şi valorifica un drept pe calea violenţelor, a constrângerii.

Formele infracţiunii

Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care se creează starea de pericol pentru libertatea
psihică a victimei. Tentativa nu este incriminată.

Varianta agravată

În cazul variantei agravate prevăzută la alin. (2), constrângerea se manifestă doar prin ameninţare, o
ameninţare particulară, ce se referă la darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare
pentru victimă, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată. Se consideră că, în această ipoteză,
fapta este mai gravă, pentru că prin acest procedeu forţa de intimidare exercitată asupra victimei este mai
mare, iar libertatea ei psihică poate fi lezată în mai mare măsură.

Sancţiuni

Deoarece fapta prezintă un grad sporit de pericol, faţă de cealaltă infracţiune ce vizează libertatea psihică a
persoanei, respectiv ameninţarea, legiuitorul a prevăzut în cazul şantajului exclusiv pedeapsa închisorii, în
limite mai ridicate.

Aspecte procesuale

Tot datorită gravităţii sporite, legiuitorul nu a mai lăsat la discreţia părţii vătămate exercitarea acţiunii
penale, astfel încât la şantaj urmărirea penală se efectuează din oficiu.

Diferenţierea faţă de alte infracţiuni

Infracţiunea de şantaj are o serie de puncte convergente cu alte infracţiuni existând astfel, atât din punct
de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic, posibilitatea apariţiei unor confuzii.

Astfel, poate exista o dificultate în a face distincţia între şantaj şi lipsirea de libertate în mod ilegal, în
varianta potrivit căreia, în schimbul eliberării victimei se cere un folos material, sau orice alt avantaj, [art.
189 alin. (2), teza a cincea ].

Diferenţa esenţială constă în aceea că, în timp ce la art. 189 C. pen. se lezează în principal libertatea fizica,
de mişcare a persoanei, la art. 194 C. pen. se acţionează asupra libertăţii psihice a victimei. Dacă folosul
material se cere în mod direct persoanei vătămate, lipsirea de libertate în variantă agravată va absorbi
şantajul, aşa cum s-a arătat în mod constant în practica judiciară .

Şantajul are puncte comune şi cu infracţiunea de ameninţare, ambele vizând, aşa cum s-a arătat, libertatea
psihică a persoanei. Dar, în timp ce ameninţarea afectează doar libertatea psihică a victimei, prin şantaj pot
fi lezate şi alte valori, obiectul juridic al şantajului fiind, aşa cum s-a menţionat mai sus, unul complex.
Din punct de vedere al elementului material, în cazul şantajului este vorba de o acţiune de constrângere,
care se poate realiza nu numai prin ameninţare, dar şi prin violenţe, şi care urmăreşte determinarea
victimei la o anumită conduită, cea ce nu este cazul la art. 193 C. pen.

Latura subiectivă diferă şi ea, după cum am văzut la şantaj fiind vorba de o intenţie directă, calificată prin
scop. În cazul în care şantajul se realizează prin ameninţare, aceasta este absorbită în infracţiunea de
şantaj.

Deşi am lăsat-o la sfârşit, confuzia între şantaj şi tâlhărie este cea mai probabilă. Tâlhăria reprezintă o faptă
îndreptată împotriva patrimoniului şi este o infracţiune complexă ce constă într-un furt ce poate fi săvârşit,
între altele, prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări.

Există deci, în primul rând, o diferenţă de obiect juridic între şantaj şi tâlhărie, precum şi o diferenţă de
element material. Practic însă, deosebirea între cele două infracţiuni este dată de momentul la care victima
este deposedată de un anumit bun mobil (în sensul art. 208 C. pen.).

Concret, în cazul şantajului, făptuitorul foloseşte violenţa sau ameninţarea în scopul obţinerii ulterioare a
unui bun, în timp ce, în cazul tâlhăriei, există simultaneitate între exercitarea violenţei sau ameninţării şi
cedarea bunului de către victimă. În acest sens practica judiciară s-a exprimat în mod constant.

VII. VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENŢEI

Inviolabilitatea secretului corespondenţei este garantată prin art. 28 din Constituţia României, unde se
arată că: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al
celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil."

După cum s-a arătat în doctrina constituţională: „Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze
posibilitatea persoanei fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare
gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea
corespondenţei. Acest principiu este rezultatul unei îndelungate istorii, în care nu au lipsit abuzurile,
primitivismul, încălcările repetate."

Violarea secretului cores-pondenţei este o infracţiune destul de rar întâlnită în practica judiciară, însă
probabil destul de prezentă în zona cifrei negre a criminalităţii. Fapta este incriminată într-o variantă tip şi
o variantă asimilată.

Obiectul juridic

Infracţiune de violare a secretului corespondenţei are ca obiect juridic libertatea persoanei de a comunica
în deplină siguranţă, fără ca această activitate pe care o desfăşoară să fie supusă cenzurii, unor indiscreţii,
sau oricăror altor imixtiuni.

Obiectul material

Deoarece valoarea ocrotită este şi în acest caz reprezentată printr-un drept subiectiv nepatrimonial, în
principiu infracţiunea de violare a secretului corespondenţei nu are un obiect material. Poate să existe
totuşi un obiect material, în măsura în care cele comunicate au un suport material şi se acţionează asupra
lui. „Astfel, atunci când fapta se săvârşeşte prin deschiderea unei corespondenţe sau prin sustragerea,
distingerea ori reţinerea acesteia, obiectul material este însăşi corespondenta violată."

Subiecţii infracţiunii nu sunt circumstanţiaţi; participaţia penală este posibilă în toate formele.
Situaţia premisă este reprezentată prin existenţa unei corespondenţe, ori a unei convorbiri sau
comunicări, efectuate printr-un mijloc de transmitere la distanţă. Prin corespondenţă se înţelege o
comunicare scrisă, indiferent de conţinutul acesteia, de modul de redactare sau de transmitere.
Convorbirea este discuţia purtată între două sau mai multe persoane, neavând importanţă, nici în acest
caz, care este conţinutul respectivei discuţii.

Prin comunicare se înţelege o informare, o transmitere de date către o altă persoană. Pentru reali-zarea
situaţiei premise este necesar ca atât convorbirea cât şi comunicarea să fie efectuate printr-un mijloc de
transmitere la distanţă. Convorbirea sau comunicarea directă, între persoane care se află împreună, nu
reprezintă o situaţie premisă pentru violarea secretului corespondenţei.

Elementul material este reprezentat de o acţiune ce se poate realiza în diferitele modalităţi prevăzute de
varianta tip sau de cea asimilată. Astfel, în varianta tip elementul material se poate realiza prin două
modalităţi: deschiderea unei corespondenţe sau interceptarea unei convorbiri sau comunicări.

La varianta asimilată, elementul material se poate realiza, fie prin sustragerea, distrugerea sau reţinerea
corespondenţei, fie prin divulgarea conţinutului unei corespondenţe, convorbiri, sau comunicări. În
practică s-a decis, în mod corect, că, nu există concurs de infracţiuni, în cazul inculpatului care a sustras
corespondenţa unei persoane, ci se va reţine doar infracţiunea prevăzută de art. 195 alin. (2) C. pen., fără a
se reţine şi o infracţiune de furt.

Condiţia ataşată elementului material, necesară pentru existenţa infracţiunii, este ca acţiunea, în oricare
din modalităţile prevăzute de textul incriminator, să se fi realizat fără drept.

În doctrină s-a opinat că, nu este realizată această condiţie în cazul în care, din raţiuni ce ţin de creşterea şi
educarea copilului, părinţii, tutorii sau educatorii verifică sau deschid corespondenţa adresată minorilor pe
care îi au în îngrijire.

O problemă controversată în literatura de specialitate a reprezentat-o posibilitatea soţului de a deschide

corespondenţa adresată celuilalt soţ/ Apreciez, alături de ceilalţi autori care s-au exprimat în acest sens, că
principiul constituţional al inviolabilităţii secretului corespondenţei, nu poate fi îngrădit prin relaţiile de
căsătorie, iar obligaţia de fidelitate este greşit invocată, în sprijinul „dreptului" soţului de a viola
corespondenţa celuilalt soţ.

De altfel, instanţa supremă s-a pronunţat în sensul existenţei infracţiunii de violare a secretului
corespondenţei, în cazul în care, dorind să verifice fidelitatea soţiei, făptuitorul a înregistrat convorbirile
telefonice ale acesteia, cu ajutorul unui dispozitiv special confecţionat în acest scop.

Ca şi în cazul altor drepturi şi libertăţi, inviolabilitatea secretului corespondenţei presupune unele limitări în
exercitare. Principiile acestei limitări sunt stabilite prin art. 53 din Constituţie, iar restrângerea efectivă a
exercitării unor drepturi sau libertăţi nu se poate face decât prin lege şi cu respectarea principiilor
constituţionale.

Urmarea imediată constă în lezarea secretului corespondenţei, a libertăţii persoanei de a comunica

nestingherit.

Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă
Pentru existenţa infracţiunii vinovăţia este cerută sub forma intenţiei, directă sau indirectă. Mobilul şi
scopul nu au relevantă din punctul de vedere al existentei infracţiunii.

Formele infracţiunii

Tentativa nu se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării elementului material în
orice modalitate, moment ce coincide cu lezarea dreptului persoanei de a se bucura de inviolabilitatea
secretului corespondentei.

Sancţiuni

Ambele variante se pedepsesc cu închisoarea.

Aspecte procesuale

Având în vedere că şi în acest caz este vorba de protejarea unui drept subiectiv nepatrimonial, care, în plus,
poate privi aspecte legate de viaţa intimă a individului, în mod firesc, acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală .

VIII. DIVULGAREA SECRETULUI PROFESIONAL

Normala desfăşurare a relaţiilor sociale face ca, în împrejurări şi din motive diverse, o persoană să intre în
contact cu diferiţi profesionişti ori funcţionari, şi să fie nevoită a le încredinţa acestora, anumite date
confidenţiale, în unele cazuri, simpla exercitare a unei profesii sau funcţii este de natură a permite celui
care o practică, să intre în posesia unor date confidenţiale despre persoanele cu care intră în contact, fără a
fi nevoie ca acestea din urmă să comunice astfel de date.

În aceste ipoteze apare riscul ca libertatea persoanei să fie încălcată, prin divulgarea datelor astfel
obţinute. Sunt ameninţate astfel o serie de drepturi şi libertăţi ce ţin de viaţa intimă, familială şi privată, de
demnitatea şi onoarea persoanei. Incriminarea faptei prin care se divulgă secretul profesional are ca scop
ocrotirea libertăţii în situaţiile menţionate, când persoana se află într-o stare particulară de vulnerabilitate.

Obiectul juridic

Obiectul juridic este reprezentat de libertatea persoanei de a pretinde şi de a i se garanta menţinerea

confidenţialităţii unor date care o privesc, ajunse la cunoştinţa unor profesionişti. Este inclusă în sfera
protecţiei penale şi libertatea persoanei de a comunica ea însăşi anumite date personale intime unor
profesionişti, având garanţia respectării secretului acelor date.

Obiectul material

Infracţiunea nu are obiect material.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este circumstanţiat fiind reprezentat de persoana care în virtutea profesiei (avocat, medic,
farmacist) sau a funcţiei (notar public, funcţionar bancar), intră în posesia anumitor date confidenţiale.
Fiind vorba de un subiect calificat, căruia îi incumbă o obligaţie personală, coautoratul nu este posibil.

În ipoteza în care, spre exemplu, doi avocaţi, sau doi medici, intră cu acelaşi prilej în posesia unor secrete
pe care ulterior le divulgă, fiecare corniţe, separat, infracţiunea de divulgare a secretului profesional. Este
posibilă însă participaţia penală în celelalte forme, respectiv instigare, sau complicitate.
Subiectul pasiv nu este circumstanţiat; oricine intră în contact cu o persoană care întruneşte condiţiile
cerute subiectului activ, poate fi victimă a acestei infracţiuni.

Situaţia premisă este dată de existenţa unor date confidenţiale, care au fost încredinţate sau de care s-a
luat cunoştinţă în virtutea profesiei sau funcţiei, şi care trebuie să rămână secrete.În doctrină s-a arătat că
„pentru existenţa infracţiunii se impune, ca o condiţie preexistentă sau situaţie premisă ca între făptuitor şi
victimă să fi intervenit în prealabil o legătură cu caracter profesional în baza căreia celui dintâi i-au fost
încredinţate sau acesta a luat cunoştinţă de datele care constituie secret profesional."

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea sau inacţiunea prin care se divulgă unele date
secrete. „Prin a divulga se înţelege a da în vileag un secret, a comunica altuia date cu caracter intim în
privinţa cărora trebuia păstrată toată discreţia."

Modalitatea divulgării prin inacţiune se realizează, spre exemplu, în ipoteza în care se lasă în mod
intenţionat la vedere un înscris, din care rezultă evident date confidenţiale, ce nu pot fi divulgate. Există
două condiţii care se adaugă la elementul material, pentru a întregi latura obiectivă: divulgarea trebuie să
se facă fără drept; fapta trebuie să fie de natură să producă prejudicii, fără a fi necesar ca acestea să se şi
producă efectiv.

Urmarea imediată este reprezentată de lezarea libertăţii persoanei, prin divulgarea unor date
confidenţiale.

Legătura de cauzalitate rezultă implicit.

Latura subiectivă

Vinovăţia este cerută sub forma intenţiei, în ambele modalităţi, directă sau indirectă. Nu are relevanţă
pentru existenţa infracţiunii mobilul care 1-a determinat pe făptuitor să acţioneze şi nici scopul pe care
acesta 1-a urmărit.

Formele infracţiunii

Tentativa nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material, adică în

momentul divulgării datelor cu caracter de secret profesional.

Sancţiuni

Pentru sancţionarea acestei fapte legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii alternativ cu amenda.

Aspecte procesuale

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală.

CAPITOLUL III

INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ

I. VIOLUL
Violul reprezintă o încălcare gravă, directă şi brutală, a libertăţii sexuale a persoanei. Fapta aduce atingere
în mod indirect şi altor valori importante ocrotite de legea penală, cum ar fî dreptul la viaţă, la integritate
corporală şi sănătate, la libertate fizică şi psihică a persoanei. Demnitatea umană şi onoarea persoanei sunt
la rândul lor încălcate, prin comiterea unei astfel de fapte.

În redactarea iniţială a Codului penal de la 1968, prin viol, în varianta tip, se înţelegea: „raportul sexual cu o
persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa". Prin modificările succesive, la care s-a făcut deja referire, incriminarea violului în
Codul penal apare într-o altă formulă, fundamental diferită de cea anterioară, atât prin prisma elementului
material al infracţiunii, cât şi prin prisma subiecţilor acesteia.

Deşi aduce modificări de substanţă, actualul text nu este lipsit de ambiguităţi, iar relaţiile sale cu alte
incriminări din capitol, în special cu perversiunea sexuală, sunt cel puţin discutabile. Fapta este incriminată
într-o variantă tip, la alin. (1), şi trei variante agravate, una la alin. (2), cuprinzând mai multe ipoteze, şi
două la alin. (3).

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii de viol este reprezentat de libertatea] sexuală a persoanei, dreptul acesteia
de a dispune de propria viaţă sexuală.

Este ocrotită prin această incriminare libertatea şi inviolabilitatea sexuală a oricărei persoane, nu doar cea
a femeii, ca în vechea reglementare. Se poate considera că libertatea sexuală reprezintă obiectul juridic
special principal al infracţiunii, deoarece, în cele mai multe ipoteze, obiectul juridic are un caracter
complex.

În aceste ipoteze, în care violul se realizează prin constrângere, adică prin violenţe fizice sau psihice, există
şi un obiect juridic secundar, constând în relaţiile privind libertatea fizică sau psihică a persoanei, viaţa,
integritatea fizică şi sănătatea acesteia.

Obiectul material

În general, în doctrină se consideră că violul are ca obiect material corpul persoanei. Am exprimat anterior
rezervele cuvenite în legătură cu această opinie, dar fiind o problemă de ordin exclusiv teoretic, nu este
cazul să fie dezvoltată. Se poate vorbi fără discuţie de corpul persoanei ca obiect material al violului, în
ipotezele în care se exercită violenţe asupra acestuia.

Subiecţii infracţiunii

În varianta tip a infracţiunii, subiecţii nu sunt circumstanţiaţi, spre deo-sebire de vechea reglementare,
unde subiectul activ nu putea fi decât bărbatul şi subiectul pasiv femeia, în raport cu vechea configuraţie a
incriminării, în doctrină se aprecia, aşa cum s-a arătat mai sus, că subiectul activ nu poate fi decât bărbatul
care are capacitatea fiziologică necesară realizării unui raport sexual.

Potrivit actualei variante a elementului material, actul sexual de orice natură, condiţia cu privire la bărbat
pare să nu mai fie valabilă; aceasta depinde însă de sensul care este dat expresiei prin care este desemnat
elementul material, aspect la care se va reveni ulterior.

Tot sub imperiul textului iniţial, în doctrină s-a subliniat imposibilitatea existenţei coautoratului la viol:
„...cum o pluralitate de raporturi sexuale simultane asupra aceleiaşi victime nu este cu putinţă, violul este
totodată o infracţiune cu autor unic. Coautoratul nu este deci posibil la infracţiunea de viol. Este însă
posibilă participaţia sub forma instigării sau a complicităţii, aceşti participanţi putând fi bărbaţi sau femei."

Deşi în actuala configuraţie a elementului material este posibil ca o victimă să fie supusă unor acte sexuale
diferite, în mod simultan, cred că observaţia cu privire la coautorat rămâne valabilă. Fiecare participant,
care a realizat un act sexual asupra victimei va răspunde ca autor al infracţiunii de viol, în varianta agravată
de la alin. (2) lit. a). La unele variante agravate există o circumstanţiere a subiecţilor, fie a subiectului activ,
fie a subiectului pasiv. Examinarea acestora se va face în cadrul explicaţiilor privind fiecare variantă în
parte.

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii de viol este reprezentat prin actul sexual de orice natură. Noţiunea de act
sexual de orice natură nu este explicată de legiuitor, situaţie în care, doctrina şi practica au fost, şi vor mai
fi probabil, nevoite să se pronunţe cu privire la semnificaţia acestei expresii.

A fost limpede, încă de la introducerea acestui nou element material, faptul că legiuitorul a vrut să se
înţeleagă prin el ceva în plus fată de raportul sexual, definit drept conjuncţia dintre organele sexuale
bărbăteşti şi cele femeieşti, şi care se deosebea clar de celelalte activităţi sexuale incriminate, la aceea
vreme, prin celelalte infracţiuni.

Introducerea acestei noi variante a elementului material, prin Legea 197/2000, a declanşat o dispută de
ordin constituţional, punându-se printre altele problema includerii elementului material de la art. 200, încă
neabrogat la vremea respectivă, în cel al articolelor 197 şi 198 C. pen.

Respingând această susţinere, prin Decizia nr. 211/2000 Curtea Constituţională a declarat constituţionale
dispoziţiile art. 197 şi a precizat că noţiunea de „act sexual" nu trebuie să o includă şi pe aceea de „relaţii
sexuale între persoane de acelaşi sex", la care făcea referire art. 200 C. pen.

Încercând să explice raţiunea noului text de lege, Curtea Constituţională a considerat că prin noul element
material al art. 197 se foloseşte noţiunea de act sexual în locul celei de raport sexual, „pentru a se
incrimina şi perversiunile sexuale la care sunt supuse persoanele şi care au loc până la săvârşirea actului
sexual propriu-zis."

Această opinie a fost însă contrazisă de evoluţia legislativă în materie, prin abrogarea art. 200 C. pen. şi
menţinerea art. 201 C. pen. Modificările intervenite şi în sfera subiecţilor infracţiunii de viol au arătat
foarte clar că în noţiunea de act sexual de orice natură intră şi homosexualitatea agresivă, adică şi fostul
element material al art. 200 C. pen., relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, în măsura în care se
realizează prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi manifesta
voinţa.

A rămas însă în discuţie problema actelor de perversiune sexuală, în literatura de specialitate s-a exprimat
opinia potrivit căreia există coincidenţă între elementul material al violului şi cel al perversiunii sexuale. în
general, practica a confirmat această opinie. Astfel, spre exemplu, s-a decis că: „Săvârşirea prin
constrângere a unor acte sexuale anormale, cum sunt cele orale, asupra unei persoane de sex diferit, se
încadrează în infracţiunea de viol."

De asemenea, instanţa supremă a decis că reprezintă viol, nu şi infracţiunea de perversiune sexuală în

concurs, fapta inculpatului de a întreţine, prin violenţe şi ameninţări, relaţii sexuale normale şi anale cu o
minoră. Considerând corect acest punct de vedere am arătat: „Este evident că actele de perversiune
sexuală, cum ar fi sexul oral sau sexul anal, sunt incluse în noţiunea „act sexual de orice natură" care
exprimă elementul material al violului.

Din această cauză, actul sexual anal sau oral realizat prin constrângerea victimei reprezintă o infracţiune de
viol. Într-o astfel de ipoteză nu se poate pune problema unui eventual concurs ideal de infracţiuni deoarece
pe lângă coincidenţa elementului material avem de a face şi cu o coincidenţă a obiectului juridic, deoarece
şi prin incriminarea perversiunii violente, tot libertatea sexuală a persoanei se prezumă a fi ocrotită."

Având în vedere faptul că au existat, totuşi, soluţii contradictorii pe această temă, s-a impus promovarea
unui recurs în interesul legii, în scopul clarificării noţiunii de act sexual de orice natură, instanţa supremă a
făcut următoarele precizări: „Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 C. pen. şi, respectiv, în infracţiunea prevăzută de art. 198 din acelaşi cod, se înţelege
orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului,
între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea
persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

Prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art. 201 C. pen., se înţelege orice alte
modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale." Din păcate, decizia I.C.C.J. nr. HI/2005 este confuză şi,
după părerea mea, nu lămureşte principala problemă în această materie, respectiv dacă sexul oral şi cel
anal reprezintă sau nu un act sexual, în sensul articolelor 197 şi 198 C. pen. în loc să rezolve această dilemă
printr-un răspuns clar şi concis, de o evidentă şi urgentă importanţă practică, instanţa s-a complicat în
explicaţii colaterale, pur teoretice, fără relevanţă pentru practica penală.

Unele explicaţii sunt discutabile din punct de vedere medico-sexual, altele par chiar naive, din perspectiva
practicilor sexuale contemporane... Se ajunge astfel, în final, la o definiţie incorectă din punct de vedere
juridic a noţiunii „act sexual de orice natură".

In esenţă se poate spune că, explicarea actului sexual prin ideea „de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin
folosirea sexului sau acţionând asupra sexului" este suficient de vagă pentru a produce confuzie; în plus se
pot imagina suficiente ipoteze în care, obţinerea satisfacţiei sexuale prin folosirea sexului sau prin
acţionarea asupra acestuia, nu reprezintă un act sexual, în sensul art. 197 şi 198 C. pen.

În sfârşit, trebuie spus că explicarea actelor de perversiune prin raportare la noţiunea, rămasă incertă, de
act sexual (orice alte modalităţi de obţinere a unei satisfacţii sexuale), nu are absolut nici o utilitate; ca să
pot identifica lucrurile diferite (altele), trebuie să ştiu foarte clar, care sunt cele fată de care le diferenţiez.
În concluzie, apreciez că decizia I.C.C.J. menţionată nu clarifică tocmai problema care a generat în practică
soluţii contradictorii, respectiv dacă noţiunea de act sexual de orice natură include sau nu sexul oral şi sexul
anal cu o persoană de sex diferit.

Această problemă se pune mai ales în cazul în care actul oral sau anal, ori ambele, se suprapun peste
existenţa unui raport sexual cu victima, într-o astfel de ipoteză, în funcţie de sensul acordat noţiunii de act
sexual se poate reţine fie o singură infracţiune de viol, fie un concurs între viol şi perversiune sexuală. Din
această perspectivă, mai ales, se aştepta o clarificare din partea instanţei supreme.

În ce mă priveşte, aşa cum am mai arătat, consider că actul sexual oral precum şi cel anal, cu o persoană de
sex opus, ca şi cel cu o persoană de acelaşi sex, intră în noţiunea de act sexual de orice natură şi pot
constitui, după caz, infracţiunea de viol sau infracţiunea de act sexual cu un minor, în lipsa unei exprimări
foarte clare cred că acelaşi lucru ar trebui dedus şi din decizia comentată mai sus.
Condiţia ataşată elementului material, pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii, este ca fapta să se
realizeze prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra.

Constrângerea poate fi de natură fizica, sau poate fi de ordin psihic (constrângere morală). „Constrângerea
fizică va fi apreciată totdeauna în concret, adică ţinându-se seama de condiţiile în care s-a exercitat forţa ca
şi de puterea efectivă de rezistenţă a victimei.(...) Şi constrângerea morală trebuie apreciată în raport cu
împrejurările de fapt, în raport cu starea victimei şi cu puterea ei de rezistenţă morală."

Datorită specificului elementului material şi condiţiei ataşate acestuia, violul absoarbe lipsirea de libertate
în mod ilegal, în afară de cazurile în care lipsirea de libertate se prelungeşte dincolo de timpul necesar
realizării actului sexual, cum s-a arătat la examinarea art. 189 C. pen.

Urmarea imediată a infracţiunii constă în lezarea libertăţii sexuale a persoanei. Există şi o urmarea
imediată secundară, în cazul variantelor agravate, care au ca rezultat, fie vătămarea corporală grava, fie
decesul victimei.

Legătura de cauzalitate pentru varianta tip rezultă ex re. în variantele agravate legătura de cauzalitate
trebuie dovedită.

Latura subiectivă

Violul se comite cu intenţie, directă sau indirectă. Există praeterintenţie la varianta agravată de la alin. (2)
lit. c), precum şi la alin. (3) teza a doua. În cazul alin. (3) prima teză, subiectul activ trebuie să cunoască
starea de minoritate a victimei.

Formele infracţiunii

În conformitate cu art. 204 C. pen. tentativa la infracţiunea de viol se pedepseşte. Există tentativă, în
ipoteza în care autorul exercită acte de constrângere fizică sau morală asupra victimei, în scopul de a
realiza actul sexual, sau în ipoteza în care făptuitorul desfăşoară unele activităţi, prin care încearcă să
profite de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, cu acelaşi scop de a realiza actul
sexual.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării actului sexual, în practica mai veche, atunci când
elementul material al infracţiunii era reprezentat prin raportul sexual, s-a subliniat faptul că pentru a fi în
prezenţa unui viol în formă consumată, nu este necesar ca raportul sexual să se finalizeze, după cum nu
este necesar ca fapta să producă victimei anumite modificări morfo-fiziologice.

Soluţia este corectă şi rămâne valabilă pentru ipoteza raportului sexual, care se include în noţiunea de act
sexual, în rest, în condiţiile actualului element material, actul sexual de orice natură, graniţa dintre
tentativă şi fapta consumată depinde de semnificaţia care se dă noţiunii de act sexual. Infracţiunea poate fi
comisă şi în formă continuată, atunci când în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, victima este supusă unor
acte sexuale repetate.

Variante agravate

Prima variantă agravată, prevăzută la alin. (2), conţine patru ipoteze distincte:

O primă ipoteză [lit. a)] se referă la fapta comisă de două sau mai multe persoane împreună. Această
împrejurare a fost deja analizată în cadrul unor infracţiuni anterioare, prilej cu care am arătat că este vorba
despre o pluralitate specială de subiecţi activi, prin care trebuie să se înţeleagă o participaţie penală, ce se
poate manifesta sub forma coautoratului sau a complicităţii concomitente.

Particularitatea violului este dată, aşa cum am arătat şi mai sus, de imposibilitatea coautoratului. în ipoteza
în care două sau mai multe persoane, prin constrângere, comit acte sexuale asupra victimei, chiar dacă
aceste acte sunt diferite şi ele se comit simultan, cum ar fi obligarea victimei, concomitent, la un raport
sexual şi la un act sexual oral, fiecare participant va răspunde ca autor al infracţiunii de viol, în varianta
agravată de la alin. (2), lit. a).

În această ipoteză, actele de complicitate reciprocă ale făptuitorilor, vor fi absorbite în cele de autorat.
Aceeaşi soluţie este valabilă şi în ipoteza în care făptuitorii realizează succesiv actele sexuale asupra
victimei, sprijinindu-se reciproc.

Se aplică agravanta şi în cazul în care există mai mulţi autori şi mai multe victime, chiar dacă fiecare dintre
ei a avut raport sexual doar cu una din victime, iar faptele s-au consumat în locuri diferite, dacă iniţial s-au
exercitat violenţe asupra tuturor victimelor de către toţi infractorii, în această ipoteză, temerea insuflată
victimelor prin violenţele exercitate de inculpaţi, a redus capacitatea acestora de a se opune, ceea ce intră
în logica agravantei.

Această variantă agravată nu presupune însă ca toate persoanele care au participat să fi realizat un act
sexual asupra victimei. Se va reţine agravanta şi în ipoteza în care, pe lângă autorul faptei, participă o altă
persoană care, spre exemplu, imobilizează victima, în acest caz autorul va răspunde pentru viol în varianta
agravată, iar participantul pentru complicitate la viol în variantă agravată.

A doua ipoteză [lit. b)] se referă la un subiect pasiv circumstanţiat, respectiv la situaţia în care victima se
află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului.

Este de fapt o dublă circumstanţiere, deoarece ea priveşte şi subiectul activ, care trebuie să aibă o calitate
simetrică. Raţiunea agravantei este dată tocmai de relaţia dintre autor şi victimă, o relaţie de dominare, ce
conferă făptuitorului o anumită putere sau influenţă asupra victimei.

Astfel de situaţii au la bază fie unele relaţii de serviciu fie unele raporturi contractuale, în care făptuitorul
are faţă de victimă: „obligaţia de a o îngriji (personal de îngrijire din instituţii de asistenţă sau angajaţi
particulari în acest scop), ocroti (tutore, curator, părinte natural sau adoptator), educa (pedagog, cadru
didactic, maistru etc.), păzi (personal de pază de la locurile de executare a pedepsei ori a unei măsuri de
siguranţă sau educative), trata (medici, personal sanitar ajutător etc.)."

Se va reţine agravanta nu numai în ipoteza în care persoana aflată în vreuna din situaţiile de mai sus
acţionează ca autor, ci şi atunci când el participă la comiterea faptei ca instigator sau complice.
„Raporturile sale cu victima constituie însă o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra altor
participanţi." Nu se poate reţine varianta agravată în această modalitate, în ipoteza în care victima este
fiica fostei soţii a inculpatului, dar nu se afla în îngrijirea acestuia.

A treia ipoteză [lit. b)] se referă la împrejurarea în care violul este comis asupra unui membru al familiei.
Noţiunea de membru al familiei a fost analizată anterior şi nu necesită explicaţii suplimentare. Trebuie
precizat însă că, în practică, au existat controverse cu privire la această agravantă, din perspectiva
concursului cu infracţiunea de incest.

Datorită soluţiilor contradictorii, s-a impus declararea unui recurs în interesul legii, în rezolvarea acestuia,
instanţa supremă a decis următoarele: „Fapta de a întreţine raport sexual cu o persoană de sex diferit,
membru al familiei şi rudă în linie directă sau frate ori soră, săvârşită prin constrângerea acesteia sau
profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa constituie atât infracţiunea de viol
prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) C. pen., cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din
acelaşi cod, în concurs ideal."

În mod just, instanţa supremă a optat pentru soluţia concursului de infracţiuni, în plus, tot în mod corect,
instanţa a făcut distincţie între ipoteza în care incestul intră în concurs cu violul în varianta tip, şi ipoteza în
care incestul intră în concurs cu violul în variantă agravată.

Astfel s-a arătat că: „... în măsura în care victima raportului sexual săvârşit în condiţiile prevăzute de art.
197 alin. (1) C. pen. este rudă în linie directă sau frate ori soră cu autorul, fapta acestuia trebuie încadrată,
după caz, în infracţiunea de viol prevăzută de acest text de lege şi în infracţiunea de incest prevăzută de
art. 203 C. pen., dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 149 din acelaşi cod, referitoare la „membru de
familie", sau în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (2) lit. b C. pen. şi în infracţiunea
de incest prevăzută de art. 203 C. pen., dacă victima, rudă în linie directă sau frate ori soră, locuieşte şi
gospodăreşte împreună cu făptuitorul."

Această distincţie este bine venită deoarece problemele apărute în practică au fost legate doar de ipoteza
în care victima se încadra în noţiunea de „membru de familie". Trebuie însă avută în vedere şi ipoteza în
care victima este subiect pasiv al infracţiunii de incest (radă în linie directă sau frate ori soră cu autorul),
fără a fi în acelaşi timp subiect pasiv al violului în varianta agravata discutată, deoarece nu locuieşte şi nu
gospodăreşte cu autorul.

Şi în acest caz va fî concurs de infracţiuni, numai că violul se va retine în variantă tip. Este interesant de
observat că prin introducerea acestei ipoteze a variantei agravate, se corectează o mare eroare a practicii
şi doctrinei mai vechi. Astfel, sub incidenţa vechiului text al violului, doctrina şi practica, exprimând o
concepţie medievală asupra căsătoriei, considerau că nu poate exista viol, dacă fapta este comisă de soţ
asupra soţiei sale.

Argumentul utilizat se baza, în mare, pe ideea că încheierea căsătoriei „presupune consimţământul femeii
la raporturi sexuale cu soţul ei".Astfel, rezulta că soţia îşi asumă faţă de soţ un gen de obligaţie sexuală
perpetuă. Incriminarea violului în ipoteza în care victima este membru al familiei aduce în mod evident
soţia în sfera subiectului pasiv, cum era şi firesc.

Deşi această clarificare este lăudabilă, nu se poate să nu observăm că, specific înclinaţiei spre extreme a
politicii penale de tranziţie, de la inexistenţa violului asupra soţiei s-a trecut direct la existenţa lui ca
variantă agravata...

A patra ipoteză [lit. c)] este construită pe o urmare imediată adiacentă, referindu-se la fapta prin care, s-a
cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Consecinţele cerute pentru
existenţa variantei agravate în această modalitate, coincid cu cele necesare pentru existenţa infracţiunii de
vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen.

Explicaţiile privind aceste consecinţe, date cu prilejul analizei infracţiunii de vătămare corporală gravă,
rămân deci valabile. Trebuie precizat că violul în varianta tip, absoarbe lovirea sau alte violenţe, precum şi
vătămarea corporală (art. 180 şi art. 181 C. pen.).

Dacă în cursul unui viol se produc consecinţele prevăzute la art. 182 C. pen., vătămarea corporală gravă
este absorbită de violul în varianta agravată de la alin. (2) lit. c). Absorbţia funcţionează însă, doar în
ipoteza în care făptuitorul lucrează cu praeterintenţie. în practică s-a reţinut această variantă agravată, pe
lângă cea referitoare la comiterea faptei de două sau mai multe persoane împreună, în ipoteza în care
victima, „după ce a fost violată de inculpaţi, profitând de absenţa lor din camera unde a fost dusă, a sărit
pe fereastră de la etajul II, suferind leziuni care au necesitat îngrijiri medicale timp de 80 de zile."

Dacă în mod intenţionat, cu ocazia violului, făptuitorul cauzează victimei o vătămare corporală gravă, se va
reţine un concurs de infracţiuni, între un viol în variantă simplă, art. 197 alin. (1) C. pen. şi art. 182 C. pen.

A doua variantă agravată este prevăzută la alin. (3), prima teză, şi se referă la ipoteza în care, victima
violului nu a împlinit vârsta de 15 ani. Suntem deci în prezenţa unui subiect pasiv circumstanţiat. Pentru
existenţa agravantei este necesar ca făptuitorul să cunoască vârsta victimei, sau să existe suficiente
elemente pe baza cărora „făptuitorul să-şi fi putut da seama că victima ar putea fi în vârstă mai mică de 15
ani." Trebuie precizat că în formula iniţială a textului, varianta agravată care incrimina violul asupra
minorului făcea referire la situaţia în care victima nu împlinise vârsta de 14 ani. [art. 197 alin. (2) lit. a)].

Fiind vorba de o faptă gravă, de încălcare a libertăţii sexuale a minorului, ridicarea limitei de vârstă până la
care se acordă o protecţie specială trebuie apreciată pozitiv. In cazul în care vârsta minorului este foarte
mică, există viol şi nu act sexual cu un minor, chiar dacă actul sexual nu a fost însoţit de exercitarea unei
constrângeri. În astfel de împrejurări, vârsta victimei o face să se afle în imposibilitatea de a se apăra ori de
a-şi exprima voinţa.

A treia variantă agravată, prevăzută tot la alin. (3), teza a doua, se referă la împrejurarea în care fapta a
avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Din punct de vedere obiectiv, caracteristica acestei
variante este dată de existenţa unei urmări imediate adiacente, ce constă într-un rezultat mai grav decât
cel urmărit sau acceptat de făptuitor.

Din punct de vedere subiectiv, caracteristica variantei este dată de forma de vinovăţie cu care se comite
fapta, respectiv praeterintenţia.

O primă modalitate de comitere a acestei variante se referă la ipoteza în care, decesul victimei este datorat
violenţelor la care aceasta este supusă, în vederea constrângerii ei la realizarea actului sexual, în această
modalitate făptuitorul exercită violenţele în intenţia de a realiza actul sexual, dar nu intenţionează uciderea
victimei, decesul acesteia fiind urmarea culpei făptuitorului.

O a doua modalitate de comitere a variantei se referă la ipoteza în care victima se sinucide, fie pentru a
evita actul sexual la care este constrânsă, fie după consumarea actului sexual la care a fost constrânsă, dar
tocmai din cauza acestuia. Şi în această modalitate lipseşte intenţia făptuitorului cu privire la rezultatul mai
grav, sinuciderea victimei.

Atunci când făptuitorul urmăreşte, sau doar acceptă rezultatul mai grav, fie moartea, fie sinuciderea
victimei, se va retine un concurs de infracţiuni între viol şi omor calificat (art. 175 lit. h), omorul comis
pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni).

În cazul acestei variante agravate, situaţia care a generat cele mai interesante încadrări în practică, şi cele
mai aprinse dezbateri în doctrină este aceea în care survine decesul victimei, dar actul sexual nu se
consumă, ci rămâne în fază de tentativă, în acest caz, în practica instanţei supreme s-a stabilit că încadrarea
juridică este art. 20 raportat la art. 197 alin. (3) C. pen., respectiv tentativă la viol în varianta agravată
(urmat de moartea victimei). S-a apreciat că, varianta de la art. 197 alin. (3) include în conţinutul ei două
urmări, şi de vreme ce s-a produs doar una din aceste urmări, respectiv decesul victimei, nu se poate vorbi
de o faptă consumată. În acelaşi timp s-a stabilit că pedeapsa aplicabilă este cea prevăzută de art. 197 alin.
(3), iar nu cea care ar rezulta din raportarea dispoziţiilor art. 21 la art. 197 alin. (3). S-a motivat ingenios
această soluţie arătându-se că art. 197 alin. (3) se referă la „faptă" (dacă fapta a avut ca urmare...), iar
potrivit art. 144 C. pen. prin „săvârşirea unei infractiuni " se înţelege „săvârşirea oricăreia dintre faptele pe
care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă". Rezultă că în art. 197 alin. (3)
noţiunea de „faptă" se referă atât la infracţiunea de viol fapt consumat, cât şi la violul rămas în fază de
tentativă, pentru ambele fiind prevăzută aceeaşi pedeapsă, în plus s-a arătat că raţiunea agravantei este
tocmai producerea rezultatului mai grav, decesul victimei. Câtă vreme acest rezultat mai grav s-a produs,
nu mai are relevanţă forma în care s-a realizat activitatea intenţionată, viol consumat sau tentativă de viol,
ci întreaga activitate infracţională trebuie raportată la rezultatul final; astfel agravarea pedepsei este pe
deplin justificată. în doctrina penală această soluţie a fost contestată.

Astfel, într-o opinie, s-a arătat că de vreme ce infracţiunea complexă nu s-a consumat nu se poate aplica
pedeapsa pentru infracţiunea consumată. Există un argument solid pentru această susţinere, dacă ne
gândim că doar aşa s-ar putea face diferenţa de pedeapsă, între o faptă în care şi violul s-a consumat şi o
faptă în care violul a rămas în fază de tentativă, însă, adoptând această soluţie, s-ar aplica pedeapsa pentru
tentativă, ceea ce ar fi neîndestulător faţă de gravitatea faptei, într-o altă opinie se consideră că, în această
situaţie, fapta absorbită consumată fiind mai gravă decât cea absorbantă, rămasă în fază de tentativă, va
determina caracterul de infracţiune consumată al întregii infracţiuni complexe.

Această opinie ar duce practic la aplicarea pedepsei corecte, însă argumentarea potrivit căreia ar fi vorba
de o infracţiune consumată în acest caz este discutabilă. Apreciez că şi în această ipoteză, ca şi în cazul
altor infracţiuni complexe de acelaşi gen [pre exemplu art. 211 alin. (3) - tâlhăria urmată de moartea
victimei] s-ar impune o clarificare legislativă. Până atunci, soluţia adoptată de instanţa supremă este cea
mai convenabilă, în sensul că se aplică pedeapsa corespunzătoare, iar argumentarea teoretică este mai
convingătoare.

Sancţiuni

Pedepsele prevăzute de legiuitor pentru diferitele variante ale violului indică gradul foarte ridicat de
pericol al acestei infracţiuni şi determinarea legiuitorului de a reprima extrem de sever asemenea fapte.
Pedeapsa cea mai ridicată este prevăzută, cum era şi firesc, pentru violul urmat de moartea sau
sinuciderea victimei, respectiv închisoarea de la 15 la 25 de ani şif interzicerea unor drepturi.

Fără a nega necesitatea reprimării dure a unor astfel de fapte extrem de grave, ce duc la decesul victimei,
nu putem să nu observăm că pedeapsa se situează la nivelul unui omor calificat, sau la nivelul (alternativ) al
unui omor deosebit de grav. Cum am menţionat şi în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, urmată de
moartea sau sinuciderea victimei, este cel puţin discutabilă această egalizare a pedepselor, între o
infracţiune praeterintenţionată, şi infracţiuni calificate comise cu intenţie, având acelaşi rezultat.

Aspecte procesuale

În cazul variantei tip, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Este
o prevedere justificată, având în vedere că odată cu libertatea vieţii sexuale sunt lezate şi alte valori ce ţin
de libertatea psihică, de onoare şi demnitate, de viaţa intimă a persoanei. Din păcate, aşa cum am arătat cu
mult timp în urmă, această posibilitate de opţiune lăsată victimei deschide în practică, de multe ori, calea
spre tranzacţii imorale. Mai trebuie precizat că în textul iniţial al art. 197 C. pen. exista şi un stupid alin. (5),
în care se prevedea o cinică şi amorală cauză de nepedepsire, pentru ipoteza în care intervenea căsătoria
dintre autor şi victimă. Despre „virtuţile" moral-educative ale acestei cauze de nepedepsire am scris la
momentul potrivit.Alin. (5) a fost abrogat prin art. I pct. 12 din Legea nr. 197/2000.

II. ACTUL SEXUAL CU UN MINOR

Ca şi incriminarea violului, incriminarea prevăzută de art. 198 C. pen. a suferit modificări de fond prin Legea
nr. 197/2000. Textul anterior al art. 198 C. pen. avea ca titlu marginal „Raportul sexual cu o minoră", şi se
referea, în varianta tip, la „raportul sexual cu o persoană de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 14
ani".

Incriminarea era criticabilă din multe puncte de vedere: textul nu oferea protecţie minorului de sex
bărbătesc, deşi în realitate, în anumite condiţii, un raport sexual prematur poate fi considerat la fel de
nociv pentru minor ca şi pentru minoră; se crea o situaţie paradoxală în raport cu incriminarea corupţiei
sexuale unde, pentru acte având doar o conotaţie sexuală, minorul de sex bărbătesc era protejat (practic
prin art. 202 C. pen. se sancţionau actele cu caracter obscen comise asupra sau doar în prezenţa minorului,
în timp ce un raport sexual cu acelaşi minor nu avea nici o relevanţă penală).

Modificarea art. 198 C. pen. s-a impus şi ca urmare a abrogării art. 200 C. pen., prin care erau incriminate şi
relaţiile sexuale cu un minor de acelaşi sex; aceste fapte ar fi rămas neincriminate dacă nu ar fi fost
preluate prin noua configuraţie a art. 198. Unele neajunsuri ale textului iniţial au fost înlăturate prin
actuala reglementare, însă alte probleme persistă, fiind generate în special de ambiguitatea elementului
material, dar şi de insuficienta circumstanţiere a subiecţilor infracţiunii. Noua redactare a art. 198 se
referă, ca şi în cazul violului, la „actul sexual de orice natură". Spre deosebire de viol însă, art. 198 nu se
referă la un act sexual realizat prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau
de a-şi exprima voinţa, ci se referă la un act sexual pentru care există acordul victimei.

Pericolul faptei derivă din imaturitatea psiho-fizică a subiectului pasiv, combinată cu o anumită situaţie de
dependenţă faţă de subiectul activ, în cazul variantei agravate de la alin. (2), şi în cazul primei teze de la
alin. (5). Legiuitorul prezumă că datorită vârstei fragede, libertatea sexuală nu se poate exprima în condiţii
normale şi minorul trebuie protejat. Fapta este incriminată într-o variantă tip, la alin. (1), o variantă
asimilată, la i alin. (2), şi patru variante agravate, la alin. (3)-(6).

Obiectul juridic

Obiectul juridic principal este reprezentat de libertatea şi inviolabilitatea sexuală a minorului. Deşi minorul
consimte la actul sexual, se consideră că acest consimţământ este viciat datorită imaturităţii psihice, sau
datorită stării de dependentă, faţă de autorul adult. Este ocrotit minorul de orice sex, spre deosebire de
anterioara incriminare, prin care se proteja doar minora. Există şi un obiect juridic secundar, sau adiacent,
reprezentat de viaţa, integritatea corporală şi sănătatea minorului.

Obiectul material

În doctrina penală se apreciază că obiectul material al infracţiunii este reprezentat de corpul minorului. Aşa
cum am mai arătat, este un punct de vedere discutabil. Spre deosebire de viol, în acest caz, corpul
minorului nu poate să reprezinte nici obiect material adiacent, sau secundar, deoarece la infracţiunea de
act sexual cu un minor constrângerea, inclusiv cea fizică, este exclusă.

Subiecţii infracţiunii
Subiectul activ în varianta tip a infracţiunii poate fi orice persoană, indiferent de sex, spre deosebire de
reglementarea anterioară, când subiectul activ nu putea fi decât o persoană de sex bărbătesc. O problemă
ce se poate pune în legătură cu subiectul activ al variantei tip este legată de vârsta acestuia, având în
vedere tocmai faptul că nu există nici un fel de circumstanţiere. Cred că este vorba aici de o greşeală a
legiuitorului, greşeală care persistă din textul anterior.

În mod normal subiectul activ ar trebui să fie în acest caz, cel puţin, o persoană mai în vârstă decât victima,
dacă nu cumva ar trebui să se pună condiţia de a fi o persoană majoră, deci cu vârsta de peste 18 ani.
Raţiunea incriminării este de a proteja minorul faţă de unele abuzuri sexuale ale unor persoane majore sau
mature, nu de a proteja minorul faţă de un alt minor, altfel se poate ajunge la situaţii absurde. La varianta
asimilată şi la variantele agravate, subiectul activ prezintă unele particularităţi care vor fi menţionate la
examinarea fiecărei variante.

Subiectul pasiv în varianta tip este circumstanţiat, în sensul că trebuie să aibă vârsta sub 15 ani. Spre
deosebire de vechiul text se acordă protecţie oricărui minor, indiferent de sex.

Este de remarcat că prin modificările aduse de Legea 197/2000 legiuitorul a apreciat că prezumţia de
imaturitate sexuală trebuie să funcţioneze până la o vârstă mai mare, ridicând de la 14 la 15 ani vârsta
subiectului pasiv. Acest punct de vedere este discutabil, în condiţiile în care se constată o scădere a vârstei
medii de la care se începe în prezent viaţa sexuală, şi în condiţiile în care pentru subiectul activ nu este
prevăzută o limită minimă de vârstă.

Astfel, doi minori care răspund penal, având să spunem fiecare vârste cuprinse între 14 ani şi 15 ani, care
au împreună un act sexual, sunt în acelaşi timp, fiecare, subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii de act
sexual cu un minor şi, teoretic cel puţin, ar putea fi ambii traşi la răspundere penală, pentru comiterea
acestei infracţiuni. O problemă discutabilă o reprezintă şi limita de vârstă sub 15 ani până la care putem
vorbi despre act sexual cu un minor, şi nu despre viol.

Doctrina, în baza textului vechi a prezentat două opinii: într-o opinie, s-a apreciat că se poate aplica art.
198 C. pen. începând cu ajungerea subiectului pasiv (minora conform textului vechi) la pubertatea sexuală,
adică imediat după prima menstruaţie; într-o a doua opinie, s-a considerat că trebuie să se ţină seama, în
mod concret, de la caz la caz, de capacitatea minorei de a-şi exprima voinţa, de a consimţi la participarea la
raportul sexual. Apreciez că cea de a doua opinie este cea corectă; nu este importantă starea fiziologică, ci
este importantă starea psiho-morală a minorei, respectiv trebuie să se verifice dacă întreaga ei dezvoltare îi
permite sau nu să-şi exprime voinţa.

De altfel, acest punct de vedere a fost adoptat şi în practică. În actuala circumstanţiere a subiectului pasiv,
minorul indiferent de sex, este şi mai evident că nu criteriul fiziologic trebuie să fie avut în vedere, ci
dezvoltarea psiho-morală a victimei.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective este reprezentat de actul sexual de orice natură. Se pun aici exact
aceleaşi probleme care au fost examinate în cadrul laturii obiective de la infracţiunea de viol, deoarece cele
două elemente materiale coincid. Diferenţa este dată de faptul că la actul sexual cu un minor nu se exercită
constrângere asupra victimei, şi nici nu se profită de o eventuală imposibilitate a acesteia de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa; lipseşte astfel condiţia ce întregeşte latura obiectivă a violului.
Urmarea imediată a infracţiunii constă în lezarea libertăţii sexuale a mino-rului. Există şi o urmarea
imediată secundară, în cazul acelor variante agravate, care au ca rezultat, fie vătămarea corporală gravă,
fie decesul victimei.

Legătura de cauzalitate pentru varianta tip rezultă din însăşi realizarea faptei, în variantele agravate, care
au ca urmare imediată producerea unui rezultat, legătura de cauzalitate trebuie dovedită.

Latura subiectivă

În varianta tip fapta se comite cu intenţie. Pentru existenţa vinovăţiei este necesar ca făptuitorul să fi
cunoscut starea de minoritate a victimei, ori să fi avut suficiente date pentru a presupune că actul sexual se
realizează cu un minor.

La varianta asimilată, alin. (2), vinovăţia îmbracă tot forma intenţiei; specificul acestei variante este dat de
împrejurarea că subiectul activ trebuie să se folosească de situaţia sa, pentru a determina victima la act
sexual, adică, în plan subiectiv, el trebuie să fi avut reprezentarea că poziţia de autoritate pe care o are faţă
de victimă îi facilitează realizarea actului sexual. Teoretic, subiectul activ trebuie să cunoască şi în acest caz
vârsta subiectului pasiv, dar relaţia care există între agresor şi victimă, face aproape imposibilă existenţa
unei erori în acest sens.

Varianta agravată de la alin. (4) se caracterizează prin faptul că existenţa laturii subiective este condiţionată
de un scop, respectiv actul sexual este realizat în scopul producerii de materiale pornografice. În cazul
variantei agravate de la alin. (5), teza a doua, când fapta a cauzat o vătămare gravă a integrităţii corporale
ori a sănătăţii victimei, precum şi în cazul variantei agravate de la alin. (6), când fapta a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei, latura subiectivă se caracterizează prin praeterintenţie.

Formele infracţiunii

Conform art. 204 C. pen., tentativa la infracţiunea de act sexual cu un minor se pedepseşte. Consumarea
infracţiunii are loc în momentul realizării actului sexual, în doctrină, sub incidenţa vechiului text, se aprecia
că: „Raportul sexual cu o minoră este susceptibil, ca şi violul, numai de tentativă neterminată.

Limita inferioară o constituie începerea actelor de executare premergătoare efectuării actului sexual, iar
limita superioară este jmarcată de momentul întreruperii acestei activităţi înainte de îndeplinirea actului
sexual."

În mod practic însă, spre deosebire de viol, unde tentativa poate fi, de regulă, conturată prin realizarea
activităţilor de constrângere, la actul sexual cu un minor este mult mai dificil a se face distincţia între
eventuale acte premergătoare, care nu sunt incriminate, şi tentativă. Se adaugă şi aici, ca şi la viol,
dificultatea ce decurge din sensul prea vag al expresiei act sexual de orice natură. Cu această dificultate se
confruntă, de altfel, şi delimitarea între fapta tentată şi cea consumată.

Variantele infracţiunii

Varianta asimilată, prevăzută la alin. (2), se distinge printr-o dublă circumstanţiere a subiecţilor. Astfel,
subiectul pasiv este minorul între 15-18 ani, iar subiectului activ trebuie să aibă calitatea de tutore, curator,
suprave-ghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, în raport cu victima. Latura obiectivă
prezintă o particularitate la această variantă, particularitate corect semnalată în doctrina mai veche, dar
care rămâne valabilă şi în actuala configuraţie a elementului material.
Astfel s-a arătat că, „... nu este suficientă, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii, constatarea că la
data săvârşirii faptei exista situaţia premisă, adică relaţia specială între făptuitor şi minoră, ci mai este
necesară îndeplinirea cerinţei esenţiale ca făptuitorul să se fi folosit de calitatea sa pentru obţinerea
consimţământului minorei la raport sexual.

Din relaţiile făptuitorului cu minora trebuie să se stabilească anumite comportări, acte, atitudini din care să
rezulte că el s-a folosit de situaţia sa în scopul arătat. Dacă din examinarea minuţioasă a conduitei
anterioare a făptuitorului şi a împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta nu rezultă că el s-a folosit, direct sau
indirect, de calitatea lui pentru a obţine consimţământul minorei la raport sexual, fapta nu constituie
infrac-ţiune."

Există în cazul acestei variante şi o particularitate a laturii subiective, după cum s-a arătat anterior,
respectiv împrejurarea că, în plan subiectiv, făptuitorul trebuie să fi avut reprezentarea că poziţia de
autoritate pe care o are faţă de victimă îi facilitează realizarea actului sexual. Evident că, şi în acest caz,
latura obiectivă şi subiectivă se întrepătrund, se completează reciproc, şi ele trebuie examinate ca un
ansamblu unitar, pentru a aprecia existenţa infracţiunii.

Prima variantă agravată, prevăzută la alin. (3) are, ca o primă particularitate, o altă circumstanţiere a
subiectului pasiv, respectiv minorul care nu a împlinit vârsta de 18 ani. O a doua particularitate este dată
de condiţia ce se adaugă elementului material, pentru întregirea laturii obiective. Aceasta presupune ca
actul sexual cu minorul să fi fost determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către
făptuitor.

Se poate constata că avem de a face cu o variantă plurivalentă deoarece, această ipoteză poate reprezenta
o variantă agravată în raport cu alineatele precedente, dar poate la fel de bine să reprezinte o variantă de
specie, în cazul în care minorul are vârsta mai mare de 15 ani, deci nu se încadrează în prevederile alin. (1),
şi nici nu se află cu făptuitorul în vreuna din relaţiile de influentă, prevăzute la alin. (2). Privit ca variantă
agravată în raport cu alin. (1) şi (2), alin. (3) este justificat.

Legiuitorul a considerat, probabil, că o astfel de faptă este mai gravă, deoarece, pe lângă vulnerabilitatea
specifică vârstei şi cea care decurge din poziţia de persoană dominată, intervine o vulnerabilitate materială,
care este speculată de făptuitor.

Un raţionament bazat pe aceste vulnerabilităţi este însă el însuşi vulnerabil, dacă alin. (3) este privit ca
variantă tip, şi mai ales dacă ne raportăm la fenomenul prostituţiei, în cazul unui act sexual cu un minor cu
vârsta mai mare de 15 ani, care practică prostituţia, prin această variantă agravată, practic, este incriminat
„beneficiarul" de servicii sexuale (clientul), incriminare ce nu există în multe legislaţii penale, şi care
reprezintă o problemă controversată.

Chiar dacă, de principiu, o astfel de incriminare este admisibilă, este greu de admis faptul că, actul sexual
plătit, cu o minoră de 17 ani spre exemplu, care practică prostituţia, este mai aspru pedepsit, conform
variantei agravate, decât actul sexual neoneros, cu o minoră care nu a împlinit vârsta de 15 ani, încadrabil
în varianta tip.

A doua variantă agravată, prevăzută la alin. (4), se raportează la toate cele trei variante precedente, şi
conţine la rândul ei două ipoteze, ce ar putea fi considerate, de altfel, două variante agravate distincte.
Ambele se caracterizează, cum am arătat deja, prin configuraţia laturii subiective, mai exact prin existenţa
unui scop determinat, scopul producerii de materiale pornografice.
Sensul expresiei materiale pornografice, poate fi desluşit interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 196/2003,
privind prevenirea şi combaterea pornografiei.Conform art. 2 alin. (1) din legea menţionată, pornografie se
înţelege actele cu caracter obscen, precum şi materialele i reproduc sau difuzează asemenea acte."

La alineatul al treilea al aceluiaşi articol sunt definite materialele cu caracter obscen, prin care trebuie să se
înţeleagă: „obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme,
înregistrări video şi audio, spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi
orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală."

Rezultă că materialele pornografice pot fi identificate prin ceea ce legea defineşte a fi materiale cu caracter
obscen. Teoretic, pentru reţinerea agravantei, trebuie să se demonstreze doar existenţa scopului, nu şi
realizarea acestuia. Practic însă, pentru dovedirea scopului este necesar ca actul sexual să fi fost fixat pe un
suport oarecare (înregistrat), sau să fi existat, cel puţin, condiţiile tehnice necesare unei astfel de fixări, în
momentul realizării actului sexual cu minorul.

Cea de a doua ipoteză se distinge prin existenţa unei condiţii ataşate laturii obiective, respectiv folosirea
constrângerii. Este greu de imaginat ce scenariu concret a avut legiuitorul în vedere, deoarece
constrângerea la un act sexual atrage automat încadrarea faptei în viol. Cred că se impune în acest caz,
dacă nu suprimarea pur şi simplu a acestei ipoteze, cel puţin o clarificare din partea legiuitorului.

A treia variantă agravată este prevăzută la alin. (5), şi conţine la rândul ei două ipoteze. Prima se referă la
varianta tip de la alin. (1), comisă în condiţiile prevăzute la alin. (2) lit. b) de la viol, respectiv când fapta
este săvârşită asupra unei victime ce se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului. Această ipoteză fiind analizată la infracţiunea de viol, nu se justifică alte explicaţii. Se impune
doar precizarea că, această ipoteză a variantei agravate se raportează numai la alin. (1), şi nu se confundă
cu alin. (2), unde avem o circumstanţiere asemănătoare, dar nu identică a subiectului activ. A doua ipoteză
se referă la toate cele patru variante anterioare, la care se adaugă producerea aceleiaşi consecinţe
prevăzute la alin. (2) lit. c) de la viol, respectiv împrejurarea în care s-a cauzat victimei o vătămare gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii.

A patra variantă agravată se referă la ipoteza în care actul sexual cu un minor a avut ca urmare moartea
sau sinuciderea acestuia. Această variantă se distinge prin două elemente. Din punct de vedere obiectiv
există o urmare imediată adiacentă, ce constă în decesul victimei. Din punct de vedere subiectiv, vinovăţia
îmbracă forma praeterintenţiei.

Trebuie precizat că incriminarea anterioară, raportul sexual cu o minoră, se referea doar la ipoteza în care
fapta a avut ca urmare moartea victimei, ca o consecinţă directă a raportului sexual, deci nu şi sinuciderea.
Introducerea ipotezei privind sinuciderea este justificată, mai ales că, din punct de vedere practic, un astfel
de rezultat este mult mai probabil.

Sancţiuni

Actul sexual cu un minor se sancţionează cu pedeapsa închisorii şi interzicerea unor drepturi. Limita
minimă a pedepsei cu închisoarea este de 3 ani, la varianta tip, iar limita maximă este de 25 de ani, la
varianta care se referă la moartea sau sinuciderea victimei. Se poate observa şi în acest caz, că tendinţa
legiuitorului de a maximiza pedepsele, duce în final la o nedorită egalizare a acestora. Astfel, violul comis
asupra unui minor, care a avut ca urmare moartea acestuia, are o pedeapsă echivalentă cu actul sexual cu
un major, care a avut ca urmare moartea acestuia, deşi faptele şi făptuitorii prezintă, în mod evident, un
grad de pericol diferit. Mai mult, pentru un omor calificat asupra minorului, legiuitorul prevede o pedeapsă
identică. În aceste împrejurări, nivelarea pedepselor reprezintă un adevărat risc pentru victime...

Aspecte procesuale

Actul sexual cu un minor se cercetează şi se judecă potrivit procedurii obişnuite. Excepţie face varianta
agravată, care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pentru care urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror, iar competenţa judecării în primă instanţă aparţine
tribunalului.

III. SEDUCŢIA
Articolul 199 C. pen. actual este succesorul art. 424 C. pen. de la 1936,care prevedea următoarele: „Acela
care, prin promisiuni formale de căsătorie, determină o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani, de a
avea cu el raport sexual, comite delictul de seducţiune şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la l la
3 ani." Raţiunea incriminării rezultă foarte clar din analiza la care a fost supus textul în doctrina epocii:
„Pentru a putea constitui delictul de seducţiune , promisiunea formală trebuie să fi avut ca obiect
căsătoria; faptul unui individ de a fi determinat o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani să aibă
raport sexual cu el promiţându-i concubinajul, nu constituie delictul de seducţiune.

Legiuitorul nu vizează în art. 424 decât raportul sexual; faptul unui individ de a fi săvârşit acte de inversiune
sexuală în urma promisiunilor formale de căsătorie, nu intră sub prevederile art. 424." În concluzie,
obiectul protecţiei penale nu era reprezentat de libertatea sexuală a minorei. Ceea ce intenţiona legiuitorul
să protejeze era, pe de o parte, instituţia căsătoriei, exclusiv în latura ei formală, iar pe de altă parte, starea
de virginitate a minorei, pur şi simplu, în mod inevitabil, după cum se va

Seducţia reprezintă, aşa cum am afirmat cu mult timp în urmă, o incriminare total anacronică, inutilă şi
profund needucativă. Din această perspectivă apreciez că o analiza formală şi completă a infracţiunii este
inutilă, fiind de preferat o examinare critică punctuală a textului.

Obiectul juridic al infracţiunii este destul de confuz. El pare a fi reprezentat de viaţa sexuală a minorei, în
mod special de libertatea consimţământului minorei la întreţinerea unui raport sexual, consimţământ ce
poate fi viciat printr-o promisiune mincinoasă de luare în căsătorie. Dar dacă viaţa sexuală a minorei este
obiectul ocrotirii, de ce trebuie sancţionat doar raportul sexual, iar nu actul sexual de orice natură, ca la
infracţiunile anterioare ? Iar dacă protecţia tinde să asigure existenţa unui consimţământ lipsit de vicii, de
ce nu sunt sancţionate şi alte promisiuni mincinoase care, în zilele noastre, pot fi mult mai tentante decât
este promisiunea unei căsătorii, sau pot fi la fel de tentante, precum era căsătoria cu un secol în urmă? Pot
fi avute în vedere promisiuni cu privire la facilitarea efectuării unor studii, la oferirea unei slujbe, la
ascensiunea într-o carieră etc. Aşa cum este conceput textul de lege, obiectul ocrotirii pare mai degrabă să
se concentreze, aşa cum rezultă şi din explicaţiile vechii doctrine redate mai sus, asupra căsătoriei formale
şi asupra integrităţii genitale a minorei. Vechea tradiţie, ce impunea femeii păstrarea virginităţii până la
momentul căsătoriei are, astfel, un serios susţinător în Codul penal.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decât o persoană de sex bărbătesc, aptă din punct de vedere
fiziologic de a realiza un raport sexual. Legiuitorul nu a prevăzut însă, nici o limită inferioară de vârstă
pentru subiectul activ, în litera strictă a textului de lege, acesta ar trebui să aibă doar vârsta necesară
pentru a putea răspunde penal. Să admitem însă, că se subînţelege, faptul că autorul trebuie să aibă vârsta
necesară încheierii unei căsătorii valabile. Pare totuşi excesiv să admitem că un tânăr trecut puţin de 18
ani, poate fi subiectul activ al acestei infracţiuni. Logic ar fi ca subiectul activ al seducţiei să fie o persoană
cu o anumită maturitate psiho-fizică, dincolo de cea prezumată prin atingerea majoratului civil, să aibă o
vârstă care să-i permită un ascendent moral asupra victimei. Altfel, nici măcar logica aparentă a incriminării
nu subzistă.

Subiectul pasiv este minora sub 18 ani. Nici în acest caz nu este precizată o limită inferioară de vârstă,
motiv pentru care, în practică, au existat soluţii contradictorii în ipoteza în care victima nu a împlinit vârsta
până la care fapta este considerată act sexual cu un minor (raport sexual cu o minoră în vechea
reglementare). Astfel, în practică s-a reţinut concurs de infracţiuni între art. 198 şi art. 199 C. pen. în
ipoteza în care făptuitorul a determinat, prin promisiuni mincinoase de căsătorie, o minoră sub 14 ani, de a
avea cu el raport sexual. Soluţia a fost pe bună dreptate criticată arătându-se că: „Raportul sexual cu o
persoană de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 14 ani constituie - indiferent de mijlocul folosit de
făptuitor, care poate consta şi în promisiuni de căsătorie - infracţiunea prevăzută în art. 198 alin. (1) C.
pen.; raportul sexual cu o persoană de sex feminin, în vârstă de 14-18 ani, determinat de promisiuni
mincinoase de căsătorie, constituie infracţiunea de seducţie, prevăzută în art. 199 alin. (1) C. pen. în raport
cu conţinutul lor, cele două infracţiuni se exclud şi deci nu pot constitui termenii unui concurs, căci dacă
victima nu a împlinit 14 ani fapta nu poate fi caracterizată ca seducţie, după cum, dimpotrivă, dacă ea a
depăşit această vârstă nu se poate face aplicarea art. 198 alin. (1) C. pen." Rămâne însă discutabilă ipoteza
în care minora are între 15 şi 18 ani, iar promisiunea de căsătorie este făcută de o persoană ce se
încadrează în dispoziţiile alin. (2) al art. 198. Teoretic, în această ipoteză, ar trebui să se reţină un concurs
de infracţiuni.

Latura obiectivă se caracterizează, prin existenţa unui element material bine determinat, respectiv
raportul sexual, în sensul conjuncţiei dintre organul genital bărbătesc şi cel femeiesc. După cum am
anticipat, specificul elementului material demonstrează că prin această incriminare, legiuitorul nu este
preocupat de libertatea sexuală a minorei în general. Dacă ar fi fost aşa, elementul material al infracţiunii
ar fi coincis cu cel al infracţiunii de act sexual cu un minor, adică ar fi constat în actul sexual de orice natură.

Latura subiectivă a infracţiunii presupune existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei. Rezultă din textul de
lege că determinarea victimei este o consecinţă a promisiunii. Cerinţa esenţială pentru existenţa vinovăţiei
este deci ca promisiunea de căsătorie să fi fost formulată, în chiar scopul obţinerii consimţământului
pentru raportul sexual, din partea minorei. Dar legiuitorul nu face nici o referire în plus, cu privire la
condiţiile şi caracterul promisiunii. Logic ar fi să existe condiţia ca promisiunea să fi fost făcută cu rea
credinţă, adică fără intenţia de a fi respectată. Doctrina a subliniat această condiţie, dar opinia doctrinei nu
poate suplini tăcerea legiuitorului. Legislaţia anterioară prevedea o astfel de condiţie. La aşa ceva se referă
textul din Codul Carol al II-lea, atunci când utilizează expresia „promisiuni formale". Mult mai explicită în
acest sens era legislaţia din Bucovina, care a inspirat textul din Codul Carol al II-lea. Aceasta se referea la
„seducerea şi necinstirea unei persoane sub făgăduinţa neîndeplinită de a o lua în căsătorie." Aceste
observaţii critice de ordin formal, ar putea crea falsa impresie că, prin remedierea lor, seducţia ar putea
deveni o incriminare valabilă. Principala problemă a incriminării este însă o problemă de fond, ce stă în
văditul ei caracter anacronic, iar singurul remediu acceptabil ar fi abrogarea infracţiunii. De altfel, în
consonanţă cu modificările intervenite în structurile socio-morale, cu evoluţia concepţiilor despre instituţia
căsătoriei, legislaţiile penale europene actuale nu mai incriminează seducţia ori fapte echivalente.

IV. PERVERSIUNEA SEXUALĂ

Aşa cum este concepută în prezent, în urma modificărilor suferite, incriminarea perversiunii sexuale îşi
propune două obiective. Primul obiectiv este reprezentat de varianta tip a infracţiunii, şi se referă la
ocrotirea normalităţii şi moralităţii vieţii sexuale. Al doilea obiectiv este reprezentat de variantele agravate,
şi se referă la ocrotirea libertăţii sexuale, în condiţii similare celor de la actul sexual cu un minor şi de la
viol. Ambele obiective pot fi puse sub semnul întrebării din perspectiva utilităţii lor. Din această cauză,
analiza incriminării nu va urma o schemă obişnuită, ci se va limita la examinarea acestei probleme de
utilitate.

Utilitatea incriminării

Problema utilităţii incriminării trebuie examinată diferenţiat, pe de o parte din perspectiva variantei tip, iar
pe de altă parte din perspectiva variantelor agravate.

Varianta tip
În varianta tip, problema utilităţii incriminării presupune examinarea obiectului juridic special al
infracţiunii. Acesta este încă tributar concepţiei anacronice a legiuitorului de la 1968 în legătură cu viaţa
sexuală, respectiv tendinţei acestuia de a extinde sfera protecţiei penale, dincolo de fireasca protecţie ce
trebuie acordată libertăţii sexuale. După cum s-a arătat în doctrina mai veche, aflată sub incidenţa textului
iniţial, care se referea doar la „actele de perversiune sexuală care au produs scandal public", obiectul
juridic special al infracţiunii este reprezentat de „relaţiile privitoare la desfăşurarea normală a vieţii sexuale
a persoanei, precum şi la respectarea sentimentelor de pudoare şi de decenţă în relaţiile sexuale."
Modificarea textului, prin adăugarea ipotezei „în public", nu are nici o consecinţă asupra obiectului juridic
al infracţiunii, care cuprinde deci, practic, un dublu aspect: pe de-o parte normalitatea vieţii sexuale, aspect
ce vizează actul în sine, iar pe de altă parte, sentimentele de pudoare şi decenţă, aspect ce vizează actul
perceput din exterior, în ce priveşte aspectul ce vizează actul în sine, consider, aşa cum am mai arătat, că
nu este de competenţa legiuitorului penal nici să stabilească ce este normal sau firesc în relaţiile sexuale, şi
nici să vegheze la respectarea unor astfel de standarde. Acesta este un domeniu care trebuie să-i
intereseze pe sociologi, psihologi, sexologi şi eventual pe psihiatri, în cazurile patologice. De altfel, oricare
dintre specialiştii menţionaţi se dovedesc extrem de prudenţi în a stabili standarde în domeniul vieţii
sexuale, unde graniţele între normal şi anormal, firesc şi nefiresc, au fost întotdeauna extrem de confuze,
în aceste condiţii este cu atât mai puţin nevoie de intervenţia legiuitorului penal în acest domeniu, câtă
vreme libertatea persoanei nu este încălcată. Mai trebuie spus că pretenţia legiuitorului de a stabili şi
ocroti normalitatea sexuală, pare şi mai puţin firească, după abrogarea art. 200 C. pen. în privinţa
aspectului ce vizează actul perceput din exterior, se poate admite că legiuitorul penal are vocaţia de a
ocroti sentimentele de pudoare şi decenţă, dacă acestea sunt gravi încălcate. Se pun totuşi şi aici două
probleme, în primul rând nu există nici un motiv rezonabil ca această protecţie să fie selectivă, adică să
privească doar actele de perversiune sexuală, şi nu orice act sexual, cel puţin în primai ipoteză, a actelor
săvârşite în public, în al doilea rând, natura valorilor| ocrotite în acest caz nu are de fapt legătură cu viaţa
sexuală. Sentimentele de pudoare şi decenţă ale terţelor persoane faţă de diferite acte ale unor persoane,
de orice natură ar fi aceste acte, ţin de sfera relaţiilor convieţuire socială. Or, ocrotirea acestor relaţii revine
Titlului IX din Codul penal: „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială." În acest
cadru, art. 321 C. pen., ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, este suficient de
general pentru a include, într-un mod mult mai convenabil, acte ca cele la care se referă art. 201 alin. (1),
precum şi orice acte cu conotaţie sexuală, care ar leza morala publică. Din aceste motive, incriminarea
variantei tip a perversiunii sexuale este inutilă.
Variantele agravate

Se poate observa foarte uşor că variantele agravate ale infracţiunii se referă de fapt la actele de
perversiune sexuală comise fie în condiţiile actului sexual cu un minor, fie în condiţiile violului, în aceste
împrejurări, problema utilităţii incriminării perversiunii în variantele agravate presupune examinarea
elementului material al infracţiunii, în raport cu elementul material al infracţiunilor de viol şi act sexual cu
un minor. Aşa cum am arătat pe larg la analiza elementului material de la viol, noţiunea de act sexual de
orice natură include şi actele de perversiune sexuală. Există astfel un paralelism al textelor, care a produs
dificultăţi în practica judiciară. După cum s-a arătat anterior, de cele mai multe ori, în practică, cele mai
frecvente acte considerate de perversiune sexuală, cum ar fi sexul oral şi sexul anal, comise în condiţiile
violului, au fost încadrate în art. 197 C. pen. Acelaşi raţionament se aplică şi în legătură cu astfel de acte
comise în condiţiile prevăzute de art. 198 C. pen. Din aceste motive şi incriminarea perversiunii sexuale în
variantele agravate este inutilă.

În concluzie, faţă de argumentele prezentate anterior, apreciez că soluţia legislativă corectă ar fi abrogarea
integrală a art. 201 C. pen. O asemenea soluţie ar aduce mai multă coerenţă în materia infracţiunilor
privitoare la viata sexuală, fără să existe riscul de a lăsa nesancţionate fapte grave, ce trebuie să cadă sub
incidenţa legii penale. După cum arătam anterior, lipsa variantei tip a perversiunii sexuale ar putea fi
suplinită de art. 321 C. pen., iar lipsa variantelor agravate ar putea fi suplinită, într-un mod mult mai
coerent, de art. 197 şi art. 198 C. pen.

V. CORUPŢIA SEXUALĂ
Contactul prematur cu aspecte ale vieţii sexuale poate fi dăunător pentru dezvoltarea minorului.
Incriminând corupţia sexuală, legiuitorul a urmărit ocrotirea minorului şi faţă de anumite comportamente
sexuale considerate obscene, la care acesta poate fi supus, sau care se desfăşoară în prezenţa sa. Fapta
este incriminată într-o variantă tip, două variante agravate şi o variantă specială.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de libertatea sexuală a minorului, libertate ce este lezată
prin manifestări cu caracter sexual pe care acesta le suportă în mod direct sau care se desfăşoară în
prezenta sa. în mod implicit ceea ce se protejează este dezvoltarea psiho-morală a minorului. În doctrina
penală s-a apreciat că intră în sfera de ocrotire şi „valori sociale ca sentimentele de pudoare, de decenţă şi
de moralitate a vieţii sexuale, valorii care trebuie cultivate, întărite şi dezvoltate la minori, în pregătirea
acestora pentru viaţa sexuală normală.

Obiectul material

Infracţiunea nu are, în principiu, obiect material. Dacă actele obscene se realizează asupra minorului,
existând deci un contact corporal cu acesta, s-a apreciat că obiectul material al infracţiunii ar fi reprezentat
de corpul minorului. O astfel de apreciere este totuşi forţată, având în vedere că valoarea lezată este
libertatea sexuală şi dezvoltarea psiho-morală a minorului.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţial, putând fi orice persoană, indiferent de sex. Legiuitorul
nu fixează nicio limită de vârstă a subiectului activ, în principiu acesta putând fi şi un minor, fireşte cu
condiţia de a avea vârsta necesară pentru a putea răspunde penal. În realitate, pentru ca o persoană să
poată exercita acte de corupţie sexuală, este necesar ca pe lângă vârsta răspunderii penale să prezinte şi
un minim de maturitate psihică şi morală, care să constituie un ascendent faţă de minor, ceea ce implică, în
mod firesc, atingerea unei vârste situată cel puţin peste cea a majoratului. Apreciez că o intervenţie a
legiuitorului, în sensul stabilirii unei vârste minime pentru subiectul activ, ar fi utilă.

Subiectul pasiv al infracţiunii este minorul. Rezultă că victimă a corupţiei sexuale poate fi orice persoană
sub 18 ani, indiferent de sex. Această limită de vârstă pare total nepotrivită, inexplicabilă, mai ales dacă o
raportăm la limita de vârstă pe care legiuitorul o stabileşte pentru actul sexual cu un minor în varianta tip,
respectiv 15 ani. În legătură cu subiectul pasiv al infracţiunii, doctrina a precizat că, în afară de cerinţa
privind vârsta sub 18 ani, nu se pun şi alte condiţii, şi nu are relevanţă o eventuală experienţă sexuală
anterioară a minorului, ori un eventual comportament încurajator faţă de autorul faptei: „Nu are relevanţă
dacă minorul (minora) are o experienţă sexuală ori nu, sau dacă se bucură de o moralitate bună sau mai
puţin bună şi nici dacă minorul numai a acceptat, ori a cerut, a insistat să asiste sau să se săvârşească
asupra sa acte cu caracter obscen." Având în vedere incriminarea în sine şi litera legii, aceste precizări par
juste. Dacă le raportăm la vârsta maximă pe care poate să o aibă subiectul pasiv al infracţiunii şi, mai ales,
dacă le raportăm la infracţiunea de act sexual cu un minor şi la vârsta subiectului pasiv de la varianta tip a
acesteia, cum se va vedea mai departe, precizările par excesive.

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii este reprezentat de actele cu caracter obscen. Există şi o cerinţă
esenţială pentru realizarea laturii obiective, respectiv ca actele cu caracter obscen să fie săvârşite asupra
sau în prezenţa minorului. Trebuie spus că expresia acte cu caracter obscen este destul de vagă, iar lipsa
din Codul penal a unor explicaţii privind această expresie a dat posibilitatea doctrinei de a formula diferite
ipoteze, în desluşirea; elementului material al infracţiunii. O posibilă descifrare a termenului obscen o
întâlnim în Codul penal comentat şi adnotat: „Legea nu defineşte ce se înţelege prin obscen. În genere este
vorba de acte, fapte care aduc; atingere pudoarei, simţului moral al celor prezenţi, care încalcă sentimentul
comun de bunăcuviinţă. Intră în această categorie, spre pildă, faptul de a pune mâna pe un organ intim al
unei femei sau bărbat, cu sau fără consimţământul celuilalt, exhibarea unor asemenea organe, facerea
unor gesturi sugerând actul sexual, a avea relaţii sexuale în prezenţa unui minori etc." De o manieră
asemănătoare a fost interpretată expresia şi în Explicaţiile teoretice ale Codului penal: „Prin acte cu
caracter obscen se înţeleg acte de orice fel (fapte gesturi atitudini) prin care se dezvăluie sau. şei sugerează
aspecte intime ale vieţii sexuale (nuditate parţială sau completă, act sexual sau acte sugerând actul sexual,
excitarea organelor sexuale etc.); căror afişare este totdeauna de natură să ultragieze sentimentul de
pudoare moralitatea sexuală." Rezultă că actele cu caracter obscen pot să corespundă unei palete extrem
de largi de fapte, gesturi, ori atitudini. Această interpretare extrem de largă dată în doctrină este
discutabilă, deoarece include comportamente extrem de diferite. La o extremă sunt comportamente
devenite relativ banale, faţă de care este o iluzie să credem că minorii pot fi protejaţi. Astfel, dacă
elementul material al infracţiunii constă în gesturi care sugerează actul sexual, spre exemplu, ar trebui să
admitem că există extrem de puţini minori care să nu fi fost victime ale corupţiei sexuale. Un exemplu
concludent în acest sens îl reprezintă şi nuditatea. Este excesiv a considera în prezent, că simpla afişare a
nudităţii în preajma minorului conduce la existenţa infracţiunii. O asemenea concepţie ar fi total lipsită de
realism, în condiţiile în care nudismul sau naturismul au devenit practici frecvente, acceptate, sau cel puţin
tolerate, de normele moralei sociale. La cealaltă extremă sunt comportamente precum „excitarea
organelor sexuale", care pot fi cu greutate deosebite de actul sexual de orice natură, ca element material al
infracţiunii de act sexual cu un minor. Trebuie remarcată şi lipsa de coerenţă ce rezultă din compararea
corupţiei sexuale cu actul sexual cu un minor, dacă se au în vedere atât elementul material cât şi vârsta
subiectului pasiv la cele două infracţiuni. Se poate constata astfel că, în timp ce actul sexual cu un minor
peste 15 ani nu constituie infracţiune (abstracţie făcând de variantele agravate), sugerarea unui act sexual,
spre exemplu, în prezenţa aceluiaşi minor reprezintă o faptă penală. Din acest punct de vedere, orice
comentariu este de prisos, în sfârşit, trebuie menţionat faptul că expresia acte cu caracter obscen este
utilizată şi în Legea 196/2003, privind prevenirea şi combaterea pornografiei. Conform art. 2 alin. (2) al
legii: „Prin acte cu caracter obscen se înţelege gesturi sau comportamente sexuale explicite, săvârşite
individual sau în grup, imagini, sunete ori cuvinte care prin semnificaţia lor aduc ofensă la pudoare, precum
şi orice alte forme de manifestare indecentă privind viaţa sexuală, dacă se săvârşesc în public." Deşi actele
privite în sine se înscriu într-o sferă la fel de largă ca cea descrisă mai sus, în cazul elementului material de
la corupţia sexuală, se poate constata că în sensul Legii 196/2003 actele cu caracter obscen sunt limitate
prin condiţia săvârşirii în public. Prin urmare, expresia folosită în Legea 196/2003 nu are un sens identic cu
cel al expresiei folosite în Codul penal. Această diferenţă nu înlătură însă riscurile unei confuzii, între
corupţia sexuală pe de o parte, şi infracţiunile prevăzute la art. 10 şi art. 11 din Legea 196/2003, pe de altă
parte, ceea ce poate genera mari dificultăţi de încadrare în practică.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea sexuală a minorului şi dezvoltarea psiho-
morală normală a acestuia.

Legătura de cauzalitate rezultă în mod direct din comiterea faptei.

Latura subiectivă

Infracţiunea de corupţie sexuală se comite cu intenţie. Cerinţa esenţiala ce întregeşte latura subiectivă a
infracţiunii este ca făptuitorul să cunoască starea de minoritate a victimei.

Formele infracţiunii

Tentativa se pedepseşte, conform art. 204 C. pen. Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării
elementului material, respectiv a actului cu caracter obscen. Dacă asupra sau în prezenţa minorului se
comit cu aceeaşi ocazie mai multe acte cu caracter obscen, acestea se vor absorbi în conţinutul clementului
material al aceleiaşi infracţiuni. Infracţiunea se poate realiza şi în formă continuată

Variantele infracţiunii

Prima variantă agravată este prevăzută la alin. (2) şi are în vedere ipoteza în care actele cu caracter obscen
asupra sau în prezenţa minorului se săvârşesc în cadrul familiei. Această variantă, introdusă prin Legea
197/2000, este asemănătoare celor care se referă la fapte comise asupra unui membru al familiei, dar
formularea este de natură a include şi faptele comise în prezenţa minorului.

A doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3) se referă la faptele de corupţie sexuală comise în scopul
producerii de materiale pornografice. Această variantă are o corespondentă la infracţiunea de act sexual cu
un; minor, iar sensul expresiei materiale pornografice a fost deja examinat. Spre deosebire de varianta
corespondentă de la actul sexual cu un minor, la varianta corupţiei sexuale lipseşte teza constrângerii.

Varianta asimilată se referă la ademenirea unei persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale cu un minor
de sex diferit sau de acelaşi sex. Este greu de realizat o distincţie între această variantă şi o eventuală
instigare sau complicitate la infracţiunea de act sexual cu un minor. Şi în acest caz o clarificare din partea
legiuitorului ar fi bine venită.
Sancţiuni

Atât varianta tip cât şi celelalte variante se sancţionează cu pedeapsa închisorii. Maximul special al
pedepsei poate atinge 9 ani, în cazul în care fapta se comite în cadrul familiei şi în scopul producerii de
materiale pornografice.

Aspecte procesuale

Urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar judecarea faptei în primă instanţă este de competenţa
judecătoriei.

VI. INCESTUL
Incriminarea incestului se înscrie în aceeaşi preocupare a legiuitorului de a proteja normalitatea şi
moralitatea vieţii sexuale, deoarece nici în acest caz nu se pune problema libertăţii sexuale a persoanei,
fiind vorba de un raport sexual liber consimţit de ambii parteneri. Atât anormalitatea cât şi imoralitatea
faptei sunt în acest caz evidente, indiscutabile. Cu toate acestea, utilitatea incriminării incestului
nonagresiv, adică acela care nu se suprapune unui viol sau unui act sexual cu un minor, este discutabilă.
Situându-se împotriva unor legi ale naturii umane, precum şi împotriva unor legi sociale puternic
consolidate în timp, incestul reprezintă un comporta-ment nu numai greu de acceptat, dar şi greu de
înţeles. Există însă suficiente argumente care ne îndreptăţesc să credem că, dacă nu întotdeauna, cel puţin
în majoritatea cazurilor, incestul nonagresiv nu presupune doar o simplă opacitate morală a subiecţilor, ci
presupune şi grave probleme de ordin psiho-social şi psiho-moral, cu care aceştia se confruntă. Din această
cauză este îndoielnic faptul că soluţia penală este o soluţie adecvată.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de normalitatea şi moralitatea vieţii sexuale. In doctrina
penală, atât problema anormalităţii, cât şi cea a imoralităţii incestului au fost legate de aspectul biologic:
„Prin incriminarea incestului, realizarea relaţiilor sexuale fireşti nu poate avea loc decât exclusiv în afara
raporturilor de rudenie, în acest fel se asigură conservarea fondului biologic al societăţii omeneşti. Valorile
sociale ocrotite, la care se referă aceste relaţii sexuale, sunt, pe de o parte, calităţile biologice şi morale
care trebuie cultivate şi conservate prin reproducerea; fondului biologic al societăţii, iar pe de altă parte,
moralitatea vieţii sexuale corespunzătoare acestui scop." Infracţiunea nu are un obiect material.

Subiecţii infracţiunii

În cazul incestului, ambii parteneri ai raportului sexual au calitatea de subiect activ al infracţiunii. Autorii
sunt circumstanţiaţi de text în sensul că trebuie să existe între ei o relaţie de rudenie specială: rude în linie
directă (ascendenţi sau descendenţi), sau fraţi şi surori, în plus, fiind vorba de un raport sexual, autorii
trebuie să fie persoane de sex opus. Rezultă că incestul este o infracţiune bilaterală, cu autori calificaţi. „Ca
în toate cazurile de pluralitate naturală de infractori, este posibilă şi în cazul incestului particip aţi a sub
forma instigării sau complicităţii. Autorii nu sunt însă decât cei doi participanţi la realizarea raportului
sexual."

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii este reprezentat de raportul sexual, în sensul de conjuncţie între organul
genital al bărbatului şi cel al femeii.
Nu reprezintă element material al infracţiunii de incest relaţiile homosexuale şi nici actele de perversiune
sexuală. Legiuitorul a sancţionat doar relaţiile sexuale fireşti, respectiv raportul sexual, deoarece numai
astfel de raporturi cu vocaţie în planul procreării, pot avea consecinţe de ordin biologic. Incestul poate intra
în concurs fie cu infracţiunea de viol, fie cu infracţiunea de act sexual cu un minor.

Există concurs între incest şi viol atunci când se realizează un raport sexual, prin constrângere sau profitând
de imposibilitatea victimei de a se apăra, dacă autorul şi victima se află în relaţia de rudenie cerută de art.
203 C. pen. După cum am arătat şi în cadrul analizei infracţiunii de viol, există două ipoteze de concurs
între viol şi incest, corect sesizate de instanţa supremă într-o decizie de îndrumare. Astfel s-a arătat că: „...
în măsura în care victima raportului sexual săvârşit în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen. este
rudă în linie directă sau frate ori soră cu autorul, fapta acestuia trebuie încadrată, după caz, în infracţiunea
de viol prevăzută de acest text de lege şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 C. pen., dacă nu
sunt aplicabile dispoziţiile art. 1491 din acelaşi cod, referitoare la „membru de familie", sau în infracţiunea
de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi alin. (2) lit. b C. pen. şi în infracţiunea de incest prevăzută de art.
203 C. pen., dacă victima, rudă în linie directă sau frate ori soră, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu
făptuitorul."

Latura subiectivă

Infracţiunea de incest este caracterizată în plan subiectiv prin existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei.
Condiţia necesară realizării laturii subiective este ca autorul (autorii) faptei să cunoască relaţia de rudenie
în care se află. Eroarea de fapt asupra relaţiei de rudenie exclude vinovăţia.

Formele infracţiunii

Incestul se consumă în momentul realizării raportului sexual. Tentativa este posibilă şi, conform art. 204 C.
pen. se pedepseşte. Infracţiunea se poate realiza şi în formă continuată, în măsura în care, în baza unei
rezoluţii infracţionale unice, au loc mai multe raporturi sexuale incestuoase.

Sancţiuni

Pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru infracţiunea de incest este închisoarea. Limitele pedepsei, de la 2 la
7 ani, sunt extrem de severe, dacă avem în vedere caracterul bilateral al incestului, faptul că suntem
practic în prezenţa unei infracţiuni fără victimă. Cum am arătat şi mai sus, este foarte probabil ca autorii
unor astfel de fapte să aibă grave probleme de ordin psiho-moral, sau psiho-social, astfel încât utilitatea
tratamentului penal este discutabilă. Un sprijin terapeutic ar fi probabil mult mai eficient.

VI. HĂRŢUIREA SEXUALĂ

Infracţiunea de hărţuire sexuală nu a făcut parte din structura iniţială a prezentului capitol. Fapta a fost
incriminată şi introdusă în Codul penal, prin Legea nr. 61/2002. Această incriminare, inspirată din
legislaţiile penale occidentale, tinde să ofere o protecţie specială din punctul de vedere al libertăţii sexuale,
acelor persoane aflate într-o situaţie particulară, de vulnerabilitate, generată de poziţia pe care o au în
raporturile de muncă.

Obiectul juridic

Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de libertatea sexuală a persoanei aflată într-o stare
de vulnerabilitate, datorită situaţiei pe care o are la locul de muncă. Se poate spune că , în mod adiacent,
sunt ocrotite aici şi relaţiile de serviciu, a căror normală desfăşurare presupune abţinerea de la exercitarea
de presiuni, în scopul obţinerii unor satisfacţii de natură sexuală, de către cei care au o poziţie dominantă
asupra unor persoane, la locul de muncă. Deoarece valoarea ocrotită este libertatea sexuală a persoanei,
infracţiunea nu are obiect material.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii de hărţuire sexuală este circumstanţial, fiind reprezentat de persoana care
îndeplineşte o funcţie ce îi conferă autoritate sau influenţă asupra altor persoane, la locul de muncă.
Participaţia penală este posibilă doar sub forma instigării sau a complicităţii; fiind o infracţiune cu subiect
activ calificat, coautoratul nu este posibil. Subiect activ al infracţiunii poate fi atât bărbatul cât şi femeia.

Subiectul pasiv al infracţiunii este de asemenea calificat, fiind reprezentat de persoana care, la locul de
muncă, se află într-o poziţie asupra căreia se exercită autoritatea sau influenţa unei alte persoane.
Subiectul pasiv poate fi bărbat, sau femeie. Există, cu alte cuvinte, o relaţie de autoritate sau de influenţă
între subiecţii infracţiunii. Legiuitorul nu se referă în mod explicit la o relaţie de subordonare, ceea ce
înseamnă că infracţiunea se poate realiza şi între persoane care din punct de vedere formal se află la
acelaşi nivel ierarhic, dar, din diferite alte motive, cum ar fi experienţa profesională, vârsta, etc., se află, în
fapt, într-o poziţie care permite unuia dintre ei să exercite asupra celuilalt, autoritate sau influenţă.

Situaţia premisă a infracţiunii

Situaţia premisă la infracţiunea de hărţuire sexuală este dată de relaţia existentă între autor şi victimă,
relaţie ce presupune exercitarea autorităţii sau influenţei asupra victimei, în lipsa unei astfel de situaţii,
existenţa infracţiunii este exclusă.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune, respectiv în acţiunea de hărţuire, realizată prin
ameninţare sau constrângere, în limbaj comun, prin hărţuire se înţelege acţiunea de a necăji pe cineva cu
tot felul de neplăceri, de a nu lăsa în pace pe cineva, de a sâcâi o persoană. Expresia are şi sensul de a
supune o persoană la atacuri repetate.Rezultă că elementul material al infracţiunii se realizează prin acţiuni
repetate de ameninţare sau constrângere. Cerinţa esenţială, pentru existenţa laturii obiective este ca
acţiunile repetate de ameninţare sau constrângere, să aibă ca finalitate slăbirea rezistenţei victimei şi
determinarea acesteia la cedarea unor favoruri sexuale. Se poate observa că în acest caz, termenul scop
folosit de legiuitor are o dublă valenţă, indicând nu doar un aspect subiectiv, ca de obicei, ci şi o finalitate
obiectivă a acţiunii. Aceasta presupune ca ameninţările şi constrângerile exercitate să aibă un caracter
explicit, să conţină un mesaj clar pentru victimă. Simplele ameninţări sau constrângeri repetate, fără ca ele
să indice o finalitate sexuală, nu pot constitui elementul material al infracţiunii de hărţuire. Ameninţarea
sau constrângerea trebuie să aibă aptitudinea de a insufla victimei o stare de temere serioasă, suficient de
puternică pentru ca, din punct de vedere psihic, libertatea sexuală a acesteia să fie pusă în pericol. Pentru
existenţa infracţiunii nu este însă necesar, ca victima să se şi conformeze cererii făptuitorului, adică în mod
efectiv să cedeze acestuia favoruri sexuale, altfel spus, să coopereze pentru ca autorul faptei să obţină
satisfacţii de natură sexuală. Din acest unghi de vedere hărţuirea sexuală se aseamănă cu şantajul şi, ca şi la
şantaj, faptul că victima nu cedează şi nu se conformează cererii făptuitorului, nu exclude existenta
infracţiunii.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea sexuală a persoanei, fiind vizată în
primul rând latura psihică a acestei libertăţi. Din acest punct de vedere există asemănări între infracţiunea
de hărţuire sexuală, pe de o parte, şi infracţiunile de ameninţare şi şantaj, pe de altă parte, iar argumentele
aduse în sensul că ameninţarea şi şantajul sunt infracţiuni de pericol, şi nu de rezultat, rămân valabile şi în
acest caz,

Legătura de cauzalitate rezultă în mod direct, din comiterea faptei.

Latura subiectivă

Infracţiunea de hărţuire sexuală se comite cu intenţie directă calificată prin scop, respectiv scopul obţinerii
unor satisfacţii de natură sexuală. Semnificaţia expresiei satisfacţii de natură sexuală este destul de incertă.
Este evident însă că legiuitorul a vrut să includă aici şi alt gen de satisfacţii, pe lângă cele ce decurg în mod
normal dintr-un act sexual, pentru că, în caz contrar, ar fi folosit expresia act sexual de orice natură,
utilizată şi la alte infracţiuni din capitol, în timp, pe măsură ce practica se va confrunta cu situaţii concrete,
semnificaţia acestei expresii va trebui desluşită.

Formele infracţiunii

Tentativa la infracţiunea de hărţuire sexuală nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul

exercitării de ameninţări sau constrângeri cu finalitate sexuală asupra victimei, moment ce coincide cu
crearea unei stări de pericol pentru libertatea sexuală a acesteia.

Sancţiuni

Hărţuirea sexuală este singura infracţiune din capitolul destinat infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală,
pentru care legiuitorul a prevăzut ca sancţiune amenda, alternativ la pedeapsa cu închisoarea.