Manual Contabilitate de Gestiune 2019

Material de studiu CONTABILITATE DE GESTIUNE
Specializarea Contabilitate şi Informatică de Gestiune
Cuprins
Pagina
Introducere ........................................................................................ 10
Evaluarea iniţială .............................................................................. 14
Unitatea de învăţare 1
Ce este contabilitatea de gestiune? ............................................. 15
Costurile şi cheltuielile .................................................................. 21
Cheltuielile indirecte ....................................................................... 31
Cheltuielile variabile şi fixe ............................................................ 37
Calculaţia costurilor pe unitatea de produs ................................ 50
Conducerea contabilităţii de gestiune .......................................... 61
Contabilitatea cheltuielilor de producţie şi calculaţia costurilor 70
Metode de calculaţie bazate pe costuri complete ....................... 84
Metode de calculaţie bazate pe costuri parţiale .......................... 96
Indicaţii şi răspunsuri ...................................................................... 103
Bibliografie ...................................................................................... 105
Pagina 9
Introducere
Scopul şi obiectivele cursului
Materialul de studiu intitulat Contabilitate de gestiune este destinat

studenţilor specializării Contabilitate şi Informatică de Gestiune (CIG)
şi a fost elaborat în conformitate cu fişa disciplinei, adaptată formei de
învăţământ la distanţă. În acelaşi timp lucrarea poate fi utilă, şi
studenţilor de la cursurile de zi, precum şi celor de la alte specializări la
care, în planul de învăţământ, sunt incluse discipline derivate, din
domenii înrudite.
Cursul urmăreşte iniţierea studenţilor în tainele contabilităţii de
gestiune, cu obiectivul central de înţelegere şi însuşire de către aceştia a
cunoştinţelor şi abilităţilor teoretice şi practice privind calculaţia
costurilor şi utilizarea informaţiilor produse de contabilitatea de
gestiune pentru managementul entităţilor.
Scopul acestui curs constă în dezvoltarea unui suport informaţional care
să constituie o bază teoretică, pe care studenţii să o poată utiliza în
cadrul activităţilor tutoriale ale disciplinei Contabilitate de gestiune şi
care să le ofere o viziune de ansamblu asupra organizării şi conducerii
contabilităţii de gestiune.
Obiectivul central al cursului este acela de a-i familiariza pe studenţi
cu aspectele legate de calculaţia costurilor, în condiţiile organizării şi
conducerii contabilităţii de gestiune în cadrul organizaţiilor.
După studierea materialului de studiu Contabilitate de gestiune,
studenţii vor fi capabili:
 să fie activi într-o discuţie despre modalităţile de ţinere a
contabilităţii de gestiune, precum şi despre procedeele şi metodele de
calculaţie a costurilor;
 să definească conceptele cu care operează contabilitatea de
gestiune;
 să utilizeze procedeele de calculaţie a costurilor prezentate;
 să aplice metodele de calculaţie a costurilor descrise.
Cerinţe preliminare
Pentru înţelegerea conţinuturilor din acest material de studiu şi

atingerea obiectivelor acestui curs, studenţii au nevoie de o bază de
Pagina 10
cunoştinţe teoretice şi practice din domeniul contabilităţii studiate

premergător acestei discipline.
Anterior prezentării conţinuturilor materialului de studiu, există un test
iniţial de evaluare a cunoştinţelor necesare pentru disciplina
Contabilitate de gestiune, pe care studenţii trebuie să îl rezolve şi să îl
predea tutorelui de disciplină la prima activitate tutorială. Rolul acestui
chestionar de evaluare este acela de asigurare a bunei desfăşurări a
activităţii la această disciplină, rezultatul fiind utilizat pentru:
introducerea după caz a unor noţiuni suplimentare; organizarea
studenţilor pe grupe de niveluri diferite de cunoştinţe; adaptarea
conţinuturilor teoretice şi aplicative dezbătute în cadrul activităţilor
tutoriale.
Conţinutul cursului
Conţinutul acestui material de studiu este orientat către studenţii

specializării CIG, interesaţi în a asimila cunoştinţe şi a-şi forma
deprinderi de utilizare adecvată a paletei instrumentarului acestei
discipline.
Acest material de studiu are caracter de sinteză, accentuând asupra
principiilor fundamentale şi elementelor de bază cu care operează
contabilitatea de gestiune, precum şi a articulării acestora cu realitatea
concretă.
Compoziţional, materialul de studiu este format din 9 unităţi de
învăţare, precedate de evaluarea iniţială, divizate în lecţii de studiu.
Fiecare dintre aceste unităţi de învăţare este unitară din punct de vedere
tematic, fiind construită după următoarea structură: introducere, care
descrie succint ceea ce se va studia, precizând cunoştinţele preliminare
solicitate, resursele necesare şi recomandările de studiu, şi durata de
învăţare (timpul mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor şi
formarea abilităţilor teoretice şi practice); obiectivul specific şi
obiectivele operaţionale urmărite (competenţele ce trebuie dobândite de
către studenţi); subiectele de studiu, rezumatul temei tratate, test de
autoevaluare, concluziile temei abordate şi bibliografia obligatorie
recomandată studenţilor.
În prima unitate de învăţare este definită contabilitatea de gestiune şi
este prezentat rolul acesteia.
A doua unitate de învăţare este destinată conceptelor de cost şi
cheltuială, elementelor costului şi tipurilor de costuri.
Pagina 11
Următoarele trei unităţi de învăţare abordează procedee de calculaţie a

costurilor, care servesc pentru repartizarea cheltuielilor indirecte
(unitatea 3), separarea cheltuielilor variabile de cheltuielile fixe
(unitatea 4), determinarea costurilor pe unitatea de produs (unitatea 5).
Unitatea de învăţare 6 este destinată discuţiilor despre conducerea
contabilităţii de gestiune, iar unitatea de învăţare 7 contabilităţii
cheltuielilor de producţie şi calculaţiei costurilor.
În ultimele două unităţi de învăţare sunt conţinute informaţii despre
metodele de calculaţie a costurilor totale (unitatea 8), respectiv parţiale
(unitatea 9).
În continuare sunt prezentate informaţii cu privire la ritmul recomandat
de studiu pentru asimilarea cunoştinţelor teoretice şi formarea
deprinderilor practice şi modul de parcurgere a resursei de învăţământ,
împreună cu modalitatea de evaluare a studenţilor pe parcursul
semestrului şi de stabilire a notei finale în aprecierea pregătirii
studenţilor la disciplina Contabilitate de gestiune.
 Recomandări de studiu
Modul în care este organizat acest material didactic, prin prezentarea

subiectelor teoretice, conceptuale şi aplicative, practice tratate, reclamă
parcurgerea resursei de învăţământ în ordinea în care este subdivizat
conţinutul, fiecare unitate de învăţare şi lecţie, precum şi test de
autoevaluare fiind construite pe baza celor prezentate anterior şi cu
referire la acestea. Ca atare, trecerea la o nouă unitate de învăţare, lecţie
implică lecturarea, înţelegerea şi asimilarea celor precedente, dar şi
exersarea în construirea abilităţilor. Totodată este necesar ca toate
testele de autoevaluare să fie rezolvate complet şi corect, pentru a
confirma cunoaşterea noţiunilor prezentate şi formarea deprinderilor
necesare unui viitor economist.
Însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor teoretice şi practice
solicită acordarea sistematică a unui timp pentru învăţare, în funcţie
de capacitatea de concentrare în studiu individual a fiecărui student.
Recomandările cer ca atenţia continuă a studenţilor să nu fie mobilizată
mai mult de două-trei ore. Pentru obţinerea rezultatelor în învăţare,
exprimate în forma competenţelor cognitive, tehnice sau profesionale şi
afectiv-valorice, îţi propun cel puţin două ore de studiu individual pe
săptămână pentru această disciplină (una-două şedinţe), cu păstrarea
aceluiaşi ritm şi în sesiunea de examene.
Pagina 12
La finalul fiecărei unităţi de învăţare este prezentată bibliografia

obligatorie (cărţi, acte normative, pagini de internet etc.) recomandată
studenţilor a fi consultată. De asemenea, în cadrul prezentului manual,
citările au menirea de a furniza studenţilor materialele utilizate, dar şi
surse de informare suplimentare cu privire la aspectele sau punctele de
vedere exprimate în acesta.
Formatul grafic al modului de redare a informaţiilor în cuprinsul acestui
material de studiu este unul care a rezervat un spaţiu liber în marginea
din stânga a paginii, destinat consemnării de idei, însemnări rezumative,
explicaţii, îndrumări sau alte informaţii suplimentare care să te ajute în
înţelegerea şi acumularea de cunoştinţe sau în formarea de abilităţi cu
privire la contabilitatea de gestiune. Îţi recomand folosirea acestor
manşete.
Pe parcursul acestui material vei regăsi cu regularitate (centralizate la
finalul fiecărei unităţi de învăţare) teste de autoevaluare (au rolul de a
verifica dacă au fost realizate obiectivele educaţionale), utile pentru a te
autoevalua pe parcursul semestrului, constând în întrebări şi exerciţii,
necesare pentru verificarea modului de asimilare a cunoştinţelor şi
formarea abilităţilor teoretice şi practice, a rezultatelor învăţării
obţinute. După rezolvarea fiecărui test de autoevaluare, te poţi verifica
cu privire la corectitudinea răspunsurilor prin consultarea informaţiilor
din secţiunea dedicată indicaţiilor şi răspunsurilor la aceste teste,
existentă după unităţile de învăţare din manual.
Evaluarea
Stabilirea notei finale presupune luarea în considerare a unei ponderi de

80% din nota obţinută la forma de evaluare finală (examen pentru
demonstrarea cunoştinţelor asimilate şi a deprinderilor de utilizare a
instrumentelor contabilităţii de gestiune) şi a unei ponderi de 20% din
nota la evaluarea continuă (lucrări de verificare). De reţinut că, o
asemenea procedură de calcul a notei se aplică doar în condiţiile în care
nota obţinută la examenul final este cel puţin 5 (cinci). În privinţa
lucrărilor de verificare, acestea trebuie să le predai titularului
activităţilor tutoriale în format electronic, prin încărcare pe platforma de
e-learning, respectând termenele anunţate. Prin aceasta se va realiza
evaluarea ta pe parcursul semestrului pentru abilităţile formate în
domeniul contabilităţii de gestiune.
Studiu plăcut!
Pagina 13
Evaluarea iniţială
Test iniţial de verificare a cunoştinţelor necesare pentru

disciplina contabilitate de gestiune
Pe o coală albă de hârtie rezolvă următorul test.
1 Care sunt actele normative care reglementează în prezent

organizarea şi conducerea contabilităţii în România?
2 Ce este costul de achiziţie? Dar costul de producţie?
3 Ce înţelegi prin cheltuieli?
4 Precizează formula de calcul a rezultatului contabil şi documentul
în care se găseşte acesta.
5 Clasifică documentele după modul de întocmire şi rolul lor în
cadrul sistemului informaţional.
6 Ce este planul de conturi general?
7 Enunţă regulile de funcţionare a conturilor de activ.
8 Realizează analiza contabilă a următoarelor operaţiuni:
a) achiziţia de materii prime preţ de cumpărare 3.000 lei, cheltuieli de
transport-aprovizionare 300 lei, taxă pe valoarea adăugată 20%;
b) darea în consum a 50% din materiile prime achiziţionate.
9 Explică noţiunile de poziţie financiară şi performanţă financiară.
Precizări:
Punctajul acordat pentru rezolvarea corectă a fiecărui subiect: 1 punct.
Rezolvarea testului se va preda tutorelui de disciplina la prima
activitate tutorială.
Timp mediu pentru rezolvarea testului: 60 de minute
Pagina 14
Ce este contabilitatea de gestiune?
Cuprins
Pagina
1.1. Introducere ............................................................................................ 15
1.2. Obiective ................................................................................................ 15
1.3. Subiecte de studiu ................................................................................. 16
1.3.1. Definirea contabilităţii de gestiune ............................................... 16
1.3.2. Funcţiile contabilităţii costurilor .................................................... 17
1.3.3. Necesitatea şi rolul contabilităţii de gestiune ............................... 17
1.3.4. Apariţia şi evoluţia contabilităţii de gestiune ................................. 18
1.4. Rezumat ................................................................................................ 19
1.5. Test de autoevaluare ............................................................................. 19
1.6. Concluzii ................................................................................................ 20
1.7. Bibliografie obligatorie ........................................................................... 20
1.1. Introducere
Ce este contabilitatea de gestiune? Când a apărut această contabilitate?

Au nevoie organizaţiile de contabilitate de gestiune? Întrebări la care
vom răspunde pe parcursul acestei unităţi de învăţare.
Cunoştinţe preliminare: contabilitate; contabilitate financiară;
informaţie contabilă; performanţă financiară; profit
Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la
bibliografia obligatorie; instrumente de scris, calculator şi acces la
intern
Durata de învăţare: 120 de minute
1.2. Obiective
Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor teoretice

privind contabilitatea de gestiune
Obiectivele operaţionale
După parcurgerea conţinutului, toţi studenţii vor putea să:
 definească contabilitatea de gestiune;
 enunţe funcţiile contabilităţii costurilor;
Pagina 15
 explice necesitatea contabilităţii de gestiune;

 indice condiţiile apariţiei şi evoluţiei contabilităţii de gestiune.
1.3.1. Definirea contabilităţii de gestiune
Contabilitatea de gestiune este „o ramură a contabilităţii care are ca

obiect evidenţa, calculul, analiza şi controlul costurilor şi rezultatelor
analitice prin prisma specificităţii componentelor entităţii economice
(secţii, ateliere, activităţi etc.) consumatoare de resurse şi producătoare
de efecte economice utile” (Dicţionar de economie, 1999, p. 118).
Contabilitatea de gestiune mai poartă denumirea şi de contabilitate
managerială. Călin et al. (2008, p. 11) consideră contabilitatea
managerială sau de gestiune drept „o contabilitate internă care a fost
creată pentru a furniza managerilor informaţiile necesare în vederea
conducerii unei afaceri. Ea este necesară pentru controlul activităţii
interne a unităţii şi în primul rând pentru controlul procesului de
producţie. Obiectivul ei principal îl reprezintă înregistrarea cheltuielilor
de producţie şi calculaţia costurilor astfel încât conducerea de la diverse
eşaloane ale întreprinderii să poată controla activitatea internă a acesteia
şi să examineze condiţiile interne ale exploatării”.
Pentru alţi autori, contabilitatea managerială „este un concept mai larg
implicând cunoştinţe şi pricepere profesională în pregătirea şi mai ales
în prezentarea informaţiilor necesare conducerii pe diferite niveluri
ierarhice. Sursa unor astfel de informaţii o reprezintă contabilitatea
financiară şi contabilitatea costurilor (de gestiune).
Contabilitatea costurilor (de gestiune) reprezintă clasificarea,
înregistrarea şi alocarea cheltuielilor în scopul determinării costurilor
produselor, lucrărilor, serviciilor şi prezentarea informaţiilor necesare în
scopul controlului şi drept ghid pentru conducere. Contabilitatea
costurilor presupune aplicarea unor principii, tehnici şi metode de calcul
şi analiză a costurilor pentru diferitele părţi structurale ale unei
organizaţii” (Caraiani et al., 2005, p. 12).
Chadwick (1999, p. 12) împarte sistemele de contabilitate a costurilor şi
de gestiune în două, ca în figura următoare:
Sisteme de contabilitate a costurilor şi de gestiune
Sisteme istorice Sisteme predeterminate
Figura nr. 1.1. Contabilitatea costurilor şi de gestiune (Chadwick, 1999, p. 12)
Pagina 16
Sistemul bazat pe calcularea costului istoric este orientat spre

performanţele înregistrate în trecut, în timp ce contabilitatea de gestiune
tinde să folosească tot mai mult sistemele predeterminate, cum ar fi cele
bazate pe controlul bugetar şi pe calculaţia costului standard.
Contabilitatea managerială este „aceea (o contabilitate organizată) care
de mult face viaţa mai „uşoară” în capitalism, destinată să servească
numai şi numai propriilor lor nevoi de informare” (Diaconu, 2002, p.
15).
1.3.2. Funcţiile contabilităţii costurilor
„Obiectivele contabilităţii costurilor sunt:

 cunoaşterea costurilor în diferite circumstanţe folosind diferite
tehnici şi sisteme de costuri;
 stabilirea preţului de vânzare în diferite situaţii;
 determinarea şi controlul eficienţei prin sistemul de standarde;
 determinarea bazei de evaluare pentru anumite elemente de bilanţ
(stocuri şi imobilizări fabricate);
 furnizarea informaţiilor necesare deciziilor pe termen scurt:
relaţia cost-volum, a produce sau a cumpăra etc.
Funcţiile contabilităţii costurilor pot fi evidenţiate astfel:
 calculul costului unitar al produselor fabricate de o entitate;
 analiza corectă a costului pe procese şi operaţii dar şi pe elemente
de cost;
 identificarea pierderilor şi risipei de materiale, timp, echipamente
şi asigurarea controlului pierderilor;
 asigurarea profitabilităţii fiecărui produs şi a căilor de
maximizare;
 pregătirea şi prezentarea datelor necesare managementului pentru
planificare, decizie şi control;
 organizarea auditului costurilor;
 elaborarea programelor de reducere a costului” (Caraiani et al.,
2005, p. 23).
1.3.3. Necesitatea şi rolul contabilităţii de gestiune
Contabilitatea este o sursă majoră de informaţii pentru conducerea

oricărei unităţi, cu cele două ramuri ale sale: contabilitatea financiară şi
contabilitatea de gestiune. În cadrul contabilităţii de gestiune
informaţiile contabile sunt conţinute de diverse documente ce au drept
Pagina 17
destinatar managementul întreprinderii, acestea stând la baza ghidării

procesului decizional şi fundamentării deciziilor adoptate. Astfel,
nevoile informaţionale ale managerilor sunt acoperite, în cea mai mare
parte, prin situaţii nepublicate, iar cei care iau decizii nu sunt îngrădiţi
doar la informaţiile redate în documentele de sinteză publicate şi nici nu
trebuie să aştepte atât de mult. Prin contabilitatea de gestiune persoanele
juridice pot obţine informaţii care să asigure o gestionare eficientă a
patrimoniului (Precizări privind unele măsuri referitoare la organizarea
şi conducerea contabilităţii de gestiune, 2004), respectiv:
 informaţii legate de costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor, pentru
persoanele juridice care desfăşoară activităţi de producţie, prestări de
servicii, precum şi de costul bunurilor vândute pentru persoanele
juridice care desfăşoară activitate de comerţ;
 informaţii care stau la baza bugetării şi controlului activităţii de
exploatare;
 informaţii necesare analizelor financiare în vederea fundamentării
deciziilor manageriale privind conducerea activităţii interne;
 alte informaţii impuse de realizarea unui management
performant.
1.3.4. Apariţia şi evoluţia contabilităţii de gestiune
Contabilitatea şi controlul de gestiune s-au dezvoltat datorită limitelor

contabilităţii financiare şi anume:
 calculul rezultatului global, care nu permite cunoaşterea
aspectelor vulnerabile ale activităţii (rezultat pe departamente, comenzi,
produse etc.);
 imposibilitatea fixării preţurilor pe baza datelor contabilităţii
financiare;
 clasificarea cheltuielilor şi implicit a costurilor nu serveşte
calculului costurilor şi deci controlului acestora în diferite stadii de
fabricaţie şi departamente;
 lipsa standardelor în evaluarea performanţelor. Contabilităţii
financiare nu-i sunt specifice standarde legate de supravegherea
consumurilor de materiale, manoperă, cheltuieli indirecte etc.
 contabilitatea financiară furnizează numai informaţii istorice, nu
şi informaţii zilnice legate de costuri utilizate în scopuri previzionale şi
decizionale;
 contabilitatea financiară nu asigură analiza completă a pierderilor
datorate materialelor necorespunzătoare, timpilor morţi, defecţiunilor de
utilaje etc.
Pagina 18
 contabilitatea financiară nu furnizează suficiente informaţii

pentru comparaţii şi decizii. Nu asigură informaţiile necesare
comparării costurilor de la o perioadă la alta, cu previziunile estimate
sau fundamentarea unor decizii referitoare la introducerea de produse
noi, înlocuirea muncii manuale cu cea automatizată, preţuri speciale în
anumite condiţii, cumpărarea sau producerea etc. (Caraiani et al., 2005,
p. 21).
1.4. Rezumat
Contabilitatea de gestiune este contabilitatea de care au nevoie

managerii care îşi exercită activitatea pe diverse etaje ale structurii
organizatorice interne, pentru adoptarea deciziilor. În condiţiile în care
contabilitatea este considerată, prin rolul său practic, un instrument
pentru gestionarea afacerilor, fiind în aceste condiţii poziţionată în
domeniul ştiinţelor de gestiune, atunci putem considera contabilitatea de
gestiune drept cel mai important şi util instrument contabil ce poate şi
trebuie să fie utilizat în conducerea oricărei afaceri sau în administrarea
patrimoniului oricărei entităţi.
Cuvinte cheie: contabilitate de gestiune; contabilitatea costurilor;
contabilitate managerială; funcţiile contabilităţii costurilor
1.5. Test de autoevaluare

(Răspunsuri la pagina 103)
1 Contabilitatea de gestiune este o contabilitate internă? (1,5p)

 Adevărat
 Fals
2 Informaţiile produse de contabilitatea de gestiune nu servesc? (1,5p)
 a) Managerilor
 b) Statului
 c) Conducerii întreprinderii
3 Precizează obiectivele contabilităţii costurilor [max. 100 cuvinte]
(3p).
4 Enunţă categoriile de informaţii pe care persoanele juridice le pot
obţine prin contabilitatea de gestiune [max. 100 cuvinte] (3p).
Pagina 19
1.6. Concluzii
Contabilitatea de gestiune este acea contabilitate care tinde să

descompună cât mai analitic posibil activitatea unei entităţi şi care
trebuie să servească managerilor de la diferite nivele organizatorice
pentru necesităţile lor de informare. Aceasta trebuie să asigure
înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, furnizarea şi
păstrarea informaţiilor cu privire la cheltuieli, costuri şi rezultate
analitice, pentru cerinţele utilizatorilor interni (manageri). Este un
instrument care permite cunoaşterea analitică a modului de formare a
rezultatului, prin urmărirea apariţiei cheltuielilor pe purtători şi pe
sectoare, a evidenţei veniturilor pe surse de formare şi a calculaţiei
costurilor obiectelor de calculaţie, dar şi analiza şi controlul costurilor,
stabilirea previziunilor şi calculul diferenţelor dintre costurile reale,
efective aferente producţiei obţinute şi cele antecalculate, stabilite cu
anticipaţie.
1.7. Bibliografie obligatorie
[1]. Briciu, S.; Căpuşneanu, S.; Rof, M.L.; Topor, D., Contabilitatea şi
controlul de gestiune. Instrumente pentru evaluarea performanţei
entităţii, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2010, p. 11-43.
[2]. Căpuşneanu, S., Contabilitatea de gestiune: instrument de evaluare
a performanţei, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, p. 9-16.
[3]. Iacob, C. (coordonator), Simionescu, S., Manea, D., Contabilitatea
de gestiune: instrument fundamental al activităţii, Editura Universitaria,
Craiova, 2016, p. 15-62.
[4]. Legea contabilităţii nr. 82, din 24 decembrie 1991, republicată în
Monitorul Oficial al României nr. 454, din 18 iunie 2008, cu
modificările şi completările ulterioare.
[5]. Precizări referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de
gestiune, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1826,
din 22 decembrie 2003, publicate în Monitorul Oficial al României nr.
23, din 12 ianuarie 2014.
Pagina 20
Costurile şi cheltuielile
Cuprins
Pagina
2.1. Introducere ............................................................................................ 21
2.2. Obiective ................................................................................................ 21
2.3.1. Conceptele de cost şi cheltuială .................................................. 22
2.3.2. Structura costurilor ....................................................................... 24
2.3.3. Tipuri de costuri ........................................................................... 26
2.3.4. Costul mediu şi costul marginal ................................................... 29
2.4. Rezumat ................................................................................................ 29
2.6. Concluzii ................................................................................................ 30
2.1. Introducere
În această unitate vom învăţa despre elementele costului şi diferite tipuri

de costuri.
Cunoştinţe preliminare: cheltuieli; cost de achiziţie; cost de producţie

internet
2.2. Obiective
Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor teoretice şi

practice privind costurile şi cheltuielile
 diferenţieze noţiunea de cost de cea de cheltuială;
 enunţe structura costurilor;
 clasifice şi definească diferite tipuri de costuri;
Pagina 21
 diferenţieze costul mediu de costul marginal.
2.3.1. Conceptele de cost şi cheltuială
Orice activitate pe care o desfăşoară o organizaţie generează cheltuieli.

Noţiunea de cheltuială cuprinde în sfera sa atât cheltuielile de
aprovizionare, cât şi pe cele de producţie sau desfacere.
Cheltuielile de producţie sunt reprezentate de „consumuri în scopuri
productive a muncii trecute, materializate în imobilizări şi stocuri şi a
muncii pentru sine, concretizate în valoarea nou creată, destinată plăţii
salariaţilor, consumuri folosite pentru obţinerea unui produs, lucrare sau
serviciu” (Pântea, 1998, p. 604).
Nu toate consumurile îmbracă forma cheltuielilor productive.
Materialele achiziţionate de la furnizor şi eliberate în producţie devin
cheltuieli de producţie numai prin consumul lor productiv în procesul
de producţie.
Costul este expresia valorică a consumului. Cheltuiala devine cost prin
intermediul consumului, la baza costului stând un consum, dar de multe
ori cheltuiala şi costul nu sunt egale, deoarece nu toate stocurilor
achiziţionate se dau în consum imediat (Cristea, 1997, p. 18).
Costul este „expresia unui raport între forma bănească a cheltuielilor pe
care le efectuează o întreprindere pentru obţinerea şi distribuţia
(desfacerea) producţiei sale, într-o perioadă de timp determinată şi
cantitatea de bunuri materiale, lucrări, servicii etc., care formează
această producţie, exprimată în anumite unităţi de măsură” (Călin şi
Cârstea, 2002, p. 5).
„Costurile sunt pretutindeni. Consumul de resurse în expresie valorică
privite ca un efort există în orice domeniu” (Cristea, 1997, p. 18).
Desfăşurarea oricărei activităţi productive la nivelul unei ramuri de
activitate presupune consumul anumitor resurse umane, materiale şi
băneşti. Activităţile desfăşurate, numeroase şi variate, mai simple sau
mai complexe, în cadrul procesului de producţie, sunt generatoare de
costuri sub diferite forme şi mărimi, ca de pildă, consumul de materii
prime şi materiale, de forţă de muncă, energie, combustibili etc.
Pentru exprimarea consumului de resurse se utilizează noţiunea de
cheltuială în cadrul contabilităţii financiare şi cea de cost în
contabilitatea de gestiune. Delimitarea dintre cele două noţiuni nu este,
însă, strictă, deoarece de multe ori se utilizează noţiunea de cost (cu
sensul de cost de achiziţie sau de producţie) în contabilitatea financiară
Pagina 22
şi cea de cheltuieli (ca şi componente ale costului) în contabilitatea de

gestiune. Deşi „grosso modo, cele două noţiuni reprezintă acelaşi lucru,
ele sunt diferite” întrucât poartă amprenta şi caracteristicile tipului de
contabilitate de unde provin (Albu şi Albu, 2003, p. 124).
Sub aspect metodologic, „un cost poate fi tratat ca un mod de grupare
sau regrupare, în funcţie de anumite criterii, a cheltuielilor, combinările
fiind tot atât de numeroase ca într-un joc de construcţie. Criteriile de
ventilare, implicit combinare a cheltuielilor, sunt resursele utilizate,
locul de activitate, produsele şi perioada de gestiune. Deci, costul
reprezintă o cheltuială sau o sumă de cheltuieli asociate la şi
recunoscute de o resursă consumată, un loc de activitate, un produs
realizat sau o perioadă de gestiune” (Ebbeken et al., 2001, p. 16).
Fiind o sumă de cheltuieli, costul poate fi calculat fie: pe funcţiuni
economice (cost de producţie, de distribuţie, de administraţie), pe centre
de responsabilitate (costul serviciilor de după vânzare, costul unui
anumit atelier), pe mijloace de exploatare (cost pe uzină sau pe
magazin), pe activităţi de exploatare (cost pe produs vândut sau pe
serviciu prestat), pe circuite de distribuţie (cost pe familie de clienţi sau
pe sector geografic), în funcţie de modalitatea de regrupare (Dubrulle,
2002, p. 10).
„Dacă ne imaginăm un agent economic ca o nesfârşită „bandă rulantă”
de-a lungul căreia se realizează procesul industrial-productiv verigile
componente care concură la atingerea acestui scop final apar ca fiind
foarte numeroase şi variate, într-o continuă mişcare, în fiecare
desfăşurându-se activităţi mai simple sau mai complexe, toate
generatoare în ultimă instanţă de cheltuieli sub diferite forme şi mărimi:
consumarea forţei de muncă, consumuri de materiale, energie, abur,
amortizarea utilajelor şi celorlalte mijloace fixe, variate cheltuieli
băneşti şi financiare etc. Într-o anumită formă şi în ultimă instanţă, toate
aceste cheltuieli, localizate în timp şi spaţiu, precum şi pe obiecte ale
producţiei materiale, îmbracă forma „costului” produselor, serviciilor,
mărfurilor” (Drăgan, 1992, p. 145).
Prin cheltuieli înţelegem valori achitate sau care urmează a fi achitate
terţilor pentru cumpărări de bunuri, beneficieri de lucrări şi servicii sau
alte obligaţii ale entităţii patrimoniale, dar şi personalului pentru munca
prestată. Din punct de vedere a fazei din cadrul ciclului de exploatare în
care apare, cheltuiala poate fi de aprovizionare, de producţie sau de
desfacere.
Prin oglindirea în format bănesc, valoric sau monetar a consumului de
resurse materiale, umane sau financiare în vederea realizării producţiei,
cheltuielile îmbracă haina costurilor. Costul este reprezentat de
Pagina 23
ansamblul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea purtătorului sau

obiectului (bun, lucrare, serviciu). Este caracteristic procesului de
producţie şi poate fi cost de producţie, cost complet, dar este întâlnit,
însă, şi în faza de aprovizionare sub denumirea de cost de achiziţie sau
în cea de desfacere ca şi cost de distribuţie.
Prin sfera de cuprindere, cheltuiala are o arie mai întinsă decât costul,
aceasta încluzând în aria sa costul, dar şi valoarea bunurilor
achiziţionate, plătite şi neconsumate încă.
Elementul ce determină apariţia costului este consumul, iar existenţa
costurilor (apariţia şi menţinerea lor) este determinată de limitarea
resurselor. Costurile sunt alcătuite din toate cheltuielile efectuate pentru
procurarea factorilor de producţie necesari în desfăşurarea activităţii
economice.
2.3.2. Structura costurilor
Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziţiei,

producţiei, prelucrării, precum şi alte costuri suportate pentru a aduce
bunurile, lucrările, serviciile în forma şi în locul în care se găsesc în
prezent. Costul stocurilor poate include alte costuri numai în măsura în
care acestea reprezintă costuri suportate pentru a aduce stocurile în
forma şi în locul în care se găsesc în prezent. De exemplu: cheltuielile
cu regia generală sau costurile de proiectare a produselor destinate
anumitor clienţi.
În situaţia în care anumite costuri (regii) generale sau costuri de
proiectare a produselor pot fi identificate ca având legătură cu unele
stocuri, acestea se includ în costul stocurilor respective.
Costul de achiziţie înseamnă preţul datorat şi eventualele cheltuieli
conexe minus eventualele reduceri ale costului de achiziţie. În acest
sens, costul de achiziţie al bunurilor cuprinde preţul de cumpărare,
taxele de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care persoana
juridică le poate recupera de la autorităţile fiscale), cheltuielile de
transport, manipulare şi alte cheltuieli care pot fi atribuibile direct
achiziţiei bunurilor respective.
În costul de achiziţie se includ, de asemenea, comisioanele, taxele
notariale, cheltuielile cu obţinerea de autorizaţii şi alte cheltuieli
nerecuperabile, atribuibile direct bunurilor respective. Cheltuielile de
transport sunt incluse în costul de achiziţie şi atunci când funcţia de
aprovizionare este externalizată.
Pagina 24
Costul de producţie înseamnă preţul de achiziţie al materiilor prime şi

al materialelor consumabile şi alte cheltuieli care pot fi atribuite direct
bunului în cauză. Costul de producţie sau de prelucrare al stocurilor,
precum şi costul de producţie al imobilizărilor cuprind cheltuielile
directe aferente producţiei, şi anume: materiale directe, energie
consumată în scopuri tehnologice, manoperă directă şi alte cheltuieli
directe de producţie, costul proiectării produselor, precum şi cota
cheltuielilor indirecte de producţie alocată în mod raţional ca fiind
legată de fabricaţia acestora.
Costurile de conversie (prelucrare) a stocurilor includ costurile direct
legate de unităţile produse, cum ar fi costurile cu manopera directă. De
asemenea, ele includ şi alocarea sistematică a regiei fixe şi variabile de
producţie generată de transformarea materialelor în produse finite.
În măsura în care prestatorii de servicii au stocuri, ei le evaluează la
costurile lor de producţie. Aceste costuri constau, în primul rând, în
manoperă şi în alte costuri legate de personalul direct angajat în
furnizarea serviciilor, inclusiv personalul însărcinat cu supravegherea,
precum şi în cheltuielile de regie de atribuit. Manopera şi alte costuri
legate de vânzare şi de personalul angajat în administraţia generală nu
se includ, ci sunt recunoscute drept cheltuieli în perioada în care sunt
suportate. Costul stocurilor unui prestator de servicii nu include marjele
de profit sau cheltuielile de regie neatribuibile, care sunt adesea
încorporate în preţurile facturate de prestatorii de servicii.
În costul de producţie al bunului se include o proporţie rezonabilă din
cheltuielile de regie fixe sau variabile atribuibile indirect bunului în
cauză, în măsura în care acestea se referă la perioada de producţie.
Includerea în costul stocurilor a regiilor generale poate fi adecvată în
măsura în care reprezintă costuri suportate pentru a aduce stocurile în
locul şi forma dorite.
În costul de producţie nu se includ costurile de distribuţie.
Cheltuielile perioadei sunt acele cheltuieli reprezentate de consumurile
de bunuri şi servicii aferente perioadei curente, care nu se pot identifica
pe obiectele de calculaţie stabilite, deoarece nu participă efectiv la
obţinerea stocurilor, fiind necesare la realizarea activităţii în ansamblul
ei. Exemple de costuri care nu trebuie incluse în costul stocurilor, ci
sunt recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit, sunt
următoarele:
 pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie
înregistrate peste limitele normal admise, inclusiv pierderile datorate
risipei;
 cheltuielile de depozitare, cu excepţia cazurilor în care aceste
Pagina 25
costuri sunt necesare în procesul de producţie, anterior trecerii într-o

nouă fază de fabricaţie. Cheltuielile de depozitare se includ în costul de
producţie atunci când sunt necesare pentru a aduce stocurile în locul şi
în starea în care se găsesc;
 regiile (cheltuielile) generale de administraţie care nu participă la
aducerea stocurilor în forma şi locul final;
 regia fixă nealocată costului, care se recunoaşte drept cheltuială
în perioada în care a apărut. Alocarea regiei fixe asupra costurilor se
face pe baza capacităţii normale de producţie (activitate).
(Ordinul MFP nr. 1826/2003, IAS 2 Stocuri)
2.3.3. Tipuri de costuri
Literatura economică de specialitate ne prezintă o multitudine de costuri

ale producţiei.
1. Din punct de vedere al volumului producţiei la care se referă,
există: cost global, înţelegând prin acesta costul întregii producţii, care
cuprinde totalitatea costurilor aferente unui volum al producţiei, şi cost
unitar, respectiv costul unui produs, a unei lucrări, a unui serviciu.
2. După stadiul din cadrul ciclului de exploatare în care apar, avem:
costuri de achiziţie, costuri de prelucrare şi costuri de distribuţie
(comercializare).
3. În funcţie de natura activităţii desfăşurate, a conţinutului ei
economic, se disting: costuri productive, ocazionate de procesele
raţionale de producţie, şi costuri neproductive, rezultate dintr-o
gestionare necorespunzătoare a factorilor de producţie.
4. După conţinutul tipului de cost calculat (sfera de cuprindere a
cheltuielilor luate în calcul), identificăm: costuri integrale (complete),
care includ toate cheltuielile de producţie şi desfacere, şi costuri
parţiale, formate doar din anumite cheltuieli ocazionate de procesul de
producţie şi desfacere.
5. După momentul calculării lor, costurile pot fi efective sau
postoperative, cele calculate pe baza cheltuielilor reale, după efectuarea
lor, şi costuri prestabilite sau antecalculate, care se determină pe bază de
estimări înaintea efectuării lor într-o perioadă viitoare.
6. În funcţie de stadiile de fabricaţie şi comercializare, deosebim:
costuri directe, costuri de producţie, costuri complete.
În privinţa cheltuielilor care formează costul de producţie, contabilitatea
de gestiune şi calculaţia costurilor le grupează după mai multe criterii.
Pagina 26
Astfel:
1. Pe baza conţinutului economic, cheltuielile de producţie se divid
în cheltuieli materiale (consumul de materii prime, materiale auxiliare,
combustibili, piese de schimb, amortizarea imobilizărilor, uzura
obiectelor de inventar etc.) şi cheltuieli salariale sau cu munca vie
(remuneraţiile cuvenite personalului şi accesoriile acestora). Este vorba
despre clasificarea cheltuielilor pe elemente primare, aceasta fiind
următoarea:
1. Materii prime şi materiale consumabile
2. Materiale recuperabile (se scad)
3. Amortizarea imobilizărilor
4. Alte cheltuieli materiale
I. Total cheltuieli materiale (1-2+3+4)
5. Salarii
6. Contribuţii aferente salariilor
7. Alte cheltuieli cu munca vie
II. Total cheltuieli cu munca vie (5+6+7)
8. Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
III. Total cheltuieli (I+II+8)
2. În funcţie de componenţa (structura sau omogenitatea lor),
distingem cheltuieli simple (monoelementare sau primare), formate
dintr-un singur element de cheltuială (exemplu cheltuielile cu salariile,
cu consumul de materii prime etc.), şi cheltuieli complexe, numite şi
polielementare deoarece cuprind mai multe elemente de cheltuieli
simple (exemplu cheltuielile generale ale secţiei).
3. Din punct de vedere al importanţei pe care o au în procesul de
producţiei şi al legăturii lor cu procesul tehnologic, avem cheltuieli de
bază sau tehnologice, ocazionate de desfăşurarea operaţiunilor
tehnologice, şi cheltuieli de regie (de deservire sau suplimentare),
numite şi cheltuieli de organizare şi conducere, determinate de
organizarea, administrarea şi conducerea producţiei.
4. În funcţie de modalitatea de repartizare şi includere în costul
obiectelor de calculaţie, există cheltuieli directe, identificate încă din
momentul efectuării lor pe obiecte de calculaţie, şi cheltuieli indirecte
(comune), care privesc mai multe produse, lucrări, servicii etc. şi se
includ în costul acestora pe baza unor criterii convenţionale. Obiectele
de calculaţie sunt produsele fabricate, lucrările executate, serviciile
prestate sau comenzile, fazele, activităţile etc.
5. În raport de comportamentul lor faţă de modificarea volumului
fizic al producţiei, cheltuielile de producţie se împart în cheltuieli
variabile, acelea care pe total se modifică odată cu modificarea
Pagina 27
volumului fizic al producţiei care le-a ocazionat, şi cheltuieli fixe (de

capacitate sau ale perioadei), care sunt relativ constante, modificându-se
doar la extinderea sau la restrângerea (reducerea) capacităţilor de
producţie.
6. După natură, cheltuielile se grupează în cheltuieli de exploatare şi
cheltuieli financiare, clasificare regăsită în cadrul contabilităţii
financiare.
7. După destinaţie, cheltuielile se împart în cheltuieli directe,
cheltuieli indirecte de producţie (comune ale secţiei), cheltuieli generale
de administraţie şi cheltuieli de desfacere, clasificare întâlnită în cadrul
contabilităţii de gestiune. Această structurare a cheltuielilor este
cunoscută sub denumirea de gruparea pe articole de calculaţie, fiind
prezentată mai jos.
1. Materii prime şi materiale directe
2. Produse reziduale (deşeuri) recuperabile (se scad)
3. Salarii directe
4. Contribuţii aferente salariilor directe
5. Alte cheltuieli directe
I. Total cheltuieli directe (1-2+3+4+5)
6. Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor
7. Cheltuieli generale ale secţiei
II. Total cheltuieli indirecte de producţie (6+7)
III. Cost de producţie (I+II)
8. Cheltuieli generale de administraţie
9. Cheltuieli de desfacere (distribuţie)
IV. Cost complet comercial (III+8+9)
De menţionat că este cea mai importantă clasificare a cheltuielilor
pentru contabilitatea de gestiune şi calculaţia costurilor.
8. După momentul când se efectuează, există cheltuieli anticipate,
care se efectuează în prezent şi se includ în costurile perioadelor
viitoare; cheltuieli curente, cele care se produc şi se înregistrează în
cursul unei perioade de gestiune; şi cheltuieli preliminate, care sunt doar
calculate şi care nu au avut încă loc.
9. Sub aspectul includerii în costul de producţie, se cunosc cheltuieli
încorporabile, acelea care se includ în mod normal în costul producţiei
fabricate; cheltuieli neîncorporabile, acelea care în mod normal nu
trebuie incluse în costul producţiei fabricate; şi cheltuieli supletive sau
adiţionale (de adăugat), nu se înregistrează în contabilitatea financiară,
dar care se includ în costul producţiei obţinute (remuneraţia
întreprinzătorilor individuali, remuneraţia capitalurilor proprii).
Pagina 28
2.3.4. Costul mediu şi costul marginal
Costul marginal este echivalentul valoric al consumurilor de resurse

generate de fabricarea ultimei unităţi de produs în cadrul ultimului strat,
care se adaugă sau se scade. Este unul dintre conceptele fundamentale
cu care operează economia. Un alt concept pe care îl distinge doctrina
economică este cel al costului mediu. Spre deosebire de costul
marginal, care este determinat doar de către o parte a producţiei, şi
anume de ultimul strat, costul mediu priveşte întreaga producţie a
întreprinderii.
2.4. Rezumat
Cheltuieli, costuri sunt termeni întâlniţi în orice domeniu de activitate.

Fiindcă, ce activitate economică se poate desfăşura fără a efectua
cheltuieli? sau Cum se pot obţine bunuri, presta servicii sau executa
lucrări fără a înregistra costuri? Crearea, prin activitatea de producţie, a
bunurilor şi serviciilor, necesare pentru asigurarea condiţiilor materiale
ale existenţei umane şi satisfacerea nevoilor şi intereselor oamenilor,
presupune un cost. Mai mare sau mai mic, implicând un efort neglijabil
sau, dimpotrivă, considerabil, dar un cost.
Cuvinte cheie: cheltuială; cheltuielile perioadei; cost; cost complet;
cost de achiziţie; cost de producţie; cost mediu; cost marginal; costul
stocurilor

1 Explică următoarele categorii de costuri asociate: cost complet –

cost parţial, cost marginal – cost mediu, cost variabil – cost fix, cost
direct – cost indirect [max. 200 cuvinte] (2p).
2 Enumeră elementele care nu se includ în costul bunurilor,
lucrărilor, serviciilor, ci se recunosc drept cheltuieli ale perioadei
[max. 100 cuvinte] (2p).
3 Societatea „ABC” S.A. deţine în stoc produse finite în cantitate de
100 buc. roţi de caşcaval x 10 kg fiecare (în medie). La determinarea
costului total al produselor se au în vedere următoarele elemente (pe
kg/u.m.): Costurile materiilor prime 100; Taxe vamale pentru importuri
30; Cheltuieli de transport 80; Rabaturi comerciale (primite) 20.
Pagina 29
Corespunzător IAS 2 „Stocuri”, costul corect pe kg şi costul total

însumează: (2p)
Cost/kg Cost total
 a) 120 a) 178.000
 b) 171 b) 168.000
 c) 190 c) 190.000
4 Care formulă de corelaţie între rezultatul din contabilitatea
financiară şi cel din contabilitatea de gestiune este corectă? (1,5p)
 a) rezultat contab. de gest. = rezultat contab. financiară;
 b) rezultat contab. de gest. = rezultat contab. financiară + cheltuieli
neîncorporabile;
 c) rezultat contab. de gest. = rezultat contab. financiară – cheltuieli
neîncorporabile + cheltuieli supletive.
5 Una din categoriile de cheltuieli enumerată nu este specifică
costului perioadei, ci reprezintă cost al produsului: (1,5p)
 a) cheltuieli de fabricaţie;
 b) cheltuieli de administraţie;
 c) cheltuieli financiare.
2.6. Concluzii
Costul reprezintă un indicator important de apreciere a activităţii unei

entităţi. Cuprinde o sumă de cheltuieli, iar în funcţie de modalitatea de
grupare a acestor cheltuieli, se disting o multitudine de tipuri de costuri.
entităţii,, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2010, p. 43-103.
a performanţei, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, p. 35-38; 58-71.
Craiova, 2016, p. 63-75.
Pagina 30
Cheltuielile indirecte
Cuprins
Pagina
3.1. Introducere ............................................................................................ 31
3.2. Obiective ................................................................................................ 31
3.3.1. Repartizarea cheltuielilor indirecte ............................................... 32
3.3.2. Procedeul suplimentării: forma clasică ......................................... 32
3.3.3. Procedeul suplimentării: forma cifrelor relative de structură ........ 34
3.4. Rezumat ................................................................................................ 35
3.6. Concluzii ................................................................................................ 36
3.1. Introducere
Cheltuieli indirecte sunt reprezentate de acele costuri care la momentul

apariţiei nu se pot identifica pe obiecte de calculaţie şi care se vor
repartiza ulterior incluzându-se în costul acestora, alocare ce se
efectuează apelându-se la o serie de procedee specifice calculaţiei
costurilor. În această unitate învăţăm despre repartizarea cheltuielilor
indirecte cu ajutorul procedeului suplimentării, forma clasică şi forma
cifrelor relative de structură.
Cunoştinţe preliminare: cheltuieli indirecte; cheltuieli indirecte de
producţie; cheltuieli generale de administraţie; cheltuieli de desfacere

internet
3.2. Obiective

practice privind repartizarea cheltuielilor indirecte
Pagina 31
 nominalizeze procedeul utilizat la repartizarea cheltuielilor
indirecte;
 aplice procedeul suplimentării: forma clasică;
 utilizeze procedeul suplimentării: forma cifrelor relative de
structură.
3.3.1. Repartizarea cheltuielilor indirecte
Pentru repartizarea şi delimitarea cheltuielilor indirecte pe zone sau

sectoare, pe activităţi şi pe purtători de costuri se utilizează procedeul
cunoscut sub denumirea de procedeul suplimentării. Acest procedeu
îmbracă două forme şi anume: forma clasică şi forma cifrelor relative de
structură.
3.3.2. Procedeul suplimentării: forma clasică
Forma clasică a procedeului suplimentării presupune parcurgerea

următoarelor etape:
 alegerea unui criteriu sau a unei baze (chei) de repartizare
comună ca natură tuturor produselor care constituie obiecte de
calculaţie în cazul dat, dar diferite ca mărime;
 calculul coeficientului de suplimentare prin raportarea
cheltuielilor de repartizat la baza de repartizare în cazul fiecărui sector,
produs, lucrare sau serviciu;
 calculul cotei de cheltuieli ce revine unui produs sau sector
oarecare.
După numărul şi caracterul coeficienţilor de repartizare calculaţi se
disting următoarele variante ale procedeului suplimentării în forma
clasică:
a) Varianta coeficientului unic sau global presupune repartizarea unei
întregi categorii de cheltuieli indirecte pe purtători cu ajutorul unui
singur coeficient de suplimentare.
b) Varianta coeficienţilor diferenţiaţi implică repartizarea cheltuielilor
indirecte cu ajutorul unor coeficienţi care diferă de la un fel de
cheltuială la alta. Fiecare coeficient de suplimentare se determină în
raport cu un alt criteriu. Astfel, amortizarea unei clădiri monobloc în
care funcţionează mai multe secţii de fabricaţie se repartizează
proporţional cu suprafaţa acestora; consumul de energie electrică în
Pagina 32
scopuri motrice se repartizează proporţional cu puterea instalată a

motoarelor exprimate în KW.
Procedeul coeficienţilor diferenţiaţi se utilizează şi pentru repartizarea
unor subgrupe întregi de cheltuieli cum sunt cheltuielile de întreţinere şi
funcţionare a utilajului şi cheltuielile generale de secţie pe purtători.
c) Varianta coeficienţilor selectivi se foloseşte exclusiv pentru
repartizarea cheltuielilor indirecte de producţie pe purtători. Această
variantă presupune pe lângă folosirea unor baze de repartizare care
diferă de la o cheltuială la alta şi alegerea sau selectarea produselor
asupra cărora trebuie repartizate respectivele cheltuieli. Faptul că
produsele sunt rezultatul unor tehnologii de fabricaţie diferite şi au
itinerarii diferite în cadrul secţiilor şi atelierelor de producţie, unele
trecând prin anumite secţii iar altele, dimpotrivă, evitându-le şi ocupând
spaţii productive în celelalte, ridică problema necesităţii de a repartiza
pe seama fiecărui produs, exact atâtea cheltuieli câte a ocazionat
obţinerea lui. Această problemă poate fi soluţionată folosind coeficienţi
separaţi pentru fiecare dintre cele două grupe de cheltuieli indirecte de
producţie (cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului şi cheltuieli
generale de secţie), calculaţi la nivelul fiecărei secţii de fabricaţie sau
chiar la nivelul fiecărui atelier.
(Călin şi Cârstea, 2002, p. 113-118)
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
O întreprindere productivă realizează patru produse (A, B, C şi D),

pentru care înregistrează costuri de producţie totale de 80.000 lei, din
care 30.000 lei A, 10.000 lei B, 15.000 lei C şi 25.000 lei D. Se cere să
se determine mărimea cotelor de cheltuieli de desfacere ce revin
fiecărui purtător din totalul de 10.000 lei, utilizând procedeul
suplimentării în forma clasică.
Rezolvare: Forma clasică a procedeului suplimentării presupune
parcurgerea următoarelor etape:
 determinarea coeficientului de suplimentare, ca raport între
totalul cheltuielilor de repartizat, respectiv cheltuielile de desfacere şi
suma bazelor de repartizare, respectiv totalul costurilor de producţie a
celor patru produse (baza de repartizare ce trebuie luată, respectiv
costurile de producţie, se subînţelege, nefiind precizată în datele
problemei, dar fiind de altfel singura posibilă în cazul de faţă):
Pagina 33
Cheltuieli de desfacere 10.000

Ks = = = 0,125
Conturi de productie 80.000
 determinarea cotei părţi de cheltuieli de desfacere care revine
fiecărui produs, prin înmulţirea coeficientului de suplimentare cu
fiecare bază de repartizare (cost de producţie) în parte:
Cota parte de chelt. de desfacere = Baza de repartiz. corespunz. x Ks
Cota parte de cheltuieli de desfacere A = 30.000 x 0,125 = 3.750 lei
Cota parte de cheltuieli de desfacere B = 10.000 x 0,125 = 1.250 lei
Cota parte de cheltuieli de desfacere C = 15.000 x 0,125 = 1.875 lei
Cota parte de cheltuieli de desfacere D = 25.000 x 0,125 = 3.125 lei
Total 10.000 lei
__________________________________________________________________________________________________________________________
3.3.3. Procedeul suplimentării: forma cifrelor relative

de structură
Forma cifrelor relative de structură a procedeului suplimentării
presupune parcurgerea următoarelor etape de lucru:
 determinarea ponderii bazei de repartizare corespunzătoare
fiecărui produs, sector etc., faţă de total bază;
 determinarea cotelor de cheltuieli indirecte ce revin fiecărui
produs prin aplicarea coeficienţilor, respectiv procentelor obţinute
cheltuielilor care fac obiectul repartizării;
 repartizarea cheltuielilor indirecte cu ajutorul cifrelor relative de
structură.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
O întreprindere productivă realizează patru produse (A, B, C şi D),
pentru care înregistrează costuri de producţie totale de 80.000 lei, din
care 30.000 lei A, 10.000 lei B, 15.000 lei C şi 25.000 lei D. Se cere să
se determine mărimea cotelor de cheltuieli de desfacere ce revin
fiecărui purtător din totalul de 10.000 lei, utilizând procedeul
suplimentării în forma cifrelor relative de structură.
Rezolvare: Forma cifrelor relative de structură a procedeului
suplimentării implică urmarea a doi paşi:
 determinarea ponderii fiecărei baze de repartizare în suma
bazelor de repartizare, respectiv a costului de producţie total al fiecărui
produs în totalul costurilor de producţie totale:
Pagina 34
Costul de productie total al produsului A 30.000

GA = = = 0,375
Costurile de productie totale 80.000
10 .000 15 .000 25.000
GB = = 0,125, GC = = 0,1875, GD = = 0,3125
80 .000 80 .000 80.000
 determinarea cotei părţi de cheltuieli de desfacere ce revine pe
fiecare produs, prin înmulţirea cheltuielilor de desfacere cu ponderea
aferentă calculată pentru fiecare produs:
Cota parte de chelt. de desfacere A = Cheltuieli de desfacere x Gprodus
Cota parte de cheltuieli de desfacere A = 10.000 x 0,375 = 3.750 lei
Cota parte de cheltuieli de desfacere B = 10.000 x 0,125 = 1.250 lei
Cota parte de cheltuieli de desfacere C = 10.000 x 0,1875 = 1.875 lei
Cota parte de cheltuieli de desfacere D = 10.000 x 0,3125 = 3.125 lei
Total 10.000 lei
__________________________________________________________________________________________________________________________
3.4. Rezumat
Repartizarea cheltuielilor indirecte se efectuează utilizând procedeul

suplimentării. Aplicarea acestuia presupune respectarea paşilor de lucru.
Cuvinte cheie: bază de repartizare; cheltuieli indirecte; coeficienţi;
suplimentare

1 Enunţă etapele formei clasice a procedeului suplimentării [max. 100

cuvinte] (1,5p).
2 Se cunosc următoarele date: o întreprindere fabrică produsele A,
B, C şi efectuează cheltuieli indirecte de producţie în sumă de 57.320
lei. Se alege pentru repartizarea cheltuielilor pe purtători o bază ale
cărei valori sunt, în cazul produsului A = 60.000, în cazul produsului B
= 20.000, iar în cazul produsului C = 34.640. Se cere: să se determine
cotele de cheltuieli indirecte ce revin pe fiecare produs, folosind
procedeul suplimentării în forma clasică, varianta coeficientului unic
sau global (3p).
3 Enunţă etapele formei cifrelor relative de structură a procedeului
suplimentării [max. 100 cuvinte] (1,5p).
Pagina 35
4 Rezolvă problema de la punctul 2 utilizând forma cifrelor relative de

structură a procedeului suplimentării (3p).
3.6. Concluzii
Cheltuielile indirecte trebuie alocate obiectelor de calculaţie pe baza

unor criterii sau baze de repartizare. Poate fi utilizată o singură cheie de
repartizare pentru un ansamblu de cheltuieli sau pot fi utilizate chei
diferite pentru fiecare tip de cheltuială indirectă.
controlulul de gestiune. Instrumente pentru evaluarea performanţei
[3]. Dumbravă, P.; Pop, A., Contabilitatea de gestiune în industrie:
teorie şi metodologie, costuri integrale, costuri parţiale, bugete de
venituri şi cheltuieli, gestiunea stocurilor, Editura Intelcredo, Cluj-
Napoca, 2011, p. 156-170.
Pagina 36
Cheltuielile variabile şi cheltuielile fixe
Cuprins
Pagina
4.1. Introducere ............................................................................................ 37
4.2. Obiective ................................................................................................ 37
4.3.1. Comportamentul costurilor ........................................................... 38
4.3.2. Procedee de separare a cheltuielilor de producţie în variabile şi fixe 40
4.3.2.1. Procedeul punctelor de maxim şi de minim ..................... 41
4.3.2.2. Procedeul celor mai mici pătrate ..................................... 42
4.3.3. Costul subactivităţii ...................................................................... 45
4.4. Rezumat ................................................................................................ 48
4.6. Concluzii ................................................................................................ 49
4.1. Introducere
Se disting cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe, din punct de vedere al

comportamentului lor faţă de modificarea volumului fizic al producţiei.
În această unitate învăţăm cum separăm componenta variabilă de cea
fixă dintr-o cheltuială şi cum calculăm costul subactivităţii.
Cunoştinţe preliminare: cheltuieli variabile; cheltuieli fixe

internet
4.2. Obiective

practice privind cheltuielile variabile şi cheltuielile fixe
Pagina 37
 diferenţieze costurile după comportamentul lor;
 separe cheltuielile de producţie în variabile şi fixe utilizând
procedeul punctelor de maxim şi de minim;
 delimiteze cheltuielile de producţie variabile de cele fixe prin
aplicarea procedeului celor mai mici pătrate;
 explice şi calculeze costul subactivităţii.
4.3.1. Comportamentul costurilor
Cheltuielile variabile sunt acele cheltuieli care îşi modifică volumul

odată cu modificarea volumului fizic al producţiei. Aici intră
consumurile de materii prime şi materiale auxiliare directe, salariile
directe, energia, apa, combustibilul, materialele folosite în scopuri
tehnologice, restul cheltuielilor cum sunt cheltuielile generale ale
întreprinderii, o parte din cheltuielile comune ale secţiei, cheltuielile de
desfacere.
Cheltuielile fixe (constante) sunt acele cheltuieli care nu-şi modifică
volumul odată cu modificarea volumului fizic al producţiei şi rămân
invariabile. Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli ale perioadei şi
afectează marja, adică diferenţa dintre preţul de vânzare şi cheltuielile
variabile. Aici intră cheltuielile cu chiria, amortizarea mijloacelor fixe,
salariile personalului tehnico-economic şi de specialitate, valoarea
furniturilor.
Pentru exprimarea cifrică a comportamentului cheltuielilor faţă de
modificarea volumului producţiei care le-a ocazionat se utilizează
indicele de variabilitate a cheltuielilor (Iv) şi se calculează pe baza
următoarei relaţii :
Cht1  Cht 0
 100
Cht 0
IV =
Qt1  Qt 0
 100
Qt 0
în care:
Ch1- cheltuielile perioadei curente;
Ch0 - cheltuielile perioadei trecute (precedente);
Q1 - producţia fizică din perioada curentă;
Q0 - producţia fizică din perioada precedentă.
În funcţie de comportamentul pe care-l au faţă de modificarea
volumului fizic al producţiei care le-a ocazionat, cheltuielile variabile
Pagina 38
îmbracă mai multe forme, şi anume: cheltuieli variabile proporţionale,

cheltuieli variabile progresive, cheltuieli variabile degresive, cheltuieli
variabile regresive şi cheltuieli variabile flexibile.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
1. Ştiind că, într-o perioadă de gestiune t0, volumul producţiei de bază

de 250 unităţi de produs reclamă un consum de materiale auxiliare în
valoare de 400 lei, iar în perioada următoare de gestiune (t1),
cantitatea de 350 unităţi produse necesită cheltuieli cu materialele
auxiliare de 500 lei, să se calculeze indicele de variabilitate şi să se
stabilească natura cheltuielii.
Rezolvare: determinarea indicelui de variabilitate (Iv):
Cht1  Cht 0
 100 500  400 100
Cht 0 400 25
Iv = = = = 0,625
Qt1  Qt 0 350  250 40
 100 100
Qt 0 250
în care:
Cht1/Cht0 - cheltuielile cu materialele auxiliare consumate în
perioada t1/t0;
Qt1/Qt0 - producţia din perioada t1/t0.
Întrucât 0<Iv<1 cheltuiala este variabilă degresivă sau
subproporţională.
2. Cunoscându-se că la o producţie de 1.000 u.f. cheltuielile sunt de
400 u.m., iar creşterea producţiei la 2.000 u. f. atrage o creştere a
cheltuielilor cu 200 u.m., să se stabilească:
a) creşterea procentuală a cheltuielilor degresive;
b) efectul degresiei asupra profitului;
şi să se interpreteze rezultatele.
Rezolvare: a) determinarea creşterii procentuale a cheltuielilor
degresive (Pch dg):
 Q1  Q0  2.000  1.000 
Pch dg = Id     100 = 0,5    100 = 50%
 Q0   1.000 
Pagina 39
Indicele de degresie (Id) este de fapt indicele de variabilitate, care se

numeşte aşa în cazul unei cheltuieli degresive, respectiv dacă Iv este
cuprins între 0 şi 1, şi s-a determinat astfel:
Cht1  Cht 0 600  400
 100  100
Cht 0 400 50
Id = = = = 0,5
Qt1  Qt 0 2.000  1.000 100
 100  100
Qt 0 1.000
Majorarea cheltuielilor în raport cu modificarea volumului producţiei
are loc într-o proporţie de 50%. Aceasta înseamnă că la dublarea
mărimii producţiei, cheltuielilor cresc cu jumătate din valoarea lor.
b) calculul efectului degresiei asupra profitului (Edp):
 Q1   2.000 
Edp = Chd0    1  1  Id  = 400    1  1  0,5
 0 
Q  1.000 
= 200 lei
Evoluţia degresivă a cheltuielilor are un efect favorabil asupra
profitului întreprinderii, concretizat într-o creştere a acestuia cu 200
lei.
în care:
Id - indicele de degresie;
Chd0 - cheltuieli aferente perioadei de bază;
Q1 - producţia fizică din perioada curentă;
Q0 - producţia fizică obţinută în perioada precedentă.
__________________________________________________________________________________________________________________________
4.3.2. Procedee de separare a cheltuielilor de producţie

în variabile şi fixe
Delimitarea cheltuielilor de producţie variabile de cele fixe este
necesară atât în cazul cheltuielilor de producţie semivariabile (mixte sau
degresive), cât şi în cel al unui total oarecare de cheltuieli (fie el şi cel
general) despre care trebuie să se ştie atât la prestabilirea costurilor cât
şi la analiza postfactorială, cât valorează partea sa variabilă şi cât cea
fixă.
Pentru delimitarea anumitor cheltuieli de producţie în variabile şi fixe se
pot folosi o serie de procedee, precum: procedeul punctelor de maxim şi
de minim (al punctelor extreme), procedeul celor mai mici pătrate,
procedeul bazat pe costul marginal etc.
Pagina 40
4.3.2.1. Procedeul punctelor de maxim şi de minim
Procedeul punctelor de maxim si minim (procedeul punctelor extreme)

presupune utilizarea următoarelor modele matematice:
 pentru calculul cheltuielilor variabile unitare:

chv = Ch max Ch min
Qmax  Qmin
 pentru calculul cheltuielilor fixe ale unei perioade de gestiune
oarecare: Chf = Cht - (chv x Qt)
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
O întreprindere a înregistrat în primele cinci luni ale unui an un volum

al producţiei şi cheltuieli totale de producţie după cum urmează:
Luna Producţia (tone) Cheltuieli totale de producţie (lei)

Ianuarie 180 30.000
Februarie 195 31.125
Martie 210 32.250
Aprilie 168 29.100
Mai 212 32.400
Se cere să se calculeze volumul cheltuielilor totale, variabile şi fixe pe
luna iunie, cunoscând că producţia programată pentru respectiva
perioadă este de 200 tone, utilizând procedeul punctelor de maxim şi de
minim.
Rezolvare: a) Procedeul punctelor de maxim şi de minim implică
parcurgerea următoarelor etape:
 determinarea cheltuielii variabile unitare (chv):
Ch max  Ch min 32.400  29.100
chv =   75 lei
Q max  Q min 212  168
 stabilirea cheltuielilor variabile totale (Chv) aferente producţiei
de pe una din lunile precedente (am ales luna Februarie):
ChvFeb. = chv x QFeb. = 75 x 195 = 14.625 lei
 calculul cheltuielilor fixe pentru luna Februarie:
ChfFeb. = ChtFeb. – ChvFeb. = 31.125 – 14.625 = 16.500 lei
Pagina 41
 stabilirea cheltuielilor variabile aferente cantităţii de 200 tone

programată a se realiza în luna Iunie:
ChvIun. = chv x QIun. = 75 x 200 = 15.000 lei
 calculul costurilor totale aferente producţiei prevăzute pentru
luna Iunie:
ChtIun. = ChvIun. + Chf = 15.000 + 16.500 = 31.500 lei
__________________________________________________________________________________________________________________________
4.3.2.2. Procedeul celor mai mici pătrate
Procedeul celor mai mici pătrate presupune parcurgerea următoarelor

etape de lucru:
 determinarea volumului mediu de activitate (producţie) pentru
perioada luată în calcul;
 determinarea cheltuielilor medii corespunzătoare perioadelor de
gestiune luate în calcul;
 determinarea abaterii volumului producţiei (activităţii) din fiecare
perioadă de gestiune luată în calcul faţă de volumul mediu al acesteia;
 calculul abaterii cheltuielilor de producţie considerate, de la
cheltuielile medii;
 se calculează cheltuielile variabile unitare;
 se calculează cheltuielile variabile totale dintr-o perioadă de
gestiune;
 se calculează cheltuielile fixe aferente unei perioade de gestiune
prin diferenţă între cheltuielile totale şi cele variabile totale.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
O întreprindere a înregistrat în primele cinci luni ale unui an un volum

al producţiei şi cheltuieli totale de producţie după cum urmează:
Luna Producţia (tone) Cheltuieli totale de producţie (lei)

Ianuarie 180 30.000
Februarie 195 31.125
Martie 210 32.250
Aprilie 168 29.100
Mai 212 32.400
Pagina 42
Se cere să se calculeze volumul cheltuielilor totale, variabile şi fixe pe

luna iunie, cunoscând că producţia programată pentru respectiva
perioadă este de 200 tone, utilizând:
a) procedeul celor mai mici pătrate;
b) procedeul matematic bazat pe costul marginal.
Rezolvare: a) Procedeul celor mai mici pătrate necesită următorii paşi:
 determinarea volumului mediu al producţiei ( Q ), ca raport între

suma producţiei pe cele 5 luni şi numărul de luni, astfel:
Mai
Q
i  Ian .
i
180  195  210  168  212 965
Q= = = = 193 tone
5 5 5
 determinarea unei cheltuieli medii ( Ch ), ca raport între suma
cheltuielilor pe cele 5 luni şi numărul de luni, astfel:
Mai
Q
i  Ian .
i
30.000  31.125  32.250  29.100  32400
Ch = =
5 5
154 .875
= = 30.975 lei
5
 determinarea cheltuielii variabile unitare, utilizând următoarea
relaţie:
 Q  Q Ch 
Mai
i i  Ch
i  Ian.
chv =
 Q  Q 
Mai 2
i
i  Ian.
în care:
Qi  Q - abaterea producţiei de la volumul mediu de activitate;
Chi  Ch - abaterea cheltuielilor de la cheltuiala medie;
 Q  QCh 
Mai
i i  Ch - suma produselor abaterilor de la volumul

i  Ian.
mediu de activitate şi volumul mediu al cheltuielilor pe cele 5 luni;
Pagina 43
 Q  Q  - suma abaterii pătratice a producţiei de la volumul

Mai 2
i
i  Ian.
mediu de activitate pe cele 5 luni.
Luna Qi  Q Chi  Ch Q  Q 
i
2
Q  QCh  Ch 
i i
Ianuarie - 13 - 975 169 12.675

Februarie +2 + 150 4 300
Martie + 17 + 1.275 289 21.675
Aprilie - 25 - 1.875 625 46.875
Mai + 19 + 1.425 361 27.075
Total x x 1.448 108.600
108 .600
chv = = 75 lei
1.448
În continuare se determină mărimea cheltuielilor fixe în mod identic cu
procedeul punctelor de maxim şi de minim.
b) Procedeul matematic bazat pe costul marginal implică următoarele
etape de urmat:
 determinarea costului marginal (cm), prin luarea în considerare
a nivelului producţiei şi al cheltuielilor aferente lunilor Februarie şi
Martie:
Ch 32.250  31.125
cm =   75 lei
Q 210  195
 calculul mărimii cheltuielilor variabile totale aferente producţiei
de pe lunile Februarie (ChvFeb.) şi Martie (ChvMar.):
ChvFeb. = cm x QFeb. = 75 x 195 = 14.625 lei
ChvMar. = cm x QMar. = 75 x 210 = 15.750 lei
unde:
QFeb. - producţia din luna Februarie;
QMar. - producţia din luna Martie.
 calculul cheltuielilor fixe pe lunile Februarie (ChfFeb.) şi Martie
(ChfMar.):
ChfFeb. = ChtFeb. – ChvFeb. = 31.125 – 14.625 = 16.500 lei
ChfMar. = ChtMar. – ChvMar. = 32.250 – 15.750 = 16.500 lei
în care:
ChtFeb. - cheltuielile totale ale lunii Februarie;
Pagina 44
ChtMar. - cheltuielile totale ale lunii Martie.

Pentru calculul cheltuielilor aferente producţiei previzionate pentru
luna Iunie se procedează similar cu procedeul punctelor extreme.
__________________________________________________________________________________________________________________________
4.3.3. Costul subactivităţii
Costul subactivităţii poate fi definit ca acea parte din regia fixă care nu
se va include în costurile de prelucrare, ci se va recunoaşte drept
cheltuială a perioadei la care se referă, iar pornind de la raportul dintre
activitatea normală şi cea reală, ca reprezentând acele cheltuieli
indirecte fixe generate de funcţionarea capacităţilor de producţie,
generate de neatingerea de către capacitatea reală a celei normale.
Costul subactivităţii = Regia fixă care se recunoaşte ca o cheltuială a
perioadei
Costul subactivităţii = Regia fixă nealocată costului
Regia de producţie sau cheltuieli indirecte de producţie cum se mai

numeşte constă în acele costuri care la momentul apariţiei nu se pot
identifica pe obiecte de calculaţie şi care se vor repartiza ulterior
incluzându-se în costul acestora, alocare ce se efectuează apelându-se la
o serie de procedee specifice calculaţiei costurilor. În cadrul regiei de
producţie se includ costurile cu materialele indirecte consumate,
cheltuielile cu munca indirectă, amortizarea, cheltuielile cu întreţinerea
etc. Nu se cuprind în regia de producţie cheltuielile de desfacere şi nici
cheltuielile generale de administraţie.
În funcţie de dependenţa faţă de volumul fizic al producţiei care a
ocazionat-o, regia de producţie este formată din două componente:
 regia fixă de producţie (cheltuieli de producţie indirecte fixe),
care cuprinde acele cheltuieli indirecte de producţie care rămân relativ
constante indiferent care este volumul producţiei, cum sunt: amortizarea
utilajelor şi echipamentelor, întreţinerea instalaţiilor şi secţiilor, precum
şi cheltuielile cu conducerea şi administrarea secţiilor; şi
 regia variabilă de producţie (cheltuieli de producţie indirecte
variabile), care cuprinde acele cheltuieli indirecte de producţie care
variază direct proporţional sau aproape direct proporţional cu volumul
producţiei, cum sunt: consumurile indirecte de materiale şi manoperă.
Afectarea valorii regiei variabile de producţie costurilor de prelucrare se
face pe baza gradului de utilizare efectivă a capacităţilor de producţie.
Regia fixă de producţie poate fi privită sub două ipostaze, şi anume:
regia fixă totală, respectiv valoarea acesteia în cadrul întreprinderii; şi
Pagina 45
regia fixă unitară, adică valoarea pe unitatea de produs, imputată în

costul produsului, ca şi cotă parte din regia totală.
Afectarea valorii regiei fixe de producţie costurilor de prelucrare se face
– în conformitate cu Precizările din Anexa la Ordinul MFP nr. 1826 –
pe baza capacităţii normale de producţie.
Prin capacitatea normală de producţie se înţelege producţia medie
estimată a fi realizată de-a lungul unui anumit număr de perioade, în
condiţii normale, cu luarea în considerare şi a pierderii de capacitate
rezultată ca urmare a reparaţiilor planificate ale echipamentelor de
producţie. Definind astfel capacitatea normală de producţie, Anexa la
Ordinul MFP nr. 1826 nu precizează, însă, şi numărul perioadelor de
timp ce trebuie luate în considerare pentru determinarea acesteia. La
stabilirea acestui număr contabilul de gestiune trebuie să ţină cont de
natura activităţii desfăşurată de întreprindere, dar şi de ciclurile de viaţă
ale obiectelor de calculaţie, de exactitatea prognozelor etc. Capacitatea
normală de producţie nu este egală cu capacitatea totală a întreprinderii,
fiind reprezentată de cantitatea de produse obţinute sau de numărul de
ore de funcţionare a utilajelor corespunzătoare unei utilizări a
instalaţiilor tehnologice care nu atinge limita maximă sub aspect tehnic.
Potrivit IAS 2, se poate lua în considerare nivelul actual al producţiei
dacă acesta aproximează capacitatea normală.
Regia fixă alocată costurilor de prelucrare = Regia fixă x (Nivelul real al
activităţii/ Nivelul normal al activităţii)
Potrivit Precizărilor din Anexa la Ordinul MFP nr. 1826, nivelul real al
activităţii este reprezentat de producţia obţinută, iar nivelul normal al
activităţii este reprezentat de capacitatea normală de producţie.
Mărimea producţiei obţinută nu este constantă în timp. Ea fluctuează,
înregistrând creşteri sau, dimpotrivă, diminuări de la o perioadă
(exerciţiu) la alta. Conform standardului internaţional de contabilitate 2,
în perioadele în care producţia este anormal de mare, mărimea regiei
fixe alocate fiecărei unităţi produse se diminuează, pentru a nu evalua
stocurile la o valoare superioară costului lor, iar scăderea producţiei
obţinute sau neutilizarea unui utilaj de producţie nu determină
majorarea valorii regiei fixe alocate fiecărei unităţi de produse.
Regia fixă nealocată se recunoaşte drept cheltuială în contul de profit şi
pierdere în perioada în care a apărut.
Regia fixă ce se recunoaşte ca o cheltuială a perioadei = Regia fixă x
(1-Nivelul real al activităţii/ Nivelul normal al activităţii)
Regia fixă ce se recunoaşte ca o cheltuială a perioadei = Regia fixă –
Regia fixă alocată
Pagina 46
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
O întreprindere obţine din producţia proprie un produs, în legătură cu

care se cunosc următoarele informaţii:
 cheltuieli directe unitare 15 lei;
 regia de producţia variabilă unitară 2 lei;
 regia de producţie fixă 16.000 lei;
 capacitatea normală de producţie pentru produsul „Z”, estimată
de către contabilul de gestiune, este de 5.000 buc.;
 cantitatea efectiv obţinută: 4.800 buc. în perioada I şi 5.200 buc
în perioada II.
Să se afle costul de producţie unitar al produsului „Z” în cele două
perioade şi să se compare, formulând concluzii.
Rezolvare: a) Dat fiind faptul că în perioada I producţia efectiv
obţinută este mai mică decât producţia considerată normală, adică Qr
(4.800 buc.) < Qn (5.000 buc.), rezultă că:
Regia fixă alocată = Regia fixă x Qr/Qn = 16.000 lei x 4.800 buc./5.000
buc. = 15.360 lei
iar
Regia fixă recunoscută ca şi o cheltuială a perioadei = Regia fixă x (1-
Qr/Qn) = 16.000 lei x (1 – 4.800 buc./5.000 buc.) = 640 lei
sau
Regia fixă recunoscută ca şi o cheltuială a perioadei = Regia fixă –
Regia fixă alocată = 16.000 lei – 15.360 lei = 640 lei
Costul de producţie unitar = Cheltuieli directe unitare + Regia de
producţie unitară
în care
Regia de producţie unitară = Regia de producţie variabilă unitară +
Regia de producţie fixă unitară
iar
Regia de producţie fixă unitară = Regia de producţie fixă/Qe = 15.360
lei/4.800 buc. = 3,2 lei
Regia de producţie unitară = 2 lei + 3,2 lei = 5,2 lei
Costul de producţie unitar = 15 lei + 5,2 lei = 20,2 lei
b) În condiţiile unei producţii superioare celei normale în perioada II,
adică Qr (5.200 buc.) > Qn (5.000 buc.), avem:
Regia fixă alocată = Regia fixă = 16.000 lei
Pagina 47
Regia de producţie fixă unitară = Regia de producţie fixă/Qe = 16.000

lei/5.200 buc. = 3,08 lei
Regia de producţie unitară = 2 lei + 3,0769 lei = 5,08 lei
Costul de producţie unitar = 15 lei + 5,08 lei = 20,08 lei
Sintetizând informaţiile cu privire la costurile aferente producţiei
obţinute în cele două perioade, comparativ cu producţia normală a
rezultat următorul tabel.
1. Cantitate efectiv obţinută Buc. 5.000 4.800 5.200
2. Cheltuieli directe Lei 75.000 72.000 78.000
3. Regia de producţie variabilă Lei 10.000 9.600 10.400
4. Regia de producţie fixă Lei 16.000 15.360 16.000
5. Regia de producţie totală Lei 26.000 24.960 26.400
(rd.3 + rd. 4)
6. Costul de producţie total Lei 101.000 96.960 104.400
(rd.2 + rd.5)
7. Costul de producţie unitar Lei 20,2 20,2 20,0769
(rd.6/rd.1)
Se pot formula următoarele concluzii:

 costul unitar este identic în cazul producţiei normale şi al celei
inferioare acesteia, din perioada I, de 20,2 lei, asigurat prin menţinerea
constantă a regiei fixe unitare. În cazul producţiei superioare din
perioada II se înregistrează un cost unitar mai mic, de 20,08 lei,
explicat printr-o diminuare a regiei fixe unitare ca urmare a majorării
producţiei obţinute la aceeaşi mărime a regiei fixe de producţie.
Asigurarea unui cost unitar de 20,2 lei ar fi presupus includerea în
costuri a unei regii fixe de 16.640 lei, mai mari decât cea efectivă de
16.000 lei.
 în caz de subactivitate, ca în perioada I, o parte din regia fixă se
va recunoaşte ca o cheltuială a perioadei, fiind pentru întreprindere o
pierdere, un cost de subactivitate, de 640 lei;
 în caz de supraactivitate, ca în perioada II, reducerea regiei fixe
unitare de la 3,2 lei la 3,08 lei determină apariţia unui câştig, numit şi
profit sau primă de supraactivitate.
__________________________________________________________________________________________________________________________
4.4. Rezumat
Separarea cheltuielilor de producţie variabile de cele fixe se poate

realiza apelând la unul dintre procedeele pe care literatura de
specialitate ni le pune la dispoziţie. Rezultatele obţinute sunt aceleaşi,
indiferent de procedeul ales.
Pagina 48
Cuvinte cheie: cheluieli fixe; cheltuieli variabile; cost variabil unitar;

cost marginal; cost al subactivităţii; indice de variabilitate; regia fixă
de producţie; regia variabilă de producţie

1 În luna aprilie, cheltuielile înregistrate sunt de 900.000 lei, pentru

un volum de producţie de 10.000 kg. Care este mărimea cheltuielilor
variabile şi a cheltuielilor fixe, folosind ca bază de referinţă cheltuielile
maxime de 932.000 lei pentru o producţie de 10.800 kg şi cheltuielile
minime de 872.000 lei pentru o producţie de 9.300 kg: (3p)
 a) cheltuieli variabile = 410.000 lei; cheltuieli fixe = 490.000 lei;
 b) cheltuieli variabile = 400.000 lei; cheltuieli fixe = 500.000 lei;
 c) cheltuieli variabile = 500.000 lei; cheltuieli fixe = 400.000 lei.
2 Ce reprezintă costul subactivităţii? Cum se afectează regia fixă de
producţie costurilor de prelucrare? [max. 100 cuvinte] (3p)
3 Defineşte capacitatea normală de producţie şi indică modul de
determinare a acesteia, motivând soluţia aleasă. [max. 100 cuvinte]
(3p)
4.6. Concluzii
Costurile pot varia în corelaţie cu variaţia producţiei sau pot rămâne

fixe, independente de dinamica producţiei. Comportamentul costurilor
poate fi măsurat cu ajutorul indicelui de variabilitate.
[1]. Briciu, S., Căpuşneanu, S., Rof, M.L., Topor, D., Contabilitatea şi
Pagina 49
Calculaţia costurilor pe unitatea de produs
Cuprins
Pagina
5.1. Introducere ............................................................................................ 50
5.2. Obiective ................................................................................................ 50
5.3.1. Procedeul diviziunii simple ........................................................... 51
5.3.2. Procedeul cantitativ ..................................................................... 52
5.3.3. Procedeul indicilor de echivalenţă ............................................... 53
5.3.3.1. Indici de echivalenţă simpli .............................................. 54
5.3.3.2. Indici de echivalenţă complecşi ....................................... 54
5.3.4. Procedeul echivalării cantitative a produsului secundar
cu produsul principal .................................................................... 56
5.4. Rezumat ................................................................................................ 58
5.6. Concluzii ................................................................................................ 59
5.1. Introducere
Pentru calculul costului unitar pe purtători se folosesc procedee diferite

în raport cu numărul produselor fabricate, cu caracterul şi importanţa
lor, cu corelaţia existentă între produse şi cheltuielile de producţie.
Cunoştinţe preliminare: cost; cost unitar

internet
5.2. Obiective

practice privind calculaţia costurilor pe unitatea de produs
Pagina 50
 utilizeze procedeul diviziunii simple;
 aplice procedeul cantitativ;
 calculeze indicii de echivalenţă;
 echivaleze o anumită cantitate de produs secundar cu produsul
principal.
5.3.1. Procedeul diviziunii simple
Procedeul diviziunii simple este folosit pentru determinarea costului

unitar în cazul fabricării unei cantităţi date de produse perfect omogene;
el are la bază următoarea relaţie matematică:
n
 Ch i
i 1
Cost unitar =
Q
în care:
Ch - reprezintă mărimea absolută a cheltuielilor de producţie dintr-
un anumit articol de calculaţie;
i - reprezintă articolele de calculaţie;
Q - reprezintă cantitatea producţiei care formează obiectul
calculaţiei.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
Într-o perioadă de gestiune pentru realizarea produsului „A” s-au

efectuat următoarele cheltuieli: materii prime 9.000 lei, salarii directe
15.000 lei, accesorii aferente salariilor directe 4.700 lei, cheltuieli
indirecte de producţie aferente 6.200 lei, cheltuieli generale de
administraţie 3.400 lei şi cheltuieli de desfacere 7.100 lei. Ştiind că din
procesul de producţie s-au obţinut 200 buc. din produsul „A”, să se
determine costul complet unitar al acestuia.
Rezolvare: utilizând procedeul diviziunii simple, costul complet unitar

al produsului „A” se calculează prin raportarea cheltuielilor totale
 n

efectuate pentru realizarea sa 

 Ch
i 1
iA  la cantitatea totală obţinută

din procesul de producţie Q A  , astfel:
Pagina 51
 Ch
i 1
iA
45.400
Cost complet unitar „A” = = = 227 lei/buc.
QA 200
__________________________________________________________________________________________________________________________
5.3.2. Procedeul cantitativ
Procedeul cantitativ se utilizează pentru determinarea costului

produselor colaterale (denumite şi produse cuplate, simultane sau
asociate), în cazul când acestea au valori de întrebuinţare apropiate şi
sunt considerate în totalitate produse principale. Utilizarea lui
presupune calculul unui cost mediu pe produs prin diviziune simplă,
folosind relaţia:
n
 Ch i
i 1
ct = m
 qj
j1
în care:
ct - costul unitar mediu pe produs;
Ch - cheltuielile de producţie pe articole de calculaţie;
i - numărul articolelor de calculaţie;
q - cantitatea obţinută din fabricaţie în cazul unui anumit produs
exprimată cu ajutorul aceleiaşi unităţi de măsură;
j - felul produselor obţinute din fabricaţie.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
Dintr-un proces de producţie se obţin 3 produse colaterale, cuplate sau

asociate, care au valori de întrebuinţare apropiate, toate fiind
considerate produse principale, în următoarele cantităţi: 5.000 tone
produsul „X”, 3.000 tone produsul „Y” şi 2.000 tone produsul „Z”.
Pentru fabricarea lor întreprinderea a înregistrat cheltuieli totale de
320.000 lei. Se cere să se afle costul unitar pe tona de produse „Y” şi
„Z”, în condiţiile în care se utilizează efectiv doar 2.500 tone din „Y”
şi 1.600 din „Z”.
 în condiţiile date, vom apela la procedeul cantitativ, a cărui
primă fază constă în determinarea unui cost mediu, prin raportarea
Pagina 52
 n

cheltuielilor totale 

 Ch 
i 1
i la cantitatea obţinută din procesul de
 m 
producţie 
  Qj  , respectiv:

 j 1 
n
 Ch
i 1
i
320 .000
Cost mediu unitar = = = 32 lei/tonă
m
5.000  3.000  2.000
 Qj
j 1
 urmează acum aflarea costului unitar pe tona de produse „Y” şi

„Z”, ţinând cont, pe de o parte de costul mediu unitar Cu determinat  
mai sus, iar pe de altă parte de cantitatea totală obţinută din fiecare
Qt  şi de cea efectiv utilizată Qeu  , astfel:
Qt Y 3.000
Cost unitar „Y” =  Cu =  32 = 38,4 lei/tonă
Qeu Y 2.500
Qt Z 2.000
Cost unitar „Z” =  Cu =  32 = 40 lei/tonă
Qeu Z 1.600
__________________________________________________________________________________________________________________________
5.3.3. Procedeul indicilor de echivalenţă
Acest procedeu se utilizează pentru determinarea costului unitar în

cazurile în care: din acelaşi consum de forţă de muncă şi mijloace
materiale apar semifabricate sau produse finite diferite; acelaşi material
se prelucrează în diverse produse cu un consum diferit de forţă de
muncă.
Aplicarea procedeului indicilor de echivalenţă presupune în principiu,
parcurgerea următoarelor etape de lucru:
 transformarea producţiei fabricate în unităţi de măsură
convenţionale, prin înmulţirea cantităţii obţinute din fiecare fel de
produs sau semifabricat, cu indicele de echivalenţă corespunzător şi
însumarea cantităţilor;
 raportarea cheltuielilor de producţie luate în calcul la cantitatea
totală de produse exprimată în unităţi convenţionale şi determinarea
costului unei unităţi convenţionale;
Pagina 53
 determinarea costului unitar pe fiecare unitate de produs.

Problema cheie a acestui procedeu, este stabilirea indicilor de
echivalenţă care servesc pentru omogenizarea calculatorie a producţiei.
Indicii de echivalenţă devin după adoptare criteriul care hotărăşte câte
cheltuieli de producţie trebuie alocate în costul fiecărui produs. De
aceea este necesar ca prin coeficienţii de echivalenţă calculaţi să se
exprime cât mai exact gradul de participare al fiecărui produs la
formarea cheltuielilor de repartizat. Rol determinant au în această
privinţă doi factori, şi anume: numărul parametrilor (sau
caracteristicilor) care stau la baza lor; şi modul de calcul al indicilor de
echivalenţă.
Din punct de vedere al modului de calcul deosebim: indici de
echivalenţă calculaţi ca raport direct şi indici de echivalenţă calculaţi ca
raport invers. Indicii de echivalenţă calculaţi ca raport direct au
numitorul fix şi numărătorul variabil, iar indicii de echivalenţă inversaţi
se găsesc în situaţie opusă.
Indiferent de modul cum sunt calculaţi, indicii de echivalenţă au la
bază, fără excepţie, unul sau mai mulţi parametri sau caracteristici.
Aceşti parametri sunt comuni ca natură tuturor produselor care se
fabrică, dar diferenţiaţi ca nivel de la un produs la altul. Parametrii sau
caracteristicile pe baza cărora se calculează indicii de echivalenţă pot
avea caracter tehnic sau caracter economic. Din categoria parametrilor
tehnici aleşi în acest scop fac parte: cantitatea de materie primă
încorporată în produse, greutatea, lungimea, suprafaţa sau volumul
produselor fabricate, greutatea moleculară sau densitatea acestora,
caracteristicile lor tehnice (la metale), puterea calorică (la combustibili)
etc. Drept parametrii economici la calculul indicilor de echivalenţă pot
fi aleşi: costul producţiei fabricate, valoarea materiei prime înglobate în
produse, salariile lucrătorilor direct-productivi, totalul cheltuielilor
directe etc.
După numărul parametrilor care stau la baza lor, atât în cazul indicilor
de echivalenţă calculaţi ca raport direct, cât şi în cazul indicilor de
echivalenţă inversaţi deosebim: indici de echivalenţă simpli, indici de
echivalenţă complecşi şi indici de echivalenţă agregaţi.
5.3.3.1. Indici de echivalenţă simpli
Indicii de echivalenţă simpli sunt aceia care se calculează pe baza unui

singur parametru şi sunt determinaţi sub forma unor rapoarte directe; se
Pagina 54
calculează astfel: unul dintre produse se ia drept bază de comparaţie; se

raportează succesiv mărimea parametrului corespunzând fiecăruia dintre
produsele fabricate la parametrul produsului luat drept bază.
5.3.3.2. Indici de echivalenţă complecşi
Indicii de echivalenţă complecşi sunt cei care se calculează pe baza a

doi sau mai mulţi parametri sub formă de rapoarte directe. Parametrii
care se ponderează pentru obţinerea indicilor de echivalenţă complecşi
au fie caracter tehnic (puterea calorică x indicele de calitate; suprafaţa x
greutatea), fie caracter tehnico - economic (densitate x preţ; masă
atomică x cheltuieli de industrializare etc.).
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
O întreprindere produce un sortiment în trei tipodimensiuni, conform

situaţiei din tabelul de mai jos:
Tipodimensiuni
Explicaţii
X Y Z
Unităţi fizice fabricate 50 75 150
Consum de materii prime 20 18 16
Timp de prelucrare pe unitate de
15 13 12
tipodimensiune
Să se calculeze costul unitar al fiecărei tipodimensiuni ştiind că nivelul
cheltuielilor totale de producţie ale sortimentului respectiv este de
12.679 lei, iar produsul etalon este tipodimensiunea X.
Rezolvare: vom apela la folosirea procedeului indicilor de echivalenţă
complecşi, determinând, într-o primă fază, indicii de echivalenţă
complecşi, prin luarea în considerare a celor doi parametrii (consumul
de materii prime şi timpul de prelucrare pe unitatea de tipodimensiune),
astfel:
p X1  p X 2 20 15
IcX = = =1
pbX1  pbX 2 20 15
pY1  pY2 18 13

IcY = = = 0,78
pbX1  pbX 2 20 15
Pagina 55
pZ1  pZ2 16 12

IcZ = = = 0,64
pbX1  pbX 2 20 15
 urmează transformarea producţiei fizice în producţie echivalentă

Qe  , ca produs între cantitatea fizică a fiecărui produs Q  şi indicele
de echivalenţă corespunzător Ic  :
QeX = QA x IcA = 50 x 1 = 50
QeY = QY x IcY = 75 x 0,78 = 58,5
QeZ = QZ x IcZ = 150 x 0,64 = 96
Total producţie echivalentă = 204,5
 se determină costul unitar al producţie echivalente CuQe , prin  

raportarea cheltuielilor totale Cht  la totalul producţiei echivalente
Qet  :
Ch t 12.679
CuQe = = = 62 lei
Qe t 204,5
 se determină costul unitar al fiecărei tipodimensiuni Cu  , prin
înmulţirea costului unitar al producţiei echivalente CuQe   cu indicii
de echivalenţă aferenţi fiecărui produs Ic  :
CuX = CuQe x IcX = 62 x 1 = 62 lei
CuY = CuQe x IcY = 62 x 0,78 = 48,36 lei
CuZ = CuQe x IcZ = 62 x 0,64 = 39,68 lei
Verificare:
Cheltuieli X = 50 x 62 = 3.100 lei
Cheltuieli Y = 75 x 48,36 = 3.627 lei
Cheltuieli Z = 150 x 39,68 = 5.952 lei
Total cheltuieli 12.679 lei
__________________________________________________________________________________________________________________________
5.3.4. Procedeul echivalării cantitative a produsului

secundar cu produsul principal
Procedeul echivalării produsului secundar cu produsul principal se
aplică în acele unităţi sau instalaţii industriale care obţin din procesul de
producţie un produs principal şi un produs care se consideră secundar.
Exemplu: schelele petroliere unde, pe lângă ţiţei, se obţine ca produs
secundar gazul de sondă; centralele hidroelectrice care, pe lângă
Pagina 56
curentul electric emis în sistemul energetic naţional, livrează terţilor apă

neuzinată din lacurile de acumulare.
Cu ocazia calculării costului unitar, cheltuielile de producţie care
privesc deopotrivă ambele produse se separă procedând la
transformarea produsului secundar în produs principal în baza unei
anumite relaţii. Astfel, producţia de gaze de sondă se echivalează cu
producţia de ţiţei după relaţia: 1000 mc gaze = 1 tonă ţiţei; producţia de
gaz cocs se echivalează cu cea de cocs metalurgic după relaţia: 2000 mc
gaze = 1 tonă de cocs; apa industrială neuzinată livrată din lacurile de
acumulare se transformă în curent electric ţinând seama de cantitatea de
energie ce s-ar putea produce cu ajutorul ei în condiţiile tehnice şi de
consum de apă pe kw/h ale hidrocentralei (sau hidrocentralelor dacă
acestea sunt aşezate în cascadă) în cauză.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
O unitate productivă obţine 5.000 tone cocs metalurgic şi 12.000.000

m3 gaz de cocs. Ştiind că s-au efectuat cheltuieli totale de 38.500 lei, iar
relaţia de echivalare este 2.000 m3 gaz de cocs = 1 tonă cocs
metalurgic, să se determine costul unitar aferent celor două produse.
 se utilizează procedeul echivalării cantitative a produsului
secundar cu produsul principal, a cărui primă etapă este aceea de
transformare a cantităţii de produs secundar (ps) în produs principal
(pp), utilizând relaţia de echivalare precizată, astfel:
12.000 .000
Cantitate ps transformată în pp = = 6.000 tone
2.000
cocs
 calculul cantităţii teoretice de produs principal, prin însumarea
cantităţii de produs principal cu cea rezultată din transformarea
cantităţii produsului secundar:
Cantitate teoretică pp = 5.000 tone + 6.000 tone = 11.000 tone
 determinarea cheltuielilor aferente produsului secundar, prin
raportarea cheltuielilor totale Cht  la cantitatea teoretică de produs
principal Qt  pp şi ponderarea cu cantitatea de produs secundar
transformată în produs principal Q ps / pp :  
Pagina 57
Cht 38.500
Cheltuieli ps =  Q ps / pp =  6.000 = 21.000 lei
Qt pp 11.000
 determinarea cheltuielilor aferente produsului principal, ca
diferenţă între cheltuielile totale Cht  şi cele corespunzătoare
produsului secundar Ch ps :  
Cheltuieli pp = Cht  Chps = 38.500 – 21.000 = 17.500 lei
 calculul costului unitar al produsului principal, prin raportarea

cheltuielilor totale aferente produsului principal Chpp la cantitatea  
obţinută din acesta Q pp :  
Chpp 17 .500
Cost unitar pp = = = 3,5 lei/tona de cocs
Q pp 5.000
 calculul costului unitar al produsului secundar, prin raportarea

cheltuielilor totale aferente produsului secundar Ch ps la cantitatea  
obţinută din acesta Qps :  
Ch ps 21.000
Cost unitar ps = = = 0,00175 lei/m3 gaz
Q ps 12.000 .000
cocs
Verificare: Cheltuieli totale = 5.000 x 3,5 + 12.000.000 x 0,00175
= 17.500 + 21.000
= 38.500 lei.
__________________________________________________________________________________________________________________________
5.4. Rezumat
Pentru determinarea costului unitar se folosesc o serie de procedee,

precum: procedeul diviziunii simple, procedeul cantitativ, procedeul
indicilor de echivalenţă, procedeul echivalării cantitative a produsului
secundar cu produsul principal.
Cuvinte cheie: cost unitar; diviziune simplă; indici de echivalenţă;
produs principal; produs secundar
Pagina 58

1 Într-un combinat chimic cheltuielile ocazionate de electroliza

clorurii de sodiu sunt de 804.000 lei, iar producţia obţinută este
formată din: 300 tone leşie de sodă caustică, 200 tone hidrogen şi 236
tone clor. Ştiind că din cele 300 tone leşie îşi găsesc utilizare numai
250 tone, iar în cazul hidrogenului, cantitatea efectivă utilizată este de
177 tone, să se determine costul unitar pe tona de hidrogen, respectiv
tona de clor. (2p)
2 O sondă petrolieră produce 5.000 tone ţiţei şi 300.000 mc gaze de
sondă. Cheltuielile ocazionate de obţinerea ambelor produse sunt în
sumă de 185.500 lei. Producţia de gaze de sondă, considerat produs
secundar, se echivalează cu producţia de ţiţei, considerat produs
principal, după relaţia: 1000 mc gaze de sondă = 1 tonă de ţiţei. Să se
calculeze costul unitar al produsului principal şi al celui secundar. (2p)
3 O întreprindere dispune de 374.000 lei pentru a fabrica următoarele
cantităţi de produse: A = 10.000 buc., B = 24.000 buc., C = 20.000
buc. Parametrul pentru calculul indicilor de echivalenţă este lungimea
produselor diferenţiată astfel: A = 6 cm; B = 12 cm; C = 3 cm. Care
din răspunsurile de mai jos reprezintă costul unitar al produselor, în
concordanţă cu procedeul coeficienţilor de echivalenţă calculaţi în
raport direct, baza de referinţă fiind produsul „B”: (2p)
 a) A = 5,50; B = 12,00; C = 2,65;
 b) A = 5,50; B = 11,00; C = 2,75;
 c) A = 6,00; B = 12,00; C = 3,00.
4 Într-o fabrică de proţelan s-au obţinut trei sortimente de produse în
cantităţile: A = 2.000 buc; B = 3.000 buc ; C = 1.000 buc., iar costurile
de producţie totale sunt de 10.260.000 lei. Care este costul efectiv
unitar de producţie, cunoscându-se că preţurile de vânzare unitare ale
produselor sunt: A = 1.200 lei/buc.; B = 2.300 lei/buc. ; C = 1.500
lei/buc.? (2p)
A B C
 a) 1.140 lei/buc.; 2.100 lei/buc.; 1.425 lei/buc.;
 b) 1.100 lei/buc.; 2.185 lei/buc.; 1.425 lei/buc.;
 c) 1.140 lei/buc.; 2.185 lei/buc.; 1.425 lei/buc.
5 Unul din procedeele de repartizare a cheltuielilor indirecte de mai
jos este greşit: (1p)
 a) procedeul diviziunii simple;
 b) procedeul diviziunii complexe;
 c) procedeul coeficienţilor de suplimentare multipli.
Pagina 59
5.6. Concluzii
În realizarea obiectivelor calculaţiei, metoda ei de cercetare foloseşte o

serie de mijloace, tehnici specifice, numite procedee ale metodei.
Metodele de contabilitate de gestiune şi de calculaţie a costurilor,
folosesc o serie de procedee cu caracter general cum ar fi de pildă,
observaţia, raţionamentul, clasificarea, analogia, comparaţia şi calculul
matematic. O clasificare a procedeelor specifice contabilităţii de
gestiune şi calculaţiei costurilor ar putea fi următoarea: procedee de
determinare şi delimitare a cheltuielilor pe purtători şi pe sectoare;
procedee de repartizare a cheltuielilor indirecte; procedee de soluţionare
a cheltuielilor, în sensul delimitării lor în cheltuieli variabile şi fixe;
procedee de determinare a costului pe unitatea de produs.
Napoca, 2011, p. 202-219.
Craiova, 2016, p. 138-156.
Pagina 60
Conducerea contabilităţii de gestiune
Cuprins
Pagina
6.1. Introducere ............................................................................................ 61
6.2. Obiective ................................................................................................ 61
6.3.1. Modalităţi de ţinere a contabilităţii de gestiune ............................. 62
6.3.2. Organizarea contabilităţii de gestiune în România ....................... 63
6.3.3. Elemente ce stau la baza organizării şi conducerii contabilităţii de
gestiune şi a calculaţiei costurilor ................................................ 64
6.3.3.1. Factorii care influenţează organizarea contabilităţii de
gestiune şi a calculaţiei costurilor .................................... 64
6.3.3.2. Principiile calculaţiei costurilor ......................................... 65
6.4. Rezumat ................................................................................................ 68
6.6. Concluzii ................................................................................................ 69
6.1. Introducere
În această unitate de învăţare învăţăm despre modalităţile de organizare

şi conducere a contabilităţii de gestiune şi despre elementele ce stau la
baza acestora.
Cunoştinţe preliminare: contabilitate de gestiune

internet
6.2. Obiective
Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor teoretice

privind conducerea contabilităţii de gestiune
Pagina 61
 explice modalităţile de ţinere a contabilităţii de gestiune;
 caracterizeze modul de organizare a contabilităţii de gestiune în
România;
 caracterizeze elementele ce stau la baza organizării şi conducerii
contabilităţii de gestiune şi a calculaţiei costurilor.
6.3.1. Modalităţi de ţinere a contabilităţii de gestiune
Organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune se poate realiza în

variate moduri. Din punct de vedere al recurgerii la utilizarea sau
neutilizarea unui anumit sistem de conturi, ţinerea contabilităţii de
gestiune se poate realiza, cel puţin în trei moduri, respectiv: fie integral
cu ajutorul conturilor; fie parţial cu ajutorul conturilor, caz în care părţi
ale contabilităţii de gestiune nu sunt reflectate în conturi; şi fie prin
neapelarea deloc la conturi.
Primele două căi se diferenţiază prin sfera de cuprindere a obiectivelor
contabilităţii de gestiune ce se satisfac prin intermediul conturilor. Dar,
organizarea contabilităţii de gestiune se poate realiza şi fără a recurge la
utilizarea unui plan de conturi, prin întocmirea de situaţii tabelare. În
acest caz se apelează la utilizarea de sisteme paracontabile, care pot
îmbrăca forma unor tablouri de colectare a cheltuielilor în funcţie de
destinaţia lor şi de repartizare şi decontare a costurilor asupra producţiei
obţinute. Necesitatea unui număr mai mare sau mai mic de situaţii este
influenţată de nomenclatura obiectelor de calculaţie, structura
organizatorică (funcţională şi de producţie) a întreprinderii şi cerinţele
de informaţii ale managementului, dar şi de alţi factori, cum ar fi
complexitatea livrărilor reciproce de producţie între secţiile auxiliare
etc.
Este adevărat că nu am precizat la ce fel de conturi se poate apela în
primele două cazuri. Legat de acest aspect ar fi de subliniat faptul că
Precizările privind unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea
contabilităţii de gestiune, aprobate prin Ordinul MFP nr. 1826/2003,
menţionează trei modalităţi distincte de organizare a contabilităţii de
gestiune, de către administratorul persoanei juridice, şi anume: fie
utilizând conturi specifice, fie prin dezvoltarea conturilor din
contabilitatea financiară, fie cu ajutorul evidenţei tehnico-operative
proprii, fără a explica modul de concretizare în practica contabilă a
fiecăreia. Prima modalitate reflectă o funcţionare a contabilităţii de
gestiune într-un sistem autonom, separat de cel al contabilităţii
Pagina 62
financiare. În felul acesta se creează independenţa contabilităţii de

gestiune faţă de contabilitatea financiară. Sistemul contabilităţii de
gestiune neintegrat cu cel al contabilităţii financiare (care formează
împreună sistemul dualist) determină utilizarea a două seturi de conturi
distincte. Relaţia dintre conturile contabilităţii financiare şi cele ale
contabilităţii de gestiune se poate realiza prin aşa numitele conturi de
reflectare (conturi oglindă) ce pot fi create pentru cheltuieli şi venituri,
dar şi pentru stocuri, în funcţie de sfera de cuprindere a contabilităţii de
gestiune (în cazul adăpostirii sub umbrela contabilităţii de gestiune a
gestiunii stocurilor). Opusă concepţiei dualiste de organizare a
contabilităţii de gestiune, concepţia integralistă presupune existenţa de
relaţii contabile de corespondenţă între conturile de cheltuieli şi venituri
din contabilitatea financiară şi conturile folosite de contabilitatea de
gestiune. Este cazul sistemului contabil integrat care utilizează un
singur set de conturi.
6.3.2. Organizarea contabilităţii de gestiune în România
În România, începând cu data de 1 ianuarie 1994, momentul intrării în

vigoare a Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi a Regulamentului de
aplicare a acesteia, aprobate prin Hotărârea Guvernului României nr.
704/1993, contabilitatea este organizată în dublu circuit (sistemul
contabil este dualist), fiecare cu un parcurs distinct, astfel: unul, cel al
contabilităţii financiare şi altul, cel al contabilităţii de gestiune. Anterior
acestei date în România s-a practicat sistemul de contabilitate cu un
singur circuit (monist). Sistemul contabil monist era adaptat economiei
planificate şi centralizate, economie care punea în centru obţinerea
producţiei. Necesitatea regândirii unui nou sistem de contabilitate după
anul 1989 s-a impus deoarece cel existent la noi în ţară înainte de
această dată nu corespundea unei economii de piaţă spre care se tindea
şi nu putea fi adaptat, impunându-se schimbarea sa substanţială. Cauza
principală era aceea că structura sistemului contabil era monistă.
Adaptarea contabilităţii la condiţiile tranziţiei spre o economie de piaţă
a determinat adoptarea unui sistem contabil dualist (de sorginte
european-continentală, modelul francez), prin care să se realizeze
separarea contabilităţii pentru utilizatori (externi şi interni), numită şi
contabilitate financiară, de contabilitatea doar pentru manageri, numită
şi contabilitate de gestiune. Adept al dualismului contabil, Ministerul
Finanţelor a considerat adecvat pentru o economie de piaţă care se
dorea, liberă şi funcţională, adoptarea unui nou sistem contabil, format
din două subsisteme: contabilitatea financiară şi contabilitatea de
gestiune.
Pagina 63
Conform normelor legale româneşti, în vigoare la momentul prezent

(Legea contabilităţii nr. 82, 2008; Precizări referitoare la organizarea şi
conducerea contabilităţii de gestiune, 2004), persoanele juridice din
România (cu şi fără scop patrimonial) sunt obligate să organizeze şi să
conducă contabilitate financiară şi, după caz, şi contabilitate de
gestiune. Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii
revine administratorului sau altei persoane care are obligaţia gestionării
unităţii respective.
Spre deosebire de contabilitatea financiară, organizarea şi conducerea
contabilităţii de gestiune nu este normalizată, respectiv impusă
entităţilor româneşti prin norme obligatorii elaborate de Ministerul
Finanţelor Publice. Pentru Feleagă (2002) contabilitatea de gestiune „nu
poate fi normativă, întrucât este proprie fiecărei întreprinderi, ea
evoluează în timp şi aceasta cu atât mai repede cu cât mediul ei este mai
dinamic, mai turbulent, dacă folosim un termen adesea utilizat pentru a
descrie ceea ce sunt astăzi economiile moderne”.
6.3.3. Elemente ce stau la baza organizării şi

conducerii contabilităţii de gestiune şi a calculaţiei
costurilor
Organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune şi a calculaţiei
costurilor în cadrul fiecărei organizaţii solicită luarea în considerare a
două categorii de elemente. Ne referim la:
 factorii care influenţează organizarea contabilităţii de gestiune şi
a calculaţiei costurilor, şi la
 principiile calculaţiei costurilor, fundamente ale aşezării şi
ridicării construcţiei contabilităţii de gestiune în orice unitate în care se
doreşte ţinerea contabilităţii de gestiune.
6.3.3.1. Factorii care influenţează organizarea contabilităţii

de gestiune şi a calculaţiei costurilor
În cadrul oricărei unităţi economice, organizarea contabilităţii de
gestiune şi a calculaţiei costurilor, pentru a răspunde cerinţelor
informaţionale ale managerilor şi subalternilor lor, impune studierea
anterioară a tuturor factorilor care exercită influenţe (ce se
condiţionează, se întrepătrund sau, dimpotrivă, acţionează în
contradictoriu), a implicaţiilor acestora, iar apoi, ţinând seama de
acestea, să se procedeze la alegerea celei mai adecvate forme de
organizare a contabilităţii de gestiune şi a calculaţiei costurilor.
Pagina 64
Indiferent de agentul economic, modul de organizare a lucrărilor de

contabilitate de gestiune şi calculaţie a costurilor depinde, fără nici un
dubiu, de mai mulţi factori, şi anume: mărimea întreprinderii, structura
organizatorică (funcţională şi de producţie), tipul de producţie şi modul
de organizare a acesteia, tehnologia producţiei, opţiunea managerială
privind metodele şi tehnicile utilizate şi alţii.
Precizările privind unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea
contabilităţii de gestiune în ţara noastră, aprobate prin Ordinul MFP nr.
1826/2003, enunţă la punctul doi (prevederi privind calculaţia
costurilor) o serie de factori, cum sunt: mărimea unităţii, structura
organizatorică a acesteia, tipul şi modul de organizare a producţiei,
tehnologia de fabricaţie, gradul de integrare a producţiei, caracterul etc.,
care influenţează organizarea lucrărilor privind calculaţia costurilor.
Mărimea întreprinderii este unul dintre factorii care determină alegerea
formei de organizare a contabilităţii de gestiune şi circuitul
documentelor. În funcţie de mărime, întâlnim întreprinderi mici şi
mijlocii a căror contabilitate se organizează centralizat şi deci calculaţia
se realizează la acest nivel. Pentru întreprinderile mari organizarea se
poate face descentralizat pe activităţi şi apoi prin centralizarea datelor se
determină costul pentru întreaga producţie obţinută.
Structura organizatorică, are în vedere delimitarea în spaţiu a
cheltuielilor de producţie, a producţiei obţinute şi a calculului costurilor.
Apar astfel, secţii şi ateliere de producţie în raport cu care se face
sectorizarea atât a cheltuielilor de producţie cât şi a producţiei care le-a
ocazionat. În privinţa sectorului administrativ şi de conducere,
cheltuielile ocazionate de activitatea acestuia se urmăresc cu ajutorul
contabilităţii de gestiune la nivelul întregului sector şi nu pe fiecare
serviciu sau birou în parte.
Specificul procesului tehnologic influenţează puternic organizarea
contabilităţii de gestiune şi a calculaţiei costurilor în sensul că în funcţie
de acesta se alege forma cea mai corespunzătoare de calculaţie, se
precizează obiectul calculaţiei, unitatea de calcul, perioada şi momentul
calculaţiei, numărul şi felul documentelor.
Organizarea procesului de producţie constituie un alt factor de
influenţă a organizării contabilităţii de gestiune şi a calculaţiei costurilor
care se răsfrânge asupra organizării culegerii datelor de la toate locurile
generatoare de cheltuieli. Culegerea fiecărui element de cost trebuie
organizată astfel încât să se asigure reflectarea reală şi completă a
activităţii întreprinderii. Acest lucru implică adaptarea numărului,
felului documentelor şi a circuitului lor la condiţiile organizatorice ale
procesului de producţie, urmărindu-se dozarea lor în limite raţionale.
Pagina 65
6.3.3.2. Principiile calculaţiei costurilor
La baza organizării contabilităţii de gestiune şi a calculaţiei costurilor

oricărei entităţi stau o serie de principii. Regăsite în literatura de
specialitate, dar şi în Anexa, cu titlul „Precizări privind unele măsuri
referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune”, la
Ordinul MFP nr. 1826/2003, aceste principii asigură condiţiile,
constituind premise pentru o determinare corectă a costurilor. Potrivit
punctului 2.1., din cadrul anexei menţionate, în vederea asigurării unui
conţinut real şi exact al structurii costurilor, trebuie avute în vedere
următoarele principii:
1. Principiul separării cheltuielilor care privesc obţinerea bunurilor,
lucrărilor, serviciilor de cheltuielile care nu sunt legate de achiziţia,
producţia sau prelucrarea etc. acestora. Aplicarea acestuia presupune
delimitarea cheltuielilor privind activitatea de producţie de cheltuielile
ocazionate de restul activităţii desfăşurate de o persoană juridică. Astfel,
unităţile trebuie să separe cheltuielile atribuibile obiectelor de calculaţie
(produse, lucrări, servicii) de celelalte cheltuieli efectuate pentru
derularea activităţii. Potrivit reglementărilor în vigoare la ora actuală în
costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor nu se includ: pierderile de
materiale, manoperă sau alte costuri de producţie înregistrate peste
limitele normal admise. Este vorba despre mărimile neobişnuit de mari
de materiale pierdute în procesul de producţie (rebuturi), forţă de muncă
sau alte costuri de producţie. Valorile normale de rebuturi sau pierderi
sunt incluse în mod corespunzător în stoc ca parte a costului de obţinere
a unităţilor de produs ce urmează a fi generate; cheltuielile de
depozitare (stocaj), exceptând situaţia când aceste costuri sunt necesare
procesului de producţie, prealabil trecerii la o nouă fază de fabricaţie.
Costurile de depozitare a produselor finite definitivate anterior
procesului de vânzare nu sunt incluse în costul stocului dar trebuie
tratate ca o cheltuială pe măsură ce sunt suportate; cheltuieli (regii)
generale de administraţie care nu contribuie la aducerea stocurilor în
locul şi în starea în care ele se găsesc în prezent; cheltuielile de
desfacere (comercializare); regia fixă nealocată costului, care se
recunoaşte drept cheltuială în contul de profit şi pierdere în perioada în
care a apărut.
2. Principiul delimitării cheltuielilor în timp presupune includerea
cheltuielilor de producţie în costuri în perioada de gestiune în care are
loc obţinerea produselor, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor
la care se referă, indiferent de perioada de timp când s-au efectuat
Pagina 66
acestea. După momentul când se efectuează şi se includ în costuri se

disting: cheltuieli anticipate, fiind acelea care se efectuează în perioada
de gestiune curentă, dar care se includ în costurile perioadelor viitoare
când are loc obţinerea producţiei pentru care s-au efectuat. Se includ în
această categorie o serie de cheltuieli înregistrate în avans, cum ar fi:
plăţi anticipate de chirii, impozite, taxe, abonamente etc.; cheltuieli
curente, care se efectuează în perioada de gestiune în care se obţine
producţia care le-a ocazionat şi se includ în acea perioadă în costul
producţiei; şi cheltuieli preliminate (numite şi calculate); sunt acelea
care se includ în costurile perioadei curente, dar care se vor efectua în
perioadele de gestiune următoare. Exemplu provizioanele pentru
garanţii acordate clienţilor sau provizioanele pentru litigii.
3. Principiul delimitării cheltuielilor în spaţiu presupune separarea
cheltuielilor efectuate într-o anumită perioadă de gestiune pe procesele
principale care le-au ocazionat şi anume: aprovizionare, producţie,
administraţie, desfacere, determinând apariţia unor categorii de
cheltuieli specifice: cheltuieli de aprovizionare, cheltuieli de producţie
(fabricaţie), cheltuieli de administraţie, cheltuieli de desfacere.
Adâncind delimitarea în spaţiu, cheltuielile de producţie se pot defalca
la nivelul secţiilor în cheltuielile secţiilor de bază, cheltuielile secţiilor
auxiliare, cheltuielile secţiilor de deservire, iar în cadrul secţiilor pe
ateliere, linii de fabricaţie sau centre de producţie şi de responsabilitate
care pot fi constituite.
4. Principiul delimitării cheltuielilor productive de cele cu caracter
neproductiv se bazează pe criteriul conţinutului economic a activităţii
desfăşurate, care separă cheltuielile în productive şi neproductive.
Cheltuielile productive sunt ocazionate de procesele raţionale de
producţie, fiind creatoare de valoare, în timp ce cheltuielile
neproductive rezultă dintr-o gestionare necorespunzătoare a factorilor
de producţie, neadăugând produsului nici un fel de valoare. În categoria
cheltuielilor cu caracter neproductiv se includ depăşirile de cheltuieli
materiale, prin consumuri cantitative mai mari decât cele normate sau
de calitate superioară, depăşirile de cheltuieli salariale etc.
5. Delimitarea cheltuielilor privind producţia finită de cheltuielile
aferente producţiei în curs de execuţie, principiu care este valabil numai
pentru acele unităţi a căror producţie se prezintă parţial la sfârşitul
perioadei de gestiune în diverse stadii de transformare, cantitatea şi
valoarea acesteia fiind diferită de la o perioadă la alta. Respectarea
acestui principiu impune determinarea cât mai exactă a producţiei în
curs de execuţie atât cantitativ cât şi valoric, cerinţă care asigură o
calculaţie cât mai justă a costurilor de producţie. Exactitatea
determinării costului producţiei în curs de execuţie influenţează atât
Pagina 67
stabilirea corectă a costului producţiei finite cât şi a profitului.

Supraevaluarea (supradimensionarea) producţiei în curs de execuţie
conduce la diminuarea nejustificată a costului producţiei finite majorând
în mod artificial profitul, în timp ce subevaluarea producţiei în curs de
execuţie are un efect invers, determinând majorarea costului producţiei
finite şi diminuarea profitului.
Respectarea acestor principii asigură un calcul corect a costurilor de
producţie şi a rezultatelor, în timp ce nerespectarea lor determină abateri
de la realitate a mărimii costurilor obiectelor de calculaţie, printr-un
calcul incorect şi o denaturare a rezultatelor. Organizarea şi conducerea
contabilităţii de gestiune impune respectarea principiilor acestei
contabilităţi: cele abordate mai sus, considerate principii de bază,
precum şi a altora pe care conducerea întreprinderii le poate stabili,
reprezentând principii suplimentare (convenţii).
6.4. Rezumat
Ţinerea contabilităţii de gestiune este pe deplin justificată de importanţa

acesteia pentru manageri, rezultată din faptul că prin neaplicarea
acesteia se lipseşte conducerea entităţii de o serie de informaţii preţioase
în procesul managerial decizional. Managementul unei întreprinderi
presupune adoptarea unei multitudini de decizii, ca de pildă: În ce
cantitate să producă un anumit produs? La ce preţ se poate vinde un
produs pentru a acoperi costurile? Care dintre produse îşi asigură
acoperirea costurilor din veniturile pe care le realizează? Activitate ce
nu se poate realiza fără informaţii detaliate, pe baza cărora să se poate
formula portofoliul de variante, iar aceste informaţii detaliate nu le
poate furniza decât o contabilitate internă organizată, şi anume
contabilitatea de gestiune. Spre deosebire de contabilitatea financiară,
care oferă informaţii cu caracter sintetic privind activitatea desfăşurată
de o entitate şi rezultatele obţinute, contabilitatea de gestiune asigură
cunoaşterea rezultatelor pe obiecte de calculaţie, pe activităţi, structuri
ale întreprinderii, subdiviziuni organizatorice, subunităţi şi, în acest fel,
a performanţelor analitice ale unităţii.
Cuvinte cheie: conducerea contabilităţii de gestiune; conturi; dualism
contabil; factorii de organizare a contabilităţii de gestiune; principiile
calculaţiei costurilor
Pagina 68

1 Enunţă câteva modalităţi de ţinere a contabilităţii de gestiune [max.

100 cuvinte] (2p).
2 Care sunt precizările legale în privinţa organizării şi conducerii
contabilităţii de gestiune în România? [max. 100 cuvinte] (2p)
3 Enumeră şi explică factorii care influenţează organizarea
contabilităţii de gestiune şi principiile care stau la baza calculaţiei
costurilor [max. 500 cuvinte] (5p).
6.6. Concluzii
Conducerea contabilităţii de gestiune de către orice organizaţie implică

cunoaşterea cadrului legal şi a posibilităţilor de organizare a
contabilităţii de gestiune, precum şi a factorilor care îşi exercită
presiunea asupra organizării acesteia şi a principiilor calculaţiei
costurilor pe care se sprijină construcţia contabilităţii de gestiune.
Napoca, 2011, p. 14-32; 145-149.
Pagina 69
Contabilitatea cheltuielilor de producţie şi

calculaţia costurilor
Cuprins
Pagina
7.1. Introducere ............................................................................................ 70
7.2. Obiective ................................................................................................ 70
7.3.1. Documente utilizate de contabilitatea de gestiune ....................... 71
7.3.2. Sistemul conturilor de gestiune .................................................... 72
7.3.3. Tratamentul contabil al cheltuielilor de producţie ......................... 77
7.3.4. Metode de calculaţie a costurilor ................................................. 79
7.4. Rezumat ................................................................................................ 81
7.6. Concluzii ................................................................................................ 82
7.1. Introducere
Cum funcţionează conturile de gestiune? Cum se înregistrează

cheltuielile în contabilitatea de gestiune? Răspunsul la întrebări îl
găseşti în această unitate de învăţare.
Cunoştinţe preliminare: cost total; cost unitar; documente; elementele
costului; planul de conturi general
internet
7.2. Obiective

practice privind tratamentul contabil aplicabil cheltuielilor de producţie
şi calculaţia costurilor
Pagina 70
 exemplifice tipuri de documente utilizate în contabilitatea de
gestiune;
 caracterizeze cel puţin 3 conturi de gestiune;
 înregistreze cheltuielile utilizând conturile din clasa 9;
 clasifice metodele de calculaţie a costurilor.
7.3.1. Documente utilizate de contabilitatea de gestiune
Pentru atingerea obiectivelor sale, la nivelul fiecărei entităţi la care se

organizează şi conduce, contabilitatea de gestiune trebuie să uziteze de
un ansamblu de documente. Astfel, pentru reflectarea în contabilitate a
cheltuielilor şi realizarea calculaţiei costurilor, fiecare întreprindere
trebuie să-şi organizeze un sistem propriu de documente, care să asigure
atât colectarea cheltuielilor efectuate, în funcţie de posibilităţile de
identificare, pe obiecte de calculaţie sau pe locuri de cheltuieli, cât şi
determinarea costului efectiv al producţiei obţinute. Indiferent cum sunt
denumite sau care este formatul lor, aceste documente trebuie să
cuprindă informaţii cantitative şi valorice, cu privire la consumuri
(materiale, manoperă etc.), cheltuieli efectuate, rezultate obţinute etc.,
dar mai important este să fie corect întocmite, pentru a asigura o
determinare exactă a costului efectiv al producţiei obţinute.
Alături de documente destinate consemnării cheltuielilor şi calculaţiei
costurilor, este nevoie şi de alte documente, care să asigure îndeplinirea,
pe lângă funcţia de determinare a costurilor, şi a celorlalte funcţii ale
contabilităţii de gestiune, precum şi realizarea obiectivelor sale.
Împreună, aceste formulare formează sistemul de documente al
contabilităţii de gestiune. Se poate discuta despre un întreg evantai de
documente, ce pot avea denumiri diferite şi conţinuturi variate.
Enumerăm, doar cu titlu informativ, câteva formulare, care pot face
obiectul informaţiilor vehiculate de contabilitatea de gestiune: fişe de
antecalculaţii şi postcalculaţii, centralizatoare de cheltuieli, situaţii ale
abaterilor pe purtători şi pe sectoare, rapoarte de analiză a acestora,
bugete, situaţii de calcul a rezultatelor pe obiecte de calculaţie (produse,
lucrări, servicii) sau pe activităţi, note informative sau rapoarte detaliate
cu privire la performanţele realizate la nivelul sectoarelor de activitate
sau al produselor realizate etc.
Elaborarea unui întreg sistem de documente, care să servească
contabilităţii de gestiune, nu este o sarcină uşoară. Presupune stabilirea
unui anumit număr de formulare, ce vor îmbrăca denumiri specifice, cu
Pagina 71
un scop stabilit încă din momentul conceperii, al formatului lor,

modului de completare şi persoanele responsabile cu întocmirea lor,
numărului de exemplare, circulaţiei şi destinaţiile finale pentru păstrare
şi arhivare. Întregul sistem de formulare trebuie să fie astfel
dimensionat încât să asigure un raport optim între cerinţe şi satisfacerea
lor.
7.3.2. Sistemul conturilor de gestiune
Unul dintre obiectivele contabilităţii de gestiune îl reprezintă calcularea

costurilor. Pentru organizarea evidenţei cheltuielilor de producţie şi
realizarea calculaţiei costurilor, Ministerul Finanţelor Publice a
rezervat, în planul de conturi general, prevăzut în reglementările
contabile aprobate prin Ordinul MFP nr. 1802/2014, contabilităţii de
gestiune, clasa a 9-a, intitulată conturi de gestiune. Aceasta conţine
zece conturi sintetice de gradul I, structurate pe trei grupe de conturi,
respectiv:
 Grupa 90 „Decontări interne”, care cuprinde conturile:
901 „Decontări interne privind cheltuielile”;
902 „Decontări interne privind producţia obţinută”; şi
903 „Decontări interne privind diferenţele de preţ”;
 Grupa 92 „Conturi de calculaţie”, în cadrul căreia se includ
următoarele conturi:
921 „Cheltuielile activităţii de bază”;
922 „Cheltuielile activităţilor auxiliare”;
923 „Cheltuieli indirecte de producţie”;
924 „Cheltuieli generale de administraţie”; şi
925 „Cheltuieli de desfacere”; şi
 Grupa 93 „Costul producţiei”, ce este alcătuită din conturile:
931 „Costul producţiei obţinute” şi
933 „Costul producţiei în curs de execuţie”.
De reţinut că, potrivit punctului 593, alin. (4) din reglementările
contabile amintite, pentru organizarea contabilităţii de gestiune,
conturile din clasa 9 „Conturi de gestiune”, enumerate mai sus, nu sunt
obligatorii, iar folosirea conturilor din această clasă este opţională.
Contul 901 „Decontări interne privind cheltuielile” se foloseşte pentru
evidenţa decontărilor interne privind cheltuielile activităţii de bază şi
auxiliare, cheltuielile indirecte de producţie, cheltuielile generale de
administraţie, precum şi a cheltuielilor de desfacere, pe care le preia din
contabilitatea financiară pentru a le transmite în contabilitatea de
gestiune, pe de-o parte, iar pe de altă parte, pentru reflectarea costului
Pagina 72
efectiv al producţiei obţinute. Acest cont face interfaţa dintre

contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune. După funcţia
contabilă este un cont bifuncţional, dar funcţionează ca un cont de
pasiv. Se creditează, în cursul lunii, cu ocazia decontărilor cheltuielilor
de exploatare pe destinaţii în funcţie de posibilităţile de identificare ale
acestora pe locuri de cheltuieli şi obiecte de calculaţie. Se debitează la
sfârşitul lunii cu costul efectiv al producţiei finite şi a celei în curs de
execuţie, după care se soldează.
Contul 902 „Decontări interne privind producţia obţinută” se
utilizează pentru evidenţa decontărilor interne privind costul producţiei
obţinute în cursul lunii, la preţ de înregistrare (prestabilit), pe de-o parte,
iar pe de altă parte pentru decontarea la sfârşitul lunii, a costului efectiv
al aceleiaşi producţii obţinute pe parcursul lunii. Soldul contului
reprezintă diferenţele de preţ şi anume: soldul creditor, diferenţele
favorabile, adică economiile, respectiv, abaterile pozitive; soldul debitor
reprezintă diferenţele nefavorabile, respectiv depăşirile, adică abaterile
negative. După funcţia contabilă este un cont bifuncţional, dar
funcţionează ca un cont de pasiv. Se creditează, pe parcursul lunii, cu
preţul de înregistrare (prestabilit) a producţiei finite obţinute din
procesul de producţie. Se debitează, la sfârşitul lunii, cu costul efectiv al
producţiei respective.
Indiferent de soldul său, acest cont se închide la sfârşitul lunii prin
contul 903 „Decontări interne privind diferenţele de preţ”. În analitic,
contul 902 „Decontări interne privind producţia obţinută” se dezvoltă pe
obiecte de calculaţie (produse, lucrări, servicii, comenzi etc).
Contul 903 „Decontări interne privind diferenţele de preţ” serveşte
pentru înregistrarea la sfârşitul lunii, a diferenţelor dintre preţul de
înregistrare şi costul efectiv al producţiei finite obţinute din procesul de
producţie. După funcţia contabilă este un cont de activ. Se debitează, la
sfârşitul lunii, cu ocazia calculării şi înregistrării diferenţelor aferente
producţiei finite obţinute din procesul de producţie. Se creditează tot la
sfârşitul lunii, cu ocazia închiderii în momentul decontării diferenţelor
asupra costului producţiei obţinute. Ca urmare, la sfârşitul lunii nu
prezintă sold. Şi acest cont se dezvoltă în analitic ca şi contul precedent,
cu care funcţionează în paralel, adică pe obiecte de calculaţie (produse,
lucrări, servicii, comenzi etc.).
Contul 921 „Cheltuielile activităţii de bază” se foloseşte pentru
evidenţa cheltuielilor aferente activităţii de bază a unităţii. După funcţia
contabilă este un cont de activ. Se debitează, pe parcursul lunii, cu
ocazia colectării cheltuielilor directe aferente activităţii de bază,
preluate din contabilitatea financiară, iar la sfârşitul lunii, cu cotele
Pagina 73
corespunzătoare de cheltuieli indirecte de producţie (cheltuielile cu

întreţinerea şi funcţionarea utilajelor şi cheltuielile generale ale secţiei),
cheltuielile generale de administraţie şi cheltuielile de desfacere,
repartizate raţional în costul produselor fabricate, lucrărilor executate şi
serviciilor prestate. Se creditează, la sfârşitul lunii, cu costul efectiv al
producţiei finite, precum şi cu cel al producţiei în curs de execuţie
obţinute din activitatea de bază după care se soldează. În analitic, se
dezvoltă pe secţii, obiecte de calculaţie şi articole de calculaţie.
Contul 922 „Cheltuielile activităţilor auxiliare” se foloseşte pentru
evidenţa cheltuielilor ocazionate de activităţile auxiliare ale unităţii.
După funcţia contabilă este un cont de activ. Se debitează în cursul
lunii, cu ocazia colectării cheltuielilor directe privind activităţile
auxiliare, preluate din contabilitatea financiară, iar la sfârşitul lunii, cu
cota corespunzătoare de cheltuieli generale de administraţie şi a
cheltuielilor de desfacere - în cazul livrării producţiei în afara unităţii,-
repartizate raţional în costul producţiei auxiliare. Se creditează, la
sfârşitul lunii, cu contravaloarea producţiei livrate de secţiile auxiliare
pentru activitatea de bază, sectorul administrativ şi de conducere,
sectorul desfacere, precum şi cu costul efectiv al producţiei finite
destinate vânzării şi respectiv al producţiei în curs de execuţie după care
se soldează. În analitic se dezvoltă pe secţii, obiecte de calculaţie şi dacă
este cazul pe articole de calculaţie.
Contul 923 „Cheltuieli indirecte de producţie” se foloseşte pentru
evidenţa cheltuielilor cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor şi a
cheltuielilor generale ale secţiilor. După funcţia contabilă este un cont
de activ. Se debitează, pe parcursul lunii, cu ocazia colectării
cheltuielilor indirecte de producţie privind activitatea de bază, preluate
din contabilitatea financiară, iar la sfârşitul lunii se mai debitează cu
contravaloarea produselor, lucrărilor şi serviciilor primite de la secţiile
auxiliare pentru necesităţile activităţii de bază, care nu se identifică pe
obiecte de calculaţie. Se creditează, la sfârşitul lunii, cu ocazia
repartizării raţionale a cheltuielilor indirecte în costul producţiei
obţinute după care se soldează. În analitic se dezvoltă pe secţii şi pe
feluri de articole de cheltuieli specifice cheltuielilor indirecte de
producţie.
Contul 924 „Cheltuieli generale de administraţie” se foloseşte pentru
evidenţa cheltuielilor de administraţie şi conducere a unităţii. După
funcţia contabilă este un cont de activ. Se debitează în cursul lunii, cu
ocazia colectării cheltuielilor ocazionate de administraţia şi conducerea
unităţii, preluate din contabilitatea financiară, iar la sfârşitul lunii se mai
debitează cu contravaloarea produselor, lucrărilor şi serviciilor primite
de la secţiile auxiliare pentru necesităţile sectorului administrativ şi de
Pagina 74
conducere al unităţii. Se creditează la sfârşitul lunii, cu ocazia

repartizării raţionale a cheltuielilor generale de administraţie în costul
producţiei obţinute din activitatea de bază, precum şi în costul
producţiei obţinute din activitatea auxiliară care are un caracter de
marfă, după care se soldează. În analitic se dezvoltă pe feluri sau
articole de cheltuieli specifice sectorului administrativ şi de conducere.
Contul 925 „Cheltuieli de desfacere” se utilizează pentru înregistrarea
cheltuielilor efectuate în legătură cu desfacerea produselor fabricate
(cheltuieli de ambalare, de manipulare, depozitare, înmagazinare,
conservare, asigurare, de transport, în situaţia în care marfa circulă pe
cheltuiala producătorului etc.). După funcţia contabilă este un cont de
activ. Se debitează în cursul lunii, cu ocazia colectării cheltuielilor
sectorului desfacere, preluate din contabilitatea financiară, iar la
sfârşitul lunii se mai debitează cu contravaloarea produselor, lucrărilor
şi serviciilor primite de la activitatea auxiliară pentru necesităţile
sectorului desfacere. Se creditează la sfârşitul lunii, cu ocazia
repartizării raţionale a cheltuielilor de desfacere în costul complet al
producţiei obţinute, după care se soldează.
Contul 931 „Costul producţiei obţinute” este utilizat pentru evidenţa
producţiei finite obţinute, constând din produse finite, semifabricate
destinate vânzării, lucrări executate şi servicii prestate pentru terţi,
investiţii proprii sau alte activităţi. După funcţia contabilă este un cont
bifuncţional. Se debitează, în cursul lunii cu preţul de înregistrare al
producţiei finite obţinute din procesul de producţie. Se creditează, la
sfârşitul lunii, cu costul efectiv al producţiei respective, decontată pe
seama cheltuielilor ocazionate. Indiferent de soldul său, acest cont se
închide la sfârşitul lunii prin contul 903 "Decontări interne privind
diferenţele de preţ" chiar dacă diferenţele sunt favorabile sau
nefavorabile, după care se soldează. În analitic, contul 931 „Costul
producţiei obţinute” se dezvoltă pe obiecte de calculaţie.
Contul 933 „Costul producţiei în curs de execuţie” se foloseşte pentru
înregistrarea costului efectiv al producţiei respective, indiferent dacă
provine din activitatea de bază sau cea auxiliară. După funcţia contabilă
este un cont de activ. Se debitează, la sfârşitul lunii, cu costul efectiv al
producţiei în curs de execuţie rezultată din activitatea de bază, precum
şi din activităţile auxiliare. Se creditează, tot la sfârşitul lunii cu costul
efectiv al aceleiaşi producţii decontată pe seama cheltuielilor efectuate,
după care se soldează. În analitic, se dezvoltă pe obiecte de calculaţie.
Pagina 75
Servind pentru contabilizarea cheltuielilor de producţie şi realizarea

calculaţiei costurilor, conturile de gestiune din clasa 9 permit reflectarea
propriu-zisă a anumitor operaţiuni. Practic, cu ajutorul lor se realizează:
 preluarea cheltuielilor de exploatare din contabilitatea financiară,
unde au fost reflectate în conturi după natura lor, şi înregistrarea lor în
contabilitatea de gestiune, pe destinaţii, în raport cu posibilităţile de
identificare în momentul apariţiei, respectiv pe obiecte de calculaţie sau
doar pe locurile de cheltuieli ce le-au ocazionat;
 decontarea livrărilor reciproce dintre secţiile auxiliare şi a
livrărilor către celelalte secţii şi sectoare din întreprindere sau din afara
acesteia;
 repartizarea cheltuielilor indirecte de producţie, generale de
administraţie şi de desfacere în costul produselor, lucrărilor şi serviciilor
realizate;
 înregistrarea producţiei finite obţinută în cursul lunii, evaluată la
costuri prestabilite;
 evidenţierea costului producţiei neterminate (în curs de execuţie)
de la finele perioadei;
 calculaţia şi contabilizarea costurilor complete efective ale
producţiei finite obţinute, permiţând compararea cu cele antecalculate
(prestabilite) şi evidenţierea abaterilor (a diferenţelor) de la acestea.
Conturile sintetice se pot detalia, prin deschiderea de conturi analitice,
pe secţii, obiecte de calculaţie (produse, lucrări, servicii, comenzi etc.)
şi articole de calculaţie sau de cheltuieli specifice.
Conturile din clasa 9 funcţionează într-un circuit separat de cel al
contabilităţii financiare; caracterul autonom este reflectat prin
corespondenţele contabile ce au loc doar între ele, fiind independente de
celelalte clase din planul de conturi general. În ceea ce priveşte felul în
care aceste conturi funcţionează nu există reguli stricte. Atributul de
libertate a modului de organizare a contabilităţii de gestiune are efecte
de flexibilitate şi maleabilitate, caracteristici de funcţionare atribuite
conturilor de gestiune, reflectate prin funcţia contabilă, debitare/
creditare şi corespondenţe.
La încheierea exerciţiului financiar conturile de gestiune ale clasei 9 nu
se regăsesc în documentele de sinteză, deoarece informaţiile înregistrate
în ele au fost reflectate în conturile din clasa a 6-a „Conturi de
cheltuieli” ale contabilităţii financiare şi, implicit, în contul de profit şi
pierdere.
Pagina 76
7.3.3. Tratamentul contabil al cheltuielilor de producţie
Contabilitatea cheltuielilor trebuie ţinută, potrivit reglementărilor legale

româneşti (Legea contabilităţii nr. 82, art. 17), pe feluri de cheltuieli,
după natura sau destinaţia lor, după caz. Organizarea contabilităţii
cheltuielilor potrivit concepţiei dualiste presupune ca: în contabilitatea
financiară cheltuielile să se înregistreze grupate după natura activităţilor
(exploatare, financiară) şi după natura resurselor utilizate (cheltuieli cu
materii prime, materiale, de personal, amortizări etc.); iar în
contabilitatea de gestiune cheltuielile să fie reflectate grupate după
destinaţia şi funcţia lor pe feluri de produse, lucrări şi servicii.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
1. Pentru realizarea a 1.000 kg produs finit se consumă materii prime

în valoare de 3.000 lei, manoperă aferentă lucrătorilor direct
productivi 6.000 lei, alte cheltuieli directe 1.000 lei. De asemenea, în
secţie se mai consumă materiale consumabile de 22.000 lei şi energie
electrică în valoare de 16.000 lei. Cheltuielile cu managementul
întreprinderii sunt de 42.000 lei, iar cele cu desfacerea produsului finit
de 4.500 lei. Să se înregistreze în contabilitatea de gestiune
operaţiunile.
Rezolvare:
 înregistrarea cheltuielilor:
% = 901 „Decontări interne privind 48.000
921 „Cheltuielile activităţii de cheltuielile” 10.000
bază”
923 „Cheltuieli indirecte de 38.000
producţie”
924 „Cheltuieli generale de 42.000
administraţie”
925 „Cheltuieli de desfacere” 4.500
2. Într-o perioadă de gestiune se efectuează următoarele: cheltuieli cu

reparaţiile curente la utilajele tehnologice 6.000 lei, energie consumată
pentru scopuri tehnologice 15.800 lei, amortizarea clădirilor 3.200 lei,
din care 2.400 lei aferentă secţiilor şi 800 lei aferentă sediului
administrativ, cheltuieli cu ambalajele 2.100, cheltuieli cu dobânzi
bancare 300 lei, cheltuieli cu depozitarea mărfurilor 450 lei. Să se
înregistreze în registrul jurnal al contabilităţii de gestiune.
Pagina 77
Rezolvare:
 înregistrarea cheltuielilor indirecte de producţie (6.000 lei +
15.800 lei + 2.400 lei):
923 „Cheltuieli indirecte de = 901 „Decontări interne privind 24.200
producţie” cheltuielile”
 înregistrarea cheltuielilor generale de administraţie (800 lei +

300 lei):
924 „Cheltuieli generale de = 901 „Decontări interne privind 1.100
administraţie” cheltuielile”
 înregistrarea cheltuielilor de desfacere (2.100 lei + 450 lei):

925 „Cheltuieli de desfacere” = 901 „Decontări interne privind 2.550
cheltuielile”
3. Cantitatea de produse finite obţinute într-o lună a fost de 850 bucăţi.

Costul prestabilit a fost de 22,5 lei/buc., iar costul efectiv determinat la
sfârşitul lunii de 21,5 lei/buc. Să se evidenţieze în contabilitatea de
gestiune operaţiunile.
Rezolvare:
 înregistrarea producţiei obţinute la cost prestabilit:
931 „Costul producţiei obţinute” = 902 „Decontări interne privind 19.125
producţia obţinută”
 decontarea costurilor efective aferente producţiei obţinute:

902 „Decontări interne privind = 921 „Cheltuielile activităţii de 18.275
producţia obţinută” bază”
 înregistrarea diferenţelor de preţ favorabile:

903 „Decontări interne privind = 902 „Decontări interne privind 850
diferenţele de preţ” producţia obţinută”
Sau, cu suma în negru, prin formula:

902 „Decontări interne privind = 903 „Decontări interne privind 850
producţia obţinută” diferenţele de preţ”
4. În cadrul unei întreprinderi centrală de apă furnizează 850 m3 de

apă, în valoare totală de 765 lei, către una din secţiile sale şi 350 m3 de
apă, în valoare de 315 lei, sectorului de desfacere. Să se efectueze
înregistrările în contabilitatea de gestiune.
Pagina 78
Rezolvare:
 înregistrarea livrării de apă:
% = 922 „Cheltuielile secţiilor 1.080
auxiliare/ 922/CA „Cheltuielile
923 „Cheltuieli indirecte de centralei de apă” 765
producţie”
925 „Cheltuieli de desfacere” 315
__________________________________________________________________________________________________________________________
7.3.4. Metode de calculaţie a costurilor
Calculaţia costurilor este „ansamblul de operaţii matematice folosite în

conformitate cu prevederile metodologice date, pentru determinarea
costului unitar al unui produs, al unei lucrări sau al unui serviciu prestat,
în condiţiile organizatorice tehnice şi gospodăreşti ale întreprinderii”
(Olariu, 1971, p. 95).
Conform Precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea şi
conducerea contabilităţii de gestiune, aprobate prin Ordinul MFP nr.
1826 (2004, punctul 2 „Prevederi privind calculaţia costurilor”),
calculaţia costurilor presupune „ansamblul lucrărilor efectuate într-o
formă organizată cu scopul de a obţine informaţii privind costul
bunurilor, lucrărilor, serviciilor, activităţilor sau altor obiecte de
calculaţie”.
Socotirea costurilor, înţelegând prin aceasta calcularea sau calculaţia
lor, se poate realiza în mai multe feluri, existând o serie diferită de
modalităţi, pe care literatura de specialitate (cea aferentă contabilităţii)
le numeşte metode de calculaţie.
Metoda de calculaţie a costurilor cuprinde „totalitatea proceselor
utilizate pentru cuantificarea numerică a corelaţiei dintre cheltuielile de
producţie şi de desfacere a întreprinderii şi producţia care le-a
ocazionat, în calitatea lor de mărimi economice determinabile prin
măsurare şi calcul” (Călin şi Cârstea, 2002, p. 89).
Pentru realizarea calculaţiei costurilor, fiecare organizaţie din România
are posibilitatea de a alege o anumită metodă, în baza unei libertăţi dată
întregului subsistem al contabilităţii de gestiune şi calculaţiei costurilor.
Astfel, potrivit reglementărilor contabile româneşti (Precizări privind
unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de
gestiune, punctul 2.3.), calculaţia costurilor poate fi efectuată după una
dintre următoarele metode: metoda costului standard, metoda pe
comenzi, metoda pe faze, metoda globală, metoda direct costing, sau
Pagina 79
orice altă metodă adoptată de persoana juridică respectivă în funcţie de

modul de organizare a producţiei, specificul activităţii, particularităţile
procesului tehnologic şi de necesităţile proprii. Pe lângă cele enumerate,
în literatura de specialitate regăsim şi alte metode de calculaţie a
costurilor, şi anume: metoda tarif-oră-maşină (THM), metoda Georges
Perrin (GP), metoda PERT-cost, metoda ABC, metoda Target Costing
sau costului-ţintă etc. Fiecare metodă de calculaţie (modalitate de
socotire) a costurilor îşi are particularităţile ei, iar adoptarea uneia sau
alteia depinde de necesităţile de informaţii ale conducerii întreprinderii
şi de îndeplinirea de către aceasta a obiectivelor urmărite.
Călin şi Cârstea (2002, p. 89-92) sistematizează metodele de calculaţie
a costurilor, clasificându-le, prin gruparea lor pe baza câtorva criterii
esenţiale, astfel:
1. După entităţile în raport cu care se calculează costuri, se disting:
a) metode de calculaţie pe purtători, cele destinate determinării
costurilor în raport cu purtătorul de costuri (produsul, comanda,
lucrarea, serviciul), din care fac parte: metoda pe produs, metoda pe
grupe de produse, metoda pe comenzi, metoda standard-cost, metoda
T.H.M., metoda G.P. ş.a.;
b) metode de calculaţie pe sectoare (zone) de cheltuieli, acelea care
se utilizează pentru determinarea cheltuielilor pe sectoare sau locuri de
cheltuieli; şi
c) metode de calculaţie cu caracter mixt, cum sunt metoda de
calculaţie globală şi metoda pe faze.
2. Din punct de vedere al sferei de cuprindere a cheltuielilor în costul
unitar, există:
a) metode de calculaţie absorbante (full-costing), acelea care iau în
calcul pentru determinarea costului unitar toate costurile de producţie şi
de desfacere ale produselor; şi
b) metode de calculaţie limitative, denumite şi parţiale, care
calculează un cost incomplet, luând în considerare numai anumite
costuri ocazionate de procesul de producţie şi de desfacere ale
produselor, lucrărilor executate sau serviciilor prestate, precum: metoda
direct-costing şi metoda costurilor directe.
3. După modul de integrare a calculaţiei în sistemul de programare şi
urmărire valorică a activităţii întreprinderii, avem:
a) metode de calculaţie cu caracter previzional, care utilizează
mărimi prestabilite în domeniul costurilor, urmăresc şi controlează
operativ pe parcursul procesului de producţie abaterile de la costul
predeterminat; şi
Pagina 80
b) metode de calculaţie cu caracter post-faptic, cele care se bazează

pe postcalculaţie şi care au ca obiectiv calcularea la finele perioadei a
costului efectiv al producţiei.
7.4. Rezumat
Pentru realizarea calculaţiei costurilor, fiecare entitate patrimonială din

România are posibilitatea de a alege o anumită metodă, în baza unei
libertăţi dată întregului subsistem al contabilităţii de gestiune şi
calculaţiei costurilor. Astfel, potrivit reglementărilor contabile
româneşti, calculaţia costurilor poate fi efectuată după una dintre
următoarele metode: metoda costului standard, metoda pe comenzi,
metoda pe faze, metoda globală, metoda direct costing, sau orice altă
metodă adoptată de persoana juridică respectivă în funcţie de modul de
organizare a producţiei, specificul activităţii, particularităţile procesului
tehnologic şi de necesităţile proprii. Pe lângă cele enumerate, în
literatura de specialitate regăsim şi alte metode de calculaţie a
costurilor. Fiecare metodă de calculaţie a costurilor îşi are
particularităţile ei, iar adoptarea uneia sau alteia depinde de necesităţile
de informaţii ale conducerii întreprinderii şi de îndeplinirea de către
aceasta a obiectivelor urmărite.
Cuvinte cheie: clasa 9; conturi de gestiune; documente utilizate de
contabilitatea de gestiune; tratament contabil al cheltuielilor

1 Ce tipuri de documente se utilizează de contabilitatea de gestiune?

[max. 100 cuvinte] (3p)
2 La o societate comercială, la sfârşitul unei perioade de gestiune,
conturile din clasa 9 „Conturi de gestiune” prezintă, înainte de
închidere, următoarele informaţii: contul 902 „Decontări interne
privind cheltuielile” - rulaj debitor 95.000, rulaj creditor 88.000;
contul 931 „Costul producţiei obţinute” - rulaj debitor 88.000; 933
„Costul producţiei în curs de execuţie” - rulaj debitor 11.000. Să se
pune în evidenţă formulele contabile specifice închiderii acestor conturi
în contabilitatea de gestiune. (2p)
3 La o întreprindere se fabrică produsele A şi B pentru care
cheltuielile directe de producţie sunt: A = 5.000 lei; B = 3.000 lei.
Produsul A se fabrică numai în secţia I, iar produsul B în secţiile I şi II.
Cheltuielile comune ale secţiei I sunt de 2.000 lei, iar ale secţiei II, 800
Pagina 81
lei. Cheltuielile generale de întreprindere 600 lei. La produsul A,

producţie neterminată la începutul perioadei, 75 lei, iar pentru
produsul B, la sfârşitul perioadei 90 lei. Baza de repartizare a
cheltuielilor de secţie sunt cheltuielile de producţie directe. Care este
costul de producţie efectiv al produselor A şi B? (2p)
A B
 a) 6.775; 4.520;
 b) 6.325; 4.460;
 c) 4.460; 6.325.
4 La o societate comercială se fabrică două produse A şi B.
Cheltuielile efective directe înregistrate pentru produsul B sunt de
50.000 lei, reprezentând 25% din totalul cheltuielilor directe.
Cheltuielile comune de secţie sunt de 30.000 lei, iar cele generale
20.000 lei. La repartizarea cheltuielilor indirecte pe produs se are în
vedere ponderea cheltuielilor directe ale fiecărui produs în totalul
acestora. Producţia neterminată la finele perioadei pentru produsul B
este de 6.000 lei. Costul de producţie planificat pentru produsul B este
de 50.000 lei. Care este valoarea abaterii pentru produsul B şi cum se
înregistrează aceasta? (2p)
 a) 902 = 903 6.500;
 b) 902 = 903 1.500;
 c) 903 = 902 1.500.
7.6. Concluzii
„Numai un calcul corect şi cuprinzător al costurilor poate ajuta firma

să-şi remodeleze consumul resurselor astfel încât să ţină seama de
schimbările survenite în structura activităţilor, să se axeze mai mult pe
fluxuri decât pe stocuri, să se preocupe mai mult decât în trecut de
calitate şi de respectarea termenelor, să aprecieze corespunzător
fluctuaţiile volumului producţiei care devine din ce în ce mai incert”
(Ghiţă, 2000, p. 11-12).
Pagina 82

Napoca, 2011, p. 14-32; 148-150.
Pagina 83
Metode de calculaţie bazate pe costuri

complete
Cuprins
Pagina
8.1. Introducere ............................................................................................ 84
8.2. Obiective ................................................................................................ 84
8.3.1. Metoda globală ............................................................................ 85
8.3.2. Metoda pe faze ............................................................................ 86
8.3.3. Metoda pe comenzi ...................................................................... 88
8.3.4. Metoda costurilor standard .......................................................... 90
8.4. Rezumat ................................................................................................ 93
8.6. Concluzii ................................................................................................ 95
8.1. Introducere
În această unitate învăţăm despre patru metode de calculaţie a costurilor

bazate pe costuri complete: metoda globală, metoda pe faze, metoda pe
comenzi şi metoda costurilor standard.
Cunoştinţe preliminare: calculaţie; metode de calculaţie

internet
8.2. Obiective

practice privind metodele de calculaţie bazate pe costuri complete
 aplice metoda calculaţiei simple;
Pagina 84
 caracterizeze metoda pe faze;

 aplice metoda pe comenzi;
 calculeze standarde la cheltuielile directe şi cheltuielile indirecte,
şi să determine abaterile de la costurile standard directe.
8.3.1. Metoda globală
Metoda globală sau metoda calculaţiei simple este cunoscută şi sub

denumirea de metoda diviziunii, atât în literatura de specialitate cât şi în
practica economică. Această metodă de calcul a costurilor se aplică de
către unităţile patrimoniale care fabrică un singur produs, la care, de
regulă, la sfârşitul perioadei de gestiune nu există semifabricate. Metoda
se poate aplica şi în cazul în care din procesul tehnologic se obţin mai
multe produse cuplate din aceeaşi materie primă şi prin acelaşi proces
tehnologic, care prin diferite criterii de echivalare pot fi transformate
într-un singur produs în mod convenţional.
Rolul metodei este de a asigura determinarea şi delimitarea cheltuielilor
atât pe zone de cheltuieli sau pe întreaga întreprindere cât şi pe
purtătorul de cheltuieli, respectiv produsul omogen obţinut în cadrul
întreprinderii sau subunităţile sale.
Calculaţia globală constă în colectarea tuturor cheltuielilor de producţie
(directe şi indirecte) ocazionate de obţinerea producţiei, la nivelul
întregii unităţi patrimoniale şi raportarea lor, la finele perioadei de
gestiune, la cantitatea de produse finite obţinute.
Caracteristica principală a metodei constă în faptul că toate costurile
de producţie se identifică nemijlocit pe produsul sau grupa de produse
care le-a ocazionat, având caracterul de costuri directe.
Ca urmare a faptului că în secţia sau întreprinderea care aplică metoda
globală de calculaţie, se fabrică un singur produs, lucrare sau serviciu,
toate cheltuielile de producţie şi desfacere au caracter de cheltuială
directă faţă de producţia obţinută. Cu toate acestea, costurile indirecte
de producţie şi cele generale de administraţie sunt asimilate costurilor
indirecte în vederea cunoaşterii costului pe articole de calculaţie,
înregistrându-se în condiţiile de colectare cunoscute. La sfârşitul lunii
aceste costuri se trec în totalitate asupra contului de calculaţie al
produsului respectiv. În cazul producţiei cuplate, costul efectiv pe
produs se determină cu ajutorul coeficienţilor de echivalenţă.
Reflectarea distinctă a cheltuielilor indirecte, în cursul perioadelor de
gestiune, este impusă de următoarele cerinţe:
Pagina 85
 determinarea costurilor producţiei în structura pe articole de

calculaţie, care asigură centralizarea datelor respective la toate
nivelurile conducerii interesate;
 organizarea eficientă a controlului şi analizei cheltuielilor de
producţie pe compartimente de activitate şi stabilirea mai precisă a
răspunderilor pentru urmărirea lor;
 informarea operativă a organelor de conducere de la diferite
verigi organizatorice ale întreprinderii asupra îndeplinirii programului
de reducere a cheltuielilor de producţie şi, prin acesta, reducerea
costurilor, în vederea luării deciziilor curente care, eventual, se impun.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Sarcină de învăţare
În cadrul unei întreprinderi de transporturi auto, la autobaza de

transport mărfuri – A.T.M. –, în cursul lunii curente, s-au efectuat şi
înregistrat următoarele cheltuieli:
a) cheltuieli directe – total 374.000 lei
b) cheltuieli indirecte (comune) ale bazei 100.000 lei
c) cheltuieli generale de administraţie ale întreprinderii 26.000 lei
(Baciu, 2001, p. 24)
Se cere să se înregistreze în contabilitate de gestiune cheltuielile
efectuate şi să se calculeze costul transporturilor auto de mărfuri, ştiind
că s-au efectuat 200.000 to/km, iar costul antecalculat a fost de 2,7
lei/to/km.
__________________________________________________________________________________________________________________________
8.3.2. Metoda pe faze
Metoda de calculaţie a costurilor pe faze se aplică de întreprinderile cu

producţie de masă sau de serie mare, caracterizate printr-un proces
tehnologic simplu, desfăşurat în stadii sau faze succesive de prelucrare a
materiilor prime şi materialelor, în urma cărora rezultă produsul finit.
Aşa este, de exemplu, cazul unităţilor din industria cimentului, sticlei,
ceramicii, zahărului, berii, fibrelor sintetice, textilelor, oţelului etc.
Fiind o metodă bazată pe conceptul costurilor integrale, ea se raliază
specificului metodelor de calculaţie de tip absorbant, însă condiţiile
concrete din unităţile care aplică această metodă presupun soluţionarea
mai multor probleme şi anume:
 stabilirea fazelor de calculaţie, a poziţiei şi rolului lor în
calculaţia costurilor;
 reflectarea costurilor de producţie pe faze de fabricaţie;
Pagina 86
 repartizarea cheltuielilor de producţie între produsele obţinute în

aceeaşi fază de fabricaţie.
Fazele procesului tehnologic se realizează în cadrul atelierelor, secţiilor,
fabricilor, sectoarelor de producţie, delimitate din punct de vedere
organizatoric, în care se execută una sau mai multe operaţii care
contribuie la obţinerea produsului finit. Fazele tehnologice constituie
zonele de cheltuieli sau locurile generatoare a cheltuielilor de producţie.
Fazele de calculaţie constituie expresia tehnico-economică a fazelor de
fabricaţie caracterizate printr-un anumit specific al nivelului şi structurii
cheltuielilor de producţie şi a costurilor de producţie. Ele se constituie
în locuri de cheltuieli, ajutând din punct de vedere tehnic-contabil la
determinarea şi delimitarea cheltuielilor de producţie. Prin urmare,
fazele de calculaţie se stabilesc prin secţionarea procesului tehnologic,
creânduse un număr mai mic sau mai mare de faze de calculaţie, iar
semifabricatele sau produsele obţinute în cadrul acestora constituie
purtătorul de cheltuială. Deci, fazele de fabricaţie stau la baza stabilirii
fazelor de calculaţie, în raport cu care se determină şi se delimitează
cheltuielile de producţie ocazionate. Stabilirea numărului de faze şi
nominalizarea acestora este o problemă ce trebuie rezolvată prin
colaborarea organelor tehnice cu cele economice. De obicei, sfera de
cuprindere a fazelor de fabricaţie, ca locuri de cheltuieli se suprapune
peste sfera fazelor de calculaţie ca zone de cheltuieli, însă în practică
apar situaţii când mai multe faze de fabricaţie se cuprind într-o singură
fază de calculaţie.
Cheltuielile directe de producţie se determină şi se delimitează pe faze
de calculaţie, afectând purtătorul de cheltuială, respectiv semifabricatul
sau produsul obţinut în cadrul acestora, iar cele indirecte se colectează
la nivel de fază sau unitate, după care sunt supuse repartizării. Costul
unitar se calculează prin procedeul diviziunii simple, dacă în faza
respectivă se obţine o cantitate omogenă de semifabricat sau produs
finit.
Conceptual şi aplicativ, metoda de calculaţie a costurilor pe faze de
fabricaţie cunoaşte două variante:
a) Varianta fără semifabricate a metodei de calculaţie a costurilor pe
faze de fabricaţie este cunoscută şi sub denumirea de varianta fără
translocarea cheltuielilor de la o fază de calculaţie la alta. În cazul
aplicării acestei variante nu se determină costul după fiecare fază, ci
numai pentru produsul finit care rezultă după ultima fază sau etapă de
prelucrare; aceasta pe considerentul că din toate fazele de calculaţie
anterioare ultimei faze nu rezultă semifabricate, ci numai producţie în
curs de execuţie, care trece de la o fază de prelucrare la alta, fără
Pagina 87
depozitare intermediară sau dacă aceasta are loc, ea se face pentru o

perioadă scurtă de timp şi nu reclamă calculul costurilor intermediare.
Ca urmare a acestui fapt nici cheltuielile de producţie nu se translocă în
contabilitatea de gestiune de la o fază la alta, ele se însumează
extracontabil, la sfârşitul perioadei de calculaţie a costurilor pentru
producţia ce a parcurs şi ultima fază de fabricaţie, concretizându-se în
produs finit. Cheltuielile de producţie astfel determinate se raportează la
cantitatea de produse obţinute rezultând costul unitar.
b) Varianta cu semifabricate a metodei de calculaţie a costurilor pe faze
de fabricaţie se poate aplica la unităţile productive caracterizate prin
producţie de masă şi la care după fiecare fază de fabricaţie se obţin
semifabricate care se depozitează. Caracteristic pentru această variantă
este faptul că are loc translocarea cheltuielilor de la o fază la alta (cazul
unităţilor din industria pielăriei, filaturilor, ţesăturilor etc.). Costul după
această variantă se stabileşte pe articole de calculaţie pentru fiecare fază
în parte, costul ultimei faze constituie costul produsului finit.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Sarcină de învăţare
Analizează exemplul de la paginile 132-134 din Caraiani et al., 2005.

__________________________________________________________________________________________________________________________
8.3.3. Metoda pe comenzi
Metoda de calculaţie pe comenzi este specifică întreprinderilor cu

producţie industrială individuală şi de serie, cu un proces complex de
fabricaţie în care produsul finit luat separat este rezultatul îmbinării
mecanice a unor piese fabricate anterior ca părţi independente. Această
metodă are o largă aplicabilitate în industria constructoare de maşini,
confecţii.
În condiţiile acestei metode, purtătorul de cheltuieli îl constituie
comanda. În cazul producţiei individuale obiectul comenzii îl constituie
un produs, calculaţia scoţând în evidenţă partea cu care participă fiecare
secţie la formarea costului producţiei nefăcându-se separarea
cheltuielilor pe părţile componente ale producţiei. În situaţia în care
produsele sunt complicate şi au un ciclu lung de fabricaţie atunci
comenzile pot avea ca obiect anumite părţi a produsului finit, caz în
care şi organizarea contabilităţii de gestiune se face pentru aceste părţi.
În cazul producţiei de serie comenzile pot avea ca obiect loturi de piese
sau repere brute, sau prelucrate, sau finite din producţia proprie şi
cumpărate, loturi de asamblare sau agregate ce compun produsele finite.
Pagina 88
Pentru a determina costul produsului finit sunt necesare următoarele

calcule: costul semifabricatelor proprii şi a pieselor brute; costul
operaţiilor de prelucrare şi finisare a semifabricatelor; costul produselor
finite care cuprind pe lângă costul părţilor componente şi costurile cu
asamblarea acestor părţi componente.
Metoda pe comenzi presupune organizarea evidenţei analitice a
cheltuielilor de producţie pe fiecare comandă, iar în cadrul acesteia pe
secţii, ateliere şi articole de calculaţie. Această metodă presupune
utilizarea semifabricatelor ca părţi componente ale comenzilor care se
integrează ca o mărime determinată în cheltuielile de producţie ale
comenzii.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
La sfârşitul exerciţiului N se cunosc următoarele informaţii:

Comenzi terminate Comenzi în curs
um um
Materii prime pentru consum 720.000 240.000
Salarii directe 800.000 320.000
Cheltuieli directe 80.000 32.000
Materii prime returnate la depozit 8.000
Cheltuielile indirecte de producţie se calculează pe baza unei rate de
absorbţie de 80% din salariile directe şi cheltuielile de administraţie pe
baza ratei de 25% din costul de producţie. Preţul comenzilor termiante
a fost de 3.280.000 um.
Se cere:
a) întocmirea situaţiei comenzilor terminate;
b) prezentarea situaţiei Producţiei în curs de execuţie, care a
absorbit şi cheltuielile indirecte de producţie corespunzătoare.
Rezolvare:
a) Situaţia comenzilor terminate
1. Materii prime date în consum 720.000
2. Retururi de materii prime (8.000)
3. Materii prime consummate (1-2) 712.000
4. Salarii directe 800.000
5. Cheltuieli directe 80.000
6. Cheltuieli indirecte de producţie
(80% x 800.000) 640.000
7. Cost de producţie (3+4+5+6) 2.232.000
Pagina 89
8. Cheltuieli de administraţie
(25% x 2.232.000) 558.000
9. Cost complet (7+8) 2.790.000
10. Profit (11-9) 490.000
11. Preţ de vânzare 3.280.000
b) Situaţia producţiei în curs de execuţie

1. Materii prime consummate 240.000
2. Salarii directe 320.000
3. Cheltuieli directe 32.000
4. Cost primar (1+2+3) 592.000
5. Cheltuieli indirecte de producţie
(80% x 320.000) 256.000
6. Cost de producţie (4+5) 848.000
(Caraiani et al., 2005, p. 107-108)
__________________________________________________________________________________________________________________________
8.3.4. Metoda costurilor standard
Una dintre formele de planificare a costurilor o reprezintă calculaţia

costurilor standard. Această metodă constă în stabilirea cu anticipaţie a
costurilor directe de producţie denumite şi standarde şi a costurilor
indirecte de producţie denumite bugete de cheltuieli. Se determină un
cost antecalculat al diferitelor obiecte de calculaţie, cost care are la bază
standarde ce reprezintă norme cu motivare tehnică determinate în urma
unor analize a desfăşurării procesului de producţie.
Caracteristica principală a acestei metode constă în faptul că standardele
sunt considerate costuri reale sau normale de producţie. Sunt definite
standardele ca mărimi fizice sau valorice cu caracter de etalon stabilite
în mod ştiinţific pe baza unor metode de înregistrare, urmărire şi analiză
a fenomenelor ce se desfăşoară în întreprindere.
Standardele fizice sunt stabilite pe bază de documente tehnice adoptate
la condiţiile specifice procesului de producţie şi au o valabilitate mai
mare, schimbarea lor fiind condiţionată de modificările intervenite în
tehnica de fabricaţie. Standardele valorice nu au aceeaşi stabilitate
datorită modificărilor frecvente ale preţurilor de achiziţie a materiilor
prime sau a tarifelor de salarizare. Cu ajutorul standardelor fizice se
urmăreşte definirea producţiei ce se fabrică, stabilirea materialelor
necesare, a tehnologiei de fabricaţie şi a utilajelor implicate în fabricaţia
produselor.
Pagina 90
Stabilirea standardelor necesare întocmirii calculaţiilor standard este o

operaţie ce cuprinde întreaga activitate a unei întreprinderi. În funcţie de
scopul urmărit întâlnim standarde ideale: acele standarde calculate fără
a se lua în considerare condiţiile reale dintr-o întreprindere. Acestea pot
fi folosite ca element de comparaţie pentru măsurarea gradului de
îndeplinire a costurilor în perspectivă.
Din punct de vedere metodologic la baza acestei metode se află
clasificarea cheltuielilor în cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte care
la rândul lor se împart în variabile, semivariabile şi fixe.
a) Stabilirea costurilor standard pentru materiale directe
Standardele privind costul de producţie referitor la materialele directe
constituie o cheltuiala variabila. Ele au la bază pe de o parte standardele
cantitative şi preţurile de aprovizionare standard. Standardele cantitative
sunt stabilite de organele tehnice ale întreprinderii cu luarea în
considerare a calităţii materialelor, a condiţiilor de desfăşurare a
producţiei, a tipodimensiunilor la care sunt livrate materiile prime. În
privinţa preţului, el se stabileşte având în vedere amplasarea
furnizorului, condiţiile de aprovizionare sau starea economiei. Ţinând
cont de acestea este necesar ca pentru stabilirea preţului standard să se
pornească de la preţul perioadei precedente luându-se în considerare
indicele de creştere a preţurilor. Dacă pentru aprovizionarea cu
materiale directe s-au contractat credite bancare, în preţul standard
ţinem cont de indicele de creştere a dobânzii. Pentru elaborarea unui
asemenea standard se au în vedere informaţiile conjuncturale a
factorilor. Pornind de la standardul cantitativ şi preţul standard se poate
calcula costul standard pentru materiale directe, după relaţia:
Costuri standard de materiale = Standarde cantitative de materiale x Preţurile
standard stabilite
b) Stabilirea costurilor standard pentru manoperă
În elaborarea acestui standard se are în vedere standardul de timp şi
tarifele de salarizare standard. Standardul de timp se stabileşte pe baza
de observaţie directă, pe măsurători atente a modului de execuţie a
producţiei şi coordonate de desfăşurare a activităţii de producţie. Legat
de tarifele de salarizare, acestea se stabilesc pe baza calificării
personalului, pe baza datelor cu privire la salariile plătite anterior şi pe
baza condiţiilor de desfăşurare a producţiei. La calculul costurilor
standarde pentru manoperă se ţine seama de forma de salarizare,
standardul valoric de manoperă se obţine ponderând tarifele de
salarizare standard cu timpul standard de lucru.
Costuri standard de manoperă = Standarde cantitative de manoperă x Tarife
orare de salarizare
Pagina 91
c) Stabilirea standardelor pentru costurile indirecte

În vederea standardizării costurilor indirecte de producţie, generale de
administraţie şi de desfacere se pot folosi două procedee: procedeul
global şi procedeul analitic. Conform procedeului global la calculul
cheltuielilor indirecte se are în vedere determinarea sub forma globală.
Cheltuielile pentru anul viitor se determină în funcţie de volumul de
producţie pentru anul viitor faţă de volumul anului curent. Se
ponderează volumul cheltuielilor indirecte a anului curent cu raportul
dintre cele două volume. Prin procedeul analitic se are în vedere
programul pentru anul viitor şi gruparea cheltuielilor în fixe,
semivariabile şi variabile, constituindu-se un buget în care se ţine cont
de cheltuielile indirecte până la trei ani în urmă şi producţia realizată în
perioada respectivă.
Modelul general de calculaţie a costurilor standard pe purtătorii de
costuri se prezintă (Dumitru şi Ioanăş, 2005) astfel:
Costurile standard de materiale directe = Cantitatea standard de materiale de
consumat x Preţul standard unitar privind materialul direct de consumat
+ Costurile standard cu salariile directe = Cantitatea standard de manoperă de
consumat x Tariful standard unitar privind ora de salarizare
+ Costurile de regie variabile = Volumul standard al purtătorului de costuri x
Cota de costuri variable standard de decontat
+ Costurile de regie fixe = Volumul standard al purtătorului de costuri x Cota de
costuri fixe standard de decontat
= Total costuri standard al purtătorului de costuri
Având în vedere că funcţia de bază a costului standard este etalon de

măsură şi comparare a cheltuielilor exercitând un control sistematic
asupra lor, utilizarea metodei standard-cost implică:
 compararea cheltuielilor şi stabilirea abaterilor pe sectoare, pe
articole de calcul şi pe cauze şi pe întreaga întreprindere;
 analiza abaterilor sub aspectul mărimii şi cauzelor lor;
 stabilirea măsurilor pentru înlăturarea abaterilor negative şi
încadrarea costurilor respective în cele standard.
Depăşirile sau economiile aferente producţiei fabricate reprezintă
abaterile. Abaterile negative (depăşirile) au următoarele cauze:
nerespectarea procesului tehnologic, efectuarea unor operaţii
suplimentare pentru recondiţionarea unor piese, dar se mai pot adăuga
unele deficienţe ivite în diferite compartimente ale întreprinderii.
Abaterile pozitive (economiile) se datorează raţionalizărilor în procesul
de producţie.
Abaterile de la costul standard ale materiei prime şi materialelor directe
(AVM) sunt: abateri cantitative (de la consum) (ACM) şi abateri din
diferenţe de cost (ACM).
Pagina 92
Formula matematică pentru determinarea abaterilor de la costurile

standard pentru materii prime şi materiale este:
AVM = ACM + ACM
Formula pentru determinarea abaterilor cantitative este:
ACM = (Cantitatea efectivă aferentă producţiei realizate – Cantitatea standard
aferentă producţiei realizate) x Preţul unitar standard
Iar pentru abaterea de preţuri:
APM = (Preţul unitar efectiv – Preţul unitar standard) x Cantitatea efectivă
aferentă producţiei realizate
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
Ce = 800 kg, Cs = 765 kg, Pe = 8.500 lei/kg, Ps = 8.000 lei/kg

ACM = (800 – 765) x 8.000 = 280.000 lei
APM = (8.500 – 8.000) x 800 = 400.000 lei
__________________________________________________________________________________________________________________________
Abaterile de la consumurile standard sunt provocate de următoarele

cauze:
 folosirea de materii prime nestandardizate sau cu randament
diferit;
 lipsa maşinilor şi utilajelor standard;
 neactualizarea standardelor cu datele soluţiilor constructive a
produselor;
 schimbarea surselor de aprovizionare, a preţurilor de achiziţie, şi
a condiţiilor de transport.
Abaterile de la costurile standard de manoperă sunt: abateri din
folosirea orelor productive şi abateri din variaţia tarifelor de salarizare.
Relaţiile sunt următoarele:
Abatere din folosirea orelor = (Timp efectiv aferent producţiei realizate – Timp
standard aferent producţiei realizate) x Tariful unitar standard
Abatere din variaţia tarifelor de salarizare = (Tarif unitar efectiv – Tarif unitar
standard) x Timp efectiv aferent producţiei realizate
8.4. Rezumat
Calculaţia costurilor de producţie poate fi efectuată după metoda pe

comenzi, metoda pe faze, metoda globală sau alte metode adoptate de
unitatea patrimonială, în funcţie de organizarea procesului de producţie,
specificul procesului de producţie sau necesităţile proprii. Rolul
Pagina 93
acestora este de a furniza organelor de conducere informaţii operative şi

eficiente în vederea luării deciziilor.
Calculaţia standardelor are două obiective: de a stabili un cost standard
bine fundamentat, riguros, ştiinţific, documentar; şi de a urmări operativ
abaterile de la costul standard, să le corecteze şi să obţină costul efectiv
al unui obiect de calculaţie.
Cuvinte cheie: metoda globală; metoda pe faze; metoda pe comenzi;
abateri; cost standard; standarde

1 Ce se înţelege prin calculaţia costurilor standard? Defineşte

standardele şi prezintă formele acestora. [max. 100 cuvinte] (1p)
2 Se cunosc datele:
Cost total fază 81.000.000 um
Cantitate intrată 2.000 kg
Pierdere normală 10 %
Cantitate obţinută 1.850 kg
Vânzare reziduri 9.000 um/kg
Se cere calculul
 costului produselor obţinute
 pierderii normale şi anormale (Caraiani et al., 2005, p. 137). (2p)
3 În legătură cu o materie primă se cunosc următoarele date: Ce =
1.350 kg, Cs = 1.500 kg, Pe = 21 lei/kg, Ps = 19 lei/kg, qe = 950 t. Se
cere: să se calculeze abaterea de la costul standard pentru materia primă
respectivă. (2p)
4 În legătură cu realizarea unei anumite activităţi se cunosc
următoarele date: te = 2,5 h, ts = 2,3 h, Te = 10,5 lei/h, Ts = 9,8 lei/h. Se
cere: să se calculeze abaterea de la costul standard pentru manopera
aferentă respectivei activităţi. (2p)
5 Dispuneţi de următoarele date: consumul specific standard pentru
piesa A este de 0,100 kg, iar consumul efectiv 0,110 kg; preţul standard
al materiei prime este de 20 lei/kg, iar cel efectiv 19 lei/kg. Producţia de
piese realizată efectiv: 2.316.000 bucăţi. Care este valoarea abaterilor de
consum şi cea a abaterilor de preţ: (2p)
a) – 463.200 lei; + 254.760 lei;
b) + 463.200 lei; – 254.760 lei;
c) + 440.040 lei; – 254.760 lei.
Pagina 94
8.6. Concluzii
Metodele de calculaţie a costurilor au o strânsă legătură cu

contabilitatea, care furnizează datele necesare calculării costurilor în
condiţiile cerute de metoda respectivă. La rândul ei, metoda de
calculaţie aleasă impune o anumită colectare şi înregistrare în
contabilitate a costurilor.
Metoda costului standard este un instrument al controlului, un ghid în
formularea politicii de producţie şi preţuri. Costul standard este
desemnat să indice nivelul costului ce trebuie atins în anumite condiţii,
fiind un element de comparat cu nivelul efectiv al costului pentru
evidenţierea eficienţei sau ineficienţei. Analiza abaterilor trebuie să
indice ineficienţa şi responsabilii acesteia. Elaborarea standardelor se
bazează pe eficienţa rezultată din analiza detaliată a proceselor şi
operaţiilor. Prin analiză se elimină ineficienţa şi se caută metode cu
impact favorabil asupra performanţei.
Napoca, 2011, p. 225-294.
Craiova, 2016, p. 101-170.
Pagina 95
Metode de calculaţie bazate pe costuri parţiale
Cuprins
Pagina
9.1. Introducere ............................................................................................ 96
9.2. Obiective ................................................................................................ 96
9.3.1. Metoda costurilor variabile .......................................................... 97
9.3.2. Metoda costurilor directe ........................................................... 100
9.4. Rezumat .............................................................................................. 101
9.5. Test de autoevaluare ........................................................................... 101
9.6. Concluzii .............................................................................................. 102
9.7. Bibliografie obligatorie ......................................................................... 102
9.1. Introducere
Ultima unitate de studiu este dedicată pentru învăţarea metodelor de

calculaţie a costurilor de tip parţial: metoda costurilor variabile şi
metoda costurilor directe.
Cunoştinţe preliminare: costuri directe; costuri fixe; costuri indirecte;
costuri variabile
internet
9.2. Obiective

practice privind metodele de calculaţie a costurilor de tip parţial
 utilizeze metoda costurilor variabile;
 realizeze calculaţia prin metoda costurilor directe.
Pagina 96
9.3.1. Metoda costurilor variabile
Metoda costurilor variabile se bazează pe repartizarea cheltuielilor

variabile (directe şi indirecte) asupra fiecărui produs, în timp ce totalul
cheltuielilor fixe nu este supus repartizării, acestea fiind considerate
costuri ale perioadei. Logica metodei constă în faptul că fiecare produs
contribuie cu o marjă brută la acoperirea totalului cheltuielilor fixe, iar
rentabilitatea fiecărui produs se apreciază prin existenţa unei marje
pozitive.
Metoda se mai numeşte şi direct-costing, dar nu se referă la costurile
directe, ci la cele variabile, costuri care evoluează direct (în acelaşi
sens) cu volumul activităţii. În aceste costuri sunt incluse atât costurile
variabile directe (materiale directe, manoperă directă), cât şi costuri
variabile indirecte (materiale indirecte, manoperă indirectă, încălzire şi
iluminare, reparaţii şi întreţinere etc.).
Ecuaţia de principiu a metodei este surprinsă în tabelul de mai jos:
Indicatori Produsul 1 .......... Produsul N Total
Cifra de afaceri X ............................ X  CA
– Costuri variabile X ............................ X  CV
= Marja brută X ............................ X  MbCV
– Cheltuieli fixe CF
= Rezultat (Profit/
R
Pierdere)
Indicatorii specifici metodei sunt: punctul de echilibru, numit şi punct
critic, factorul de acoperire, intervalul de siguranţă în mărime absolută
şi relativă (Ionaşcu et al., 2003, p. 67-71).
Punctul de echilibru este punctul în care veniturile încasate din
producţia vândută acoperă în întregime cheltuielile variabile aferente
producţiei respective, şi cheltuielile fixe ale perioadei, astfel încât
întreprinderea nu obţine nici profit nici pierdere, rezultă că rezultatul
economic financiar la acest punct este zero sau punct mort. Orice mărire
a volumului producţiei vândute aduce întreprinderii venit după cum
orice micşorare a volumului vânzării duce la pierdere. Punctul de
echilibru (Pe) poate fi calculat la nivel de întreprindere, secţii, locuri de
cheltuieli, grupe de produse sau fiecare produs în parte.
Pagina 97
Pe = Ch f
cb
în care :
Chf - cheltuieli fixe ale perioadei;
cb - contribuţie brută unitară.
Rezultatul obţinut reprezintă cantitatea de produse pe care trebuie să o
fabrice şi să o vândă pentru ca veniturile încasate să acopere cheltuielile
variabile aferente şi cheltuielile fixe totale astfel încât profitul sau
pierderea sa fie egal cu zero.
Contribuţia brută unitară se calculează ca diferenţă între preţul de
vânzare unitar şi costul unitar calculat în funcţie de cheltuielile variabile
astfel:
cb = pv - ct
în care :
cb - contribuţie brută unitară (de acoperire);
pv - preţ de vânzare unitar;
ct - cost unitar.
Factorul de acoperire se obţine raportând contribuţia brută la volumul
desfacerilor la preţul de vânzare şi apoi înmulţind cu 100, adică:
Cb
Fa = x 100
D
sau raportând cheltuielile fixe la volumul desfacerilor la preţul de
vânzare la nivelul Pe şi înmulţind cu 100, adică:
Chf
Fa = x 100
d
în care :
Fa - factor de acoperire;
Cb - contribuţie brută;
D - volum desfaceri totale la preţ de vânzare;
Chf - cheltuieli fixe;
d - volum desfaceri la preţ de vânzare la nivelul punctului de echilibru.
Acest indicator este important pentru adoptarea deciziilor privind
desfacerea. El arată câte procente din volumul vânzărilor sunt necesare
pentru a acoperi cheltuielile fixe şi a obţine un profit.
Coeficientul de siguranţă (Ks) ne arată cu cât pot să scadă vânzările în
mod relativ pentru ca întreprinderea să ajungă la punctul de echilibru.
Orice scădere sub acest coeficient face ca întreprinderea să intre în zona
pierderilor. Acest indicator se poate calcula în mai multe variante astfel:
Pagina 98
- fie raportând diferenţa dintre desfacerile totale şi desfacerile la nivelul

punctului de echilibru la volumul desfacerilor totale şi înmulţind cu
100, adică:
Dd
KS = x 100
D
- fie raportând profitul la contribuţia brută şi înmulţind cu 100, adică:
R ()
KS = x 100
Cb
în care:
Ks reprezintă coeficientul de suplimentare;
D - volumul desfacerilor totale la preţ de vânzare;
d - volumul desfacerilor la preţ de vânzare la nivelul punctului de
echilibru,
Cb - contribuţia brută totală;
R - profitul;
Intervalul de siguranţă se calculează în cifre absolute ca diferenţă între
desfacerile totale şi desfacerile la nivelul punctului de echilibru:
Is = D – d
Acest indicator ne arată cu cat pot scădea vânzările în mod absolut
astfel încât întreprinderea să nu între în zona pierderilor.
__________________________________________________________________________________________________________________________
Exemplificare:
1. Ştiind că o întreprindere productivă realizează 2.500 buc. dintr-un

produs „X” pentru care înregistrează cheltuieli variabile totale de
5.000 lei, şi că veniturile realizate din vânzarea acestora sunt de 8.000
lei în condiţiile unor cheltuieli fixe totale de 2.400 lei, ce cantitate de
produs „X” trebuie fabricată şi vândută, pentru ca unitatea să nu
obţină nici profit, nici pierdere?
Rezolvare: determinarea cantităţii de produs „X” ce trebuie fabricată
şi vândută pentru ca unitatea să nu obţină nici profit şi nici pierdere
presupune calculul indicatorului punctul de echilibru (Pe):
Chf 2.400
Pe = = = 2.000 buc.
pv X  chv X 3,2  2
în care:
Chf - cheltuieli fixe totale;
pvX - preţul de vânzare unitar al produsului „X”;
Pagina 99
chvX - cheltuieli variabile unitare ale produsului „X”.
PvX s-a calculat raportând mărimea veniturilor realizate din vânzarea

produsului „X” la cantitatea de produse realizate, respectiv 8.000 lei /
2.500 buc. = 3,2 lei/buc., iar chvX prin împărţirea cheltuielilor variabile
totale la mărimea producţiei obţinută, adică 5.000 lei / 2.500 buc. = 2
lei/buc.
Verificare:
Profit/pierdere = desfaceri – costuri = (QX x pvX) – (Chf + QX x chvX)
= (2.000 x 3,2) – (2.400 + 2.000 x 2)
= 6.400 – 6.400 = 0 lei.
unde: QX - cantitatea fabricată şi vândută din produsul „X”.
2. O unitate fabrică şi comercializează produse finite pentru care
cheltuiala variabilă unitară (chv) este de 3,75 lei, preţul unitar de
vânzare (pv) 5 lei, iar cheltuielile fixe ale perioadei (Chf) înregistrate
2.650 lei. Ce cantitate de produse (buc.) trebuie produsă şi vândută (Q)
pentru a realiza un profit (P) de 350 lei?
Rezolvare:
Chf  P 2.650  350
Q= = = 2.400 buc.
pv  chv 5  3,75
__________________________________________________________________________________________________________________________
9.3.2. Metoda costurilor directe
Metoda costurilor directe se bazează pe separarea cheltuielilor directe

de cheltuielile indirecte, permiţând calculul marjei asupra costurilor
directe după raţionamentul prezentat în tabelul următor:
Indicatori Produsul 1 .......... Produsul N Total
Cifra de afaceri X ............................ X  CA
– Costuri directe X ............................ X  CD
= Marja pe costuri
directe
X ............................ X  MbCD
– Cheltuieli indirecte CI
= Rezultat (Profit/
R
Pierdere)
(Ionaşcu et al., 2003, p. 72-75)
Pagina 100
9.4. Rezumat
Metodele parţiale de calculaţie a costurilor iau în considerare doar o

parte din cheltuieli. Astfel metoda costurilor variabile ia în calcul doar
costurile variabile, iar metoda costurilor directe doar costurile directe.
Cuvinte cheie: coeficient de siguranţă; costuri directe; costuri fixe;
costuri indirecte; costuri variabile; factor de acoperire; interval de
siguranţă; marjă brută; punct de echilibru

1 O societate comercială produce 6.000 kg şi vinde 4.000 kg produse

finite la preţul de vânzare unitar de 5 lei/kg. Costurile variabile pe
unitatea de produs sunt de 2 lei, iar rezultatul din vânzare este de 6.000
lei. Care este mărimea costurilor fixe ale perioadei, a factorului de
acoperire şi a intervalului de siguranţă? (3p)
a) 6.000 lei, 60%, 10.000 lei;
b) 7.000 lei, 40%, 9.000 lei;
c) 5.000 lei, 50%, 7.000 lei.
2 Dispuneţi de următoarele informaţii: cifra de afaceri 600.000 lei,
costuri variabile 450.000 lei, costuri fixe 50.000 lei. Care este mărimea
factorului de acoperire? (2p)
a) 75%;
b) 25%;
c) 33,33%.
3 O societate comercială produse şi vinde produse finite pentru care
cheltuielile variabile pe unitate sunt 600 lei/buc., preţul unitar de
vânzare 1.000 lei/buc., iar cheltuielile fixe ale perioadei se ridică la
2.500.000 lei. Ce cantitate de produse trebuie fabricată pentru a realiza
un profit de 700.000 lei? (2p)
a) 6.750 buc.
b) 7.250 buc.
c) 8.000 buc.
4 O societate comercială a fabricat şi vândut 8.000 buc. produse.
Preţul de vânzare unitar este de 2.500 lei/buc. Cheltuieli variabile pe
unitatea de produs 2.000 lei/buc.; suma cheltuielilor fixe 2.500.000 lei.
Precizaţi cu ce sumă poate fi redusă cifra de afaceri, pentru a atinge
punctul de echilibru: (2p)
a) 6.000.000 lei;
Pagina 101
b) 7.000.000 lei;
c) 7.500.000 lei.
9.6. Concluzii
Fiecare entitate trebuie să identifice şi să aplice o metodă de calculaţie

adecvată activităţii desfăşurate şi necesităţilor informaţionale ale
managerilor.
Napoca, 2011, p. 301-330.
Craiova, 2016, p. 171-226.
Pagina 102
Indicaţii şi răspunsuri pentru testele de

autoevaluare
Ce este contabilitatea de gestiune?
Test de auteovaluare (p. 19)

1) Adevărat; 2) b); 3) răspunsul îl găseşti în lecţia 1.3.2.; 4) răspunsul îl
găseşti în lecţia 1.3.3.
Costurile şi cheltuielile
Test de autoevaluare (p. 29)

1) răspunsul îl găseşti în lecţiile 2.3.3. şi 2.3.4.; 2) răspunsul îl găseşti în
lecţia 2.3.2.; 3) c); 4) c); 5) a).
Cheltuielile indirecte

1) răspunsul îl găseşti în lecţia 3.3.2.; 2) vezi lecţia 3.3.2.; 3) răspunsul
îl găseşti în lecţia 3.3.3.; 4) vezi lecţia 3.3.3.
Cheltuielile variabile şi fixe

1) b); 2) răspunsul îl găseşti în lecţia 4.3.3.; 3) răspunsul îl găseşti în
lecţia 4.3.3.
Calculaţia costurilor pe unitatea de produs

1) vezi lecţia 5.3.2.; 2) vezi lecţia 5.3.4.; 3) b); 4) c); 5) b).
Conducerea contabilităţii de gestiune

1) răspunsul îl găseşti în lecţia 6.3.1.; 2) răspunsul îl găseşti în lecţia
6.3.2.; 3) răspunsul îl găseşti în lecţia 6.3.3.
Pagina 103
Contabilitatea cheltuielilor de producţie şi calculaţia costurilor

1) răspunsul îl găseşti în lecţia 7.3.1.; 2) vezi lecţia 7.3.2.; 3) b); 4) a).
Metode de calculaţie bazate pe costuri complete

1) răspunsul îl găseşti în lecţia 8.3.4.; 2) răspunsul îl găseşti în sursa
enunţată; 3) vezi lecţia 8.3.4.; 4) vezi lecţia 8.3.4.; 5) b).
Metode de calculaţie bazate pe costuri parţiale

1) a); 2) b); 3) c); 4) c).
Pagina 104
Bibliografie
[1]. Albu, N.; Albu, C., Instrumente de management al performanţei,

Vol. I, Contabilitate de gestiune, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
[2]. Baciu, A., Costurile: organizare, planificare, contabilitate
(financiară şi de gestiune); calculaţie, control şi analiză economico-
financiară), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
[3]. Caraiani C., Dumitrana, M., coordonatori, Contabilitate de gestiune
& Control de gestiune, Editura InfoMega, Bucureşti, 2005.
[4]. Călin, O. (coordonator); Man, M.; Nedelcu, M.V., Contabilitate
manegerială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008.
[5]. Călin, O.; Cârstea, Gh., Contabilitatea de gestiune şi calculaţie a
costurilor, Editura Genicod, Bucureşti, 2002.
[7]. Chadwick, L., Contabilitate de gestiune, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999.
[8]. Cristea, H., Contabilitatea şi calculaţiile în conducerea
întreprinderii, Editura Mirton, Timişoara, 1997.
[9]. Diaconu, P., Contabilitate managerială, Editura Economică,
Bucureşti, 2002.
[10]. Dubrulle, L., Contabilitate de gestiune, Editura Economică,
Bucureşti, 2002.
Napoca, 2011, p. 301-330.
[12]. Dumitru, C. G.; Ioanăş, C., Contabilitatea de gestiune şi evaluarea
performanţelor, Editura Universitară, Bucureşti, 2005.
[13]. Ebbeken, K.; Possler, L.; Ristea, M., Calculaţia şi managementul
costurilor, Editura Teora, Bucureşti, 2001.
[14]. Epuran, M.; Băbăiţă, V.; Grosu, C., Contabilitate şi control de
gestiune, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
[15]. Ghiţă, M., Sistemul costurilor: calcul şi modele, Editura
Economică, Bucureşti, 2000.
[16]. Iacob, C. (coordonator), Simionescu, S., Manea, D.,
Contabilitatea de gestiune: instrument fundamental al activităţii,
Editura Universitaria, Craiova, 2016, p. 171-226.
[17]. Ionaşcu, I. (coordonator); Filip, A.T.; Stere, M., Control de
gestiune, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Pagina 105
[18]. Olariu, C., Studiul costurilor, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1971.
[19]. Pântea, I.P., Managementul contabilităţii româneşti, vol. II,
Editura Intelcredo, Deva, 1998.
[20]. Teiuşan, S.C., Cheltuielile perioadei, Gestiunea şi contabilitatea
firmei, nr. 11-12/2010, p. 33-34.
[21]. Teiuşan, S.C., Costul subactivităţii, Revista Tribuna economică,
nr. 18/2006, p. 65-67.
[22]. Teiuşan, S.C., Documente utilizate de contabilitatea de gestiune,
Revista Tribuna economică, nr. 14/2006, p. 42-45.
[23]. Todea N.; Briciu S.; Burja V.; Burja C.; Cenar I.; Teiuşan S.C.;
Deaconu S.C., Contabilitate financiară, contabilitate de gestiune şi
analiză economico-financiară: aplicaţii practice pentru examenul de
licenţă, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2006.
[24]. Colectiv de autori ai Catedrei de Economie şi Politici Economice
de la Academia de Studii Economice din Bucureşti, Dicţionar de
economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
[25]. Legea contabilităţii nr. 82, din 24 decembrie 1991, republicată în
Monitorul Oficial al României nr. 454, din 18 iunie 2008, cu
modificările şi completările ulterioare.
[26]. Reglementări contabile privind situaţiile financiare anuale
individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate aprobate prin
Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1802/2014, publicate în
Monitorul Oficial nr. 963, din 30 decembrie 2014.
[27]. Precizări referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii
de gestiune, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr.
1826, din 22 decembrie 2003, publicate în Monitorul Oficial al
României nr. 23, din 12 ianuarie 2014.
Pagina 106

Manual Contabilitate de Gestiune 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual Contabilitate de Gestiune 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Material de studiu CONTABILITATE DE GESTIUNE

Specializarea Contabilitate şi Informatică de Gestiune

Scopul şi obiectivele cursului

Materialul de studiu intitulat Contabilitate de gestiune este destinat

Pentru înţelegerea conţinuturilor din acest material de studiu şi

cunoştinţe teoretice şi practice din domeniul contabilităţii studiate

Conţinutul acestui material de studiu este orientat către studenţii

Următoarele trei unităţi de învăţare abordează procedee de calculaţie a

Modul în care este organizat acest material didactic, prin prezentarea

La finalul fiecărei unităţi de învăţare este prezentată bibliografia

Stabilirea notei finale presupune luarea în considerare a unei ponderi de

Test iniţial de verificare a cunoştinţelor necesare pentru

Pe o coală albă de hârtie rezolvă următorul test.

1 Care sunt actele normative care reglementează în prezent

Timp mediu pentru rezolvarea testului: 60 de minute

Ce este contabilitatea de gestiune?

Ce este contabilitatea de gestiune? Când a apărut această contabilitate?

Durata de învăţare: 120 de minute

Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor teoretice

 explice necesitatea contabilităţii de gestiune;

1.3.1. Definirea contabilităţii de gestiune

Contabilitatea de gestiune este „o ramură a contabilităţii care are ca

Sisteme de contabilitate a costurilor şi de gestiune

Sisteme istorice Sisteme predeterminate

Figura nr. 1.1. Contabilitatea costurilor şi de gestiune (Chadwick, 1999, p. 12)

Sistemul bazat pe calcularea costului istoric este orientat spre

1.3.2. Funcţiile contabilităţii costurilor

„Obiectivele contabilităţii costurilor sunt:

1.3.3. Necesitatea şi rolul contabilităţii de gestiune

Contabilitatea este o sursă majoră de informaţii pentru conducerea

destinatar managementul întreprinderii, acestea stând la baza ghidării

1.3.4. Apariţia şi evoluţia contabilităţii de gestiune

Contabilitatea şi controlul de gestiune s-au dezvoltat datorită limitelor

 contabilitatea financiară nu furnizează suficiente informaţii

Contabilitatea de gestiune este contabilitatea de care au nevoie

1.5. Test de autoevaluare

1 Contabilitatea de gestiune este o contabilitate internă? (1,5p)

Contabilitatea de gestiune este acea contabilitate care tinde să

1.7. Bibliografie obligatorie

În această unitate vom învăţa despre elementele costului şi diferite tipuri

Cunoştinţe preliminare: cheltuieli; cost de achiziţie; cost de producţie

Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la

Durata de învăţare: 120 de minute

Obiectivul specific: dobândirea cunoştinţelor şi abilităţilor teoretice şi

 diferenţieze costul mediu de costul marginal.

2.3.1. Conceptele de cost şi cheltuială

Orice activitate pe care o desfăşoară o organizaţie generează cheltuieli.

şi cea de cheltuieli (ca şi componente ale costului) în contabilitatea de

ansamblul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea purtătorului sau

2.3.2. Structura costurilor

Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente achiziţiei,

Costul de producţie înseamnă preţul de achiziţie al materiilor prime şi

costuri sunt necesare în procesul de producţie, anterior trecerii într-o

2.3.3. Tipuri de costuri

Literatura economică de specialitate ne prezintă o multitudine de costuri

volumului fizic al producţiei care le-a ocazionat, şi cheltuieli fixe (de

2.3.4. Costul mediu şi costul marginal

Costul marginal este echivalentul valoric al consumurilor de resurse

Cheltuieli, costuri sunt termeni întâlniţi în orice domeniu de activitate.

2.5. Test de autoevaluare

1 Explică următoarele categorii de costuri asociate: cost complet –

Corespunzător IAS 2 „Stocuri”, costul corect pe kg şi costul total

Costul reprezintă un indicator important de apreciere a activităţii unei