Speta 1

Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi nimeni nu o poate exercita în

locul soţului reclamant, iar ca pârât nu poate fi chemat decât celălalt soţ. Plecând de la
această premisă mi-am pus întrebarea referitoare la situaţia în care unul dintre soţi este
interzis judecătoreşte dacă poate dispune de de dreptul său de a stopa o asemenea
acţiune.
În acest sens m-am documentat cu privire la un caz pe care l-am citit într-un
forum juridic şi care mi-a captat atenţia datorită problemelor de ordin etic pe care
consider că le ridică.
Într-o prezentare succintă, cazul atinge următoarele situaţii: soţii B.S. şi B.M. sunt
căsătoriţi din anul 1961, din căsătoria lor nerezultând nici un copil. Au un apartament cu
două camere proprietate personală a amândurora şi o garsonieră, proprietate personală a
soţului.
În anul 2005 doamna se îmbolnăveşte de demenţă senilă, fiind incapabilă să-şi
mai reprezinte interesele, motiv pentru care autoritatea tutelară îl numeşte curator pe soţul
acesteia. Întrucât starea de sănătate psihică a doamnei s-a agravat până la comiterea unor
acte cu potenţial de risc (atât pentru ea cât şi pentru cei imediat apropiaţi), domnul
solicită în 2006 punerea sub interdicţie judecătorescă a soţiei sale, cu numirea ca tutore a
lui M.T., fiul surorii doamnei B.M., B.S. refuzând sarcina tutelei datorită vârstei
înaintate.
În anul 2007 domnul B.S. consideră că nu mai poate convieţui în comun cu soţia
sa, considerând că boala acesteia are efecte negative asupra propriei stări de sănătate
(fizică şi psihică) şi intentează acţiune de divorţ. Conform art. 38 din Codul Familiei
“Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor
motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu
mai este posibilă”. Codul Civil prevede, la articolul 388, că divorţul poate avea loc "la
cererea oricăruia dintre soţi, dacă starea sănătăţii unuia dintre ei face imposibilă
continuarea căsătoriei. Concret, Codul Civil permite şi ca soţul sănătos să poată cere
divorţul dacă celălalt este bolnav.

1
 Art.614 din Codul de Procedura Civila reglementează faptul că la divort părţile se
pot înfăţişa prin mandatar în mai multe situaţii, printre care şi aceea în care sotul este pus
sub interdicţie, fără a se preciza dacă interzisul este pârât sau reclamant.
Problema se ridică însă, în momentul în care tutorele nu consideră că sunt motive
întemeiate pentru disoluţia mariajului, mai mult, dânsul consideră că un divorţ nu ar fi în
interesul persoanei pe care o reprezintă, aceasta întrucât doamna B.M. va rămâne fără nici
o îngrijire.
Analizând faptele şi declaraţiile instanţa conchide:. Reclamantul B.S. a formulat o
cerere de divorţ in contradictoriu cu pârâta/tutorele, solicitând desfacerea căsătoriei
încheiate între aceştia la data de 24.06.1961. În cuprinsul cererii de chemare în judecată,
reclamantul a arătat că starea de sănătate a pârâtei reprezintă un factor catalizator pentru
propriile sale probleme de sănătate, motivându-şi intenţia de a divorţa prin stările de rău
din ce în ce mai frecvente. Legal citată, pârâta nu s-a prezentat în instanţă, datorită
statutului de interzis judecătoreşte, însă mandatarul/tutorele a formulat întâmpinare
invocând imposibilitatea doamnei de a-şi asigura întreţinerea după finalizarea divorţului.
In vederea soluţionării cauzei, instanţa a procedat la termenul din 14.01.2007 la
audierea martorei X (pentru reclamant) şi a martorului Y (pentru pârâtă).
Au fost analizate documentele medicale ale celor doi soţi, constatându-se faptul
că boala doamnei duce la influenţarea negativă a căsătoriei, aceasta devenind imposibilă.
Prin urmare, instanţa urmează a pronunţa desfacerea căsătoriei încheiate intre parti din
vina paratei, potrivit disp. art. 38(1) din Codul Familiei.
Reglementată în principal prin dispoziţiile art. 86-96 Cod.fam., obligaţia legală de
întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a asigura altei persoane
mijloacele necesare traiului. Deşi este destinată a satisface, în primul rând, nevoile
alimentare ale creditorului, obligaţia legală de întreţinere este mai complexă decât o
simplă îndatoririe alimentară, pentru că are menirea de a procura celui îndreptăţit
resursele necesare împlinirii şi a altor trebuinţe, precum cele privind asigurarea unei
locuinţe, a tratamentelor medicale etc.
Întreţinerea, având ca obiect asigurarea a ceea ce este necesar traiului celui
îndreptăţit să o primească (alimente, locuinţă, îmbrăcăminte, medicamente etc.) va fi
prestată, după cum rezultă din art. 93 alin. 1 Cod.fam., fie în natură, fie prin echivalent

2
bănesc. În concret, modalitatea de aducere la îndeplinire a obligaţiei de întreţinere este
stabilită decătre instanţa de judecată în funcţie de circumstanţele cauzei, deci avându-se
în vedere nevoia d-nei B.M. şi posibilităţile d-lui B.S .
Felul executării s-a stabilit prin învoiala părţilor dar, pentru a fi protejate
interesele ambelor părţi această învoială s-a realizat cu acordul instanţei de judecată.
Aceasta solutie se impune tocmai pentru considerente de etică si echitate, întrucât după
pronunţarea divorţului doamna se va afla într-o stare de vulnerabilitate şi mai accentuată,
datorită lipsei suportului şi îngrijirii corespunzătoare.
În aceasta speţă, mai mult ca în altele, rolul activ al instantei se manifestă în mod
deosebit, în raport cu răspunderea pe care o are atunci când hotărăşte cu privire la soarta
ambelor părţi, interesul ambelor părţi fiind grav vătămate printr-o sentinţă
necorespunzătoare.
Faţă de poziţia exprimată de către părti la ultimul termen de judecată, instanţa a
pronunţat o hotărâre de desfacere a căsătoriei încheiate între reclamant şi pârâtă, fără
indicarea motivelor care au justificat acest lucru.