CAPITOLUL I

OFERTA DE MARFURI

1.1. Formele si structura ofertei de marfuri

De cele mai multe ori, notiunea de oferta este redusa la dimensiunile

cantitative ale volumului de bunuri materiale care ajung pe piata sub forma de
marfuri. Ea trebuie insa extinsa si asupra procesului de miscare a acestor marfuri
de la productie la consum. In acest din urma caz, in dimensiunile ofertei
distingem doua elemente principale: fondurile de marfuri angajate de comert de
la productie intr-o anumita unitate de timp si stocurile existente in reteaua
comerciala. Prima componenta a ofertei mai poarta numele de oferta activa,
cealalta de oferta pasiva.
Oferta activa si oferta pasiva nu sunt insa parti net separabile ale ofertei.
In afara de faptul ca stocurile au numai aparent un rol pasiv in circulatia
marfurilor, retinem ca toate produsele care alcatuiesc oferta de marfuri trec
inevitabil prin stadiul de stocaj, imbraca deci forma de stoc inainte de a fi
vandute consumatorilor. La randul lor, stocurile marfurilor prezinta
particularitati, dupa insusi modul de aparitie a ofertei pe piata, respectiv sub
forma de oferta permanenta sau de oferta sezoniera.
Examinarea ofertei de marfuri in miscarea ei in stransa legatura cu
cererea de piata, impune distincta intre oferta efectiva (reala) si oferta
potentiala. Oferta reala cuprinde masa bunurilor livrate (sau livrabile) de catre
productie pietei; oferta potentiala include posibilitatile de crestere si
diversificarea lor, de adaptare la cerintele pietei. Ca si in cazul anterior, aceste
ultime forme de manifestare a ofertei se gasesc in directa legatura una cu
cealalta. Dinamica ofertei nu este decat un process de trecere de la posibilitatile
prezente la cele viitoare, de la oferta reala la cea potentiala.
Oferta de marfuri are o structura foarte complexa. Ea este compusa dintr-
un nomenclator larg de produse: industriale si agricole, alimentare si
nealimentare, de folosinta curenta, periodica si rara, produse noi si vechi etc.
Marfurile care alcatuiesc oferta ocupa, fiecare, un anumit loc in cadrul
pietei totale sau a diferitelor segmente ale acesteia; accesibilitatea lor, ca si
grdaul de penetratie in consum sunt diferite.
Prezenta diferitelor grupe de marfuri pe piata, locul si ponderea lor in
structura ofertei evolueaza sub influenta unor factori care tin atat de productia de
marfuri cat si de cererea consumatorilor. Intre acestia, unii pot avea o actiune
globala asupra pietei, repercutandu-se asupra tuturor produselor (de pilda, unii
factori demografici), altii actioneaza numai (sau in principal) asupra anumitor
grupe de marfuri.
Miscarea ofertei de marfuri, modificarile intervenite in structura ei pot fi
puse in legatura si cu relatiile dintre produsele care alcatuiesc oferta. Aceste
relatii sunt diferite, in functie de modul participarii produselor la satisfacerea
nevoilor de consum.
Astfel, intre produse exista relatii de indiferenta, atunci can dele sunt
destinate unor nevoi diferite. Evolutia cantitativa sau calitativa a unui produs
poate sa nu afecteze in niciun fel (nici direct, nici indirect) prezenta pe piata a
altui produs (de exemplu relatiile dintre un produs alimentar si un bun de
folosinta indelungata).
O alta categorie de relatii o constituie relatiile de asociere. Acestea se
refera la raporturile dintre produsele care intra impreuna in consum, care deci
formeaza un ansamblu organic in satisfacerea unei anumite nevoi. Adesea, in
acest ansamblu un produs este “de baza” iar celelalte sunt auxiliare, dar
indispensabile in satisfacerea trebuintelor (de exemplu autoturism-piese de
schimb-benzina-uleiuri etc.)
Cea mai raspandita forma a relatiilor dintre produsele care alcatuiesc
oferta pe piata este cea a relatiilor de substituire, de concurenta. Fata de
amploarea diversificarii sortimentale, practice exista o gama larga de posibilitati
pentru satisfacerea unei anumite nevoi. Produsele sau articolele diferite ca
substanta sau infatisare, dar destinate satisfacerii acelorasi nevoi se gasesc pe
piata in relatii de rivalitate. Este cazul produselor traditionale in raport cu
inlocuitorii, a marcilor diferite ale aceluiasi produs, a sortimentelor si modelelor
care alcatuiesc o grupa de produse etc.

Analiza si evaluarea calitatii marfurilor

Nivelul calitativ al marfurilor poate fi apreciat cu ajutorul metodelor de verificare a calitatii
acestora. Analiza marfurilor cuprinde metodele de determinare a compozitiei materialelor, de
stabilire a caracteristicilor produselor finite si a posibilitatilor de intrebuintare ale acestora, de
verificare a produselor finite obtinute in diferite industrii, permitand aprecierea calitatii acestora.

Metodele de analiza a marfurilor se pot clasifica dupa mai multe criterii, si anume:

dupa natura informatiei furnizate, analiza poate fi: calitativa si cantitativa;

dupa principiul metodelor folosite, analiza poate fi: chimica, fizico-chimica, fizica,

biochimica, microbiologica, mecanica etc.

Indicatorii cu ajutorul carora se apreciaza noncalitatea sunt: indicatorii demeritelor, indicatorii

reclamatiilor consumatorilor si indicatorii rebuturilor.
 Metoda penalizarii defectelor sau metoda demeritelor presupune prelevarea unui esantion de n
produse dintr-un lot, constatarea si clasificarea defectelor acestora, urmata de penalizarea
defectelor, in functie de gravitatea lor.

Cele patru clase de defecte, cu influente diferite asupra comportarii in functionare a produsului
analizat, sunt: defectele critice, care impiedica complet functionarea produsului; defectele
principale, care diminueaza posibilitatile de intrebuintare ale produsului, generand pierderi de
functii ale produsului sau neajunsuri; defectele secundare, care nu reduc posibilitatile de
intrebuintare, ci scad eventual performantele produsului, lucru mai putin sesizabil; defectele
minore, care nu implica inconveniente, fiind, in general, insesizabile.

Indicatorii reclamatiilor consumatorilor se determina pe baza unor chestionare, in care sunt

solicitate informatii cu privire la marfurile achizitionate, de prim interes fiind gradul de satisfacere a
necesitatilor sau a cerintelor clientilor. Informatiile cu privire la modul de comportare a marfurilor
la utilizator sunt analizate, deficientele semnalate urmand sa fie corectate, contribuindu-se astfel la
imbunatatirea caracteristicilor de calitate ale marfurilor.

Indicatorii rebuturilor exprima valoarea, procentul rebuturilor sau pierderile provocate de rebuturi.

Rebuturile sunt produse care nu ajung pe piata, deci nu sunt marfuri, ele fiind analizate de catre
producatori.

Metode care urmaresc comportarea produselor la utilizator

Fiabilitatea reprezinta caracteristica marfurilor de a functiona, in conditii normale de

utilizare, o perioada indelungata.

In perioada de rodaj au loc frecvent defectari, numarul acestora scazand insa in timp.
Aceasta perioada corespunde perioadei de garantie, producatorii fiind preocupati sa asigure buna
functionare a produselor, suportand cheltuielile ce le impun diversele neconformitati ale acestora.

Mentenabilitatea reprezinta capacitatea produselor de a fi intretinute, respectiv reparate

si repuse in functiune intr-un timp cat mai scurt.

Mentenabilitatea este influentata de urmatorii factori: accesibilitatea la subansamblele

produsului, incluzand posibilitatea rapida de indepartare sau includere in ansamblu a partilor
componente; existenta pieselor de schimb si asigurarea service-ului, ceea ce impune prezenta unui
personal calificat care sa determine si sa remedieze neconformitatea.

Expertiza calităţii mărfurilor are ca obiect probleme controversate privind calitatea reală a

produselor şi abaterile de la calitatea prescrisă şi contractată a mărfurilor.

Termenul de calitate provine din latinescul “qualitas”, cu semnificaţia de “fel de a fi”, “atribut”,

“caracteristică”, “proprietate”. Fiind o noţiune foarte larg utilizată, în multe domenii, există mai
multe moduri de definire a calităţii, funcţie de domeniul la care se referă cel ce face definirea
respectivă. Chiar şi în cazul mai restrins al produselor şi serviciilor, există mai multe orientări în
privinţa definirii calităţii.

şa cum se va arăta în continuare, în expertiza calităţii standardele reprezintă documente

de referinţă de bază, motiv pentru care definirea calităţii se face ţinind cont de prevederile
standardelor din seria SR ISO 9000:2000
Calitatea se defineşte ca ansamblul de caracteristici ale unei entităţi
care îi conferă acesteia aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau
implicite.
Entitatea este, în acest context, o activitate, un proces, un produs, organizaţie, sistem, persoană
sau o combinaţie a lor.

Produsul este rezultatul unor activităţi sau procese, putind fi material sau imaterial, ori o
combinaţie a acestora. Produsele sunt clasificate în patru categorii generale:

 hardware (componente, subansamble etc);

 software (programe, proceduri, informaţii, date etc.);
 materiale procesate (processed materials);
 sevicii (bancare, de asigurare, transport etc.).

Definirea calităţii, aşa cum este făcută în seria de standarde SR ISO 9000, are consecinţe, din
care unele cu efecte şi în expertiză :

 calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un ansamblu al lor;

 calitatea există numai în relaţie cu nevoile clienţilor, nu este de sine stătătoare;
 realizarea calităţii înseamnă satisfacerea nu numai a nevoilor exprimate, dar şi a celor
implicite.

Termenul de calitate nu este recomandat, potrivit standardului, să fie folosit singur atit pentru a
exprima gradul de excelenţă într-un sens comparativ, cit şi pentru evaluări tehnice, în sens
cantitativ. În ambele cazuri este preferabilă folosirea cite unui calificativ, de exemplu:

 nivelul calităţii (quality level), în sens cantitativ;

 calitate relativă (relative quality), la clasificarea entităţilor funcţie de gradul lor de
excelenţă, în sens comparativ;
 măsura calităţii (quality measure), la evaluări tehnice precise.

Pentru a clasifica entităţile funcţie de gradul lor de excelenţă, se defineşte clasa (grade):
categoria sau rangul atribuit entităţilor care îndeplinesc aceeaţi funcţie în utilizare, dar care diferă
prin cerinţele referitoare la calitate. Clasa reflectă, deci, diferenţa privind cerinţele privind
calitatea, cu accentul pe relaţia dintre funcţia de utilizare şi cost (de exemplu clasificarea
hotelurilor după numărul de stele).

Cerinţele pentru calitate sunt expresii ale nevoilor satisfăcute, exprimate în termeni cantitativi
sau calitativi, pentru a face posibilă realizarea şi exprimarea entităţii respective. Cerinţele pentru
calitate se referă la cerinţele pieţei, cerinţele contractuale, cerinţele interne ale organizaţiei,
cerinţele societăţii. O importanţă deosebită se acordă cerinţelor sociale cu privire la calitate.
Acestea sunt obligaţii care se referă în principal la protecţia vieţii, a sănătăţii persoanelor şi a
mediului înconjurător, precm şi la valorificarea resurselor naturale şi conservarea energiei şi
decurg din legi, regulamente, reguli etc.

Din punct de vedere al expertizei, este important că standardele SR ISO 9000 fac distincţie între
două moduri fundamentale de abatere de la calitatea unui produs, neconformitatea şi defectul.

Neconformitatea este abaterea unei caracteristici de calitate în raport cu cerinţele specificate.

Defectul este nesatisfacerea unei cerinţe sau a unei aşteptări rezonabile privind utilizarea
prevăzută, inclusiv a celor referitoare la securitate.

Deosebirea dintre cei doi termeni este importantă datorită faptului că în cazul defectelor există o
răspundere juridică faţă de produs (product liability), adică obligaţia de despăgubire pentru
pierderile cauzate de produs.

Ipostazele (faţetele) calităţii care au rol hotăritor în satisfacerea cerinţelor clientului

sunt calitatea de concepţie-proiectare şi calitatea de conformitate, ambele avind rol şi în
expertizarea calităţii. Aceste ipostaze ale calităţii sunt dimensiunile obiective ale calităţii. Pe lingă
aceste dimensiuni mai există şi dimensiunile subiective ale calităţii: “părerea clientului “ şi
“calitatea serviciului oferit de produs”.

Calitatea de concepţie-proiectare este măsura în care produsul posedă proprietăţi care

generează satisfacţie pentru posesor.

Calitatea de conformitate este măsura în care un produs este conform cu proiectul şi

specificaţiile.

Prin specificaţie, în această accepţiune, se înţelege documentul care prescrie cerinţele cu care
produsul trebuie să se conformeze.

Specificaţiile sunt documentele referitoare la cerinţele faţă de anumite produse. Ele pot fi
cuprinse într-un contract negociat între producator şi client, documente care reflectă pretenţiile
specifice ale acelui cumpărător, sau pot fi norme tehnice comune pentru clasa de produse în
discuţie emise de un organism neutru, aşa cum sunt standardele.

Există categorii de produse pentru care, pe lingă standardele obişnuite, este obligatoriu să se
respecte prevederile unor prescripţii speciale. Astfel sunt, de exemplu,
medicamentele, calitatea cărora se apeciază în raport cu prescripţiile Farmacopeei.
Farmacopeea este îndreptarul oficial care reglementează controlul medicamentelor din ţară şi
este obligatorie pentru toţi cei care prepară, depozitează şi controlează medicamente.

Pentru a stabili calitatea unui produs, se urmăresc caracteristicile de calitate.

Caracteristicile de calitate sunt acele proprietăţi care conferă produsului aptitudinea de a

satisface nevoile consumatorului. Aceste proprietăţi ale produselor pot fi clasificate după mai
multe criterii, relevante şi în expertiză.

Funcţie de relaţia cu marfa:

 proprietăţi intrinseci proprii mărfii, legate de natura materiei constructive a produsului, ca

structura, masa specifică, compoziţia chimică etc.
 proprietăţi extrinseci atribuite mărfii, de exemplu simboluri, preţ etc.

 
Funcţie de natura lor:

 fizice – structura, dimensiunile, proprietăţi mecanice, electrice etc.;

 chimice – compoziţie, caracter acido-bazic etc.;
 biologice – toleranţă biologică, potenţial vital etc.;
 ecologice – degradabilitate biologică, potenţial poluant etc.;
 economice – caracterul preţului;
 ergonomice – confortabilitate, silenţiozitate etc.;

Funcţie de nivelul de relevanţă pentru calitatea mărfii:

 proprietăţi majore (critice);

 proprietăţi importante;
 proprietăţi minore.

Proprietăţile majore influenţează în mare măsură funcţia dominantă a produsului. Lipsa ori

diminuarea lor duce la scăderea utilităţii produsului. Aşa sunt, de exemplu, prospeţimea şi
proprietăţile gustative ale produselor alimentare, aspectul estetic al articolelor de modă,
veridicitatea informaţiilor.

Proprietăţile importante sunt mai numeroase şi importanţa lor este apropiată de ponderea

frecvenţei lor.

Proprietăţile minore au o pondere a frecvenţei superioară ponderii importanţei şi ele

influenţează doar utilitatea variabilă a produsului.

Funcţie de modalitatea de apreciere şi măsurare:

 proprietăţi măsurabile
 proprietăţi atributive

Proprietăţile măsurabile se pot exprima cifric, au metode de măsurare şi unităţi de măsură

consacrate şi, din această cauză, sunt, de regulă, proprietăţi intrinseci, motiv pentru care se
selectează drept caracteristici de calitate ale produsului respectiv. Exprimarea cifrică prezintă
avantajul determinării obiective a calităţii. Expresia cantitativă a caracteristicilor de calitate
măsurabili sunt indicatorii de calitate.

Indicatorii de calitate se determină prin mai multe categorii de metode, printre care metodele
experimentale şi metodele statistice.

Metodele experimentale se bazează pe folosirea mijloacelor tehnice de măsurare. Asfel sunt, de

exemplu, determinarea durităţii, a densităţii, a rezistenţei la rupere, determinarea compoziţiei
chimice etc.

Metoda statistică foloseşte metodele calcului statistic pentru determinarea unor indicatori ca
randamentul sau timpul mediu de funcţionare.

O metodă care poate avea aplicaţii la alegerea unor caracteristici şi indicatori de calitate şi, în

general, la determinarea calităţii este metoda sociologică, ce se bazează pe informaţiile obţinute
prin intermediul unor chestionare de anchetă de la consumatorii de fapt sau posibili ai produselor.

Proprietăţile atributive, nemăsurabile, se exprimă prin adjective sau atribute şi se apreciază prin
simţuri, fapt pentru care se mai numesc proprietăţi organoleptice, senzoriale sau psihosenzoriale.
Pentru cuantificare, proprietăţilor atributive li se poate asocia valoare numerică arbitrară.
În raport cu aptitudinea produselor de folosinţă îndelungată de a-şi realiza funcţiile de-a lungul
duratei lor de viaţă se definesc caracteristicile de disponibilitate, care sunt fiabilitatea şi
mentenabilitatea