Teoria lui Mohr.

Consideră că pentru o stare de tensiune dată de o rocă se

rupe:

- dacă există un plan în care tensiunea tangenţială atinge o anumită valoare

determinată dependentă de tensiunea normală, în cazul când ruperea are loc
prin forfecare şi compresiune;
- dacă tensiunea normală principală minimă (σ3) atinge o valoare egală cu
rezistenţa la rupere prin tracţiune simplă în cazul solicitării la tracţiune
adică:
  f    3   rt
;

În baza acestei teorii curba limită CL este înfăşurătoarea cercurilor lui Mohr,
reprezentând stări limită de tensiune, înfăşurătoare ce se mai numeşte şi
curbă intrinsecă, deoarece este considerată drept caracteristică de rezistenţă
pentru fiecare rocă. O asemenea înfăşurătoare este redată în figura 6.7, sensul
fizic constând în aceea că materialul nu se rupe atâta timp cât starea sa de
tensiune se caracterizează prin cercuri ale lui Mohr situate: în întregime în
interiorul înfăşurătoarei; când cercul devine tangent la curba intrinsecă,
stările respective de tensiuni sunt stări limită.

Când roca este supusă la o stare de tensiune pentru care cercul este tangent la
CL sau secant, rezultă că starea de tensiune produce ruperea rocii. Criteriul
lui Mohr se poate aproxima cu o linie dreaptă de forma (pentru roci slabe):
  tg  c

În cazul în care curba limitã de rupere (CLR) se poate aproxima cu o linie

dreaptã eforturile de rupere la tracţiune şi respectiv compresiune sunt:
2c cos  2c cos 
 rt   rc 
1  sin  1  sin  în
 rt rc
c
care coeziunea este: 2 ,