UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Drept

CRIMINOLOGIE si PENOLOGIE
- SINTEZĂ-

1
 CRIMINOLOGIE şi PENOLOGIE
- SINTEZĂ-

Prof.univ.dr. Rodica Mihaela Stănoiu

SCOPUL CURSULUI :
Cursul de criminologie oferă cunoştinţe aprofundate privind cauzele criminalităţii şi
strategia de prevenire a acesteia în timp ce cursul de penologie oferă, pe lângă noţiuni generale
despre scopul şi funcţiile sancţiunilor penale, cunoştinţe privind regimul general şi special de
executare a unor asemenea sancţiuni.

CONŢINUT:

CRIMINOLOGIE
Tema I. Noţiuni generale
1. Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică, originea criminologiei,
evoluţie.
2. Formarea criminologiei ca ştiinţă: criminologiile specializate, criminologia generală.

1. Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică, originea

criminologiei ,evoluţie.
Originea criminologiei
Ştiinţa criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale.
Criminologia, ca ştiinţă, a apărut în secolul al XIX-lea, odată cu publicarea monografiei
medicului italian Cesare Lombroso, "Omul delincvent". Acesta este considerat a fi
"părintele criminologiei moderne" însă unele opinii mai recente consideră că ştiinţa
criminologiei a apărut cu un secol mai devreme sub influenţa iluminismului. Astfel, un rol
important îl au lucrările reprezentanţilor şcolii clasice de drept penal Cesare Bonesana
Beccaria şi Jeremy Bentham care sunt consideraţi a fi şi întemeietorii criminologiei
clasice, datorită noii viziuni asupra criminologiei.
Criminologia clasică are următoarele trăsături:
- centrarea studiului criminologic asupra faptei comise;
- considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane;

2
 - proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.
Ulterior, cercetările privind crima, criminalul şi criminalitatea capătă un caracter constant
ca urmare a influenţei curentului pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului, a apariţiei
clinicilor de psihiatrie, a studiilor din penitenciare asupra deţinuţilor.
Astfel, apare "criminologia pozitivistă" care se caracterizează prin următoarele trăsături:
- centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului;
- determinismul ca fundament al acţiunii umane;
- proporţionalizarea pedepsei funcţie de periculozitatea făptuitorului.
Reprezentanţi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet,
Andre-Michel Guerry, etc.

Evoluţia criminologiei.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, criminologia a apărut sub
forma unor capitole în cadrul altor discipline cum ar fi: antropologia criminală, psihologia
criminală, sociologia criminală, fără a fi o disciplină autonomă.
Pe plan internaţional, un rol important în dezvoltarea criminologiei l-au avut anumite
organisme care au fost create pentru cercetări în acest domeniu. Dintre acestea amintim
Societatea Internaţională de Criminologie, precum şi o serie de organisme din cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi Consiliului Europei (Comisia interguvernamentală pentru prevenirea
criminalităţii şi justiţiei penale, UNICRI, UNAFRI, CICC, CDPC etc.). În România a fost
înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea
Internaţională de Criminologie.

2. Formarea criminologiei ca ştiinţă : criminologiile specializate, criminologia generală.

Criminologiile specializate.
Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele două războaie mondiale au
determinat acumularea unor cunoştinţe privind fenomenului criminalităţii, precum şi un început
de specializare pe plan profesional. Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se
ocupau de studiul criminalităţii din cadrul diferitelor discipline şi formarea unor criminologii
specializate: criminologie sociologică,psihologică, etc.
Criminologia generală.
Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie generală
care nu este un inventar al criminologiilor specializate şi nici o "super ştiinţă". Este o abordare a
problematicii criminalităţii din perspectivă integratoare biopsihosociolegală.
Pentru a demonstra faptul că criminologia este o ştiinţă de sine stătătoare trebuie să
arătăm că ea are un obiect propriu de studiu, scop, funcţii şi metode de cercetare proprii.

Tema a II a: OBIECTUL CRIMINOLOGIEI :

1. Particularităţi în formarea criminologiei ca ştiinţă;
2. Concepţiile sectoriale;
3. Concepţiile eclectice de unificare;
4. Tendinţe actuale ;

3
1. Particularităţi în formarea criminologiei ca ştiinţă.

Particularităţile istorice şi epistemologice privind procesul de formare a criminologiei au

determinat, pe planul obiectului de studiu o fragmentare a acestuia. Astfel, diferitele opinii
privind obiectul criminologiei au fost clasificate în două grupuri: concepţii sectoriale şi concepţii
unificatoare.

2. Concepţiile sectoriale.
Au fost clasificate astfel:
a) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fapta penală.
Reunim aici criminologia clasică precum şi unele concepţii din criminologia pozitivistă. Se
încearcă o delimitare de ordin conceptual de dreptul penal şi se propun numeroase definiţii
criminologice ale infracţiunii care îi conferă o accepţiune foarte largă, ce depăşeşte sfera
normativului juridic.
b) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infractorul,
concept diferit de cel al dreptului penal, cu o sferă mai largă.
c) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl reprezintă criminalitatea
ca fenomen global.

3. Concepţiile eclectice , de unificare.

Se încearcă o sinteză a concepţiilor sectoriale prezentate care să unifice, pe planul
obiectului de studiu, problemele privind crima, criminalul şi criminalitatea.

4. Tendinţe actuale.
În deceniile 6, 7 controversele cu privire la obiectul de studiu al criminologiei revin în
actualitate; se încearcă o redefinire a principalelor concepte (crimă, criminal, criminalitate) şi se
consideră că cercetarea criminologică trebuie să se deplaseze către descifrarea mecanismelor
sociale prin care anumite comportamente sunt etichetate drept “ criminale” şi examinarea
formelor de reacţie socială .
Obiectul generic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social global.
Fenomenul criminalităţii trebuie analizat dintr-o perspectivă sistemică, fiind un
ansamblu de elemente care se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte
calitativ de proprietăţile elementelor componente. Astfel, se consideră că obiectul criminologiei îl
reprezintă criminalitatea reală, infracţiunea, infractorul, dar şi victima infracţiunii precum şi
reacţia socială faţă de criminalitate.

TEMA a IIIa Scopul şi funcţiile criminologiei :

1. Scopul general şi scopul specific, imediat şi mediat.
2. Funcţiile criminologiei: descriptivă, explicativă,
predictivă, profilactică.

1. Scopul criminologiei.
Criminologia are un scop general, scop urmărit de ansamblul ştiinţelor penale - de a
fundamenta o politică penală eficientă în lupta împotriva criminalităţii care să apere valorile
fundamentale ale societăţii, să prevină criminalitatea şi să tragă la răspundere pe cei vinovaţi - şi
un scop particular (imediat) - verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi reacţia

4
socială faţă de acestea, urmărind în plan practic prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de
reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor.

2. Funcţiile criminologiei :
a) Funcţia descriptivă:
Studiul descriptiv al fenomenului criminalităţii în ansamblu, o etapă importantă în
cunoaşterea obiectului de cercetare al criminologiei, a fost promovat de Şcoala
cartografică (studiul statistic al stării şi dinamicii criminalităţii).Conceptele
operaţionale de ordin descriptiv utilizate de criminologie sunt: mediu, teren
personalitate, act.
b) Funcţia explicativă: Explicarea naturii, a cauzelor care determină
criminalitatea, a condiţiilor care o favorizează reprezintă scopul imediat al
cercetării criminologice. Conceptele de ordin explicativ cu care operează
criminologia sunt: cauză, condiţie, efect, factor.
c) Funcţia predictivă: Criminologia încearcă să anticipeze evoluţia
fenomenului criminalităţii, fenomen cu o determinare complexă. Conceptele
de ordin predictiv cu care operează criminologia sunt:
prezent,viitor,similitudine, hazard, probabilitate prognostic.
d) Funcţia profilactică: Curentul clinic a adus în atenţia cercetărilor problema
studierii mijloacelor de tratament menite să contribuie la prevenirea
criminalităţii. După o perioadă în care funcţia profilactică a criminologiei a
fost limitată la remedii de suprafaţă, în ultimul deceniu ideea de prevenire
ocupă un loc important. Conceptele de ordin profilactic utilizate de
criminologie sunt:reacţie socială, control social,tratament, reintegrare.

TEMA a IVa. Metode şi tehnici de cercetare în criminologie

1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice: metodologie,

metodă şi tehnică -concepte.
2. Dualism şi sinteză în criminologie.
3. Metode particulare. Clasificare. Metoda clinică, metoda comparativă,
metoda tipologică, metoda de predicţie.
4. Tehnici de cercetare: observaţia, chestionarul, interviul, tehnica
documentară, tehnicile secundare.

1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice

Pentru o bună înţelegere a problemelor examinate, este nevoie să se cunoască sensul
conceptelor de metodologie, metodă şi tehnică, precum şi raporturile existente între aceste
noţiuni.
Metodologia, rezultat al reflecţiilor filozofice legate de explicaţia cauzală oferită de
determinism şi de rolul pe care îl ocupă cauzalitatea în procesul de cunoaştere, este ştiinţa care se
ocupă cu studiul metodelor ştiinţifice.
Metoda este „ acea ordine care se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe”. Este un
produs ideativ, o creaţie a minţii ce se diversifică în activitatea de cercetare ştiinţifică într-o
pluralitate de metode particulare.

5
 Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic în care se utilizează o metodă sau
alta .

2. Dualism şi sinteză în criminologie.

Criminologia împrumută unele metode de cercetare din alte ştiinţe ceea ce îi conferă un
anume dualism însă, pe măsura afirmării sale ca disciplină autonomă îşi dezvoltă propriile
metode şi tehnici de cercetare. Acest dualism nu este un inventar de metode şi tehnici
împrumutate ci are o finalitate integratoare.

3. Metode particulare
Clasificare.
a) metode de maximă generalitate (metoda observaţiei, metoda experimentală);
b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinică etc.).
Unele metode particulare utilizate în domeniul criminologiei
a) Metoda observaţiei.
Observaţia este de două feluri:
- Empirică - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu oferă o imagine
completă a fenomenului studiat, etc.;
- Ştiinţifică - o contemplare intenţionată a realităţii, presupune existenţa unor
abstracţii ştiinţifice, etc.
b) Metoda experimentală.
Este o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de experimentator.
Tipuri de experiment:
- după locul de desfăşurare: experiment de laborator şi experiment de teren (fiecare
prezintă avantaje şi dezavantaje);
- după natura variabilei independente: experiment provocat şi experiment invocat;
- după modalităţile concrete de manipulare a variabilelor: experiment "înainte" şi
"după", experiment "după", experiment "ex post facto".
Procedee pentru alcătuirea grupurilor de control:
- controlul de precizie;
- controlul statistic;
- controlul la întâmplare.
c) Metoda clinică.
Cercetează cazul individual pentru formularea unui diagnostic şi prescrierea unei
terapeutici. Foloseşte studii de follow-up, studii descriptive ale unor cariere
criminale şi studii de caz propriu-zis.
d) Metoda tipologică.
Este folosită pentru a descrie un anumit tip de criminal în opoziţie cu tipul
noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist,
pasional etc.), precum şi pentru a stabili o tipologie criminologică a actului criminal.
Întrebuinţează noţiunile de tip şi tipologie.
În criminologie, tipologiile se clasifică în două: tipologii specifice (cea creată de
Lombroso privind existenţa unui tip unic de criminal înnăscut, etc.) şi tipologii de
împrumut (realizate de E.Kretschmer, W. Sheldon, etc.). O altă clasificare are în vedere
orientările teoretice din criminologie: tipologii constituţionale, psihologice, sociologice.

6
 e) Metoda comparativă.
Metoda comparativă este întâlnită în toatee fazele cercetării criminologice, ela
descrierea şi explicarea până la prognozarea fenomenului infracţional, la toatee nivelurile
e interpretare,- fenomen, faptă penală, făptuitor, victimă- atât în cercetarea de natură
cantitativă cât şi calitativă.
Criminologia foloseşte, cel mai adesea, următoarele trei procedee: procedeul
concordanţei, procedeul diferenţelor şi procedeul variaţiilor concomitente.
f) Metodele de predicţie.
Acestea au ca scop :
- formularea unor previziuni privind evoluţia fenomenului criminalităţii pe o
anumită perioadă de timp (de obicei 5 ani);
- evaluarea probabilităţilor de delincvenţă (care se poate realiza prin prevederea
semnelor unei delincvenţe viitoare la o vârstă foarte fragedă sau prin prevederea
comportamentului delincvent al persoanelor care au deja o conduită delincventă,
cum ar fi, de exemplu recidiviştii).
Criminologia foloseşte două metode de predicţie: metoda schemei de pronostic(Şcoala
Germană) şi metoda tabelelor de predicţie(S.U.A.).

4. Tehnici
Unele tehnici utilizate în domeniul criminologiei
a)Observaţia.
Tipuri de observaţie:
- în raport cu fenomenul studiat: observaţie directă şi indirectă;
- funcţie de etapa cercetării: globală şi parţială;
- funcţie de scopurile urmărite: sistematizată (cercetăride diagnostic) şi
nesistematizată (cercetări cu scop explorativ).
- funcţie de poziţia observatorului faţă de fenomenul studiat: externă şi internă
(participantă).Participarea poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală.
Tipuri de observatori:
- observator anonim şi observator cunoscut
- observator participant şi participant observator
Calităţile observatorului.
b)Chestionarul.
Definiţie: o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice, cu
funcţie de stimuli în raport cu ipotezele cercetării care, prin administrarea de către operatorii de
anchetă sau prin autoadministrare determină, din partea celui anchetat, un comportament verbal
sau nonverbal ce urmează a fi înregistrat în scris.
Tipuri de chestionar:
- după natura informaţiei cerute: chestionar de date factuale, de opinie;
- după întinderea informaţiei cerute: chestionare speciale (cu o singură temă) şi
chestionare omnibus (cu mai multe teme);
- după momentul codificării informaţiei: chestionare precodificate, postcodificate,
mixte;
- după modul de recoltare a informaţiei: chestionare autoadministrate şi chestionare
administrate prin operatorii de anchetă.
Alcătuirea chestionarelor priveşte următoarele probleme: forma de prezentare,
dimensiunile, formularea întrebărilor şi ordinea de prezentare a acestora.

7
 c)Interviul.
Asemănări şi deosebiri dintre interviu şi chestionar.
Tipuri de interviu:
- interviu formal şi interviu neformal;
- interviu direct şi indirect;
- interviul clinic;
- interviu sensibil, neutru, sever.
Erorile de răspuns.
d)Tehnica documentară.
Este proprie cercetării pe documente şi priveşte modul în care datele cuprinse în diferite
tipuri de documente por fi utilizate în scopuri ştiinţifice.
Tipuri de documente: orice document - în sens larg
În criminologie se folosesc adesea următoarele documente: statistici demografice,
judiciare, economice etc., dosarele privind cauzele penale, documentele persoanele, mass-media.
Tipuri de analiză a documentelor: analiză de conţinut şi analiză statistică.
e)Tehnicile secundare.
Acestea îşi propun analiza trăsăturilor psihologice ale infractorului, comportamentul
individual şi de grup, intensitatea factorilor de inadaptare şi rolul lor în etiologia criminalităţii.
Principalele tehnici secundare folosite de criminologie sunt:
i) Testele - de reuşită (testul de inteligenţă Binet-Simon)
- de personalitate (de tip chestionar, proiective, obiective);
ii) Scala de atitudini - pentru cunoaşterea intensităţii atitudinii unui infractor în raport cu
un noninfractor, a atitudinii comunităţii faţă de faptele antisociale etc.

Tema a V a. Etapele cercetării

1. Consideraţii prealabile : tipuri de cercetare, alegerea temei;
2. Cadrul cercetării : problematica cercetării sau cadrul teoretic, (cadrul de referinţă, cadrul
conceptual,elaborarea ipotezelor), cadrul concret;
3. Analiza şi interpretarea.

1. Consideraţii prealabile:Tipuri de cercetare. Alegerea temei

Tipuri de cercetare.
În criminologie rămâne valabilă diviziunea în cercetare fundamentală şi cercetare
aplicativă.În cadrul acestei clasice diviziuni există în criminologie o diversitate de tipuri
de cercetare:
a) cercetarea etiologică (are ca scop descoperirea cauzelor care determină şi a
condiţiilor care favorizează săvârşirea de infracţiuni) .
b)cercetarea de evaluare (evaluează rezultatele, măsoară eficacitatea sistemului
judiciar).
b)cercetarea activă ( reprezintă ştiinţele sociale).
c)cercetarea operaţională ( reprezintă ştiinţele exacte).

Alegerea temei

Privitor la alegerea unei teme, următoarele aspecte sunt

esenţiale:

8
 a) Factorii de natură individuală (pregătirea teoretică a cercetătorului, experienţa sa
practică);
b) Ordinea de prioritate în cercetarea criminologică sub aspectul originalităţii,
actualităţii, şi utilităţii temei;
c) Posibilităţile concrete de realizare a cercetării (întinderea temei, timpul afectat temei,
bugetul necesar,componenţa echipei de cercetare , accesul la sursele de documentare).

2. Cadrul cercetării: problematica cercetării sau cadrul teoretic- cadrul de referinţă, cadrul
conceptual, elaborarea ipotezelor.Cadrul concret.
Problematica cercetării sau cadrul teoretic: presupune trei faze succesive :
a) Cadrul de referinţă – în cuprinsul lui se prezintă pe larg tema, se expun scopurile,
obiectivele urmărite, aria de referinţă.Un rol important pentru stabilirea cadrului de
referinţă revine documentării.
b) Cadrul conceptual :
- se definesc nominal conceptele,
- dezmembrarea conceptelor în elementele componente, numite dimensiuni,
- despicarea dimensiunilor în indicatori (“ realităţi” uşor măsurabile ); un indicator
măsurabil şi cuanificabil devine o variabilă;
- sintetizarea datelor obţinute anterior prin formarea indicilor ( un indice exprimă
combinarea mai multor indicatori).
c) Elaborarea ipotezelor: ipoteza este cea care direcţionează
cercetarea , introducând o ordine logică şi fiind o “ propunere
de răspuns la o întrebare pusă”. În criminologie cercetările au
la bază ipoteze prealabil formulate care confirmă sau infirmă o
anumită teorie criminologică (privind cauzele fenomenului
criminalităţii, creşterea acestuia în anumite perioade , etc.).

Cadrul concret
El constituie etapa alegerii şi definitivării metodelor şi tehnicilor de cercetare.

3) Analiza şi interpretarea.
Datele culese în cadrul cercetării sunt prelucrate matematic (operaţii de înseriere,
clasificare, ordonare a informaţiilor). Ulterior, sunt grupate în categorii şi notate cu
cifre de cod. După codificare, informaţiile sunt prezentate sub formă de tabele.
Valorificarea datelor se va face de către cercetătorii criminologi, ajutaţi de factorii de
decizie, de organismele cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii.

Tema aVI a. Criminologia în sistemul ştiinţelor

1. Autonomia criminologiei;
2. Dependenţa criminologiei;
3. Criminologia în învăţământul universitar;
4. Definiţia criminologiei.

1. Autonomia criminologiei
Caracterul autonom al criminologiei:

9
 Prin obiectul şi scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul cercetat,
criminologia este o ştiinţă autonomă.Deşi are legături strânse cu alte ştiinţe criminologia
nu are un caracter auxiliar în raport cu dreptul penal sau cu alte ştiinţele sociale.
Caracterul unitar al criminologiei:
După ce nume ilustre în criminologie precum Sellin şi de Greff i-au contestat
caracterul unitar, realizarea sintezelor criminologice din anii ′60 care combină
dreptul, psihologia, psihiatria şi biologia într-o ştiinţă autonomă, contribuie la
afirmarea caracterului unitar al criminologiei.
Caracterul interdisciplinar al criminologiei:
Prin obiectul său de studiu, criminologia este o ştiinţă socială cu caracter
interdisciplinar în cadrul căreia criminalitatea este studiată prin apelarea la
domenii conexe cunoaşterii umane. Abordările interdisciplinare, în plan teoretic şi
metodologic realizează într-o finalitate proprie „ sinteza criminologică”.
Caracterul complex al criminologiei:
Datorită obiectului, scopului, funcţiilor sale, criminologia este o ştiinţă cu caracter
atât teoretic cât şi practic. Ea face parte din categoria ştiinţelor complexe deoarece
operează cu concepte care implică judecăţi de valoare, dar care nu au semnificaţie decât în
cadrul unei aplicări în practică.
3. Dependenţa criminologiei

Criminologia şi ştiinţele penale

a)Criminologia şi dreptul penal:
-Deosebiri: După criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect generic –
criminalitatea şi un obiect specific- triada infracţiune răspundere penală,
sancţiune.Criminologia urmăreşte în planul scopului imediat prevenirea criminalităţii,
umanizarea formelor de reacţie socială, tratamentul delincvenţilor.Dreptul penal are ca
scop imediat apărarea valorilor sociale fundamentale împotriva criminalităţii. Cele două
se deosebesc şi în ceea ce priveşte funcţiile şi metodele folosite.
-Dependenţa:Criminologia este dependentă de dreptul penal mai ales prin
împrumutul de concepte; în procesul de creare a legii penale, de individualizare a
pedepsei etc.criminologia influenţează dreptul penal.
b) Criminologia şi dreptul procesual penal:
Legislaţiile procesuale moderne au suferit modificări şi datorită influenţei
criminologiei. Studiul reacţiei sociale se concentrează asupra mecanismelor prin care se
ajunge la dobândirea statutului de delincvent mai ales în condiţiile în care garanţiile
procesuale nu sunt respectate sau sunt minime.
c) Criminologia şi ştiinţa penitenciară –penologia:
Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu iniţial pedepsele în mediu închis, fiind
asimilată la începuturile ei criminologiei.Datorită amplificării şi diversificării sistemului
sancţionator, denumirea a devenit improprie , fiind înlocuită cu cea de penologie.Mulţi
autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal care ar acoperi ambele
domenii. În concepţia nord americană, penologia a fost şi este inclusă în criminologie.
d) Criminologia şi politica penală:
Prin finalitatea sa, criminologia îşi aduce o contribuţie esenţială la cunoaşterea
criminalităţii, la particularizarea principiilor de politică penală. Politica penală alături
de dreptul penal definesc „ axul ” în jurul căruia criminologia îşi desfăşoară
cercetările.

10
 e) Criminologia şi criminalistica
Criminalistica răspunde la întrebarea „cine ”, criminologia la întrebarea „ de ce”.
Criminologia oferă criminalisticii date privitoare la personalitatea infractorilor, a
victimelor, la mecanismele trecerii la act ; criminalistica oferă date cu privire la relaţia
victimă- infractor, date privind modurile de executare a diferitelor tipuri de infracţiuni.
f) Criminologia şi sociologia penală:
Sociologia penală studiază interacţiunile dintre normele dreptului penal şi diferiţi
factori ai vieţii sociale.Ca scop, sociologia penală urmăreşte cunoaşterea influenţei
factorilor sociali asupra normelor penale.Ca metode, ea foloseşte numai metodele
sociologice, în timp ce criminologia face apel la un evantai mult mai larg de metode.
g) Criminologia şi alte ştiinţe:
Criminologia este o ştiinţă generală despre criminalitate în timp ce ştiinţele de care
este dependentă, datorită caracterului ei interdisciplinar,- sociologia,psihologia, psihiatria,
biologia sau mai exact unele capitole sau subramuri ale acestora abordează numai anumite
aspecte ale fenomenului criminalităţii.

3. Criminologia în învăţământul universitar.

Modelul european
Italia: Predată iniţial în facultăţile de drept şi medicină în ultimele decenii se înregistrează
o sporire a numărului de catedre de criminologie în alte facultăţi ( sociologie, psihologie,
etc.) existând organizat şi un doctorat în criminologie.Şcolile de specializare în
criminologie clinică cu o durată de trei ani de pe lângă facultăţile de medicină( Milano,
Genova, Bari) se adresează licenţiaţilor în medicină, drept, sociologie, psihologie etc.
Franţa: Criminologia se predă cu precădere în cadrul facultăţilor de drept, existând şi
„filiere specializate” în cadrul programelor de diplomă pentru studii aprofundate, de studii
superioare specializate, unele universităţi organizând şi seminarii speciale de doctorat .
Belgia: Şcolile de criminologie din cadrul facultăţilor de drept erau considerate centre de
specializare a juriştilor şi ofereau o licenţă specială în criminologie alături de cea de bază.
Din anul universitar 1968-1969, Universitatea din Louvain a introdus un program
academic complet în criminologie cu o durată de 4 ani, finalizat cu o diplomă de licenţă în
criminologie.
Modelul nord- american: În toate centrele universitare, colegiile din S.U.A., se
menţine împărţirea domeniului criminologiei în două domenii: criminologia ca disciplină
ştiinţifică şi acela al justiţiei penale şi educaţiei specializate (ca profesie).Criminologia se
preda în departamentele de sociologie , iar programele universitare destinate formării
specialiştilor în justiţia penală cuprindeau cursuri de drept, administraţie şi criminologie.
În prezent, se manifestă o anumită detaşare a criminologiei şi justiţiei penale de sociologie
ca şi o revenire în atenţia programelor universitare a ideii de tratament şi resocializare.
Modelul canadian: Criminologia ca disciplină universitară şi ca profesie ocupă în
Canada un loc deosebit. Debutul a fost în anul 1960 când a fost înfiinţat în cadrul
departamentului de sociologie al Universităţiidin Montreal o secţie de învăţămînt
criminologic, transformat într-un departament autonom apoi în” Şcoala de Criminologie”.
Şcoala de criminologie de la Montreal organizează un ciclu complet de învăţământ
devenind principala furnizoare de specialişti pentru o serie de structuri (servicii sociale
comisii de liberare condiţionată,clinici pentru sprijinul copiilor delincvenţi).

11
4. Definiţia criminologiei
Ştiinţa despre criminal: Potrivit lui de Greff, „ criminologia reprezintă ansamblul
ştiinţelor criminale dar reprezintă de asemenea omul criminal”
Ştiinţa despre crimă:
Sutherland şi Cressey înglobează în sfera criminologiei procesele de elaborare a
legilor, încălcările acestor legi, reacţia socială faţă de aceste încălcări. Ei includ în sfera
criminologiei penologia şi sociologia penală.
Ştiinţa despre fenomenul criminalităţii:
Reprezentanţii orientării sociologice care au îmbrăţişat varianta dezorganizării sociale
sau patologiei sociale includ fenomenul criminalităţii în sfera mai largă a devianţei sau a
fenomenelor de marginalizare.
Ştiinţa despre dinamica actului criminal: După anul 1950, criminologia etiologică
este criticată, conturîndu-se o nouă orientare promovată de E. de Greff. care elaborează o
teorie bazată pe mecanismele „ trecerii la act”.
Ştiinţa despre reacţia socială: Potrivit reprezentanţilor „ noii criminologii” , delictul
delincventul şi crima sunt rezultatul mecanismelor de reacţie socială (de etichetare).
Definiţia criminologiei: Criminologia este ştiinţa care studiază factorii şi dinamica
actului criminal precum şi reacţia socială faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii,
umanizării sistemului de represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor.

Tema a VII a Confruntări de idei în criminologie

1. Privire generală asupra principalelor orientări.
2. Cauzalitatea în criminologie.
1. Privire generală asupra principalelor orientări
Teoriile criminologice.
În criminologie, teoriile servesc pentru a explica anumite fenomene sau
comportamente, fie pentru a contribui la o mai bună înţelegere a unor procese sau
fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de tratament.Componentele de bază ale
unei teorii sunt:conceptele, variabilele postulatele, forma.
În marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria teoriilor
probabiliste sau statistice. Ele explică anumite fenomene sau comportamente
(criminalitatea, comportamentul delincvent), contribuie la o mai bună înţelegere a unor
procese şi fenomene sau la elaborarea unor programe de prevenire şi tratament.
În prezentul curs, teoriile criminologice sunt prezentate funcţie criteriul modelului
etiologic. Astfel, ele au fost grupate în raport cu orientarea etiologică predominantă şi
anume: biologică, psihiatrică psihologică şi sociologică, un loc aparte fiind rezervat
teoriilor integrative. În caracterizarea fiecărei orientări determinantă a fost prioritatea pe
care diferiţi autori a conferit-o unor categorii de cauze în geneza fenomenului studiat.

2. Cauzalitatea în criminologie
Consideraţii generale:Criminologia, ca orice ştiinţă autonomă,nu se poate dispensa de
analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor constituind sfera sa de preocupări. Este
o exigenţă impusă de însăşi raţiunea de a fi a oricărei ştiinţe care nu se poate mulţumi
cu datul , care este chemată să privească dincolo de aparenţe, să sesizeze, să explice

12
 esenţa fenomenului. Forţa ştiinţei constă nu în capacitatea de a explica un fenomen
produs, de a-l explica post-factum, ci mai ales în posibilitatea pe care o are ca,
utilizând datele astfel obţinute să poată prevedea apariţia unor fenomene similare
pentru ca aceste fenomene să fie prevenite dacă sunt negative sau favorizate dacă sunt
pozitive.
Concepte operaţionale (sistem, structură, funcţie, cauză, condiţie, efect, factor,
posibilitate, realitate):
Sistemul este un ansamblu superior organizat de elemente, din care fiecare
constituie un sistem aflate în relaţie între ele şi cu întregul căruia se subsumează.
Orice sistem se caracterizează printr-o structură(o anumită formă de
organizare care prezintă două dimensiuni datul-dimensiunea sincronică, starea în
care se găseşte sistemul în momentul descrierii sale şi dimensiunea diacronică care
reflectă evoluţia în timp).
Orice sistem are o funcţie-definită ca un complex de proprietăţi care se
exercită în raport cu alte sisteme .
Cauza este fenomenul care precedă şi determină un alt fenomen – efect.
Condiţiile sunt acele împrejurări care, fiind lipsite de eficienţă cauzală
propriu- zisă, influenţează prin prezenţa lor evoluţia fenomenului-cauză.
Factorul este orice element care concură la producerea unui rezultat. Este
un concept mult mai larg decât cele de cauză şi condiţii.
Particularităţile raportului de cauzalitate în criminologie:
Datorită complexităţii fenomenului criminalităţii problema raportului de
cauzalitate este foarte dificilă. Pentru a formula o explicaţie a fenomenului studiat
trebuie să se identifice factorii care au contribuit la apariţia unui comportament
delincvent şi în ce măsură contribuţia adusă are valoare de cauză sau condiţie
favorizantă. Criminologul se va confrunta nu numai cu dificultăţile legate de
complexitatea fenomenului studiat dar şi cu acelea datorate faptului că trebuie să
reconstituie „ realitatea” care a precedat actul criminal.
Tema aVIII a. Orientarea biologică
1. Caracterizare generală.
2 Teoria atavismului evoluţionist;
3. Teoriile eredităţii, biotipurile criminale;
4. Teoriile bioconstituţionale;
5. Noile tendinţe;
6. Evaluare critică.

1. Caracterizare generală
În cadrul acestei orientări sunt reunite teoriile reducţioniste care atribuie
comportamentului delincvent un substrat organic precum şi concepţiile moderate în cadrul
cărora investigaţia cu privire la rolul factorilor biologici nu exclude alte
influenţe.Caracteristic pentru ansamblul acestor teorii este limitarea obiectului
criminologiei la studiul delincventului, încercarea de demonstra existenţa unor trăsături
specifice de ordin bioantropologic ce diferenţiază delincventul de nondelincvent.

2. Teoria atavismului evoluţionist.

13
 Are ca reprezentant pe italianul Cesare Lombroso şi lucrarea sa consacrată denumită
"Omul delincvent".
El formulează ipoteza atavismului evoluţionist potrivit căreia caracterele omului primitiv
şi ale animalelor inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor "stigmate anatomice"
(malformaţii ale cutiei craniene, ale scheletului, anomalii ale nasului etc.), ipoteză pe care o
lărgeşte ulterior incluzând şi degenerescenţa datorată epilepsiei.
Aceste anomalii permit identificarea unor predispoziţii pentru comiterea crimei.
Studiile de psihiatrie îl conduc la concluzia unei similitudini dintre criminalul înnăscut şi
nebunul moral.
Lombroso a încercat să demonstreze că între criminal şi noncriminal ar exista o diferenţă
de natură.
El realizează o tipologie a indivizilor care cuprinde alături de criminalul înnăscut tipul
pasional, epileptic, ocazional. Consideră femeia criminal ca un tip aparte în cadrul clasificării
menţionate.
În plan metodologic, principala eroare constă în faptul că nu a folosit grupuri de control
care să ofere suport ştiinţific afirmaţiilor sale;
Cercetările ulterioare de antropologie au arătat că procesele ce caracterizau gândirea
omului primitiv nu diferă radical de cele ale omului epocii actuale.
2. Teoriile eredităţii, biotipurile criminale.
Ereditate şi mediu.
Reprezentant - Charles Goring.
Critică teoria lui Lombroso. Foloseşte grupuri de control în cercetările sale şi
demonstrează că anumite inferiorităţi fizice ale criminalilor sunt ereditare iar comportamentul
social este un comportament moştenit.
Arborele genealogic
Studiile realizate în SUA au încercat să demonstreze că în familiile ai căror întemeietori
au antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Cauza principală a criminalităţii ar
fi ereditatea.
Gemenii
Au fost efectuate studii pe gemeni monozigotici şi dizigotici . S-a încercat să se
demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului infracţional constituie, în cazul
gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.
Copiii adoptaţi
Studiile au fost realizate în special în SUA şi Suedia. Ele au încercat să stabilească
anumite corelaţii în cazul copiilor adoptaţi şi anume să stabilească dacă comportamentul
delincvent al unora dintre aceştia urmează linia de comportament a părinţilor biologici sau a
părinţilor adoptivi. Cauzele au fost considerate a fi de ordin ereditar.
Biotipurile criminale
Curentul biotipologic a folosit două tipologii cunoscute: tipologia lui E. Kretschmer şi
aceea a lui W.Sheldon. Pornind de la aceste tipologii, criminologii au încercat să realizeze diferite
asociaţii cu criminalitatea.
Inteligenţa şi crima.
Cercetările au încercat să stabilească o corelaţie semnificativă între anumite deficienţe
mentale şi criminalitate. Reprezentant: Goddard.
Cromozomul Y

14
 Cercetările au pretins că există o corelaţie între anomaliile cromozomice şi criminalitate.
Corelaţii semnificative apar între surplusul de cromozomi şi criminalitate. Studii efectuate de:
Patricia Jacobs (Anglia), Herman Witkin şi Sarnoff Mednik (Danemarca).
3. Teoriile bioconstituţionale
Teoria inadaptării biologice
Reprezentant: criminologul suedez Olof Kinberg.
Consideră că este nevoie să se studieze personalitatea individului pentru a se descoperi
cauzele care-l determină pe acesta să comită infracţiuni. Pentru a desemna personalitatea
foloseşte conceptul structură biologică actuală. Teoria are două variante:
a) varianta constituţională - are la bază lucrările psihiatrului suedez Sjobring. Consideră
că factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice sunt: capacitatea, validitatea, stabilitatea şi
soliditatea. În raport de distribuirea acestora se realizează o clasificare a indivizilor
(supercapabil, supervalid, superstabil, supersolid etc.)
De asemenea, un alt concept folosit de Kinberg este acela de funcţie morală.
b) varianta patologică - include bolile mentale, tulburările de inteligenţă etc. care
determină o deficienţă a funcţiei morale.
Acordă prioritate factorilor biologici în etiologia crimei.

Teoria constituţiei delincvente

Reprezentant: criminologul italian Benigno di Tullio.
Conferă o semnificaţie mai largă decât Kinberg conceptului de constituţie care ar
cuprinde, pe lângă elementele ereditare şi congenitale şi pe cele dobândite, în special, în prima
perioadă a vieţii.Introduce conceptul de prag( este folosit acest concept în cadrul concepţiei
potrivit căreia teninţele criminogene vorr fi mai puteernice la anumiţi inivizi, determinându-i să
reacţioneze la unii stimuli exteriori diferit faţă de alţii, având praguri de reacţie diferite) şi
consideră crima ca fiind o manifestare a inadaptării individului la mediu.
4. Noile tendinţe
Premise: Cercetările din epoca modernă( studiul neuronului ca entitate anatomică,
chirurgia creierului studierea funcţionalităţii creierului animalelor ) au permis o
acumulare de informaţii care au fost folosite la explicarea unor comportamente şi
procese psihice.
Reconsiderarea orientării: Evaluarea rolului factorilor biologici în geneza
criminalităţii se face cu mai multă prudenţă ca în trecut,afirmîndu-se că nu există nici
un tip particular de comportament criminal, nici chiar în cazul violenţei episodice,
care să fie determinat numai de factorii biologici.
Direcţii de cercetare: S-au realizat cercetări care pun în evidenţă relaţia dintre
factorii biologici şi criminalitate. Astfel s-a demonstrat existenţa unor factori care au
o legătură directă cu comportamentul antisocial (tumori, epilepsia ) sau o legătură
indirectă (complicaţii prenatale).Alte cercetări au constatat o legătură între
delincvenţă( comportament agresiv) şi encefalite endemice sau subacute. O altă
direcţie de cercetare studiază influenţa factorilor biochimici asupra crimei dar cu
excepţia nivelului testosteronului ( au apărut anumite corelaţii între nivelul acestuia şi
comportamentul agresiv), rezultatele sunt negative.

5. Evaluare critică.
Limitele teoriilor prezentate: Principala limită a acestor teorii constă în tendinţa de
biologizare a omului, de considerare a datului biologic drept componentă esenţială a

15
 personalităţii umane de transformare a anomaliilor bioconstituţionale în criterii de
clasificare a indivizilor în buni şi răi.
Concluzie: Dincolo de toate limitele teoretice şi metodologice, această orientare are
anumite merite în edificarea criminologiei ca ştiinţă (studiul personalităţii
infractorului,introducerea examenului multidisciplinar, a metodei pozitive, a metodei
tipologice etc.).

Tema a IX a. Orientarea psihiatrică-psihologică

1. Caracterizare generală;
2. Perspectiva psihiatrică-psihanalitică;
3. Teoria psihomorală;
4. Teoria personalităţii criminale;
5. Evaluare critică.

1. Caracterizare generală
În această orientare au fost grupate principalele teorii şi concepţii a căror principală
trăsătură constă în centrarea explicaţiei cauzale pe factorii psihologici. Sunt examinate teorii
extreme care reduc geneza crimei la psihicul individului , ca şi variante nuanţate a căror linie de
demarcaţie între orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat.

2. Perspectiva psihiatrică-psihanalitică
Sigmund Freud
Consideră că personalitatea individului are trei instanţe: Eul (conştiinţa de sine), Supraeul
(conştiinţa morală) şi Sinele (instincte şi tendinţe refulate). Eul asigură echilibrul dintre
instinctele şi tendinţele profunde ale individului şi normele primite prin educaţie. Existenţa unor
stări tensionale între aceste trei instanţe duce la conflict care se poate rezolva prin: sublimare şi
refulare.
Diferenţa dintre infractor şi noninfractor se situează la nivelul Supraeului şi se datorează
incapacităţii individului de a depăşi complexul oedipian.
Freud analizează şi criminalul care comite infracţiunea datorită complexului de vinovăţie.
Influenţa psihanalizei asupra criminologiei.
Cercetările criminologice ulterioare au fost influenţate de psihanaliza lui Freud.
Alexander şi Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin prisma celor trei instanţe ale
personalităţii. Alte cercetări au analizat o personalitate de tip nevrotic în opoziţie cu o
personalitate în conflict cu societatea. Astfel, se ajunge la concluzia că infractorul ar fi victima
unor conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu şi regulile de
conduită din viaţa socială.
Neofreudianismul: În ultimele decenii s-a produs o schimbare importantă în abordarea
personalităţii.Un număr important de psihiatri resping ideea de om biologic şi sau
acela de om psihologic, considerând că individul îşi controlează comportamentul şi
are responsabilitatea acţiunilor lui (A. Adler, E. Fromm,Ray Jeffery).
2. Teoria psihomorală
Etienne de Greeff.
Consideră că personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de
degradare morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea actului criminal. Acest
proces este denumit proces criminogen în evoluţia căruia se disting trei faze:

16
 - faza asentimentului temperat (ia naştere ideea de crimă);
- faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei);
- faza trecerii la act când acceptă eliminarea victimei şi în care individul trece
printr-o stare periculoasă.
Noel Mailloux
Transferă problematica personalităţii infractorului în sfera patologiei asimilând infractorul
cu debilul mental, nevrozatul. În dezvoltarea personalităţii există două momente: apariţia
identităţii autentice şi consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Când apare un eşec de
identificare consecinţa este un dezechilibru psihic ce se exprimă prin delincvenţa din obişnuinţă.
3. Teoria personalităţii criminale
Jean Pinatel.
Respinge diferenţa de natură dintre infractor şi noninfractor considerând că între aceştia
este o diferenţă de grad. De aceea, este necesar să se evidenţieze acele trăsături psihologice care
transformă asentimentul temperat în asentiment tolerat. Este de părere că personalitatea criminală
reprezintă o constelaţie de trăsături care apare ca o rezultantă şi nu ca un dat. Ulterior, Pinatel
îşi revizuieşte teoria şi insistă asupra caracterului dinamic al personalităţii criminale care trebuie
privită în mişcare. De asemenea, consideră criminalitatea ca o maladie morală a "societăţii
criminogene" caracterizată printr-o deteriorare a valorilor fundamentale.
4. Evaluare critică.:
Limite:
Eroarea acestei orientări constă în considerarea infractorului ca posesor al unei
personalităţi de un tip aparte , diferenţiată ca natură sau grad de cea a noninfractorului. Pe
plan etiologic, eroarea constă în reducerea problematicii personalităţii umane la factorii de
ordin psihologic.
Concluzie: Multe din conceptele freudismului ca instanţele personalităţii, simbolistica
visurilor etc. au intrat definitiv în vocabularul criminologic.În plan etiologic, se reţine ca
valoroasă ideea situării cauzelor directe ale infracţiunii la nivelul individului şi al
personalităţii sale.Acestei orientări i se datorează acumularea unui bogat material factual
care a permis sondarea universului psihic al infractorului dezvăluind aspecte interesante
cu privire la motivaţia actului infracţional, dinamica producerii acestuia etc.

Tema a Xa. Orientarea sociologică

1. Caracterizare generală
2. Şcoala cartografică;
3. Şcoala sociologică;
4. Teorii criminologice inspirate din modelul consensual: şcoala ecologică de la Chicago ,
teorii de esenţă culturalistă :teoria asociaţiilor diferenţiale, teoriile controlului social,teoriile
conflictului de cultură, teoriile subculturilor delincvente,teoriile dezorganizării sociale.
5. Teoriile criminologice inspirate din modelul conflictual.Interacţionismul şi teoriile
etichetării, criminologia reacţiei sociale, criminologia critică.
6. .Evaluare critică.

1. Caracterizare generală:
În cadrul acestei orientări, de departe cea mai bogată în teorii şi concepţii privind
cauzele criminalităţii, am folosit clasificarea teoriile prezentate după apartenenţa teoriei fie la
modelul consensual fie la modelul conflictual de analiză socială.Sunt prezentate teorii extreme

17
care explică “socialul prin social” ca şi acele variante care avansează teorii specifice cu privire a
comportamentul delincvent încercând o explicare a “individualului prin social”.
2. Şcoala cartografică
Pune în centrul preocupărilor sale analiza statistică a criminalităţii încercând să surprindă
anumite "regularităţi" în dinamica acesteia. Reprezentanţi: A.M.Guerry, A.J.Quetelet (care a
formulat legea termică a criminalităţii), H.Mayhew.

3. Şcoala sociologică
Consideră că în geneza criminalităţii un loc important îl au factorii sociali. Cei mai cunoscuţi
reprezentanţi sunt Durkheim şi Tarde din cadrul şcolii mediului social.
Durkheim consideră criminalitatea ca făcând parte din orice societate normală. Crima este, în
opinia sa necesară şi utilă. Foloseşte conceptul de anomie pe care-l defineşte ca fiind o stare
obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor
schimbări bruşte (crize economice, războaie).
Tarde este autorul teoriei imitaţiei pe care o consideră principala cauză a criminalităţii. În
opoziţie cu Durkheim nu consideră crima un fenomen normal al vieţii sociale. Pentru el
infractorul este un parazit în cadrul societăţii.
E. Ferri şi sociologia criminală
În concepţia lui Ferri crima are o determinare multiplă. Împarte factorii angrenaţi în
producerea infracţiunii în trei categorii şi anume: factori antropologici, factori fizici şi factori
sociali. Dintre aceştia acordă prioritate factorilor sociali (organizarea economică, sistemul de
educaţie etc.)

3. Teoriile criminologice inspirate din modelul consensual

Caracterizare.
Teoriile din cadrul acestui model consideră infractorul ca un inadaptat şi propun drept
remediu diferite metode de resocializare a acestuia. Esenţa acestor teorii constă în recunoaşterea
unor norme ce ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plasează individul în
categoria infractorilor.
Şcoala de la Chicago.
Modelul de analiză porneşte de la recunoaşterea unei analogii între ecologia umană şi cea
vegetală. Promotorii acestei şcoli au încercat să explice cauzele delincvenţei în marile
concentraţii urbane în care proporţia imigranţilor era foarte ridicată.
Reprezentanţii, C.R.Shaw şi H.D.McKay, consideră imigranţii ca pe noi specii de plante ce
trăiesc pe pământ ostil şi încearcă să supravieţuiască apelând la diferite forme de adaptare.
Teorii de esenţă ”culturalistă”

a)Teoria asociaţiilor diferenţiale

Reprezentant: E.Sutherland. Acesta propune o abordare multifactorială a criminalităţii.
Porneşte de la ipoteza următoare: comportamentele delincvente se dobândesc prin asociere cu
subiecţi ce apreciază favorabil aceste comportamente şi prin izolarea de subiecţi ce le consideră
negative. Un individ ce se găseşte într-o situaţie prielnică se angajează în conduite delincvente
numai dacă ponderea aprecierilor favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile.
Asociaţiile diferenţiale sunt diferite funcţie de: frecvenţă, durată, prioritate, intensitate.
Identifică anumite forme de criminalitate care scapă de sub incidenţa legii penale. Studiază
criminalitatea gulerelor albe.
b)Teoria conflictelor de cultură

18
 Reprezentant: Thorsten Sellin. Defineşte conflictele de cultură ca fiind conflicte de
sensuri, de semnificaţii cu privire la norme, interese şi valori sociale. Comportamentul delincvent
apare pe fondul conflictelor de cultură când individul e obligat să interiorizeze un sistem
ambivalent sau plurivalent de valori şi norme.
c)Teoria subculturilor delincvente
Reprezentant: Albert Cohen. Examinează diferenţa de statut social, economic, cultural ce
separă clasele şi grupările sociale. Acordă un rol important studiului poziţiei familiei americane
în societate şi reţine două atitudini opuse ce separă grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii şi
subcultura populară. Apartenenţa la o subcultură delincventă s realizează printr-un proces de
interacţiune dintre indivizi care au probleme similare de adaptare, ce duce la o solidaritate de
grup, la constituirea de modele şi norme.

Teoriile de esenţă ”funcţionalistă”

a)Teoria lui R.K.Merton
Explică delincvenţa prin starea de anomie, pe care o concepe pe un plan concret spre
deosebire de Durkeim. Consideră că mediul social are o structură socială şi una culturală.
Anomia ar reprezenta o "ruptură" în structura culturală când apare o discrepanţă între normele
sociale, scopurile culturale şi capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora. Merton
plasează fenomenul criminalităţii şi în afara crizelor economice sau a altor evenimente
perturbante. Consideră că aceasta este rezultatul tensiunii dintre scopuri şi mijloace.
Criminalitatea este un răspuns la neconcordanţa dintre mijloace şi scopuri. Pentru a-şi atinge
scopurile individul recurge la mijloace ilicite.
b)Teoria lui Cloward şi Ohlin
Autorii leagă delincvenţa de anomie însă consideră această modalitate specifică de reacţie
faţă de inegalităţile sociale nu este un fenomen individual (vezi Merton) ci unul colectiv. Explică
acest fenomen cu ajutorul "structurii de oportunitate", adică ansamblul mijloacelor legitime pe
care grupul le are la îndemână pentru a-şi realiza scopurile. Corelează structurile de oportunitate
cu subculturile delincvente şi identifică trei modele de subculturi delincvente: modelul criminal,
modelul violent şi modelul izolat.

Teoriile controlului social

a)Teoria înfrânării - Walter Reckless
Autorul acestei teorii încearcă să răspundă la întrebarea de ce, în aceleaşi condiţii, unii
comit crime şi alţii nu. Consideră că infracţiunea poate fi prevenită sau înfrântă prin două procese
esenţiale: unul la nivelul organizării sociale şi unul la nivelul individului. Teoria se bazează pe o
construcţie ierarhică în raport cu capacitatea individului de a înfrâna conflictele sociale şi
psihologice cu care se confruntă.
b)Teoria controlului social -Travis Hirschi
Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendinţe antisociale. Acestea sunt
actualizate când controlul social scade. De aceea important nu este să se cerceteze cauzele
criminalităţii ci cauzele conformismului. Probabilitatea ca un individ să devină deviant sau
conformist depinde de intensitatea următorilor factori: ataşamentul faţă de părinţi, şcoală, grupul
de prieteni, angajarea într-o linie convenţională de conduită, implicarea în activităţi
convenţionale, crezul în valori convenţionale.
Hirschi propune întărirea controlului social fiind adeptul modelului de control represiv,
coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.

19
4. Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual
Caracterizare
Modelul conflictual înlocuieşte modelul consensual. Astfel, conflictele dintre indivizi şi
grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societăţii
ci numai printr-o transformare a acestora.
Curentul interacţionist
Propune aflarea răspunsului la întrebarea "de ce o persoană este considerată delincvent"?.
Reprezentanţi: F.Tannembaum, E.Lemert, H.Becker, Matza, Jeffry etc.
Criminologia reacţiei sociale.
Consideră că problema fundamentală a criminologiei o reprezintă studierea ansamblului
proceselor ce alcătuiesc reacţia socială faţă de fenomenul criminalităţii considerat a fi creaţia
directă a reacţiei sociale. Cercetările criminologice vizează clarificarea problemelor privind
analiza socio-politică a normelor penale, procesele de legiferare şi aplicare a legii penale etc.

Criminologia ”critică”
Mai este denumită şi criminologia radicală, de orientare neomarxistă.
Principalii reprezentanţi: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young. Propun un model formal
explicativ al actului deviant, arătând că acesta este rezultatul stărilor conflictuale dintre indivizi şi
structurile politice, economice, specifice capitalismului. Se disting cinci etape cu valoare
explicativă şi anume: originile îndepărtate ale actului deviant, originile imediate ale acestuia,
actul însuşi, originile imediate ale reacţiei sociale, originile îndepărtate ale reacţiei sociale.
5. Evaluare critică:
Limitele teoriilor:
Nici această orientare nu oferă o explicaţie deplină asupra cauzelor
fenomenului;studiind relaţiile dintre individ şi grupul social,aceste teorii nu depăşesc
universul restrâns al grupului, considerând influenţa acestuia asupra individului ca singura
sursă de determinare socială.O altă eroare constă în tendinţa de socializare a omului, de
exagerare a importanţei factorilor sociali şi neglijarea aproape totală a individului.
Concluzii:
Deşi criminologia reacţiei sociale “, noua criminologie” a criticat
întemeiat unele paradigme reducţioniste care s-au grăbit să considere drept cauze
ceea ce erau în realitate doar simple condiţii, criminologia nu poate abandona
cercetările asupra personalităţii umane, a infractorului în special.
Creşterea criminalităţii, exacerbarea violenţei sunt realităţi care trebuie
privite cu maximă responsabilitate, reîntoarcerea la mijloacele represive
tradiţionale nu va putea rezolva problemele criminalităţii. Eforturile de a se găsi
remedii trebuie canalizate pe o cale realistă de aboradare nuanţată atât a
individului în particular cât şi a fenomenului infracţional global, de antrenare în
activitatea de prevenire şi control a acesteia de factori multipli, de diversificare a
formelor de răspuns social.

Tema a XI a - Teorii criminologice integrative

1. Caracterizare generală;
2. Teoria integrativă a violenţei;

20
3. Teoria “generală” a lui Hirschi şi Gotffredson;
4. Teoria integrării culturale diferenţiate a lui Denis Szabo
5.
1. Caracterizare generală
Încercările de integrare au vizat următoarele direcţii:
- integrarea variatelor aspecte ale crimei şi criminalului într-o singură teorie de
natură"multifactorială";
- integrarea selectivă, bazată pe ideea că toate orientările conţin anumite adevăruri
iar contradicţiile dintre ele reflectă natura complexă a problemei studiate.
Teoriile care sunt prezentate în continuare se înscriu în a doua direcţie.
2. Teoria integrativă a violenţei
Reprezentanţi: Wolfgang şi Ferracuti
Consideră că o teorie integrativă trebuie să coreleze opiniile privind unde, de ce, cum s-a
comis o crimă. În elaborarea teoriei folosesc conceptul de subcultură al lui Sellin şi teoria
asociaţiilor diferenţiale a lui Sutherland.
3. Teoria ”generală” a lui Hirschi şi Gottfredson
Se inspiră, pe plan conceptual, din şcoala clasică de criminologie. Fenomenul criminalităţii
(care e format dintr-un număr impresionant de infracţiuni mărunte) trebuie privit ca un întreg în
cadrul unei teorii integrative.

4. Teoria integrării culturale diferenţiale a lui Denis Szabo

Studiază problematica integrării culturale diferenţiale din perspectiva antropologiei culturale.
Consideră că personalitatea şi cultura reprezintă elementele constitutive ale oricărei ştiinţe
umaniste şi le reuneşte într-o concepţie cu valenţe integrative. Crima este caracterizată ca fiind o
structură socială: aceleaşi forţe care modelează omul în societate modelează la rândul lor şi
criminalitatea.

Tema a XII a- Criminalitatea şi tranziţia.

1. Volumul şi structura criminalităţii şi principalele sale trăsături după 1989;
2. Evaluare critică a concepţiilor criminologice din perioada totalitară din perspectiva
controlului social;
3. Interpretarea criminalităţii în perioada de tranziţie din perspectiva teoriilor dezorganizării
sociale, ale controlului social şi personalităţii criminale.

1. Volumul şi structura criminalităţii şi principalele sale trăsături după 1989.

Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele profunde, de durată , comparabilă
cu criza economică, generatoare de cauze ale criminalităţii dar implicând şi unele dintre efecte ale
ei. În legătură cu dinamica criminalităţii, în perioada de tranziţie, ceea ce îngrijorează nu vizează
dimensiunile fenomenului ( de la o rată de 192,5 infracţiuni la 100.000 locuitori în 1988 , s-a
ajuns la 699 în 1989) ci ritmul de creştere, modificările în structura criminalităţii, mai ales în
direcţia” marii criminalităţi”, a violenţei dar mai cu seamă percepţia la nivelul populaţiei (
comparativ cu perioada anterioară anului 1989, se situează pe primele locuri ale motivelor de
nelinişte).
Din analiza informaţiilor statistice cu privire la criminalitatea în primii 3 ani ai perioadei
de tranziţie se constată următoarele:

21
 - o creştere de 265% a infracţiunilor descoperite faţă de perioada precedentă(1988,
1989), crescând cu 163% numărul celor învinuiţi.
- Creştere a infracţiunilor cu autori necunoscuţi (8085 –1991, 1154%-1991,1117-
1992)
- Media anuală a celor patru grupe de infracţiuni analizate (infracţiuni contra
avutului public, contra avutului privat, contra persoanei, contra unor relaţii de
convieţuire socială) a crescut de peste 3 ori şi jumătate în perioada de tranziţie, cea
mai importantă pondere o deţin infracţiunile contra proprietăţii care au generat un
prejudiciu care depăşeşte cu aproape 282% întreg prejudiciul cauzat în anii 1988-
1989.
- Infracţiunile contra persoanei au crescut în medie de 4 ori comparativ cu perioada
anterioară., infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
crescând de peste două ori în raport cu perioada 1988-1989.

2. Evaluare critică a concepţiilor criminologice din perioada totalitară din perspectiva

controlului social.
În perioada comunismului , rata scăzută a criminalităţii era un slogan menit să
ateste superioritatea sistemului însă, paradoxal, în planul politicii penale exista un model
de reacţie socială deosebit de represiv. Rata reală a criminalităţii nu poate fi apreciată cu
exactitate datorită lipsei statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale
fenomenului (actele de clemenţă),lipsa studiilor de victimizare, a celor de auto raportare,
cenzura mass-mediei, etc. În ceea ce priveşte cauzele criminalităţii, cu excepţia unor
cercuri de specialişti, ele nu constituiau obiectul unor dezbateri deschise.
În cadrul preocupărilor de identifica cauzele criminalităţii precum şi dimensiunile
reale ale fenomenului , studiile realizate au surprins acei factori la nivel macrosocial(crize
sociale – războaie, calamităţi-,dezechilibre sociale- migraţia, urbanizarea), la nivel micro-
social( eşec, anturaj nociv, antecedente penale în familie,climat familial tensionat) şi la
nivelul individului( de natură bio şi psihologică) care reprezentau risc pentru producerea
criminalităţii.
Pornind de la faptul că rata scăzută a criminalităţii a fost o realitate
incontestabilă,explicaţiile de pe poziţiile teoriilor criminologice inspirate din controlul
social oferă repere interesante.

Noţiunea de control social include grupuri mici precum familie, şcoală, anturaj şi procesele
prin care aceste grupuri socializează individul. Există trei modele de control social( C.Ray
Jeffery):
- controlul bazat pe acceptarea standardelor normative,obiceiuri, cutumă;
- controlul bazatpe schimbul de mărfuri şi servicii;
- controlul bazat pe folosirea fricii şi coerciţiunii.
Dintre teoriile controlului social , cea care interesează în special este teoria angajamentelor-
Travis Hirschi. El consideră că majoritatea indivizilor au tendinţe antisociale şi este important să
se cerceteze cauzele conformismului , nu cele ale criminalităţii.Probabilitatea ca individul să
devină deviant sau conformist , depinde de intensitatea a patru factori:
a) ataşamentul faţă de şcoală, grupul de prieteni;
b) angajarea într-o linie convenţională de conduită;
c) implicarea în activităţi convenţionale;
d) crezul în valori convenţionale.

22
 Hirschi propune întărirea controlului social prin: restaurarea unei discipline stricte în
şcoală, reducerea sau eliminarea ajutorulului social pentru a cultiva responsabilitatea individuală
şi întărirea sistemului represiv prin sporirea severităţii sancţiunilor penale.
Nici unul din factorii consideraţi esenţiali în determinarea unui comportament conformist
nu justifică rata mai redusă a criminalităţii în sistemul totalitar.Principalul factor în descurajarea
conduitelor deviante l-a constituit frica, instrumentul principal pentru asigurarea ordinei publice
şi pentru transformarea totală a societăţii.Controlul social circumscris celui de al treilea model
prezentat avea ca atribute esenţiale frica, violenţa, teroarea manifestă şi insidioasă.

3. Interpretarea criminalităţii în perioada de tranziţie din perspectiva teoriilor dezorganizării

sociale, ale controlului social, şi personalităţii criminale.

Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confruntă România după 1989 este
creşterea criminalităţii. In contextul unei unor probleme complexe în plan economic, social,
moral generate de necompetitivitatea economiei, prăbuşirea sistemului de protecţie socială ,
scăderea nivelului de trai , creşterea şomajului şi inflaţiei, lipsa sau confuzia unor norme sau
valori , slăbirea controlului social, creşte deosebit de mult riscul apariţiei comportamentelor
deviante- ca fenomen “ normal “de adaptare la starea de anomie , aşa cum îl descrie E. Durkheim
sau ca un comportament “ inovativ” în viziunea lui Merton. Actuala creştere a criminalităţii se
datorează unor modificări importante la nivelul controlului social .Astfel, legea nu are deplină
autoritate , la nivelul politicii penale s-au produs modificări ( abolirea pedepsei penale,
introducerea cauţiunii , etc.), la nivel microsocial s-a produs o scădere a prestigiului şi autorităţii
instanţelor de control social, existenţa comportamentului deviant “ la vedere” care sfidează direct
normele sociale ( încălcarea normelor de circulaţie, comerţul stradal ilicit, prostituţia) este
semnificativ în acest sens.Acest tip de comportament prezintă un pericol deosebit prin impactul
pe care îl are asupra populaţiei care se simte abandonată, prin eroziunea imaginii instituţiilor
statului de drept şi a ideii de justiţie în general.
Teoriile controlului social, alături de Teoria asociaţiilor diferenţiale “ a lui E . Sutherland
şi variantele Teoriei “ subculturilor delincvente” a lui Cohen ,Cloward şi Ohlin pot fi verificate în
practică în domeniul delincvenţei juvenile, fenomen deosebit de grav , generat , alături de alţi
factori de risc, de “sărăcia infantilă”.
Un alt fenomen deosebit de grav în perioada de tranziţie este creşterea numărului de
infracţiuni săvârşite cu violenţă, mai ales în rândul minorilor şi tinerilor, violenţa de tip utilitar şi
cea asociată crimei organizate, deţinând o pondere însemnată. Cel mai grav aspect este formarea,
în perioada de tranziţie, a unui “nucleu dur” al criminalităţii format din infractori periculoşi
pentru care activitatea criminală este un stil de viaţă , impunându-se ca o prioritate, adoptarea
unor măsuri de politică penală deosebit de drastică faţă de aceştia.

23
PENOLOGIE

TEMA I . Noţiuni generale

1. Ştiinţa penitenciară
2. Dreptul executării pedepselor
3. Penologia . Concepte. Definiţii. Delimitări.

1. Ştiinţa penitenciară
Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu pedepsele în mediu închis (de
penitenciar), fiind asimilată în Europa, mai ales în Franţa, criminologiei. Datorită
diversificării sistemului sancţionator prin introducerea unor pedepse neprivative de libertate,
denumirea a devenit improprie, utilizându-se cel mai adesea cea de penologie .
Mulţi autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal, care ar acoperi
ambele domenii. În concepţia nord-americană, penologia a fost şi continuă să fie inclusă în
criminologie.
Ştiinţa penitenciară este definită ca o disciplină socio-umană care studiază pedepsele
privative de libertate ce se execută în penitenciare. Ştiinţa penitenciară nu este o ştiinţă
normativă, nu studiază normele juridice privind executarea pedepselor privative de libertate,
ci condiţiile în care pedeapsa este eficientă, în care poate contribui la reeducarea
condamnatului. În cadrul ei se studiază organizarea sistemului penitenciar, regimul de viaţă în
penitenciar, se elaborează anchete sociale şi psihologice asupra deţinuţilor, cercetările
clarificând o serie de aspecte dincolo de cele strict juridice, care pun în evidenţă eficacitatea
acestei măsuri dar şi unele neajunsuri care se ivesc în executarea acestei pedepse.

2. Dreptul executării pedepselor

Dreptul executării pedepselor sau “Dreptul execuţional penal” se poate defini ca o

ramură de drept alcătuită dintr-o totalitatea normelor juridice prin care se reglementează relaţiile
sociale privind executarea sancţiunilor de drept penal .
Obiectul dreptului executării pedepselor este alcătuit dintr-un un grup de relaţii
sociale speciale, şi anume cele care apar în activitatea de executare a pedepselor
principale, complimentare, etc.
Domeniul dreptului executării pedepselor: ansamblul de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale apărute în cadrul executării sancţiunilor de drept
penal.
Caracterele : - sistem cuprinzător de norme de drept
- caracter autonom
- caracter de drept public
Scopul: educarea eficientă a celui care execută pedeapsa, prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni şi apărarea ordinii de drept precum şi realizarea politicii penale statale privind
executarea pedepselor.

24
3. Penologia
Penologia este ştiinţa care studiază mijloacele de apărare sociale contra faptelor antisociale
declarate infracţiuni.Este o disciplină nenormativă, social-psihologică care studiază atât
sancţiunile privative de libertate cât şi celelalte sancţiuni alternative, neprivative de libertate.
Deosebirile intre penologie şi dreptul executării pedepselor sunt următoarele:
Penologia este o ştiinţă nenormativă cu caracter social-psihologic care studiază evoluţia
pedepselor, privative sau neprivative de libertate în societate în timp ce dreptul executării
pedepselor este o ştiinţă normativă ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile sociale legate de executarea sancţiunilor de drept penal .
Ştiinţa penitenciară este tot o ştiinţă nenormativă care tratează regimul pedepselor, dar, spre
deosebire de penologie,ea studiază exclusiv executarea pedepselor în mediu închis.
Penologia oferă date despre natura, funcţiile pedepselor, studiază evoluţia pedepselor în
societate, modalităţile de executare ale acestora, apariţia de sancţiuni drept penal noi (măsuri
educative), sancţiuni penale alternative şi propune schimbări în sistemul executiv penal care să
apere societatea împotriva infracţiunilor şi să perfecţioneze mijloacele de reeducare socială.

TEMA a II a. :Reacţia socială faţă de criminalitate

1. Evoluţia fenomenului de reacţie socială;

2. Modelele de reacţie socială;

1. Evoluţia fenomenului de reacţie socială

Reacţia socială se concretizează în modelele de politică penală.
Prin reacţie socială se înţelege orice reacţie de apărare a societăţii
împotriva celor care încalcă normele de conduită general aplicabile.În raport de
calitatea celui care măsura întinderea şi gravitatea represiunii, reacţia socială poate
fi clasificată în represiune privată şi represiune etatizată.
Odată cu progresele realizate de umanitate în ultimele decenii a evoluat,
căpătând contur ştinţific şi problematica infracţionalităţii, infractorilor şi a reacţiei
sociale.
Se disting procupări în acest sens atât la nivel naţional, cât şi la nivelul
celor mai înalte foruri mondiale, inclusiv O.N.U., care a constituit în cadrul
Consiliului Economic şi Social (ECOSOC) în februarie 1992 Comisia
Interguvernamentală pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţiei penale .

2. Modelele de reacţie socială

Modelul represiv:
A fost aplicat în două etape:
a) ajuridică, care include răzbunarea privată nelimitată (legea junglei sau legea celui
mai tare) şi răzbunarea privată limitată (predarea vinovatului, pedeapsa
echivalentă, compoziţie)
b) juridică, reprezentată prin represiune etatizată, ca cea mai evoluată formă a
reacţiei represive.

25
 Modelul represiv a fost fundamentat de reprezentanţii şcolii clasice de drept penal al
cărei întemeietor a fost Cesare Beccaria şi e caracterizat prin următoarele:
-pedeapsa trebuie proporţionată cu gravitatea faptei;
-scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă,
respectiv, prevenirea generală şi specială.
Cesare Beccaria prezintă în lucrarea sa “ Dei delitti e delle penne” aspecte privind
represiunea etatizată ca model de reacţie socială.C. Beccaria introduce ideea de utilitate socială a
pedepsei, cu semnificaţia că pedeapsa trebuie să se aplice nu pentru ispăşire ci pentru a
împiedica săvârşirea altor “ rele” în viitor. Pedeapsa terbuie să fie proporţională cu gravitatea
faptei fără a ţine seama de personalitatea făptuitorului care era văzut ca o entitate abstractă,
atributele principale ale pedepsei find uniformitatea şi severitatea .Scopul pedepsei trebuie să fie
intimidarea individuală şi colectivă.Ca modalităţi de individualizare, pedepsele erau:
eliminatorii,corporale, pecuniare şi însoţite de degradări sau interdicţii. Beccaria s-a declarat
împotriva pedepselor brutale şi infamante, considerând că infractorii îşi vor multiplica activitatea
criminală dacă îşi vor da seama că un au nimic de pierdut.El s-a pronunţat împotriva pedepsei cu
moartea, apreciind că trebuie aplicată numai în cazuri excepţionale.

Modelul preventiv:
E fundamentat pe doctrina pozitivistă de la sf. sec .al XIX lea, cel mai de seamă
reprezentant fiind E. Ferri.El afirmă necesitatea luării unor măsuri de ordin economic şi
social care să elimine şi să limiteze rolul factorilor generatori ai criminalităţii, măsuri
denumite substitute penale (exemple:iluminatul străzilor,descentralizarea
administrativă,reducrea consumului de alcool, reducerea timpului de lucru). Pedeapsa
constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ prin care se urmăreşte
vindecarea infractorului, recuperarea acestuia (pe larg în lucrările : «Criminologie »- G.
Nistoreanu, C. Păun- Ed.Europa Nova, Bucureşti 1996 şi « Criminologie »-I. Iacobuţă-
Ed. Junimea Iaşi, 2002 ).

Modelul mixt:
Apare după cel de-al război mondial şi are ca reprezentanţi pe F. Grammatica în Italia,
Marc Ancel în Franţa şi pe T. Sellin în S.U.A.Obiectivul acestui model este resocializarea
infractorului ca o consecinţă a umanizării noilor legislaţii penale pe baza cunoaşterii
ştiinţifice a fenomenului infracţional şi a personalităţii delincventului.

TEMA a III a. Influenţa criminologiei asupra modelelor de politică penală

1. Măsurile de siguranţă.
2. Examenul individual
3. Terapia resocializării
4. Noile tendinţe.
1. Măsurile de siguranţă.
Criminologia a avut o contribuţie importantă la lărgirea mijloacelor de combatere
a criminalităţii prin susţinerea introducerii în legislaţia penală a măsurilor de
siguranţă.Sunt necesare pentru că unor categorii de infractori nu li se pot aplica
pedepse (minori, persoane bolnave) iar altora pedepsele aplicate (închisoarea) nu sunt
suficiente ( infractorul rămâne cu arme, bani, provenind din infracţiune).

26
 Sunt sancţiuni penale,măsuri de constrângere Se aplică de instanţele de
judecată, uneori de parchet persoanelor care au comis infracţiuni.
Măsurile de siguranţă sunt reglementate în partea generală a Codului
Penal şi sunt destinate să întâmpine prin înlăturarea anumitor stări de pericol social
relevate de faptă săvârşirea de noi infracţiuni.Aceste măsuri sunt : obligarea la
tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a se afla în anumite
localităţi, expulzarea, confiscarea specială, interdicţia de a reveni în locuinţa
familiei pe o durată determinată.

Examenul individual
Presupune un examen al personalităţii infractorului, formularea unui
diagnostic şi elaborarea unui program de tratament în vederea resocializării
acestuia.Acest examen de personalitate a infractorului se află la baza
individualizării judiciare a pedepsei, fiind urmată de o individualizare penitenciară
cu aceeaşi finalitate.
Prima sa aplicare practică s-a realizat în anul 1907 în Argentina ,înfiinţându-se
un cabinet de psihologie clinică şi experimentală în cadrul penitenciarului
naţional.Ulterior, s-au luat măsuri similare în Brazilia, Chile,Germania, Austria şi
Franţa.
În S.U.A., la închisoarea San Quentin din California s-a înfiinţat, în anul 1944,
un centru de orientare curativă care examina persoana infractorului şi aviza
tratamentul care urma să i se aplice în penitenciar.

2. Terapia resocializării
Denumită şi tratamentul individual de resocializare, aceasta se bazează pe
rezultatele cercetărilor criminologice clinice, având ca finalitate ameliorarea
tendinţelor reacţionale ale infractorului, valorificarea aptitudinilor acestuia, reînnoirea
motivaţilor şi modificarea atitudinii sale. Programele de tratament sunt fundamentate
pe metoda clinică, abordând personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica sa.
Metoda clinică constă în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între
terapeut şi delincvenţi.Fără a distinge între desfăşurarea tratamentului în libertate, în
mediu liber, semi-liber sau închis, tratamentul este individualizat în funcţie de
diagnosticul pus fiecărui subiect şi utilizează metode terapeutice, psiho-pedagogice,
psihanalitice etc. Această terapie este valoroasă prin faptul că implică infractorul în
procesul de resocializare, el e pus în situaţia de a coopera la transformarea propriei
personalităţi.

3. Noile tendinţe în politica penală

Neoclasică:
Se manifestă ca un model nou de politică penală represivă, tendinţă ce trebuie
să se manifeste mai ales în cazul terorismului, crimei organizate, infracţiunilor
contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor funcţionarilor publici
corupţi, conform recomandărilor de politică penală ale celui de al VII lea Congres
al O.N.U. de la Havana,1990 care a avut ca temă generală „ Cooperarea
internaţională pentru prevenirea crimei şi pentru justiţia penală în perspectiva

27
 secolului XXI”. S-a materializat atât în legislaţiile penale din ţările europene ,
foste socialiste, care îşi înăspresc sancţiunile cât şi în ţările occidentale( ex. noul
cod francez).
Moderată:
Consecinţă a tentaţiei echilibrului, având ca premize două idei: represiunea
prea severă şi renunţarea la sancţiunea penală vor avea drept consecinţe
accentuarea dificultăţilor în relaţiile interumane.Această orientare apreciază că
reducerea disparităţilor sociale, economice şi culturale este între indivizi este de
natură să contribuie la o mai bună integrare socială, la implicarea cetăţenilor în
rezolvarea problemelor comunităţii şi, astfel, la diminuarea criminalităţii.
Se preconizează, printre altele:
-aplicarea mai frecventă a unor alternative la pedeapsă, cum ar fi munca în
serviciul comunităţii,
-soluţionarea conflictelor penale prin mediaţiune şi dejuridicizare( justiţie
restaurativă).

Tendinţa radicală:
Cunoscută şi sub denumirea de “ noua criminologie”, propune un model
aboliţionist de politică penală, punând în discuţie legimitatea sistemului penal şi
necesitatea înlocuirii lui cu un sistem nepenal , incluzând un ansamblu de măsuri
şi acţiuni care să asigure protecţia socială, dar şi o “ gestiune” echitabilă a
conflictelor.
În acest context, rolul criminologiei constă în examinarea critică a
sistemului de justiţie penală existent şi preconizarea unor soluţii de restrângere
treptată şi înlocuirea întregului ilicit penal.

TEMA a IV a. Scopul şi funcţiile sancţiunilor penale

1. Funcţia morală
2. Funcţiile utilitare: exemplaritate, intimidare, readaptare socială, eliminare.
3. Scopul sancţiunii penale.

1. Funcţia morală :
Cu toate că pedeapsa este o măsură cu caracter represiv, de natură să provoace
infractorului o anumită suferinţă, ea are un puternic rol şi efect educativ, de împiedicare a
repetării conduitei antisociale, de îndreptare a condamnatului, de formare şi permanentizare în
conştiinţa acestuia că respectarea legii penale este o necesitate.

2. Funcţiile utilitare
Exemplaritate : Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată
condamnatului o exercită asupra altor persoane deoarece există persoane care se abţin
de la săvârşirea de infracţiuni nu din convingere ci din tema de pedeapsă.
Intimidare : Prin aplicarea sancţiunii se consolidează forţa de intimidare exercitată
asupra destinatarilor normelor de drept penal .
Readaptare socială : Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini
corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

28
 Reeducarea condamnatului care să conducă după executarea pedepsei la o deplină
readaptare socială tinde la modificarea structurii de personalitate a condamnatului, la
eliminarea concepţiilor şi deprinderilor antisociale. Sunt considerate ca fiind esenţiale
în procesul de readaptare socială a condamnaţilor: munca, folositoare din punct de
vedere social, educaţia şcolară şi pregătirea profesională în diverse meserii ,activităţi
sociale şi culturale , educaţia religioasă.
Eliminare : Constă în eliminarea, înlăturarea condamnatului din societate.
Eliminarea temporară se realizează când pedeapsa se execută în locuri de deţinere o
anumită perioadă de timp ; eliminarea definitivă se realizează în cazul condamnării la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

3. Scopul sancţiunii penale

Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Realizarea acestui scop
include atât prevenţia specială adică prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel
condamnat cât şi prevenţia generală adică prîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de
alte persoane predispuse să săvârşească fapte prevăzute de legea penală.

TEMA a Va. Regimul general de executare a sancţiunilor penale.

1. Penitenciarul;
2. Executarea în mediu deschis sau semi –deschis;
3. Executarea în libertate.
4. Probaţiunea.

1. Penitenciarul.
Preliminarii
Penitenciarul este instituţia în care se execută pedeapsa privativă de libertate, un
loc de deţinere special amenajat care implică o împrejmuire specială, o pază specială şi
camere speciale denumite celule. Penitenciarele trebuie amenajate şi organizate pentru a
îndeplini funcţii cum ar fi: cazarea, hrănirea, igiena, asistenţa medicală, condiţii de
aplicare a regimului de detenţie, desfăşurarea de activităţi educative, folosirea la muncă a
celor condamnaţi, paza şi supravegherea lor. După capacitatea lor, există penitenciare
mici (200-500 locuri), mijlocii (500 -1000 locuri), mari şi foarte mari (1000-2000, 3000
locuri).
Penitenciarele sunt coordonate la nivel central de Direcţia Generală a
Penitenciarelor,structură care face parte din Ministerul Justiţiei, iar la nivel local fiecare
penitenciar are conducere proprie reprezentată de un director civil, preferabil licenţiat în
drept ajutat de un director adjunct militar care răspunde de paza şi securitatea
penitenciarului. În cadrul fiecărui penitenciar există o comisie formată din director, un
educator, un medic sau un psihiatru precum şi şeful compartimentului de evidenţă şi
organizarea muncii care analizează comportarea condamnaţilor şi face propuneri privind
regimul şi tratamentul acestora. Personalul este format din personal de pază şi
supraveghere, personal administrativ, personal specializat (psihologi, pedagogi, etc.).

29
 Repartizarea condamnaţilor în penitenciare se face după criterii variate cum ar fi:
natura infracţiunii, natura pedepsei, antecedentele penale, etc. În funcţie de durata
pedepsei ,în penitenciar se execută pedepse pe termen scurt, pedepse de durată medie şi
pedepse pe termen lung.
Regimul de deţinere
a) Formele regimului de deţinere existente în România:

Regimul de deţinere în comun se caracterizează prin aceea că persoanele

condamnate sunt ţinute impreună ziua şi noaptea, iau masa, dorm împreună,
lucrează împreună în ateliere comune, femeile fiind ţinute separate de bărbaţi.
Regimul de deţinere celulară constă în ţinerea condamnaţilor închişi în celule
separate ziua şi noaptea (mănâncă, dorm, eventual lucrează în celulă).Se aplică
celor condamnaţi pentru infracţiuni grave, celor condamnaţi la o pedeapsă de
lungă durată.
Regimul de deţinere mixt constă în ţinerea condamnatului ziua în comun şi
noaptea, izolat, în celulă.
Regimul de deţinere progresiv constă în deţinerea la început în regim celular şi,
în măsura îndreptării şi comportării bune a condamnatului, la deţinerea în comun,
apoi la o fază intermediară-regim de“semilibertate”, iar în final trecerea la
libertatea condiţionată.
Regimul de deţinere în România parcurge următoarele faze: faza deţinerii în
carantină, faza deţinerii în comun (cu excepţia condamnaţilor pentru infracţiuni
grave), faza muncii în afara penitenciarului fără pază (tot în această fază unii
condamnaţi pot fi trecuţi în colonii penitenciare, spitale, penitenciare cu regim de
semilibertate), ultima fază de executare a pedepsei fiind cea a liberării
condiţionate în termenul hotărât de instanţă.

Regimul de ordine şi disciplină:

Condamnaţii sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: programul zilnic;
disciplină şi ordine interioară; să se supună percheziţiilor; să respecte regulile
de igienă; să îndeplinească în bune condiţii muncile la care sunt repartizaţi, să
execute dispoziţiile date de conducere şi de personalul penitenciarului, etc.

Regimul de muncă şi calificare profesională

Munca este o componentă a regimului penitenciar, o obligaţie înscrisă în
Codul Penal, un mijloc de reeducare şi este o necesitate pentru menţinerea unei
stări fizice şi psihice corespunzătoare a condamnaţilor.
Condamnaţii vor fi repartizaţi în sectorul industrial, în construcţii sau vor
face munci organizate în penitenciar. La repartizarea în muncă se au în vedere
aspecte cum ar fi: sănătatea, capacitatea de muncă, pregătirea profesională a
condamnaţilor. Muncile cu caracter permanent se plătesc ( o cotă de 40%
revenindu-i condamnatului ), iar cele cu caracter gospodăresc din cadrul
penitenciarului nu sunt plătite.
Activitatea instructiv – educativă şi de reeducare se va realiza prin
programe adecvate în cadrul cărora se vor urmări: cunoaşterea de sine,
educaţia morală, cunoaşterea defectelor şi propriilor tendinţe. Activitatea
educativă se realizează cu un corp de educatori , instructori ( profesori cu

30
 experienţă,psihologi, psihiatri etc.).Completarea studiilor condamnaţiilor se va
face prin programe de şcolarizare, în colaborare cu instituţii de învăţământ
public care asigură certificate şcolare.
Drepturile condamnaţilor sunt următoarele: dreptul de a anunţa familia despre
situaţia în care se află,dreptul de a se consulta cu avocatul,dreptul de a primi
vizite, de a coresponda cu aceştia dreptul la îngrijire,tratament medical ,dreptul
la instruire, dreptul de i se respecta credinţa religioasă .

2. Executarea în regim deschis sau semi- deschis

În penitenciarele cu regim semi-deschis cei condamnaţi sunt trataţi cu exigenţă şi cu

încredere,fără a fi înconjuraţi de personal de pază în mod strict.Regimul semi-deschis se
caracterizează printr-o muncă creativă, disciplină liber consimţită care oferă condamnatului
simşul responsabilităţii organizând gradual revenirea la viaţa normală. Pot beneficia de acest
regim condamnaţii nerecidivişti cu pedepse de până la 5 ani care îndeplinesc o serie de condiţii(
au executat 1/7 din pedeapsă, au vârsta peste 21 ani, manifestă regret pentru victimă, nu execută
condamnări pentru infracţiuni grave, au constant o comportare pozitivă etc.).Obligaţiile,
interdicţiile precum şi consecinţele la care se expun în caz de nerespectare se află într-un
regulament pe care îl semnează condamnaţii.
Obligaţiile condamnaţilorse referă la: respectarea programului de muncă, îndeplinirea
activităţilor productive, respectarea regulilor de igienă, grija faţă de bunurile din camerele de
deţinere etc.Ei au o serie de drepturi, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare: dreptul de a
circula liber în afara penitenciarului, putând veni în contact cu mediul social obişnuit, dreptul la
echipament, asistenţă medicală , odihnă, petiţionare, vizite, corespondenţă.

3.Executarea în libertate

Acest mod de executare a pedepsei închisorii în libertate sau executarea în regim

deschis sau în libertate se aplică în situaţia în care o persoană este condamnată la o pedeapsă
privativă de libertate de scurtă durată. Argumentele avute în vedere pentru aplicarea acestui
sistem sunt următoarele:
A) Executarea pedepsei închisorii în condiţii de deţinere în penitenciar exercită o influenţă
negativă, în special asupra infractorilor primari( a celor care au săvârşit pentru prima
dată o infracţiune);
B) Penitenciarul este un loc de executare a pedepsei care provoacă teamă, suspiciune şi
atrage oprobiul asupra celui ce a executat pedeapsa acolo, constituind o piedică în
calea integrării sale în societate(căsătorrie, profesie);
C) Procesul de reeducare al condamnaţilor este dificil şi puţin eficient în penitenciar;
D) Costurile ridicate ale executării pedepsei în penitenciar ;
E) Executarea pedepsei într-un loc de deţinere înseamnă o rupere de familie, de profesie.
Executarea pedepsei închisorii fără privare de libertate se limitează la :
A) condamnaţi pentru comiterea unor infracţiuni uşoare, cu un grad redus de pericol
social pentru care se prevede pedeapsa închisorii până la cel mult unu sau doi ani;
B) să fie vorba despre condamnaţi care au comis infracţiuni din culpă şi care sunt
infractori primari;

31
C) aceşti condamnaţi să fie supuşi condiţiei să nu mai săvârşească alte infracţiuni pe o
perioadă de timp.
În cazul acestui regim se menţine pedeapsa cu închisoarea dar ea este înlocuită,
substituită ( spre exemplu cu executarea pedepsei la locul de muncă).
Executarea pedepsei închisorii în regim deschis îmbracă următoarele forme:
A) obligarea la muncă fără privare de libertate (executarea pedepsei la locul de
muncă);
B) suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
C) executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară;
D) liberarea condiţionată;
E) executarea pedepsei închisorii de către condamnatul cetăţean străin prin plata
unei amenzi.
Aceste forme sunt reglementate în cuprinsul legii penale şi în Legea nr. 23/1969
privind executarea pedepselor.

4. Liberarea condiţionată.
Este o formă de individualizare a executării pedepsei. Această instituţie
complementară a regimului de executare este reglementată în Codul Penal în
art.59-61 şi urmăreşte reducerea pedepsei cu închisoarea şi punerea în libertate a
persoanei înainte de termen. Măsura se ia la îndeplinirea condiţiilor exprese de
acordare, prevăzute în lege, după executarea unei părţi din pedeapsă.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de liberare
condiţionată sunt:
- Executarea unei părţi din pedeapsa aplicată.
- Perseverenţa şi disciplina în muncă.
- Dovezi concrete de îndreptare.
- Se iau în considerare antecedentele penale.
La cererea condamnatului, comisia din penitenciar formată din comandantul
unităţii, un reprezentant al compartimentuluide tratamente şi siguranţa deţinerii, un
reprezentant al compartimentului de programe socio- educative şi procurorul delegat
analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în Codul Penal şi redactează un
proces verbal în acest sens. Procesul verbal este trimis instanţei de judecată
competente să acorde liberarea condiţionată, adică cea din judeţul în care se află
sediul penitenciarului.
Efectele imediate şi provizorii ale liberării condiţionate : punerea în libertate a
condamnatului , liberare cu efect provizoriu; condiţionarea condamnării în perioada
în care condamnatul trebuie să aibă o conduită bună şi să nu săvârşească noi
infracţiuni;efectul moral care constă în satisfacţia condamnatului că, prin propriul
efort a fost eliberat înainte de termen.
Efectele finale şi definitive ale liberării condiţionate:dacă condamnatul nu a săvârşit
alte infracţiuni, pedeapsa se consideră executată, iar liberarea condiţionată şi
provizorie se transformă în liberare definitivă, condamnatul fiind în stare de
libertate ca şi cum ar fi executat pedeapsa în întregime. Dacă a săvârşit o infracţiune
în perioada de până la împlinirea termenului, instanţa poate dispune menţinerea sau
revocarea măsurii liberării condiţionate.

32
 5.Probaţiunea.
Definiţie: Din punct de vedere etimologic,termenul de probaţiune provine
din latinescul “probatio “ care desemnează o perioadă de încercare,sau iertare.
Probaţiunea este posibilitatea acordată infractorilor condamnaţi
de a executa pedeasa în comunitate, sub supraveghere, sau reprezintă un mijloc de a
asigura în aceelaşi timp controlul şi asistenţa infractorului în timp ce acesta este lăsat în
comunitate sub supraveghere.
Scopul creării unui sistem de probaţiune : sprijinirea instanţelor de judecată în
procesul de individualizare a pedepselor, prin promovarea pedepselor neprivative de
libertate precum şi creşterea gradului de siguranţă a populaţiei prin supravegherea în
comunitate a infractorului.
Avantajele probaţiunii şi, totodată dezavantajele sistemului de executare în
penitenciar a pedepsei :
- Înlăturarea consecinţelor negative ale pedepsei privative de libertate ,
inclusiv prin reducerea influenţelor mediului penitenciar asupra infractorilor, mai ales
asupra celor primari.
- Reducerea costurilor legate de privarea de libertate.
- Evitarea ruperii legăturilor cu familia, cu mediul profesional.
- Posibilitatea de reeducare este considerabilă faţă de mediul penitenciar.
- Contribuţia personală a condamnatului la reintegrarea sa socială etc.
- Pe un plan general,contribuie la diminuarea criminalităţii.
Cadrul legislativ:
Probaţiunea, ca sancţiune alternativă la pedeapsa închisorii are o vechime
apreciabilă în dreptul românesc.Astfel, în Regulamentele Organice şi spre sfârşitul
secolului al XIX lea , în tradiţia penală prin filieră franceză şi belgiană se regăsesc o
paletă largă de sancţiuni denumite generic alternative la încarcerare. În Codul Penal
actual se regăsesc reglementate o serie de măsuri şi sancţiuni neprivative de libertate:
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, eliberarea supravegheată- măsură
educativă aplicată minorului.
Prin O.G. nr. 92/2000 adoptată la 29.08.2000, termenul de probaţiune a fost
înlocuit cu cel de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării
pedepselor neprivative de libertate . Prin prevederile O.G. nr. 92, serviciile de probaţiune
sunt organizate ca structuri independente faţă de parchet, instanţe, penitenciare în sistemul
de justiţie, în subordinea unei direcţii de probaţiune din Ministerul Justiţiei.
Noutatea şi avantajele pe care le aduce instituţia probaţiunii sunt următoarele:
- probaţiunea este un proces continuu: instanţa încredinţează spre
supraveghere serviciului de probaţiune un client în virtutea unor
argumente strict juridice.
- supravegherea nu are caracter poliţienesc, ci este o posibilă completare
între control, asistare, ajutor.
- activitatea de probaţiune este o activitate profesionistă desfăşurată de
personal calificat.
- activitatea de reintegrare socială se face prin colaborare cu organisme
neguvernamentale.
- misiunea principală este de protejare a societăţii.

33
TEMA a VI a. Regimuri speciale de executare a sancţiunilor penale
1. Minori;
2. Regimul special al anumitor infractori majori.
3. Regimul special determinat de starea fizică sau mentală a condamnatului.

1. Minori
Codul Penal prevede pentru minorii care răspund penal un sistem mixt format din
măsuri educative şi pedepse (închisoarea şi amenda ale căror limite se reduc la
jumătate fără ca minimul pedepsei închisorii să poată depăşi 5 ani, iar dacă legea
prevede pentru infracţiunea săvâşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, i se va aplica
minorului pedeapsa închisorii de la 5-20 ani). Măsurile educative au prioritate,
aplicarea unei pedepse se va face atunci când se apreciază că luarea unei măsuri
educative nu este suficientă pentru reeducarea minorului. Măsurile educative
prevăzute de Codul Penal sunt următoarele: mustrarea, libertatea supravegheată
internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ.
Mustrarea este acea măsură prevăzută în Codul Penal şi constă în dojenirea
minorului şi în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să
se poarte astfel încât să dea dovadă de îndreptare. Măsura se aplică în cazul unor
fapte extrem de uşoare şi de regulă trebuie să fie luată o singură dată.O astfel de
pedeapsă devine eficientă numai dacă instanţa îi asigură cadrul solemn necesar de
natură să impresioneze pe minor şi , totodată se adresează minorului cu maximă
seriozitate, urmărind să influenţeze cât mai profund modul de a privi viaţa şi
obligaţiile sociale pe care şi le asumă.
Libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului timp de un an sub
supraveghere deosebită părinţilor minorului, tutorelui, înfietorului sau unei instituţii
însărcinate cu supravegherea minorilor. Eficienţa acestei măsuri se realizează dacă
supravegherea în condiţii corespunzătoare îşi atinge scopul: îndreptarea
minorului.Măsura se ia pe timp de un an şi durata are valoarea unui termen de
încercare, astfel încât dacă săvârşeşte o faptă penală, instanţa va putea revoca măsura
şi o va înlocui cu măsura internării într-un centru de reeducare.
Internarea într-un centru de reeducare este o măsură privativă de libertate şi se
ia ca măsură de reeducare a minorilor care au săvârşit fapte penal de o anumită
gravitate;se ia pe timp nedeterminat dar nu poate dura decât până la împlinirea vârstei
de 18 ani. Măsura este eficientă dacă minorul dă dovezi de îndreptare, de sârguinţă la
învăţătură şi de însuşire a pregătirii profesionale.Pentru a îşi atinge scopul, această
măsură nu se poate lua decât faţă de un minor căruia, la data pronunţării hotărârii , i-a
mai rămas până la majorat, suficient timp pentru reeducare.Dacă în timpul liberării
minorul are o purtare necorespunzătoare, instanţa poate revoca liberarea.Dacă în
perioada liberării sau internării minorul săvârşeşte din nou o faptă penală instanţa îi
poate aplica o pedeapsă revocând măsura internării sau dacă pedeapsa nu este
necesară, menţine internarea şi revocă liberarea.
Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură privativă de libertate
care are un caracter mixt : educativ şi medical. Ea se ia faţă de minorul care răspunde
penal, care din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament şi de un

34
 regim de instruire şi reeducare adecvat stării sale. Se poate lua până la împlinirea
vârstei de 18 ani, dar ea poate fi prelungită de instanţă cu cel mult 2 ani dacă
prelungirea este necesară pentru realizarea scopului internării. Această măsură
presupune un subiect susceptibil de a fi educat, de a-şi modifica comportamentul
potrivit exigenţele educatorilor.Dacă minorul este iresponsabil datorită afecţiunilor
psihice de care suferă, se vor aplica prevederile art.48. Cod Penal privitoare la
iresponsabilitate. Dacă minorul are discernământul integral şi intelectual în limite
normale, chiar dacă prezintă tulburări pe fondul unui deficit de instrucţie, măsura
aceasta nu se va aplica. Măsura este eficientă atunci cînd starea fizică sau psihică a
minorului s-a îmbunătăţit şi dă dovezi de îndreptare însuşindu-şi pregătirea
profesională şi cunoştinţele disciplinelor predate.
Condamnaţii minori se supun, în primul rând, regimului penitenciar general cu
privire la regimul de ordine şi disciplină, la regimul muncii, dar şi unui regim special
de executare.Acest regim special trebuie să ţină seama de particularităţile şi
necesităţile fizice şi psihice proprii vârstei acestora, ca şi de protecţie şi asistenţă
specială ce trebuie acordată tuturor minorilor în vederea dezvoltării armonioase a
acestora.Regimul de deţinere al minorilor este mai uşor pentru că:
A) nu muncesc dacă trebuie să termine şcolarizarea sau sunt folosiţi la treburi
gospodăreşti interne;
B) beneficiază de pachete şi vizite mai multe;
C) pot primi învoiri şi permisii.
D)pot fi propuşi pentru liberare condiţionată.

2.Regimul special al anumitor categorii de infractori majori

Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la detenţiune pe viaţă.

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică în cazul săvârşirii unor infracţiuni dintre

cele mai grave (infracţiuni contra capacităţii de apărare a României, contra statului ,
contra păcii şi omenirii,infracţiuni contra vieţii), se execută în penitenciare anume
destinate sau în secţii speciale existente în celelalte penitenciare. Aceşti condamnaţi au o
serie de probleme specifice ca rezultat al duratei nedeterminate a condamnării lor
(ex.:izolarea socială, dependenţă totală,sedentarism, singurătatea, uniformizarea şi
monotonia vieţii) şi al problemelor care stau la baza comportamentului lor
criminal.Cursurile de orientare şi pregătire socială, programele de tratament vor urmări
menţinerea relaţiilor cu lumea exterioară.Aceşti condamnaţi se resemnează cu soarta lor,
se adaptează foarte bine la viaţa de penitenciar, însă acest fenomen contravine scopului
închisorii , reintegrarea socială a delincvenţilor.

Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la pedepse pe termen lung

Pedeapsa închisorii de lungă durată se execută în penitenciare care au amenajate

secţii speciale în regim închis.Condamnaţii la închisoare de lungă durată sunt o categorie
dificilă, periculoasă iar executarea pedepsei închisorii ridică probleme multiple :
- regim special de detenţie , mai sever,

35
 - regim de muncă, odihnă, disciplină sever
- măsuri de pază şi supraveghere stricte
- camere cu un mic număr de paturi, dacă este posibil.
Tratamentul acestor condamnaţi poate fi separat pe câteva domenii: muncă şi
activităţi educaţionale, rutina specială, educativă, activităţi de relaxare, activităţi cu
persoane din afara penitenciarului.Ca particularităţi, unele obligaţii şi interdicţii se
accentuează, nu pot presta muncă în afara locurilor de deţinere, pachetele, vizitele ,
corespondenţa la intervale şi în cantităţi mai mici decât cele stabilite pentru celelalte
categorii de condamnaţi. În ceea ce priveşte munca , numai după verificarea conduitei, a
trăsăturilor de caracter, condamnaţii care au o calificare por fi folosiţi în domeniul
respectiv.De asemenea, reeducarea acestora implică o muncă complexă şi importantă,
fiind necesară examinarea lor din punct de vedere fizic, psihic, psihiatric.

Regimul aplicat tinerilor şi femeilor

Pentru ca activitatea de reeducare a condamnaţilor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21

ani să fie eficientă,este necesară cunoaşterea personală (studierea dosarului penitenciar,
discuţii individuale) precum şi stabilirea unui program zilnic care să acopere în întregime
timpul condamnatului.Programul va fi structurat astfel:
-Activităţi productive
-Instruire teoretică, calificare, şcolarizare
-Activităţi educative şi culturale.
-În zilele de sâmbătă şi dumunică, meditaţii, studiu individual, acţiuni sportive, hobby.
Programele desfăşurate în unităţile penitenciare vor fi structurate pe categorii de vârstă, nivel
de şcolarizare,calificare profesională astfel încât aplicarea lor să determine un rezultat
eficient.
Din punct de vedere al regimului de detenţie, în principiu, femeile condamnate sunt
supuse aceluiaşi tratament ca şi ceilalţi condamnaţi.
Pentru cunoaşterea deţinutei, se studiază dosarul penitenciar şi se poartă discuţii cu
sociologi, psihologi. Programele pentru femei vor include munca – ele nu vor face munci grele ci
o muncă potrivită (croitorie, ţesătorie) iar cele care sunt gravide sau au copii mai mici de un an ,
nu pot lucra mai mult de 8 ore/zi,-educaţia şi programe speciale care să rezolve o parte din
problemele cu care femeile vin în penitenciare. O problemă specială o reprezintă mamele care au
copii sugari, sau în vârstă de până la 2,3 ani; dilema de a creşte copii departe de mamele lor sau
în penitenciare este de actualitate în majoritatea sistemelor penitenciare.

3. Regimul special determinat de starea fizică sau psihică a condamnatului

Condamnaţii inadaptaţi social

Sunt acele persoane care au o structură psihică şi o experinţă de viaţă care le face dificil
procesul de adaptare sau integrare socială. Ei suferă de psihonevroze şi psihopatii , ele nefiind
stări de boală psihică ci numai stări de tulburare psihică, de instabilitate emotivă, de control
psihic insuficient. Ei vin uşor în conflict cu ceilalţi condamnaţi, au stări de nesiguranţă, au reacţii

36
disproporţionate în raport cu diferite situaţii în care sunt puşi.Este necesară supunerea la un
tratament complex şi competent, care să ţină seama de specificul lor moral şi psihic.
Condamnaţii bolnavi
Bolnavii fizici temporari pot fi trataţi de medicii din penitenciar, iar cei cronici, inclusiv
toxicomanii şi alcoolicii au nevoie de tratament de lungă durată, special.Ultimii pot fi trataţi în
afara penitenciarului, în spitale de specialitate, necesitând un tratament special,ulterior urmând a
se întoarce în penitenciar.
Bolnavii psihici se caracterizează prin lipsa conştiinţei că sunt bolnavi, şi a pericolului
social pe care îl reprezintă precum şi prin lipsa voinţei.
În cazul bolnavilor psihici (suferind de: manie depresivă, schizofrenie, paranoia,etc.) vor
fi examinaţi psihiatric, psihologic şi trimişi la tratament în spitale sau instituţii medicale speciale
şi supravegheaţi în mod deosebit.

TEMA a VII a . Concluzii generale cu privire la :

1. Structura sistemului penitenciar în perioada de tranziţie.

2. Reforma sistemului penitenciar românesc prin prisma regulilor europene în
domeniu.

1. Structura sistemului penitenciar în perioada de tranziţie.

Administraţia Generală a Penitenciarelor astfel cum a fost organizată după 1990, este o
instituţie militară, subordonată Ministerului Justiţiei, cu personalitate juridică . Ea asigură prin
activităţile desfăşurate executarea pedepselor privative de libertate, a măsurii arestării preventive
şi a măsurii educative de internare a delincvenţilor minori în centrele de reeducare. Această
instituţie are o structură organizatorică compusă din 5 direcţii( Direcţia Siguranţa Deţinerii,şi
Regim Penitenciar, Dir. Educaţie, Studii şi Psihologie Penitenciară, Dir. Resurse Umane, Dir.
Logistică Dir.Financiară). Personalul administraţiei penitenciare este alcătuit din: personal de
conducere, de supraveghere, cultural- educativ şi alte categorii. Organizarea şi funcţionarea
sistemului penitenciar se stabileşte prin Regulament de organizare şi funcţionare aprobat de
ministrul justiţiei, iar atribuţiile fiecărei persoane sunt stabilite prin fişa postului.
Activitatea de control a administraţiei penitenciare se referă la: control ierarhic, control
judiciar, control administrativ, şi controale privind respectarea drepturilor persoanelor private de
libertate.
Aşezămintele penitenciare în număr de 43 aflate în subordinea Direcţiei Generale a
Penitenciarelor sunt grupate în funcţie de volumul complexitatea sarcinilor şi gradul de pericol
social al deţinuţilor după cum urmează :
-penitenciare de maximă siguranţă;
- penitenciare de categoria I.
Penitenciarele sunt organizate şi funcţionează în baza H.G. nr.212/2001, privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, fiind conduse de un comandant militar sau
director( civil).
La nivelul fiecărei unităţi sunt servicii şi compartimente similare cu cele din administraţia
centrală precum şi secţii de deţinere pentru arestaţii preventiv minori tineri, bolnavi deţinuţi
recidivişti sau foarte periculoşi conduse de comandanţi de secţie.

37
 2. Reforma sistemului penitenciar românesc prin prisma regulilor europene în
domeniu.

Normele interne în materia executării pedepselor trebuie să se încadreze şi să respecte

reglementările internaţionale în domeniu:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de O.N.U. la 10.12.1948
-Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului adoptată de O.N.U. la data de 4.11.1950
-Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor adoptat prin Rezoluţia nr.663C din
31.07.1957 de Consiliul Economic şi Social al O.N.U.
-Regulile europene pentru penitenciare adoptate prin Recomandarea R (87) 3 de Comitetul de
Miniştri ai Consiliului Europei din 12.02.1987.
-Recomandări şi rezoluţii ale Consiliului Europei care reglementează aspecte din întreaga sferă a
executării pedepselor (Recomandarea asupra regulilor europene aplicate în comunitate,
recomandarea cu privire la tratamentul deţinuţilor periculoşi , Recomandarea 1257 referitoare la
condiţiile de detenţie aplicate în statele membre ale Consiliului Europei).
Evaluările sistemului penitenciar românesc realizate de d-nul Andrew Barclay (Centrul
Internaţional pentru studii penitenciare, Londra) în anul 1998 , şi cel realizat de d-na Carmen
Martinez Aznar (consilier de pre-aderare al Uniunii Europene) din anul 2002 oglindesc reforma
şi progresele realizate din punct de vedere al cadrului juridic de executare al pedepselor, al
condiţiilor oferite de sistemul penitenciar românesc după 1990, subliniindu-se, totodată,
aspectele negative pentru înlăturarea cărora s-au formulat recomandări.
Au fost supuse evaluării aspecte precum:cadrul juridic, instruirea personalului, înfiinţarea
comisiilor de monitorizare penitenciară, revizuirea codului de disciplină a deţinuţilor şi manualul
de informare al lor, programele educative pentru deţinuţi,oficiile de ajutor juridic, îngrijirea
sănătăţii, pregătirea pentru eliberare, problema automutilărilor şi a sinuciderilor deţinuţilor,
vizitarea acestora, etc.

38
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Rodica Mihaela Stănoiu -“ Criminologie”, Bucureşti, Ed.

Oscar Print, 2002
2. Rodica Mihaela Stănoiu -“ Introducere în criminologie “,
Bucureşti, Ed.Academiei, 1989
3. Rodica Mihaela Stănoiu -“ Metode şi tehnici de cercetare în
criminologie”,Bucureşti,Ed.
Academiei, 1981.
4.Rodica MihaelaStănoiu, -“ Tranziţia şi criminalitatea”, Bucureşti,
Ortansa Brezeanu, Ed. Oscar Print, 1994
Tiberiu Dianu
5.Ortansa Brezeanu - “ Minorul şi legea penală “, Ed. All
Beck,Bucureşti, 1998
6. Ortansa Brezeanu - “ Particularităţi ale criminalităţii în
(coord.) perioada de tranziţie”, Ed.”Fundaţia
România de Mâine”, 1999

7. Ortansa Brezeanu - “ Integrarea socială postpenală a

(coord.) infractorilor între realitate şi
perspectivă”, Ed. Fundaţia România
de Mâine”, 2000
8. Ortansa Brezeanu - “ Prevenirea criminalităţii la început de
mileniu”,Ed. Fundaţia România de
Mâine “, 2001.
9. Gheorghe Diaconescu - “ Politica penală şi criminalitatea –
Ortansa Brezeanu, realităţi şi perspective”
P.Buneci
10. Valerian Cioclei - “ Criminologie etiologică”, Ed. Actami,
Bucureşti, 1996
11.Valerian Cioclei - “ Manual de criminologie “, Ed. All
Beck, Bucureşti, 1998
12. Aurel Dincu - “ Bazele criminologiei” , Ed.
Proarcadia,Bucureşti, 1993
13.Ion Oancea - “ Probleme criminologice” , Ed. All,
Bucureşti, 1994
14.Gh. Scripcaru - “ Criminologie clinică şi relaţională”,
Ed. Sympozion, Iaşi, 1995
15. Emilian Stănişor, -“Penologie”, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
Ana Bălan, 2002.
Marinela Mincă

16. Ion Oancea - “ Drept Execuţional Penal”, Ed. All,

39
 Bucureşti, 1998
17. Jacque Leaute - “ Criminologie et Science penitenciaire”,
PUF, Paris,1972
18. Jaque Leaute - “ Criminologie et Penologie”, les course
de droit, Paris, 1985
19.Bernard Bauloc - “ Penologie”, Precis Dallaz,1991
♦ Legislaţia în materie de executare a pedepselor la zi
♦ Decretul 545/72 (devenit Legea 13/1973) privind executarea unor măsuri educative a
internării minorilor infractori într-un centru de reeducare.
♦ Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.în
decembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/ 28.09.1990.
♦ Legea nr 82/18.05.1999 privind înlocuirea închisorii contravenţionale cu sancţiunea obligării
contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
♦ O.G. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a
infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate, aprobată şi
completată prin Legea nr.129/2002.

40
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

1. Gr. Dianu “Istoria închisorilor din România

Studiu comparativ. Legi şi
obiceiuri, Bucureşti,
Tipografia Curţii Regale, 1901.
2. Traian Pop “Curs de criminologie”, Cluj, 1928
3. Petre Pandrea “Criminologie dialectică”, Bucureşti,
1945
4. C. Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse”,
Bucureşti,Ed. Ştinţifică ,1965
5. Paul Popescu Neveanu “ Personalitatea şi cunoaşterea ei”, Ed.
Militară, Bucureşti, 1969
6. Jean Pinatel “ La société criminogène”, Ed. Calman
Levi, Paris, 1971
7. G. Antoniu “ Pedepsele privative de libertate şi
rolul lor în politica penală a
statului român”,înS.C.J. nr.3 /1976.
8. Jean Pinatel “ Tome III, Criminologie,Ed. Dallaz,
Paris,
9. V. Dragomirescu “Psihosociologia comportamentului
deviant”, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976
10. Rodica Mihela Stănoiu “ Analiza socio juridică a reacţiei
sociale faţăde comportamentele
deviante”,S.C.J.nr.4/1976
11. N.Dan. Rodica Mihaela “Infracţiunile de violenţă( cauze şi
Stănoiu, D. Banciu condiţii), Buletin Documentar, Criminologie,
I, 1980
12. Rodica Mihaela Stănoiu, “ Rolul criminologiei în realizarea
obiectivelor de politică penală “,
S.C.J.nr.2/1982
13. Constantin Păunescu “ Coordonate metodologice ale
recuperării minorului inadaptat”,
Ed.Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1984
14. Dan Banciu, Sorin V. “ Introducere în sociologia
Rădulescu M. Voicu devianţei”, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1985 (forme şi
mecanisme de control social)
15. C.Bulai “ Individualizarea măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă”, S.C.J.nr.3/1989
16. Sigmund Freud “Introducere în psihanaliză. Prelegeri de
psihanaliză.Psihologia vieţii cotidiene”,
Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

41
 1992
17. Ortansa Brezeanu “Din istoria regimului sancţionator al
minorului infractor din România“, Revista de Drept Penal
nr. 2/1995, nr.1/1996 ,nr. 2 /1996
18. Ortansa Brezeanu “ Minorul în documentele ONU şi ale
Consiliului Europei”,în Revista de
Drept Penal, nr.3/1996
19. Florin Streţeanu “Modificări ale tratamentului sancţionator
al minorului, Revista de Drept Penal
nr.2/1997
♦ Cartea albă a Copilului Român, 1997,
Fundaţia” Copiii României”
♦ Revista de criminologie, criminalistică şi
penologie, (colecţia 1999-2002)-
Bibliotecă

Prof. Univ. Dr.Rodica Mihaela Stănoiu

42