CAII LA FEREASTRĂ

de Matei Vişniec
- teatrul absurd postmodern -

    Teatrul lui Matei Vişniec (n. 29 ianuarie 1956) are vizibile similitudini cu
teatrul absurd creat de Eugen Ionescu sau Samuel Beckett. Unele piese de teatru
sunt parabole, dar altele, ca nişte jocuri ale imaginaţiei, pun în mişcare personaje
energice, care fac mereu câte ceva important, fără ca să existe însă un subiect sau
o acţiune anume.
"Caii la fereastră", Matei Vişniec aduce în atenţie tema războiului care distruge
omul atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic, nejustificat şi nemotivat.
Războiul nu selectează victimele, el ucide fără să aleagă: "nu sunt identificaţi
drepţii sau nedrepţii, ci doar oameni care pier dintr-un motiv ignorat" (Valentin
Silvestru).
    Personajele au nume generice: Mesagerul, Mama, Fiul, Fiica, Tatăl, Soţia,
Soţul. Deoarece eroii nu sunt personalizaţi, nu au o identitate caracterială, autorul
precizează într-o notă că cele trei personaje feminine (Mama, Fiica, Soţia) pot fi
interpretate de aceeaşi actriţă, iar cele masculine (Fiul, Tatăl, Soţul) de un singur
actor. Personajele sunt aşadar numai simboluri care întruchipează Femeia şi
Bărbatul. Subiectul piesei
    Piesa începe cu bătăi de tobă, prin care Mesagerul anunţă evenimentele istorice
ale anului 1699: ca urmare a încheierii păcii de la Carlowitz, mai multe teritorii au
revenit ţărilor învingătoare în război.
    Decorul prezintă interiorul unei camere sărăcăcioase, în care fotoliul şi valiza
jerpelite, precum şi robinetul care curge continuu emană o atmosferă deprimantă.
Acţiunea acestei secvenţe din piesă se derulează în spaţiul domestic, în care
dialogul este incoerent, replicile sunt adesea clişee de limbaj şi de gândire,
sugerând astfel imposibilitatea de comunicare a oamenilor, precum şi
incapacitatea lor de a înţelege evenimente, fenomene profunde care determină
existenţa umană. Mama se zbate într-o vizibilă neputinţă de a înţelege esenţa
războiului, care nu înseamnă altceva decât iminenţa morţii băiatului ei. Ea îşi
pregăteşte fiul, care urmează să plece pe front, mai ales cu sfaturi banale, inutile,
adesea absurde. Poveţele materne constituie o adevărată comedie prin zădărnicia
lor, replicile Mamei, rostite pe un ton sentenţios şi patetic, referindu-se fie la
banalul casnic - "Nasturii nu trebuie cusuţi prea strâns. [...] Zahărul nu trebuie
ţinut niciodată în pungi de hârtie" -, fie sfaturi materne etice - "Ai grijă că nu faci
firimituri. [...] Nu arăta cu degetul în sus, nu lovi cu pumnul în masă..." - fie
referiri absurde de genul: "Parcă am auzit căzând nişte firimituri. [...] Este apă
fiartă în frigider. [...] Bocancii nu trebuie lăsaţi murdari peste noapte că altfel îţi
cad în cap". în timpul acesta, Fiul, îmbrăcat în uniformă militară, stă la fereastră şi
priveşte fascinat "un cal roşu cu o pată neagră". El receptează absent sfaturile
Mamei, fiind din ce în ce mai mult obsedat de calul misterios care "dă târcoale
prin faţa ferestrei", de parcă ar aştepta o trăsură şi care se uită ţintă spre Fiu: "Oare
cine se uită la mine mă vede?". Pe măsură ce momentul plecării Fiului la război se
apropie, Mama devine mai agitată, replicile ei apropiindu-se de structura unei
tirade, accelerând ritmul, vorbind din ce în ce mai tare, intrând parcă "într-o transă
verbală". Mama îi oferă Fiului o cascadă de sfaturi incoerente şi bizare, între care
ideea că apa este un mediu periculos, sfârşind cu povaţa să se ferească de cai şi să
nu se gândească la calul roşu cu pata neagră. Constată panicată că Fiul a uitat să-şi
pună bocancii şi îi aruncă unul câte unul pe fereastră.
    Mesagerul intră cu un buchet de garoafe şi cu bocancii atârnaţi de gât,
prezentându-se concis: "Sunt omu' cu calu'". El este vesel şi jovial, fiind convins
că ştie totdeauna cum să comunice veştile tragice şi că are tact şi fineţe, de aceea
"Au fost economisite, dacă mă pot exprima aşa, mii de lacrimi...". Garoafele, ca
simbol al consolării familiei pentru tragedia războiului, o deprimă pe Mamă, de
aceea Mesagerul pune florile într-o valiză care era "deja ticsită de garoafe", după
care "închide valiza - clap! clap!". Acest gest este prezent în toate cele trei
secvenţe ale piesei, ca un laitmotiv ce ar putea semnifica faptul că războiul
provoacă numeroase victime şi multă suferinţă. Vestea că Fiul a murit în război o
aruncă pe Mamă în culmea disperării şi doreşte să afle amănunte dacă a murit ca
un viteaz în focul luptei. Piesa este însă o pledoarie despre antieroism, aşa cum
însuşi Vişniec a mărturisit în caietul-program al spectacolului.
    Aşadar, Fiul nu este un erou, el nu se bătuse "ca un leu", ba mai mult, nici nu
ştia să mânuiască o armă. Mesagerul afirmă că ceea ce ştiuse cel mai bine să facă
Fiul era "să stea în poziţia de drepţi", pentru el un prilej de odihnă, de viaţă
relaxată. La robinet curge "apă neagră", pe care Mama o ascultă ca să se
liniştească. Printr-un monolog, Mama rememorează copilăria Fiului, "un copil
ciudat şi exemplar".
Inainte de a muri Fiul spusese numai "au", de aceea Mama presupune că l-a
sfârtecat "vreun obuz rătăcit". Mesagerul neagă, mai ales
că era în timp de pace şi îi relatează că Fiul murise lovit "simplu, scurt, cu
piciorul" de calul roşu "într-o însorită dimineaţă de duminică". în urma lui lăsase
numai "cinci pachete de biscuiţi" cazoni şi nu avea mormânt, deoarece nu
rămăsese nici un cadavru. Fiul fusese o fire blândă "ca o
adiere de vânt" şi pur şi simplu dispăruse din univers.
    A doua parte a piesei este anunţată de Mesager care, luminat de un spot, bate
toba anunţând evenimentele istorice ale anului 1745: ca urmare a încheierii păcii
de la Breslau, mai multe teritorii au revenit ţărilor învingătoare în război.
    Dramaturgul precizează că personajul feminin este Fiica, iar cel masculin este
Tatăl. Acesta din urmă, aflat într-un cărucior cu rotile, este foarte agitat şi iritat,
dorind să afle cine fusese la ei şi de ce trântise uşa la plecare. Fiica încearcă să-1
liniştească, explicându-i că nu-1 poate scoate la plimbare pentru că plouă şi
"rugineşte căruţul". Pentru Tatăl, Fiica are identitate, o cheamă Isabel, iar dialogul
dintre cele două personaje conţine replici scurte, majoritatea fiind alcătuite din
enunţuri interogative şi exclamative, în care se manifestă absurdul discuţiei. Tatăl
remarcase faptul că limba mică (orară) de la ceas este vizibil subţiată de minutar,
semn că timpul pentru el nu mai are aceleaşi dimensiuni, se reduce considerabil.
Amintindu-şi de război, Tatăl se întristează că valorile se degradează, că meritele
importante şi apreciate cândva, lucrurile câştigate cu efort şi sacrificiu deveniseră
banale şi nesemnificative pentru oameni: "Ştii tu cât de greu se primea pe vremea
aceea crucea cu.două colţuri? Astăzi toată lumea primeşte crucea cu două colţuri.
[...] Ştii tu cât de greu se primea pe vremea aceea crucea cu trei colţuri?     Azi
toată lumea primeşte crucea cu trei colţuri. [...] Ştii tu cât de greu se primea pe
vremea aceea crucea cu patru colţuri? La Trapezunt n-au scăpat decât vreo zece
oameni şi numai unul a primit crucea cu patru colţuri. Astăzi toată lumea primeşte
crucea cu două colţuri." Motivul apei revine, ca metaforă pentru viaţă.

Tatăl scăpase din război înotând o noapte întreagă "printre cadavre umflate şi
buhăite". Omul trebuie să înveţe să se menţină la suprafaţă şi să nu-i fie frică de
apă: "Pentru un înotător cel mai grav lucru e să-i fie frică de apa adâncă". Pentru a
putea învinge în viaţă trebuie "să bei toată apa în care urmează să înoţi". Numai
parcurgând toate etapele existenţei şi trecând cu pricepere peste piedici poţi
deveni un om adevărat, un învingător: "Numai aşa ajungi un bun înotător".
    Soseşte Mesagerul care, pe lângă buchetul de garoafe, duce un fotoliu rulant
deformat, de parcă ar fi trecut peste el un buldozer. El este un om cumsecade şi
foarte tonic şi venise să-i aducă vestea bună că Tatăl era un adevărat erou pentru
faptul că scăpase cu viaţă din război. Mesagerul are şi o veste proastă, aceea că
fiind unicul supravieţuitor, Tatăl înnebunise de singurătate. Nenorocirea însă era
că îl urmărise calul "cu ferocitate, zi de zi, noapte de noapte" şi ca urmare Tatăl
avea nevoie acum de acest "fotoliu pe rotile", pe care i-1 dăruia regimentul, ca să
se odihnească în el "până Ia sfârşit...".
    Fluxul memoriei se canalizează în acest tablou către amintirile pe care Fiica le
are despre Tatăl său, care fusese "un om bun" şi necomunicativ, un om foarte
singuratic: "Era atât de singur încât e de mirare că a putut să aibă copii...".
Brusc, pe ţeava începe să curgă un jet de apă neagră, iar de afară se aud urale şi
muzică militară, semn că se întorc soldaţii eliberatori. Textul este aluziv,
exprimând laşitatea oamenilor care dau năvală numai la victorie şi la asumarea
unor merite false, pentru că, în situaţii limită, sunt mai mulţi oameni la împărţirea
avantajelor decât participaseră concret la bătălie: "Uneori se întorc mai mulţi decât
au plecat... Numai că, din cauza înghesuielii nu se observă nimic".
    Ultima parte a piesei este marcată tot de apariţia Mesagerului luminat de un
spot, care bate toba anunţând evenimentele istorice ale anului 1815, când mai
multe teritorii au revenit ţărilor învingătoare în război. In rolul personajului
feminin este Soţia, iar personajul masculin este aici Soţul, particularizat prin
nume, Hans. Se aude curgând duşul la baie, iar soţia aşază masa, care capătă un
aer din ce în ce mai festiv. Soţul iese din baie şi, frecându-se puternic cu un
prosop cazon, vrea cămaşa militară şi îl citează pe colonel, susţinând ideea că
omul trebuie să fie îmbrăcat corect pentru a putea aspira la victorie. Din când în
când se aude uşa de la intrare trântită puternic, ceea ce amplifică iritarea crescândă
a Soţului. Tot ca un laitmotiv, ca şi zgomotul făcut de poarta ce se trânteşte
inexplicabil, este şi permanenta citare a colonelului, pe care-l chema tot Hans.
Prin acest pretext literar, se sugerează norme etice, sentinţe referitoare la viaţa
oamenilor. Astfel, ordinea trebuie respectată pentru a ajunge la victorie, curăţenia
pe dinafară şi pe dinăuntru, pentru că numai astfel viaţa noastră poate "să fie
lună". Concepţia despre război este idealizată: "Războiul purifică popoarele.
Purifică sufletul! Sângele! în sfârşit se alege sămânţa!... Aia bună... Aia care are
dreptul să rămână... să fie... să rămână... să fie... Aşa zice şi colonelul nostru...".
Soţul cere, pe rând, toate obiectele din casă, toate paharele, toate sticlele goale,
toată argintăria, supiera, sfeşnicele, scaunele, tomberonul şi coşul de rufe murdare,
pe care le împarte în două tabere de obiecte şi, treptat, camera devine un câmp de
luptă în miniatură, Soţul imaginând atacul final. Soţia este puternic impresionată
că fiul cel mare al doamnei Hilda a murit în război şi comentează suferinţa mamei
îndurerate. Soţul organizează obiectele şi încearcă să găsească şi să învingă
duşmanul "scârbos şi puhav, înveninat şi înfricoşat" care se ascunsese de frică.
    Când uşa se trânteşte din nou cu putere, Soţul se repede pe trepte, "nebun de
furie" şi ameninţător: "Am să-i omor! Am să-i omor! Am să-i omor pe toţi!".
    Urmează o pauză tensionată pentru Soţia intrigată de absenţa prelungită a
soţului. Apare brusc o mână cu un buchet de flori şi îşi face apariţia Mesagerul. în
cealaltă mână el ţine capătul unei funii, pe care o trage după el. Soţia află că Soţul
murise şi se teme ca nu cumva să fi fost ucis de un cal şi în timp de pace.
Mesagerul îi relatează că acesta murise tocmai când se pornise atacul final, "atacul
victoriei". Aflându-se în primele rânduri, alerga cu drapelul fluturând şi tot
regimentul se luase după el. Deodată, Hans se împiedicase şi căzuse, dar mulţimea
nu mai putuse fi oprită, el fiind strivit chiar de tovarăşii de arme: "Şi ai lui l-au
călcat în picioare". Soţul nu mai putuse fi ridicat de jos, pentru că nu mai rămăsese
nimic din el: "Ce-a rămas din el e pe tălpile celor care l-au călcat". De aceea,
Mesagerul adusese bocancii tuturor soldaţilor care călcaseră peste el - "Bocancii
celor care l-au călcat" -, în total "zece mii de bocanci". Mesagerul trage funia, de
care sunt agăţaţi, din loc în loc, bocancii desperecheaţi şi introduce în scenă un
morman de bocanci, care constituie mormântul Soţului: "Mormântul lui e acolo,
pe tălpile bocancilor". Mesagerul o consolează pe Soţie, o mângâie cu tandreţe şi-i
spune că şi el se numeşte tot Hans. Din tavan coboară încet o cantitate mare de
bocanci suspendaţi, care îi îngroapă puţin câte puţin pe Soţie şi pe Mesager.
Interpretări şi semnificaţii
    Piesa într-un act, "Caii la fereastră" de Matei Vişniec nu este structurată în
tablouri, acte şi scene, dar se pot determina cu destulă uşurinţă  trei   secvenţe  
dramatice   care   au   aceleaşi   elemente compoziţionale: începutul fiecărei părţi
este marcată prin prezenţa Mesagerului care anunţă câştigarea, de către ţările
învingătoare, a unor teritorii ca pradă de război, precum şi buchetul de garoafe, ca
un gest de consolare pentru pierderea suferită de familie şi totodată un element
definitoriu, simbolic pentru natura morţii Bărbatului, care nu este provocată de
arme sau împrejurări specifice războiului. Astfel, în prima parte, pe lângă garoafe,
Mesagerul ţine de după gât o pereche de bocanci şi aduce vestea morţii Fiului,
care nu apucase încă să primească bocancii, în secvenţa a doua Mesagerul aduce
cu sine, pe lângă buchetul de flori, "un fotoliu rulant aplatizat parcă de un
buldozer", simbolizând nebunia Tatălui, consecinţă dramatică a războiului. Partea
a treia ar putea ilustra o concluzie a ideii de război tragic şi absurd, Mesagerul
aducând în scenă zece mii de bocanci, toţi având pe tălpi semnul morţii.
    Există în piesă şi alte simboluri absurde, motive sugestive ori detalii
neverosimile care nu au neapărat un rol în înţelegerea sensurilor piesei, ci pot
constitui pur şi simplu mărci ale tragicului sau ale comicului în teatrul absurd.
Astfel, anunţul Mesagerului care şi marchează compoziţional cele trei părţi ale
piesei, geamantanul plin cu garoafe, care se închidea "clap! clap!", apa neagră de
la robinet, ţeava defectă, caii, fereastra, lipsa de comunicare între două personaje
aflate în relaţie motivată, replicile locvace la unele personaje (Soţul) sau,
dimpotrivă, laconice la altele (Fiica) creează o atmosferă grotescă sau o altă lume
în planul secundar al realităţii, repere specifice teatrului absurd.
    Titlul piesei se înscrie în simbolistica absurdă a piesei, caii ar putea semnifica
elemente ale pericolului permanent care pândeşte omul, pe care nimeni nu-1
bănuieşte şi de aceea nu se poate feri şi proteja. Cele două spaţii evidente în piesă,
spaţiul casnic şi spaţiul războiului, ar putea simboliza cele două stări ale existenţei
umane, cel interior şi cel exterior. Legătura dintre cele două lumi se realizează
prin intermediul ferestrei: "ferestrele reprezintă o posibilitate sigură de a lua
legătura cu realitatea". Teama instinctivă a Fiului este sugerată la începutul piesei,
când uimirea de a vedea, de la fereastră, "un cal roşu cu o pată neagră", viziune
care devine obsedantă: "Calul s-a întors. Am impresia că dă târcoale prin faţa
ferestrei. Se poate aşa ceva? [...] Calul e nebun, mă crezi?". Calul îl fascinează şi,
deşi este conştient că poate fi un pericol, se simte irezistibil atras de acesta. Poate,
într-o altă interpretare, calul sugerează destinul implacabil, care-l atrage pe om în
mod misterios şi irezistibil, de aceea Mesagerul se recomandă aluziv: "Sunt omu'
cu calu' ". Fiul murise "lovit simplu, scurt, cu piciorul" de calul cel roşu, deoarece
el se apropiase de cal, atras ca de un magnet, deşi fusese prevenit să stea departe
de aceste animale.
    Fascinaţia pentru cai este ilustrată şi în secvenţa a doua, fiind posibilă aceeaşi
interpretare a unui pericol iminent, care ar putea fi războiul, destinul implacabil
sau orice altă circumstanţă ameninţătoare care pândeşte omul care nu poate sau nu
ştie să se împotrivească. De aceea, probabil, Mesagerul o sfătuieşte pe Fiică:
"Feriţi-vă, domnişoară, să mai priviţi caii. Nu mai sunt caii de altădată. Acum au
devenit răzbunători şi lacomi. Rătăcesc peste tot şi pândesc pe sub uşi şi pe la
ferestre". Fiica reacţionează temător, conştientizând limitele umane, neputincios
de a se feri: "Ce trist! Oare chiar în momentul acesta suntem pândiţi?".
    Limbajul artistic contribuie la desăvârşirea atmosferei de tragicomedie absurdă,
atât prin şablonizarea replicilor, cât mai ales prin incoerenţa dialogului.
Automatismele de limbaj se manifestă mai ales în situaţii derizorii, replicile având
un ton sentenţios şi patetic. Astfel, în prima parte a piesei, Mama rosteşte sfaturile
către Fiu ca pe nişte revelaţii, ca pe adevărate maxime şi sentinţe inedite: "Fularul
trebuie să fie lung şi îngust... Numai aşa se poate înfăşură corespunzător în jurul
gâtului... Gulerul trebuie să fie moale şi cald... Nu vorbi niciodată cu vântul în
faţă. [...] Nu umbla desculţ pe ciment... Nu adormi cu gura deschisă...".
    Dialogurile generează adesea un comic absurd, incoerenţa şi lipsa de
comunicare dintre personajele aflate, adesea, într-o situaţie dramatică.
Matei Vişniec a fost interesat de statutul de învins al omului, fiind atent mai ales
la mijloacele de supravieţuire a acestuia: "Am trăit într-o lume de învinşi şi am
învăţat să descifrez angoasele acestora, stratagemele lor pentru a supravieţui,
sufletul lor obosit. Am fost totdeauna mai fascinat de învinşi decât de învingători;
[..'.] Universul pieselor mele se situează la frontiera dintre grotesc şi poezie, aceste
două forţe care organizează întregul timp al existenţei noastre, de o manieră
câteodată atât de discretă că îmbătrânim fără măcar să le observăm".