Sinteza lectiilor de istorie pentru clasa a XII-a

Tipuri de cerinţe explicate

 Cerinţe de tipul Scrieţi, Precizaţi, Menţionaţi, Numiţi din sursa…/la care se referă sursa/ pe
baza sursei… solicită formularea unui răspuns scurt, precis, punctual, indicând sursa, utilizând,
povestind informaţia din sursă referitoare la cerinţă. Cerinţele de tipul Precizaţi, Menţionaţi,
Numiţi solicită construirea unui răspuns scris, precis, punctual, şi nu descriere sau prezentare.
Solicitarea poate viza un fapt istoric, o dată istorică, un secol, un nume, o locaţie, un punct de
vedere etc. De menţionat că „punct de vedere” înseamnă părerea, opinia, afirmaţia, aserţiunea
despre un fapt sau proces istoric.

 Cerinţa Selectaţi…din sursa…solicită preluarea răspunsului din sursa indicată. Selecţia poate
viza una sau mai multe informaţii, unele având rol explicativ, iar altele aflate în relaţie cauză –
efect.

 Cerinţe de tipul Prezentaţi solicită precizarea sau menţionarea unei lupte, a unei acţiuni
diplomatice sau tratat, a unei instituţii, cauze sau consecinţe, şi apoi prezentarea, descrierea sau
lămurirea acesteia.

 Cerinţe de tipul Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant afirmaţia…indică faptul că o

anumită idee, opinie, părere sau aserţiune trebuie argumentată pro sau contra, susţinută sau
contrazisă, cu unul sau mai multe fapte istorice relevante, adică semnificative. Este procesul de
justificare logică a unei opinii pe care vrem să o susţinem sau sa o combatem. Argument
înseamnă o propoziţie care susţine sau contrazice ceva.

 Alcătuirea unui eseu presupune utilizarea competenţelor şi a cunoştinţelor dobândite pentru a fi

capabil să reflectezi asupra subiectului, răspunzând cerinţelor date. Asta nu înseamnă
„recitarea” unui curs de istorie repetând ceea ce e scris în manual sau ceea ce profesorul a
prezentat în timpul orei. Altfel spus, se cere o reflectare şi apoi o prezentare argumentată şi
coerentă.

 Subiecte cu mai multe variante de răspunsuri

Unele duc la răspunsuri asemănătoare în această categorie intrând

Precizaţi secolul la care se referă sursa…

Numiţi voievodul la care se referă sursa…
Scrieţi pe foia de examen litera corespunzătoare sursei care susţine…
Scrieţi pe foia de examen litera corespunzătoare sursei care combate …
Numiţi câte un stat la care se referă sursa A, respectiv sursa B
Menţionaţi nivelul… precizat atât în textul A, cât şi în textul B.

Unele cerinţe permit mai multe variante de răspunsuri

Subiectul I: Prezentaţi două caracteristici ale…/ Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant afirmaţia
conform căreia…
Subiectul al II-lea: (cerinţele 6 şi 7 sau 7 şi 8) Prezentaţi…/ Argumentaţi…
Subiectul al III-lea: Menţionarea a două caracteristici ale…/ Prezentarea unui fapt istoric/
Formularea unui punct de vedere cu privire la… şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric

1
Exemple

SUB. I, varianta 8

6. Prezentaţi două conflicte militare desfăşurate de români în perioada 1350-1593. 6p.

Răspunsul se poate referi la oricare două conflicte militare, pe durata a aprox. patru sute de ani:
Rovine (1394/1395) şi Nicopole (1396), în timpul lui Mircea cel Bătrân, Campania cea lungă (1443) şi
lupta de la Belgrad (1456) conduse de Iancu de Hunedoara, Vaslui (1475) şi Războieni (1476) purtate
de Ştefan cel Mare.

SUB. I, varianta 10

6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia statele române s-au implicat,
prin diplomaţie, în relaţiile internaţionale de la începutul epocii moderne. 4p.
Răspunsul se poate referi atât la politica lui Mihai Viteazul (implicarea în Liga Sfântă), cât şi
diplomaţia lui Dimitrie Cantemir (alianţa cu Petru cel Mare) sau Constantin Brâncoveanu (apropierea
de Imperiul Habsburgic sau soliile trimise în Rusia).

SUB. al II-lea, varianta 33

6. Prezentaţi două caracteristici ale democraţiei în Europa secolului al XX-lea. 6p.

Caracteristicile democraţiei sec. al XX-lea sunt: pluralismul politic, principiul separării puterilor în
stat, guvernare reprezentativă şi responsabilă, naţiunea ca sursă a suveranităţii, respectarea drepturilor
şi a libertăţilor cetăţeneşti.
7. Prezentaţi un curent cultural în Europa modernă şi/sau contemporană, precizând şi secolul apariţiei
sale.
În sec. XIX şi XX, în Europa s-au manifestat mai multe curente culturale, între care: romantismul,
impresionismul, expresionismul (sec. XIX) şi cubismul, existenţialismul (sec. XX). Desigur că
răspunsul vostru se bazează şi pe cunoştinţele dobândite în timpul orelor de literatură, arte, filosofie
etc.

SUB. I, varianta 77

6. Prezentaţi două acţiuni diplomatice întreprinde de români între 1350 şi 1500. 6p.
Există multiple variante de răspuns: alianţa lui Mircea cel Bătrân cu Vladislav Jagello (1389), alianţa
antiotomană a Ţării Româneşti cu Ungaria (1395), amestecul lui Mircea cel Bătrân în luptele pentru
tronul Imp. Otoman (1402-1413), tratatele de alianţă între Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, cu
Polonia (1402, 1404, 1407, 1411), tratatul de la Overchelăuţi (1459) dintre Ştefan cel Mare şi regele
Cazimir al Poloniei, tratatul moldo-ungar din 1475 etc.

2
TEMA 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

DEX. Romanitate=originea, descendența romană a unui popor.

Politica interna= masuri luate pe plan intern, in general prin legi, pentru a organiza si dezvolta statul
respectiv.
Politica externa=masuri luate pe plan extern, tratate, conventii, razboaie, pentru a dezvolta statul in
cauza.
Diplomatie= activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi diplomatici, în scopul realizării
politicii externe preconizate
1. Geto-dacii
La sfârșitul preistoriei asistăm la desfășurarea procesului de indoeuropenizare (mil. V-III iH)
prin care apar popoarele si limbile indoeuropene sau popoarele si limbile antice europene: tracii,
grecii, latinii, celții, etc.
Stabiliți în Peninsula Balcanică și la nordul Dunării, tracii sunt strămoșii geto-dacilor. Aceștia
din urmă s-au afirmat in istorie încă din secolul IX iH prin intermediul unei culturi proprii: cultura
Basarabi (secolul IX-VII iH). Specific acesteia este ceramica inchisă la culoare, cu suprafața lustruită,
decorată cu motive geometrice de culoare albă.
In acest fel geto-dacii intră în istorie, iar în consecinţă vor fi pomeniţi în sursele vremii.
Primele ştiri despre geto-daci le avem de la Hecateu din Milet (sec. VI-V iH) care în ”Periegheza”
pomeneşte de triburile din Dobrogea crobizii, trizii şi cetatea Orgame.
Ştiri mai detaliate le avem de la istoricul grec Herodot (sec V iH) care în ”Istorii”(lucrare
considerata actul de nastere a stiintei istorice) îi aminteşte pe geţi cu ocazia expediţiei lui Darius (514
îH). La Herodot apare pt. prima oară numele de GEŢI (GATAE de la indoeuropeanul guet=a vorbi).
Mai târziu geții intră în atenția romanilor care, prin intermediul lui Caesar (sec I iH), îi numește daci
(DAKOI, DAKAI de la indo-europeanul oha=a aşeza. Alţii susţin că numele provine dintr-un cuvânt
asemănător din lb. frigiană, care înseamnă lup.)
Toți acești antici ne oferă informații despre civilizația geto-dacilor. Astfel, principalele
caracteristici ale acesteia sunt:
Religia: politeistă (credeau în mai mulți zei): GEBELEIZIS (zeul cerului și al fulgerului),
ZAMOLXIS (zeul nemuririi), BENDIS (zeița fertilității), MARTE (zeul războiului).
Societatea: împărțită în trei clase sociale: aristocratia (gr/lat TARABOSTES / PILEATI),
oamenii de rând (COMATI/COPILEATI) si sclavii.
Economia: bazată pe agricultură, meșteșuguri și comerț. In agricultura, un rol important il
aveau viticultura si apicultura.
Politic: geto-dacii trăiau organizați în triburi și uniuni de triburi, fiecare conduse de un rege și
un mare preot. Acestea își aveau reședința într-o DAVA (așezare urbană fortificată). Exemple de dava
dacice: Arcidava (Vărădia, județul Caraș-Severin), Buridava (Ocnele Mari, județul Vâlcea) , Tamasidava
(Răcătău, jud. Bacau).
Primii regi geto-daci menționați în istorie sunt:
DROMICHETES : menţionat de Diodor din Sicilia, el stăpânea o uniune de triburi din Câmpia
Munteniei. Între 300-292 Î.H. el îl înfrânge pe LISIMACH (diadohul Traciei )
OROLES (Vulturul) : menţionat de Trogus Pompeius undeva în Moldova , el se luptă În sec. II
î. H. cu bastarnii.
RHEMAXOS : pomenit în decretul histrian din anul 200 î.H. , el conducea o uniune de triburi
din centrul Moldovei.
BUREBISTA (82-44 iH)

2. Domnia lui Burebista (82-44 i.H)

Burebista este menţionat de istoricul grec Strabon. Conform acestuia, în 82 î.H. are loc
întâlnirea dintre Burebista şi marele preot Deceneu, moment care coincide cu declanşarea acţiunii de
unificare a triburilor geto-dace si creare a statului dac. Acţiunea se va încheia în anul 48 î.H. conform
3
inscripţiei de la DIONYSOPOLIS (Balcic, Bulgaria), care îl numea pe Burebista "stăpânitorul tuturor
ţinuturilor de dincoace şi de dincolo de Dunăre" , devenind "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din
Tracia".
Intr-un timp relativ scurt Burebista, a izbutit sa intemeieze un mare regat care se intindea spre
vest si si nord-vest până la Dunarea de mijloc si Morava, spre nord până la Carpatii Padurosi spre est
pana la Bug si Marea Neagra iar spre sud, peste Dobrogea, până la munții Haemus (Munții Balcani).
El a utilizat in acest sens doua modalitati:
- calea diplomatica: utilizata in cazul triburilor geto-dace
- calea razboiului: celtii din nord si vest, cetatile grecesti: Olbia, Histria, Mesembria.
Procesul de creare a statului dac era incheiat in anul 48 i.e.n., cand decretul de la Dionysopolis
(Balcic, Bulgaria) ne spune ca Burebista a devenit: „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia
şi stăpânind toată ţara de dincolo de fluviu şi pe cea de dincoace.”
Un adevarat imperiu getic, asa cum il numeste Strabon, putând ridica la lupta, potrivit
aceluiasi autor, o armata de 200.000 de oameni, cifra impresionanta pentru acele timpuri.
Centrul noului stat era "MUNTELE SFÂNT"- COGAIONON (Strabon) atestat pe Dealul
Grădiştii în Masivul Şureanu. In această zonă el realizează un sistem de fortificaţii bazat pe MURUS
DACICUS. De aici este promovată o nouă politică interna, bazată pe ”sobrietate, abstinenta și
ascultare de porunci” (Strabon).
Politica externă a fost marcată de dorința lui Burebista de a obține recunoașterea statului său
din partea Romei. In acest sens, el a intervenit si in razboiul civil de la Roma (49-45 iH), luând partea
lui Pompei in confruntarea acestuia cu Cezar. Regele dac a trimis lui Pompei o solie cu misiunea de a
negocia o alianță. Regele Daciei oferea lui Pompei ajutor militar in schimbul recunoasterii de catre
acesta a cuceririlor sale, dar inainte ca oastea dacilor sa ajunga la locul bataliei, Pompei a fost invins
de Cezar in bătălia de la Pharsalos(48 iH, Grecia). Cu toate acestea amenințarea geto-daca a continuat
să producă ingrijorare la Roma, încât insusi Cezar se pregatea sa pornească asupra Daciei, in fruntea
unei mari armate pe care o concentrase in Macedonia. Planul nu a mai fost pus in aplicare deoarece în
44 i.H., Cezar este asasinat in Senat. La scurt timp Burebista cunoaște aceeași soartă.
După moartea lui Burebista, statul dac se destramă. Conform spuselor lui Strabon în patru, iar
apoi cinci regate mai mici şi evident mai slabe din punct de vedere militar. Cel mai important rămâne
cel care își avea centrul la Muntele Sfânt-Cogaionon. Aici este atestată o continuitate dinastică:
DECENEU: îi succede lui Burebista in funcția de rege, păstrând-o și pe cea de mare preot.
Ridică o nouă capitală a regatului inititulată Sarmizegetusa Regia. (Sarmizegetusa cea regească).
COMOSICUS: ”iar după ce Deceneu a murit, (dacii) l-au avut în, aproape aceeași venerație,
pe Comosicus, deoarece acesta nu era mai prejos în iscusință. El era socotit, datorită priceperii sale,
și rege peste dânșii și mare preot, și judeca poporul ca judecător suprem“ (Iordanes; Getica; 73-74).
SCORILO: a domnit după spusele lui Iordanes, vreme de 40 de ani. A fost predecesor, poate
chiar frate al lui Duras-Diurpaneus. Unii cred că era tatăl lui Decebal. În timpul lui, dacii voiau să
atace Imperiul Roman sfâșiat de războaiele civile de după moartea împăratului Nero, dar Scorilo i-a
oprit convingându-i atât prin fapte cât și prin vorbe că greșesc. În prezența poporului, el a pus doi
câini, ce reprezentau cele două tabere romane aflate în război civil, să se lupte, apoi le-a arătat un lup,
care îi simboliza pe daci. Câinii au renunțat în a se lupta între ei și l-au atacat pe lup. Astfel a reușit să
demonstreze dacilor că dacă ei îi vor ataca pe romani, aceștia vor înceta să se războiască între ei, și
mai mult, se vor uni împotriva dușmanului din afară.
DURAS: In timpul sau, prezenta romana in zona Dunarii de Jos devine o amenintare pentru
statul dac. In anul 9-10 era creata provincia Panonnia (Ungaria de azi), iar in anul 15 dH provincia
Moesia (Bulgaria si Dobrogea de azi). Pentru a elimina aceasta amenintare, initiaza in iarna lui 85-86
dH, o campanie militara care a pustiit malurile sudice ale Dunării. Campania a provocat la Roma o
mare spaimă, deoarece mulțimea se temea că dușmanul învingător va pătrunde în interiorul imperiului
și va devasta totul.
DIURPANEUS/DECEBAL: ultimul rege dac.

4
3. Statul dac în timpul lui Decebal (87-106 dH)

"... era foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul
pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se
pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere." (Dio Casius, „Istoria
romană')
La începutul secolului I, Imperiul Roman iniţiază o puternică ofensivă militară cu scopul
cuceririi teritoriilor de la sud de Dunăre (Danubius). Astfel, împăratul Octavian constituie pe cursul
mijlociu al Dunării provincia PANONIA (9 dH), iar în anul 15 împăratul Tiberius formează între
cursul fluviului Danubius şi Munţii Haemus (Balcani) provincia romană MOESIA. În 46, Dobrogea
este inclusă în Moesia.
Ca urmare a acestei ofensive romane, în scop defensiv, în iarna 85-86, sub conducerea regelui
DURAS, dacii trec Dunărea şi pustiesc Moesia. Atacului neaşteptat îi cade victimă însuşi guvernatorul
provinciei. Reacția romană nu se lasă așteptată. În 87, împăratul DOMIŢIAN (81-96) soseşte în
Moesia, îi respinge pe daci, împarte provincia în Moesia Superior (partea de apus) şi Moesia Inferior
(partea de răsărit, inclusiv Dobrogea) și pune la cale atacarea Daciei. În același an, din ordinul
împăratului Domiţian, legiunile romane de la Dunăre, conduse de generalul Cornelius Fuscus, trec
fluviul cu scopul de a cuceri Dacia. Bătălia se va desfășura la TAPAE (87). Victoria aparține dacilor
conduși de un tarabostes pe nume Diurpaneus. În urma acestei victorii el primește porecla de
DECEBAL (cel puternic) împreună cu tronul Daciei (87).
Decebal se folosește de amenințarea romană pentru a reface unitatea statului dac. Noul stat mai
bine organizat decât cel a lui Burebista avea o întindere mai mică. Graniţa nordică ajungea până la
Carpaţii Păduroşi, cea sudică până la Dunăre; în vest, graniţa se afla pe Tibiscus (Timis), în timp ce
spre est, hotarul era delimitat de râul Hierasus (Siret) şi cursul superior al fluviului Tyras (Nistru), la
sud Danubius (Dunarea). Capitala Daciei s-a menţinut la SARMIZEGETUSA REGIA, în Munţii
Şureanu. Cetatea de scaun era înconjurată de puternicele fortificaţii de la Blidaru, Piatra Roşie,
Costeşti, Baniţa şi Căpâlna.
Politica externă este marcată de amenințarea romană. În 88, Domiţian reia ofensiva în Dacia, în
paralel cu atacurile împotriva triburilor germanice care atacau frecvent provincia Panonia.
Guvernatorul Moesiei Superior, generalul Tettius lulianus, atacă Dacia trecând Dunărea, pe la
Lederata, ajungând in Banat, de unde înaintează spre Sarmizegetusa. La TAPAE (Poarta de Fier a
Transilvaniei) sunt întâmpinați de dacii lui Decebal. Iulianus obţine aici o importantă victorie.
Succesul nu este însă exploatat. Învins de germani în Panonia, Domiţian este nevoit să încheie pacea
cu Decebal.
Pacea din 89 are avantaje pentru ambele părți:
-Dacia devine stat clientelar, având obligaţia să apere graniţele Imperiului Roman de
năvălirile barbare;
- dacii primesc bani, arme, maşini de război şi meşteri zidari pentru ridicarea de
fortificaţii.
Contextul declanșării războaielor daco-romane. Pacea din 89 este percepută de romani ca o rușine.
Aceasta, împreună cu persecuțiile creștinilor din Roma duce la o opoziție crescândă față de împărat
care culminează cu asasinarea acestuia in 96. Tronul va fi preluat de către NERVA (96-98), iar apoi de
către MARCUS ULPIUS TRAIANUS (98-117).
„Traian era un om cu totul deosebit, mai ales prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup
vânjos şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi, iar sufletul era la înălţime, deoarece nici nu se
lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrâneţe. Nu invidia, nu nedreptăţea pe
nimeni, ci, dimpotrivă, îi. onora pe toţi cei buni şi-i înălţa în demnităţi..." (D. Tudor, „Traian împărat
al Romei”).
Prevederile păcii din 89, bogăţia Daciei, pericolul reprezentat de Dacia şi nu în ultimul rând
"puterea şi îngâmfarea dacilor sporiseră neîncetat" (Cassius Dio) sunt motivele care duc la
declanșarea celor două războaie.

5
Primul război daco-roman (101-102). Principala sursă de informații pentru cele două războaie este
COLUMNA LUI TRAIAN.
La 25 martie 101, Traian părăseşte Roma şi declanşează primul război. În vara lui 101,
legiunile conduse de Traian traversează Dunărea pe un pod de vase și înaintează pe Valea Bistrei spre
Sarmizegetusa. Prima bătălie se desfășoară la TAPAE-victorie romană.
În toamna anului 101, romanii încep asediul Sarmizegetusei. Pentru a-i determina pe romani să
renunțe la asediu, Decebal inițiază în iarna 101-102 „diversiunea moesiană"-un atac surpriză asupra
Dobrogei romane. Regele dac spera astfel să atragă o parte din armata romană care asedia capitala
dacă. Aşa cum a intuit Decebal, împăratul Traian detaşează câteva legiuni de la Sarmizegetusa şi se
îndreaptă spre Dobrogea. În două bătălii succesive îl zdrobeşte pe Decebal și aliații săi. Lupta decisivă
are loc la Adamclisi, unde Traian il infrange pe Decebal. În cinstea victoriei, Traian va ridica în 109
monumentul de la Adamclisi, TROPAEUM TRAIANI.
Plecat din Roma de mai bine de un an, Traian decide să întrerupă războiul pentru a se întoarce
și a opri contestațiile la adresa sa. În vara 102 el încheie pacea cu Decebal. Tratatul impune dacilor
cedarea Banatului, Olteniei şi Munteniei, returnarea maşinilor de război şi a meşterilor zidari,
dărâmarea fortificaţiilor din Munţii Şureanu. Reîntors la Roma, Traian îşi ia supranumele DACICUS.

Al doilea război daco-roman (105-106). În ciuda păcii încheiate, ambele tabere se pregătesc de război.
Între anii 103-105 arhitectul Apolodor din Damasc construieşte peste Dunăre, la Drobeta, un pod de
piatră cu suprastructură din lemn, în timp ce Decebal reface cetățile distruse în primul război.
În vara lui 105, începe al doilea război daco-roman. Pretextul războiului a fost prinderea de
către daci a comandantului trupelor romane staţionate în Banat şi Oltenia, CNEIUS POMPEIUS
LONGINUS. Legiunile romane trec Dunărea pe podul de la Drobeta şi atacă Sarmizegetusa din vest,
pe Valea Bistrei, din sud, pe Valea Jiului, şi din est pe Valea Oltului.
În vara 106, după capturarea şi distrugerea cetăţilor dace din Munţii Şureanu, legiunile romane
asediază Sarmizegetusa pe care o cuceresc. În speranţa de a organiza rezistenţa împotriva romanilor,
Decebal se refugiază în munţii din apropiere. Urmărit de centurionul Tiberius Claudius Maximus,
regele dac se sinucide. Tiberius ii taie capul lui Decebal şi îl duce împăratului Traian. Legenda istorică
afirmă că un trădător dac, pe nume Bacilis, a dezvăluit romanilor locul unde se afla comoara lui
Decebal. Câteva zeci de tone de aur şi argint au fost duse la Roma. Timp de 133 de zile cetăţenii
romani au primit mâncare şi au vizionat gratuit lupte cu gladiatori.
La 11 august 106, Dacia este proclamată provincie romană, sub numele de DACIA FELIX
(Dacia cea fericită)(106-271/274).

4. Integrarea geto-dacilor in lumea romana (romanizarea)

DEX.
Panteon= Totalitatea zeitatilor.
Panteon greco-roman= totalitatea zeitatilor din religia greco-romana.
Limes= granita fortificata

Noua provincie romană cuprindea Banatul, Oltenia, Transilvania şi nord-vestul Munteniei.

Conform izvoarelor istorice, lungimea graniţelor(LIMESULUI) era de 1.000.000 de paşi. În Dacia
romană nu erau incluse Crişana, Maramureşul, Moldova şi Muntenia unde continuau să vieţuiască
dacii mari, costobocii şi carpii.
Capitala noii provincii a fost ridicată la 40 km de vechea capitală dacă, acum distrusă. Este
vorba de un nou oraș ridicat după modelul Romei- Sarmizegetusa Ulpia Traiana, unde își avea
reședința guvernatorul Daciei Felix (LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE (reprezentant al
împăratului)). Primul guvernator a fost: Decimus Terentius Scaurianus.
Provincie de graniță, Dacia a fost intens atacată de popoarele barbare de-a lungul existenței
sale. Acest fapt a făcut necesară reorganizarea ei:
117 - reorganizarea împăratului Hadrian (117-138): Oltenia, nord-vestul Munteniei şi sud-estul
Transilvaniei formează DACIA INFERIOR, iar Banatul şi Transilvania DACIA SUPERIOR. Pentru o
6
mai bună apărare, câţiva ani mai târziu, Hadrian crează în nordul Daciei Superior, DACIA
POROLISSENSIS.
168 – reorganizarea împăratului Marcus Aurelius (161–180). El reîmparte provincia în DACIA
POROLISSENSIS, cu capitala la Porolissum, DACIA APULENSIS (fosta Dacie Superior), cu
capitala la Apulum, şi DACIA MALVENSIS, cu capitala la Romula-Malva.
Același motiv –pericolul barbar- a determinat autoritățile romane să staționeze în Dacia
importante unităţi militare. În centrul Daciei staţionau Legiunea V Macedonica, la Potaissa (Turda), şi
Legiunea XIII Gemina, la Apulum (Alba Iulia), legiunea IV Flavia Felix la Sarmizegetusa. În Moesia,
pe linia Dunării, se aflau Legiunea I Italica şi Legiunea XI Claudia.
In cadrul noii provincii se va desfășura procesul de ROMANIZARE. Proces complex și
îndelungat de preluare de către localnici a limbii și culturii latine. În Dacia, procesul s-a desfășurat în
trei faze:
- Faza preromană (15-106)
- Faza romană (106-271/274)
- Faza postromană (271/274-602)

Faza preromană (15-106). Debuteaza odata cu aparitia provinciei Moesia care creaza un contact
direct intre cele doua civilizatii. Datorita superioritatii civilizatiei romane, geto-dacii preiau anumite
elemente romane (imbracaminte, tehnici agricole, etc) declansandu-se astfel, romanizarea.

Faza romană (106-271/274). Este faza romanizarii oficiale, cand Dacia se afla sub dominatie romana.
Romanizarea s-a desfășurat prin intermediul unor factori (instituții romane prezente în Dacia
care acționează în direcția romanizării). Aceștia au fost:
-Armata: In Dacia au staționat două tipuri de unități: legiuni (alcătuite din 5.000-6.000 cetățeni
romani, cunoscători ai limbii latine): Legiunea V Macedonica, Legiunea XIII Gemina și trupe
auxiliare (alcătuite din necetățeni, dar în care cunoașterea limbii latine era o condiție a promovării).
Ele erau împărțite în cohorte (pedestrime) şi alae (cavalerie).
- Veteranii: sunt soldații romani ieșiți la pensie după 20 ani de serviciu. Legionarii fiind
cetăţeni romani, ocupau diferite funcţii municipale şi administrative; asemenea cazuri, cum vom arăta
mai jos, sînt confirmate la Drobeta. Veteranii din trupele auxiliare primesc şi ei cetăţenia romană, dacă
nu o aveau deja, obţin dreptul de a se căsători în provincia pe care au apărat-o; în cazul lor, răsplata
bănească este însoţită de împroprietărirea cu pămînt. De altfel, toate drepturile amintite sînt înscrise pe
diplomata milliaria datată 2 iulie 133 de la Gherla.
Veteranii se afirmă prin spiritul de disciplină, ştiinţa de carte şi ordine, contribuind astfel în
mod nemijlocit la romanizarea autohtonilor.
- Coloniştii, prin numărul lor impresionant, constituie un alt factor hotărîtor care
acţionează liber în vederea romanizării spaţiului daco-moesian. Aduşi „din toată lumea romană pentru
popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor, căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului
război cu Decebal" (Eutropius), coloniştii acţionează în domeniul agriculturii, mineritului şi
meşteşugurilor. Originari în mai mică măsură din Italia, născuţi îndeosebi în provinciile Hispania,
Gallia, Noricum, Pannonia, lllyricum, dar şi în cele din Asia Mică sau nord-vestul Africii, toţi aceşti
colonişti sînt latinofoni. Asemănător veteranilor, vorbesc latina populară, atît între ei cît şi în relaţiile
cu autohtonii, denotand o convieţuire activă.
- Urbanizarea. Se referă la crearea de așezări după modelul roman. Cele mai timpurii
așezări rurale sînt cunoscutele CANABAE, întemeiate pe lîngă fortificaţii. Asemenea aşezări sînt
atestate în preajma castrelor de la Bumbeşti şi Răcari, pe valea Jiului. Tot în preajma fortificaţiilor
romane (lîngă Capidava, Micia) sînt întemeiate aşezări rurale denumite PAGUS (formă de sat „risipit"
— cătun).
Reprezentative pentru așezările rurale sunt cele intitulate VICUS (sat compact, cu reţea stradală
şi centru civic), precum Vicus Novus (Babadag).

7
 În ceea ce privește orașele, peste 40 de oraşe din Dacia Traiană sînt menţionate de Ptolemeu în
al său ”Indreptar geografic”. Multe dintre ele au statut de MUNICIPIA (aşezări cu autonomie
administrativă şi juridică, cuprinzînd cetăţeni romani): Aegyssus (Tulcea de azi), Dierna (Orşova),
Porolissum (Moigrad). Alte oraşe daco-moesice din epoca romana apar în documente cu titlul de
COLONIAE (aşezări organizate după modelul Romei): Colonia Ulpia Traiană Augusta Dacica
Sarmizegetusa, întemeiată de împăratul victorios în anul 106; apoi, Apulum, Drobeta, Napoca,
Potaissa, Romula, Tropaeum Traiani.
- Viața religioasă. Geto-dacii preiau panteonul greco-roman, astfel predomină adorarea
divinităţilor romane: lupiter, lunona, Minerva, Venus şi, îndeosebi, „Sfîntul Silvanus Semănătorul",
apoi Liber şi Libera, Diana. Ele au fost preluate prin intermediul fenomenului ”Interpretatio Romana”
respectiv adorarea sub nume romane a unor divinităţi dacice și cel al sincretismului religios –
contopirea a două divinități diferite dar cu atribute identice.
Rezultatul romanizării a fost apariția unui nou popor: POPORUL DACO-ROMAN.
Romanizarea s-a încheiat oficial odată cu retragerea aureliană (271/274). Impăratul Aurelian
(270-275) confruntat cu declinul imperiului și atacurile populațiilor barbare, a luat decizia desființării
provinciei Dacia prin retragerea armatei si administrației. Populația însă, a rămas la nord de Dunăre,
după calculele lui D. Protase aprox. 1 milion oameni.
Dovezi privind continuitatea:
- Monede de bronz posterioare retragerii la Sucidava (Celei) și Dierna (Orșova).
- Morminte la Porolissum (Moigrad)
- ”fortăreața” de la Sarmizegetusa
- Inscriptii si izvoare scrise mentioneza unitati formate din daci care stationeaza in diferite
provincii din imperiu. Se cunosc un numar de 12 astfel de unitati militare.
- Numele dacice al localitatilor se pastreza in timpul stapanirii romane (Apulum, Napoca,
Drobeta, Dierna, Potaissa). Datorita prezentei autohtonilor in provincie, la noua capitala a
Daciei romane este adaugat numele Sarmizegetusa.
- Se pastreaza de asemenea numele dacice ale raurilor, care sunt folosite si de catre romani
(Maris, Samus, Alutus, Pyretus).
- Tabula Peutingeriana, harta, realizata dupa anul 330 d.H., an in care imparatul Constantin
cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizant, fosta asezare pescareasca de pe
malul Bosforului, arata chiar si dupa retragerea aureliana, nu mai putin de 88 de localitati
cu rezonanta daco-geta atat la nordul cat si la sudul Dunarii. Importanta acesteia este cu atat
mai mare cu cat, fara doar si poate, Tabula Peutingeriana este o harta realizata in scopuri
comerciale, dovedind asadar o stransa legatura economica a romanilor cu populatia ramasa
in fosta provincie dacica.

Faza postromană (271/274-602). Odata cu desfiintarea limesului (granitei fortificate) este refacuta
unitatea unitatea spatiului dacic, iar acum asistam la romanizarea dacilor liberi.

5. Etnogeneza românilor

Dictionar:
Autonomii locale = formatiuni politice prestatale, state de dimensiuni mici gen voievodatul lui Litovoi,
cnezatul lui Farcas, care odata unite formeaza un stat: Tara Romaneasca, Moldova, Transilvania,
Dobrogea.

Etnogeneza românilor (din greaca, etnos inseamna "popor", genesis - "nastere") este procesul de
formare a poporului si limbii române. In cadrul procesului s-au afirmat trei elemente esentiale
cunoscute si sub numele de straturi: substratul, stratul si adstratul.

8
 Cel mai vechi element (numit si substrat) este reprezentat de tracii de nord sau geto-dacii.
Aceasta ramura a marelui neam al tracilor, aflata timp indelungat in contact cu civilizatia antica (la
inceput greaca, apoi romana), a creat o cultura originala, care a atins un inalt nivel de dezvoltare.
Aceasta le-a permis geto-dacilor sa creeze statul lor propriu.
A doua componenta fundamentala in etnogeneza romanilor este elementul roman (sau stratul
roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la inceput, pana la cucerirea Daciei de catre Imperiul
Roman (anul 106 d.Chr.) – el s-a impus numai in aspect economic si cultural, iar dupa aceasta - s-a
produs o sinteza etno-culturala daco-romana. Ea a continuat si dupa parasirea Daciei de catre legiunile
romane (271-275), prin romanizarea dacilor liberi. Acest proces s-a desavarsit catre secolul al Vl-lea,
avand drept rezultat formarea unei etnii si a unei limbi romanice la nord si sud de Dunare: daco-
romanii cu o limba comuna (daco-romana). Această populatie a infruntat valurile migratorilor barbari:
goti, huni, slavi.
Dintre aceste popoare barbare, cei mai importanti au fost slavii. Originari din zona limitata de
raurile Vistula si Nistru, ea s-a remarcat ca o populatie preistorica, nomada si razboinica. In secolul
VI, din cauze necunoscute, slavii incep sa migreze spre Vest, ajungand si in spatiul carpato-danubiano-
pontic. In anul 602, triburile slave au rupt granita bizantina (limesul) de la Dunare si s-au revarsat in
intreaga Peninsula Balcanica pana in Grecia. Acest eveniment a avut ca rezultat incheierea procesului
de romanizare odata cu disparitia contactului cu civilizatia latina.
Slavii au influentat etnogeneza românilor, alcatuind adstratul (sau suprastratul) procesului de
etnogeneza. Datorita stadiului de dezvoltare inferior, ei au fost asimilati de autohtoni, insa au lasat in
limba romana numeroase cuvinte de origine slava (plug, prieten, drag, iubire etc.)
Influenta slava nu a schimbat caracterul latin al limbii romane. Stratul lingvistic latin, cuprinde
circa 60% din vocabularul limbii romane. Slavii au imbogatit vocabularul cu circa 20% de cuvinte de
origine slava, in timp ce cuvintele geto-dace s-au pastrat in cea română 170-180 de cuvinte.
Procesul de etnogeneza a poporului român s-a incheiat in secolul VIII, astfel ei apar
mentionati in izvoarele istorice externe. In izvoarele straine medievale timpurii românii sunt denumiti
vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt variante ale unei denumiri, care initial desemna un trib
celt, apoi a fost data de vechii germani, romanilor si galilor romanizati; pe urma din lumea germana
acest termen a trecut in cea slava si bizantina. Slavii de sud si bizantinii ii numeau pe romani- vlahi,
slavii de rasarit - volohi, ungurii le ziceau olahi. Românii de la bun inceput s-au numit români,
denumire care a evoluat in rumâni, apoi români. Ei si-au pastrat permanent constiinta originii lor
romane.
Cea mai veche mentiune despre români se intalneste in "Geografia" savantului armean Moise
Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) in care se semnaleaza "tara necunoscuta carei ii zic Balak",
(sinonim cu valach, blacht numire germanica a romanicilor), aflata la nord de tara bulgarilor.
"Oguzname", cronica turcă din secolul al IX-lea, prezintă "țara vlahilor".
Persanul Gardizi (in "Podoaba istoriilor", secolul al XI-lea) plaseaza intre bulgari, rusi si unguri
"un popor din Imperiul Roman", care locuia intre Dunare si "muntele mare".
Cronica veche rusa "Povesti vremennah let" ("Povestea anilor de demult") mentioneaza pe
"volohi" prin anul 898 in legatura cu miscarea triburilor ungare spre est. In cronica anonima, scrisa de
cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numita "Gesta Hungarorum", intocmita in secolul al XII-lea
pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteste despre o populatie româneasca in Transilvania, in
secolele IX-X.
Recunoasterea de catre popoarele vecine a unei comunitati etnice românesti in spatiul carpato-
danubian marturiseste ca in aceasta perioada poporul roman era deja constituit.
Din punct de vedere arheologic, românii sunt atestati prin cultura arheologica Dridu (sec VIII-
XI).
Organizarea românilor la inceputul evului mediu. Românii au fost organizati in obsti săteşti. De
origine slava, aceastea erau comunități alcatuite din oameni liberi, care formau impreuna un sat. Obstea sateasca
s-a caracterizat prin dualismul proprietatii, in sensul coexistentei proprietatii comune asupra pamantului, a
padurilor, pasunilor si izlazurilor cu cea privata asupra casei de locuit, curtii, animalelor, uneltelor.

9
 Conducerea obstii era asigurata de juzi sau cnezi (atribuţii militare, fiscale, administrative,
judiciare) ajutati de un sfat ”al oamenilor buni si batrani”.
In timp mai multe obsti s-au unit formand uniuni de obsti ( ”romanii populare” dupa N. Iorga sau ”țări”
după P.P. Panaitescu). Mai multe uniuni de obsti au format cnezate (formaţiuni politice prestatale) si
voievodate. Voievodatul a fost principala forma de organizare statala a romanilor in evul mediu. In aceasta
perioada au existat trei voievodate: Transilvania, Tara Romaneasca (Valahia) si Moldova.

Crestinismul la români. Conform traditiei, care pleaca de la spusele lui Eusebiu din Cezareea, crestinarea
spatiului carpato-danubiano-pontic este realizată de sfântul apostol Andrei. Din păcate, nu există dovezi care să
susţină acest fapt. Primele dovezi concrete privind existenţa creştinismului aici, apar în secolul IV, după ce
creştinismul devine o religie oficială în Imperiul Roman, ca urmare a Edictului de la Milano (313) emis de
Constatin cel Mare (306-337). Principalele dovezi sunt:
- Martirii de la Niculiţel (Dobrogea)
- Martirizarea lui Sava Gotul pe valea Buzăului.
- Donariumul de la Biertan care poartă inscripţia: EGO ZENOVIUS POSVI (Eu Zenovius am făcut
acest dar)
- Vocabularul religios al limbii române care este de origine latină: a boteza, cruce, Dumnezeu, inger,
Paşte, sânt (forma arhaică a termenului sfânt, de origine slavă).
Teorii cu privire la etnogeneza românilor. Etnogeneza românilor a atras nu numai atentia
istoricilor români ci si straini. De multe ori, insa, conzluziile istoricilor, mai cu seama ale celor straini
erau dictate de anumite interese. In acest caz credem oportun sa ne referim pe scurt la cele mai
importante teorii ale etnogenezei românilor, expuse in literatura istorica.
In evul mediu, cronicarii, incepand cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII)
constata ca românii, numiti de ei vlahi, sunt colonisti romani adusi de Traian din Italia, iar cronicarii
medievali maghiari constatau, ca vlahii erau "pastorii romanilor", ca ei locuiau in Panonia pana la
venirea hunilor (sec. V).
Umanistii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papa Pius al Il-lea s.a.)
de asemnea erau de parere ca românii "sunt de neam italic". Cronicarii si savantii români din secolele
XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Cantacuzino, D, Cantemir, reprezentantii Scolii Ardelene
- Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Sincai) au demonstrat originea comuna a romanilor din Transilvania,
Tara Romaneasca si Moldova din "vechii romani", care au locuit in Dacia. Reprezentantii Scolii
Ardelene considerau, insa fara temei, ca dacii au fost exterminati in timpul razboaielor cu romanii.
Cercetarile ulterioare ale istoricilor au combatut aceasta afirmatie. Tot nefondate sunt si teoriile cum
ca romanii s-au format numai pe suportul dacic, fara o contributie substantiala a romanilor.
La sfarsitul secolului al XVIII-lea, in conditiile expansiunii Imperiului Habsburgic in
Principatele Romane, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau ca romanii s-au format ca popor la
sud de Dunare si au revenit la nordul ei in secolul al XII-lea. Aceasta idee este reluata in 1871 de
istoricul si filologul german Robert Roesler in lucrarea "Studii asupra românilor". Lucrarea lui a
aparut in conditiile cresterii miscarii de emancipare a romanilor din Transilvania, care evocau dreptul
istoric asupra spatiului locuit de ei din vremuri stravechi.
R. Roesler a incercat sa argumenteze ideea formarii poporului român la sud de Dunare, in spatiul
balcanic. El sustine ca romanii s-au format aici si abia in secolul al XII-lea au emigrat la nord de
Dunare, adica atunci, cand pe pamanturile Transilvaniei locuiau deja ungurii, sasii si secuii. Prin
aceasta se nega dreptul istoric al romanilor asupra pamanturilor unde ei locuiau.
Argumentele lui Roesler erau urmatoarele:
- dacii au fost nimiciti in razboaiele cu romanii;
- dacii nu au putut fi romanizati in doar 165 de ani (timpul stapanirii romane in Dacia);
- provincia Dacia a fost parasita in intregime de populatie la 275;
- limba romana nu contine cuvinte germanice vechi, desi pe teritoriul Daciei a stationat tribul
germanic al gotilor;
- exista cuvinte asematoare in limba romana si albaneza, dovada a convetuirii lor la sud de
Dunare;

10
 - nu exista izvoare care sa ateste prezenta romanilor la nordul Dunarii inainte de secolul al XlII-
lea;
- dialectul daco-roman cel de la nord de Dunare se aseamana cu dialectul macedono-roman de la
sud de Dunare;
- prezenta influentei sud-slave asupra Bisericii romanilor;
- romanii erau pastori nomazi.
Falsitatea "teoriei rosleriene" a fost amplu demonstrata de istorici straini si romani, chiar in
perioada cand ea a aparut (I.Iung, B.P.Hasdeu, A.D. Xenopol, D.Onciul, N.Iorga s.a.), care dezvolta
teoria autohtonista. Argumentele lui A. D. Xenopol, in lucrarea „Studii asupra stăruinței Românilor
în Dacia Traiană„ (1885-1886) sunt urmatoarele:
- prezenta geto-dacilor este atestata de numeroase dovezi a continuitatii lor dupa cucerirea
romana (vezi mai sus dovezi ale continuitatii);
- romanizarea dacilor nu s-a facut doar in cei 165 de ani a stapanirii romane la nordul Dunarii, ci
ea a fost atunci cea mai intensa, desfasurandu-se atat inainte de cucerirea romana cat si dupa evacuarea
Daciei de catre administratia romana (vezi romanizare);
- continuitatea daco-romanilor este dovedita de numeroase descoperiri arheologice, date
lingvistice, marturii epigrafice etc.;
- lipsa totala a elementelor lingvistice germane in limba romana a fost combatuta de numeroase
studii ale lingvistilor romani;
- cuvintele comune din limba romana si albaneza sunt provenite din mostenirea traco-ilirica
comuna (cu radacini in limba indoeuropeana);
- numeroase izvoare scrise atesta prezenta romanilor la nordul Dunarii inainte de secolul al XlII-
lea;
- cele doua dialecte (daco-roman si macedono-roman) fac parte din limba romana comuna (sau
protoromana), care s-a format pe intreg spatiul carpato-danubiano-balcanic;
- influenta sud slava asupra Bisericii romane nu neaga, ci confirma prezenta romanilor la nordul
Dunarii, fara de care ortodoxismul nu s-ar fi raspandit aici;
- pastoritul transhumant (sezonier) si nu nomad era una din ocupatiile romanilor din zonele
montane. Ocupatia lor de baza era agricultura imbinata cu cresterea animalelor in asezari sedentare.
Nici un izvor istoric nu atesta, insa, in decursul epocii medievale o imigrare in masa a romanilor
de la sud la nord de Dunare, ci dimpotriva, treceri permanente ale romanilor transilvaneni la sud si est
de Carpati, inclusiv peste Dunare.
În secolul XX, problema romanităţii românilor este tratată de următorii istorici:
- Vasile Pârvan, în lucrarea „Getica” aduce dovezi arheologice în sprijinul romanităţii
românilor
- Ghe. I. Brătianu, în lucrarea „O enigmă şi un miracol” susţine că romanitatea şi
continuitatea sunt procese reale pe care le demonstrează, plasându-le intr-un context
european.
- N. Densuşianu, in lucrarea „Dacia preistorică” exagerează importanţa civilizaţiei dacice.

In a doua jumatate a secolului XX, istoriografia comunista se pronunta asupra romanitatii

românilor susţinând următoarele idei:
- factorul roman nu a avut un rol important in etnogeneză
- este exagerată importanţa factorului dacic şi a celui slav.
Ilustrativă pentru această abordare istoriografică este activitatea lui Mihail Roller cu a sa „Istorie a
românilor”.

TEMA 4. AUTONOMII LOCALE SI INSTITUTII CENTRALE IN SPATIUL ROMANESC

DEX:
Prozelitism = actiune de convertire la o noua religie
Privilegiu = drept special, doar pentru o anumita categorie sau grup social

11
Despot = astăzi: conducător cu puteri discreționare; tiran. In evul mediu: guvernator autonom al unei
provincii din Imperiul bizantin
Suveranitate = Calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independență
Suzeranitate = Dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu, dar nu are independenta
Vasalitate = 1. (În evul mediu, în apusul Europei) Ansamblul raporturilor sociale stabilite între
membrii societății, pe baza acordării de către seniori vasalilor a unor feude, din care decurgeau
obligații reciproce; calitatea de vasal. 2. Situație de dependență politică a unei țări față de alta, cu
păstrarea autonomiei.
Autonomie = Drept al unui stat sau al unei regiuni de a se administra singure în cadrul unui stat
suzeran.

În secolele VII-IX, forma de organizare specific românească era reprezentată de obştiile săteşti.
Cu timpul, obştile s-au grupat în uniuni de obşti numite de Nicolae Iorga „romanii populare” din care
vor lua naştere cnezatele şi voievodatele ca formaţiuni politice. Cnezatele erau formaţiuni politice
prestatale formate din mai multe obşti, iar voievodatele erau formaţiuni rezultate din unirea sau
supunerea mai multor cnezate.

Prin unificarea acestora sub o autoritate centrală s-au constituit statele medievale: Tara
Româneasca (Valahia), Moldova si Transilvania.
Factori care au favorizat apariţia statelor medievale:
Factori interni:
- creşterea demografică;
- o viaţă economică dinamică; spaţiul nostru era străbătut de drumuri comerciale care
veneau din nordul şi centrul Europei la gurile Dunării şi Marea Neagră;

Factori externi:
- cumanii, şi mai apoi tătarii (marea invazie din 1241-1242), au împiedicat expansiunea
maghiară dincoace de Carpaţi;
- luptele pentru tron din Ungaria odată cu stingerea dinastiei arpadiene din 1301.

1. Transilvania

La sfârşitul secolului IX, in anul 896, şapte triburi maghiare, conduse de Arpad, se stabilesc în
Panonia. Aici in jurul anului 1000, sub conducerea regelui Vaik, ei se creştinează, regele luându-şi
numele crestin de Ştefan, iar ca urmare este încoronat de papa Silvestru al II-lea, rege, în anul 1001.
Este momentul naşterii regatului maghiar care până atunci nu era decât o organizare tribală. Adoptarea
crestinismului in varianta sa catolica va deschide seria unui lung sir de conflicte cu românii ortodocsi.
Sub masca prozelitismului catolic, ungurii vor urmari extinderea granitelor regatului maghiar spre est.
In acest sens maghiarii vor organiza cucerirea Transilvaniei, context în care realităţile politice din
Transilvania apar în relatările cronicarilor maghiari. Cronica notarului anonim al regelui Bela al
Ungariei, Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) menţionează, pentru sfârşitul secolui IX, în spaţiul
intracarpatic şi Banat, trei formaţiuni politice:
- voievodatul lui Glad, în Banat, cu reşedinţa la Cuvin;
- Voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Dăbâca;
- voievodatul lui Menumorut, în crişana, cu reşedintţa la Biharea.
O alta cronica, Legenda Sfântului Gerard menţionează, pentru secolul XI urmatoarele
formatiuni politice:
- voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu reşedintă la Morisena;
- Voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Bălgrad.
Mai întâi, este cucerit voievodatul lui Menumorut, apoi şi celelalte. Pe măsura înaintării spre
centrul Transilvaniei, cucerirea maghiară va căpăta un caracter organizat. Ungurii organizează

12
comitate (unităţi administrativ-teritoriale conduse de un comite numit de rege). Primul comitat înfiinţat
a fost Bihorul (1111). S-au înfiinţat şi alte comitate în secolele XII-XIII: Crasna, Dăbâca, Cluj, Arad,
Târnava. Mai târziu, alături de acestea vor apărea alte forme de organizare, precum scaunele săseşti
(Sibiu, Sebes, Cincu, Rupea, Sighisoara, la care se adauga doua districte ale sasilor: Brasovul si
Bistrita) şi cele secuieşti (Odorhei, Ciuc, Mures).
Maghiarii au încercat să înlocuiască vechea formă de organizare specific românească
(voievodatul) cu principatul. Astfel, la 1111-1113, apare menţionat în documente „Mercurius princeps
ultransilvanus”. Acţiunea nu a avut succes, din moment ce, la 1176, în documente este menţionat
„Leustachius voievod”.
În faţa presiunilor exercitate de maghiari, românii s-au grupat în structuri social-economice şi
politice autonome numite ”ţări”: Ţara Maramureşului, Ţara Făgăraşului etc.
Pentru a-şi consolida dominaţia, dar si pentru a stimula dezvoltarea economică a Transilvaniei,
maghiarii i-au colonizat in secolele XII-XIII pe secui, saşi si teutoni.

Secuii sunt probabil o populatie de origine turanică. Ei i-au însoţit pe maghiari în expediţiile de
cucerire si au fost aşezaţi în sud-estul Transilvaniei cu scopul de a apăra această zonă de atacurile
cumanilor.
Saşii vin în Transivania la sfarşitul secolului XII din regiunea Rinului, zona Flandrei, şi mai ales
Saxonia, datorită schimbărilor social-politice din zona de origine. Negustori şi meşteşugari pricepuţi,
ei au fost susţinuţi de regalitatea maghiară cu o serie de privilegii, reunite in 1224 în Bula de aur a
saşilor sau Adreanum, de la numele regelui care a emis-o, Andrei al II-lea. Conform acesteia, saşii
puteau folosi pământul fără restricţii, fiind vorba atât de bogăţiile solului cât şi ale subsolului. De
asemenea, erau scutiţi de taxe vamale pe întreg teritoriul regatului, puteau ţine târguri fără să plătească
vamă, aveau acces la exploatările de sare. Mai târziu, vor beneficia şi de dreptul de bate monedă
proprie, drept de depozit pentru comerţul cu Ţara Românească, iar de la 1376 au primit dreptul de a
organiza meşteşugurile în bresle. Comunităţile săseşti beneficiau şi de privilegii administrative,
judecătoreşti şi religioase, în schimbul obligaţiilor militare şi fiscale faţă de coroana maghiară.
După ce s-au aşezat şi s-au stabilit în Transilvania, treptat, au început să se constituie scaunele
săseşti, un tip de organisme administrativ-teritoriale cu drept de judecată. Iniţial au existat 7 scaune
care împreună cu districtele Braşov şi Bistriţa, au format în secolul XV Universitatea Săsească (în
latină Universitas Saxorum), adică o unitate administrativă cu putere asupra tuturor comunităţilor
săseşti din fundus regius, începând din 1486 - 1487.
Teutonii. În 1211, regele Andrei II-lea i-a colonizat pe teutoni în Ţara Bârsei, cu dublu scop: stăvilirea
expansiunii cumane şi crearea premiselor înaintării maghiarilor în spaţiul extracarpatic. Din pacate,
teutonii intră în conflict cu regalitatea maghiară datorită faptului că doreau să-şi creeze un stat teutonic
în Ţara Bârsei şi sunt alungaţi la 1225. Ei sunt creatorii unor cetăţi în zona precum: Feldioara, Râşnov,
Prejmer, Codlea.
Românii, majoritari, vor fi excluşi din viaţa politică a Transilvaniei, iar religia ortodoxă,
nerecunoscută. Un decret din 1366 al regelui Ludovic I condiţiona calitatea de nobil de apartenenţa la
catolicism.

2. Ţara Românească

În spaţiul românesc sud-carpatic, documentul care atestă existenţa autonomiilor locale şi

caracteristicile esenţiale ale acestora este Diploma cavalerilor ioaniţi (1247). Documentul face referire
la aspecte economice (bogăţia teritoriului, fâneţele, pădurile, păşunile, morile, iazurile, pescăriile, toate
oferite ioaniţilor), sociale (“mai marii pământului”"maiores terrae”) şi politice. Formaţiunile politice
menţionate sunt:
- Ţara Severinului;
- cnezatele lui Ioan şi Farcaş;
- voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.

13
 Unele dintre acestea au fost anexate de maghiari (cnezatele lui Ioan şi Farcaş), altele erau
dependente(vasale) de regatul Ungariei (voievodatele lui Litovoi şi Seneslau).
Toate aceste formatiuni vor fi unificate creandu-se astfel primul voievodat romanesc independent. În
procesul de unificare vor fi parcurse mai multe etape:
I. O primă etapă se leagă de numele lui Litovoi, care refuză plata tributului către Ungaria. În
bătălia ce va avea loc pe la 1277-1279, Litovoi moare, iar fratele său Bărbat este luat prizonier. Se
răscumpără şi va accepta suveranitatea maghiară.
II. A doua etapa este reprezentata de descalecatul lui Negru Voda. La formarea Ţării
Româneşti au contribuit şi românii din Transilvania. Tradiţia istorică vorbeşte despre descălecatul (act
care inseamna ”intemeiere de tara”) lui Negru Vodă din Făgăraş (1290) la Campulug si Arges.
Anihilarea autonomiei Ţării Făgăraşului de către regalitatea maghiară îl determină pe Negru vodă să
treacă la sud de Carpaţi, unde uneste Oltenia cu Muntenia, punand, potrivit lui Gheorghe Brătianu,
bazele Tarii Romanesti.
III. Desăvârşirea unificării teritoriale se produce în timpul lui Basarab I Intemeietorul (1310-
1352). Acesta intră în conflict cu regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. Regele ungar atacă Ţara
Românească. Bătălia se dă la Posada (prezentata în Cronica pictată de la Viena) intre 9-12 noiembrie
1330 şi este câştigată de Basarab. Victoria marcheaza independenţa Ţării Româneşti.
Statul se va consolida sub urmaşii lui Basarab:
Nicolae Alexandru(1352-1364): Din anul 1359, acesta işi ia titlul de “domn autocrat” (de sine
stăpânitor) şi întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu sediul la Curtea de Argeş, sub autoritatea
directă a Patriarhiei Constantinopolului (1359).
Vladislav Vlaicu (1364-1377): respinge acţiunile de vasalizare ale Ungariei, astfel in noiembrie 1368
o oaste maghiara este infranta de acesta pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, ceea ce pune
punct pentru moment actiunilor de vasalizare maghiare. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu
primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o
luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Târnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va
fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria.
Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru
triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de
al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim,
creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuia Vodița, lângă Severin,
fundație anterioară anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la
20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a
30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă –
ducații de argint plus o monedă secundară: banii.

3. Moldova

Pentru acest spaţiu izvoarele istorice poloneze, germane, arabe atestă prezenţa unor formaţiuni
politice prestatale:
- Ţara Berladnicilor;
- Ţara Brodnicilor;
- Ţara Bolohovenilor;
- Ţara Volohilor.
In controlarea acestei zone era interesata atat Ungaria cat si Polonia. Într-o primă etapă, regalitatea
maghiară organizează expediţii de alungare a tătarilor. La jumătatea secolului XIV, în urma unei astfel
de expediţii (1345-1354), tătarii sunt alungaţi şi pentru a împiedica revenirea lor se organizează o
marcă (provincie de graniţă cu rol de apărare) cu reşedinţa la Baia. La conducerea acesteia se afla
Dragoş (primul descălecat). Lui i se recunoaste ctitoria crestina de la Volovăţ şi continuitatea dinastică
prin fiul său Sas si neopotul său Balc.
A doua etapă este legată de numele lui Bogdan, un voievod din Maramureş. Despre acesta,
axistă mai multe informaţii, astfel reşedinţa sa se găsea la Cuhea, unde avea un domeniu feudal de 9
14
sate. Spre sfârşitul domniei lui Carol Robert devenise voievod al Maramureşului, insă datorită
opoziţiei sale faţă de coroana maghiară, care încercase să-i limiteze prerogativele, înalta demnitate i-a
fost retrasă, după urcarea pe tron a lui Ludovic (1342). Datorită relaţiilor tensionate cu ungurii, acesta
trece Carpaţii şi-i înlătură pe urmaşii lui Dragoş (Balc şi Sas) supuşi coroanei maghiare probabil în
anul 1359. Încercările regelui Ludovic de Anjou de a-l înlătura pe Bogdan nu au avut succes. Cronica
lui Ioan de Târnave arată că Bogdan a trecut pe ascuns în Ţara Moldovei supusă coroanei ungare „şi
deşi a fost atacat deseori de armata aceluiaşi rege, totuşi crescând marele număr al românilor
locuitori în acea ţară ea s-a transformat în stat”.
. Statul se va consolida sub urmaşii lui Bogdan(1359-1365):
Petru Muşat (1375-1391): bate monedă proprie (groşii); înfiinţează o mitropolie la Suceava,
care va fi insă recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol abia in 1401, în timpul lui Alexandru cel
Bun; inaugurează tradiţia depunerii jurământului de credinţă către regele Poloniei la Liov in 1387;
Roman I (1392-1394): recunoaşte suzeranitatea regelui Poloniei, precum a recunoscut-o mai
întâi fratele său Petru Muşat (1387), astfel îi ajută pe poloneyi în lupta împotriva Lituaniei, însă în
1394 ei sunt înfrânţi, iar Roman I pierde curând domnia și este inlocuit de fiul său Ștefan I. Unii
cercetători afirmă că lui Roman I i se datorează începuturile orașului din Moldova ce îi poartă numele.
Este îngropat în Mănăstirea Bogdana din Rădăuți.
În documentele rămase de la Roman I se remarcă titulatura pe care acesta o folosea, și care nu
fusese folosită de nici unul dintre predecesorii săi: "Marele și singur stăpânitor, din mila lui
Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Țara Moldovei de la munte, până la mare". Folosirea
acestei titulaturi ne arată că procesul de unificare al cnezatelor de pe teritoriul Moldovei era încheiat.

4. Dobrogea
Primele formaţiuni politice din zonă sunt atestate în secolul X, acestea fiind conduse de jupanii
Gheorghe şi Dimitrie, atestaţi prin inscripţiile de la Mircea Vodă şi Basarabi. In secolul XI, in lucrarea
„Alexiada” a Anei Comnena, sunt menţionate trei formaţiuni politice, conduse de Tatos, Setslav si cu
Satza.
Un moment important in afirmarea Dobrogei il reprezintă apariţia Ţării Cavarnei in 1230.
Formarea Dobrogei s-a realizat prin unificarea formatiunilor prestatale in jurul nucleului reprezentat
de Tara Cavarnei, cu centrul la Caliacra. In fruntea ei este atestat, intre 1346-1354, Balica, atestat ca
despot. El este urmat de Dobrotiţă sau Dobrotici (1354-1386). El desăvârşeşte unificarea statală,
devenind stăpânitor de la Dunăre până la Mare. Este recunoscut despot de Imperiul Bizantin. Urmaşul
său, Ivanco (1386-1391) reuşeşte să se desprindă din sfera de influenţă bizantină şi să bată monedă
proprie.
La inceputul domniei lui Mircea cel Bătrân în Tara Românească, Dobrogea este anexată Ţării
Româneşti. La sfârşitul domniei acestuia (1417-1421) ea intră sub dominaţie otomană. Va rămâne sub
turci până la 1878.

4. Institutiile medievale româneşti

După constituirea statelor medievale româneşti acestea și-au desăvârşit organizarea internă prin
consolidarea principalelor instituţii: domnia şi biserica.
Domnia reprezenta instituţia centrală. Domnia era electivă, ereditară şi viageră. Pentru a asigura
succesiunea la domnie şi a împiedica discutele pentru tron, domnitorul îşi asocia fiul la domnie.
În documente domnitorul apare cu titulatura de “mare voievod şi domn“. Calitatea de voievod
însemna că era şeful armatei. Domn (dominus) însemna că era stăpânul ţării şi al supuşilor.
Atribuţiile domnitorului erau:
- era proprietarul întregului fond funciar (dominium eminens);
- Conducea administraţia dispunând de un aparat centralizat în care un rol important îl juca
spaţiul domnesc;
- Elabora politica externă şi internă împreună cu sfatul domnesc;
- Avea dreptul de a bate monedă
15
 - Declara război, încheia pace, tratate internaţionale
- Avea drept de confiscare a proprietăţii boiereşti şi de aplicare a pedepsei cu moartea
pentru cei vinovaţi de trădare (hiclenie)
- Convoca oastea cea mare
- Reprezenta instanţa supremă de judecată
Prin ungere domnii deveneau conducători politici “din mila lui Dumnezeu “ceea ce le conferea
întreaga autoritate în faţa supuşilor, poziţie întărită de sine stator (autocrator în bizantină) adoptată de
Alexandru cel bun.
Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui “io” prescurtare a lui Ioannes (cel ales de
Dumnezeu) sursa divină a puterii.

În Transilvania, voievozii ţării nu sunt suverani, prin urmare nu sunt “domni”. Domni erau doar regii
Ungariei, care îi numeau pe voievozii transilvaneni şi îi considerau printre marii lor dregători.

Transilvania nu beneficia de organizare autonomă în cadrul regatului; unii voievozi au format

adevărate “dinastii voievodale” (familia Lackfi în secolul al XIV-lea, familia Csaki – în secolul al XV-
lea). Voievozii işi numeau vicevoievozi, pe comiţii celor şapte comitate, pe castelani, pe notari. Apare
sporadic în secolul al XIV-lea şi demnitatea de “duce al Transilvaniei”, deţinută de un membru al
familiei regale.
Voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare şi exercita puterea în comitatele
Solnocul Inferior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara şi Târnava. Din 1541, odată cu destrămarea
Ungariei, se vor numi “principi” şi vor fi aleşi de Adunările ţării (numite şi “Diete”). Principele este
confirmat de sultan (Transilvania avea acelaşi statut extern ca şi Ţările Române extracarpatice ).

Evoluţia instituţiei până la sfârşitul secolului XVI. Instituţia centrală evoluează în condiţiile
raporturilor cu categoria privilegiată: boierii.
Domnii puteau confisca proprietatea boierilor care unelteau s-au trădau şi puteau aplica
pedeapsa cu moartea. În acest context putem aminti domnia lui Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare care au
reuşit să întărească autoritatea domniei in raport cu marea boierime.
Spre sfarsitul secolului XV, dominaţia otomană se accentuează, iar aceasta are ca rezultat
restrîngerea autoritatatii domnilor. Boierii încep să exercite o tutelă asupra domnului. Aceştia
controlează viaţa politică susţinând candidaturi la tron sau semnând înţelegeri cu suverani creştin şi
chiar cu otomani.

Evoluţia instituţiei centrale în secolele XVII-XVIII. Eşecul lui Mihai Viteazul de restabilire a
autorităţii domneşti avea să anunţe schimbarea raportului între domnie şi boieri în favoarea boierilor.
Profită otomani care îşi impun controlul asupra domniei.
Turcii instaurează în secolul XVIII regimul fanariot înlocuind domnul pământean cu unul adus
din cartierul Fanar al Istanbulului (Constantinopol). În acest context domnia îşi pierde nu numai
caracterul pământean ci şi poziţia, căci domnul este considerat un alt dregător al Imperiului Otoman
putând fi schimbat sau numit în funcţie de interese. Durata domniei este scurtă, este limitat accesul
boierilor pământeni în instituţiile statului. Aceştia grupaţi în ”partida naţională” vor acţiona la
revenirea domnilor pământeni

Sfatul domnesc (Divan, Divanul domnesc) era o instituție formată din marii boieri, cu și fără
dregătorii, care împreună cu clerul înalt, luau parte la conducerea țarii, alături de domn. Sfatul
domnesc îl asista pe domn în toate chestiunile importante de politică internă și externă.

16
 Atribuțiile sfatului domnesc erau politice, fiscale și judecătorești și se manifestau cu ocazia:
confirmării sau dăruirii unei moșii, judecăților (domnul nu putea judeca fără sfat), încheierea
acordurilor cu țările străine.

Sfatul domnesc avea circa 20-30 de membri în Moldova și 10-15 în Țara Românească. Ordinea
menționării în documente indică locul în cadrul sfatului domensc al fiecărui membru. De obicei marii
proprietari de pământ erau primii membri ai sfatului. Alături de membrii familiei domnești, aceștia
purtau titlul de pan sau jupan în Moldova, iar în Țara Românească, de vlastel sau vel. Odată cu
trecerea timpului importanţa boierilor fără dregătorii scade, fiind eliminaţi treptat din Sfat, fiind
înlocuiţi de boierii cu dregătorii. Cei mai importanţi dregători erau:

- banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei la vest de Olt; marele
ban era denumit “domnul cel mic”;

-  vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante atribuţii
judecătoreşti, după domn;

- logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se ocupa cu redactarea deciziilor luate de
domn şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti;

- vistierul avea ca atribut evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor ţării;

- spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la ceremonii;

- pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur;

 - postelnicul (şambelanul) se ocupa de camera domnitorului şi era sfătuitorul de taină al acestuia;

- paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti;

- stolnicul avea în grijă masa voievodului.

Adunarea ţării. Menționată de izvoare ca marea adunare a țării, adunarea era o instituție cu rol
consultativ, convocată în momentele cruciale pentru țară, cum ar fi alegerea domnului, decizii
importante de politică externă ca de exemplu depunerea omagiului, aprobarea plării primului tribut
către Poartă, pace sau război etc. Convocarea era sporadică, nu regulată. În secolul al XVI-lea a fost
convocată din ce în ce mai des. Locul de întrunire era la curtea domnească, la o biserică mare sau pe
câmp deschis.
Componența adunărilor de stări era: marii boieri, clerul înalt (mitropolitul, episcopii și
egumenii mănăstirilor mari), boierii mijlocii și mici (boiernașii), curteni și târgoveți, adică
reprezentanți ai orașelor.
În Transilvania, adunările generale acţionau ca foruri de judecată, dar aveau şi atribute
economice, administrative, reglementau raporturile dintre biserică şi nobilime cu privire la dijmele
ecleziastice, vămi, combaterea răufăcătorilor. La ele participau nobilimea celor şapte comitate şi,
probabil, categorii de oameni liberi (numite în documentele latine “congrationes” sau “universitas“);
din secolul al XIV-lea se întruneau anual sau chiar bianual. Existau şi adunările lărgite, convocate din
porunca regelui, la care participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii, românii (exemple: 1291 şi
1355). Treptat, românii nu au mai fost convocaţi în aceste instanţe; crearea “uniunii frăţeşti” (1437)
(numită, dupa anul 1500, “uniunea celor trei naţiuni“) fără participarea românilor, se va îndrepta, în
special în epoca modernă, chiar împotriva românilor.

17
Biserica. A jucat un rol important în societatea medievală românească. Înfiinţarea mitropoliei
româneşti la Argeş în 1359 (de către Nicolae Alexandru), la Severin 1370 (Vladislav Vlaicu) şi
recunoaşterea mitropoliei de la Suceava de către patriarhia de la Constantinopol (1401) a dat
legitimitate Bisericii Ortodoxe Rromâne.
Biserica din Ţara Românească şi Moldova şi-a exercitat influenţa şi asupra altor teritorii. În
secolul XIV mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de “exarh al întregii Ungarii şi a plaiurilor”
ceea ce îi conferea autoritatea asupra ortodocşilor din regatul Ungariei.
Mitropolitul era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe domn, era al 2 lea demnitar în stat,
locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului, membru marcant al sfatului domnesc, asista la
scaunul de judecată al domnului. Mitropolitul era subordonat instituţiei centrale putând fi dat jos de
domnitor.
O serie de domnitori au susţinut biserica şi au susţinut dezvoltarea vieţii monarhale. Ilustrativ
in acest sens este domnia lui Stefan cel Mare.
În Transilvania a predominat religia ortodoxă, religia populaţiei majoritare. Regalitatea
maghiară a încercat să impună catolicismul. În 1366, Ludovic cel Mare, prin Diplomele regale,
condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În ciuda persecuţiilor, Biserica Ortodoxă
din Transilvania, Banat şi părţile vestice a supravieţuit şi chiar s-a dezvoltat; în secolele XII-XIII
existau cele mai vechi biserici româneşti din piatră, de la: Strei, Densuş, Streisângeorgiu, Sântămărie-
Orlea; protopopiat a existat în Scheii Braşovului, la biserica Sf. Nicolae – mare centru de cultură a
românilor. Biserica ortodoxă din Transilvania a fost susţinută de domnii Ţărilor Române: domnitorii
au ctitorit biserici şi au făcut donaţii generoase acestora (ilustrativ, Constantin Brâncoveanu).
Armata. A fost formată din :
- Oastea cea mare
-toti cetatenii capabili sa poarte arme.
- Oastea cea mica
-curtea domneasca/garda domneasca-steagurile armatei boieresti
Tactici de lupta utilizate:
- pustiirea pamantului cu scopul slabirii fortei inamicilor
- hartuirea permanenta cu scopul demoralizării inamicului si reducerea numerica a acestuia
- atragerea intr-un loc stramt si mlastinos se dadea atacul final
Din secolul al XV-lea, oştii domneşti i se putea adăuga un număr variabil de mercenari,
motivat de extinderea, din secolul al XVI-lea, a armelor de foc, scumpe şi greu de mânuit, precum şi
de necesitatea asigurării ordinii interne.
Un rol important în apărare îl aveau fortificaţiile, în special cetăţile cu  şanţ (Hotin, Soroca,
Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna – sistem de fortificaţii realizat de domnitorul Ştefan cel
Mare) şi întărirea şi reconstruirea cetăţilor Giurgiu, Turnu, Târgşor, Târgovişte, din timpul
domnitorilor Mircea cel Bătrân şi Vlad Tepeş.
In Transilvania voievodul, deşi nu era autocrat, avea atribuţii militare importante: în oastea
regală el comanda oştile strânse din cele şapte comitate transilvănene, alături de cetele propriilor
vasali.

Justitia. Se baza pe vechiul drept cutumiar romanesc „obiceiul pamantului”, un ansamblu de legi
nescrise impuse de tradiţie. Mai tarziu sunt elaborate coduri de legi de inspiratie bizantina.
Instantele de judecata medievale erau:
- domneasca
- boiereasca
- ale obstilor satesti
În Transilvania, sistemul juridic era şi mai complex, datorită suprapunerii stăpânirii maghiare asupra
realităţilor vechi româneşti şi a colonizării saşilor şi aşezării secuilor. În comitate predomină justiţia
seniorială; după scaunul de judecată al stăpânului urma scaunul comitatens (pentru litigiile dintre

18
nobili); de la comitat se putea face apel la scaunul de judecată al voievodului sau al vicevoievodului;
ultima instanţă putea fi cea regală.
Din secolul al XVI-lea, dupa formarea principatului, forul suprem de judecată era principele, care avea
un dregător situat în fruntea justiţiei - palatinus/iudex curiae.
Dreptul scris a triumfat în secolul al XVI-lea, când Istvan Werboczy a elaborat codul de legi
cunoscut sub numele de Tripartitum (1517).

Administratia. Era condusa de domni ajutati de functionari. Ţările Române erau împărţite în unitati
teritorial-administrative:
- ŢR: judete conduse de un judeţ
- M: tinuturi conduse de parcalab
- Trans: comitate maghiare, scaune sasesti si secuiesti, districte romanesti (vezi lecţia
Transilvania)

TEMA7. SPATIUL ROMANESC INTRE DIPLOMATIE SI CONFLICT IN EVUL MEDIU

DEX.
cruciada tarzie= lupta statelor crestine impotriva armatelor otomane in secolele XIV-XVI.
paşalâc sau eyalet = numele provinciilor turcesti mari, aflate sub guvernarea unui paşă.

În ultimul deceniu al secolului XIV, turcii au ajuns la Dunăre ameninţând Ţările Române,
Ungaria, Polonia. Încercărilor Poloniei şi Ungariei de a controla spaţiul românesc li se adaugă şi
pericolul Otoman. Agresivitatea Imperiului Otoman se datora politicii sale externe inspirata din Coran
care a dus la crearea unui concept nou: ”Djihad” (razboiul sfant). Conform acestuia, lumea era
impartita in:

- Casa Islamului (statele si popoarele care au aderat la Islam)

- Casa Pacii (statele si popoarele nemusulmane care au acceptat autoritatea unui stat islamic)
- Casa razboiului (statele si popoarele nemusulmane independente)

În lupta pentru apărarea ţării, în Evul Mediu, românii au îmbinat rezistenţa armată şi
diplomaţia. Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii Otomane a fost ilustrată de personalităţi
precum Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi alţii.

1. Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Domn al Ţării Româneşti, Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza
într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va
asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curțile la Târgoviște.
Prin politica internă a consolidat puterea tânărului stat:
- Desăvârşeşte organizarea cancelariei domneşti
- Înlocuieşte în sfat, marii boieri cu boierii cu dregătorii.
- Construieşte o serie de cetăţi pe Dunăre: Chilia, Giurgiu, Turtucaia, Dârstor.
- Construieşte mânăstiri precum Cozia (1388), cu un rol, religios, cultural si defensiv.
- A incheiat procesul de centralizare teritorială, Tara Romaneasca atingând cea mai mare
intindere din toate timpurile, după cum reiese din impunatorul titlu pe care l-a purtat : "Eu
cel intru Hristos Dumnezeu binecredinciosul si bine cinstitul si de Hristos iubitorul si
singurul stapanitor, Io, Mircea, mare voievod si domn, cu mila si cu darul lui Dumnezeu
stapanind si domnind peste toata Tara Ungrovalahiei si partile de peste munti, inca si spre

19
 partile tataresti, si Almasului si Fagarasului herteg, si Banatului de Severin domn, si de
amandoua partile peste toata Dunarea si pana la marea cea mare,si cetatii Darstorului
stapanitor".

In ceea ce priveşte politica externă, inca de la inceputul domniei, Mircea ocupa o serii de
teritorii maghiare (Banatul Severinului, Amlasul si Fagarasul), care i se cuveneau în virtutea dreptului
vasalic, ceea ce a atras ostilitatea Ungariei, al cărei rege, Sigismund de Luxemburg, nutrea veleităţi
expansioniste. Pentru a preveni o acţiune ostilă din partea Ungariei, Mircea încheie un tratat de alianţă
cu regele Poloniei, Vladislav Jagello (1390) la Lublin. Tratatul era încheiat în condiţii de egalitate, cei
doi îşi promiteau ajutor militar, mai ales împotriva Ungariei;
Creşterea pericolului otoman l-a determinat pe Mircea să-şi orienteze politica externă spre
Ungaria care era ameninţată, la rându-i, de Imperiul Otoman. Astfel la 7 martie 1395, la Braşov,
Mircea încheia un tratat de alianţă cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg:
- prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului european;
- încheiat de pe poziţii de egalitate din moment ce regele maghiar îi recunoştea titlurile de duce
de Făgăraş şi ban de Severin.
Preluarea Dobrogei (1388-1389), sprijinul acordat sârbilor în bătălia de la Câmpia Mierlei
(Kossovopolje - 1389), l-au adus pe Mircea în conflict cu otomanii.
O puternică armată otomană condusă de sultanul Baiazid îl atacă pe domnul valah. Bătălia se
dă la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 martie 1395). Victoria obţinută de Mircea consolida
independenta Ţării Româneşti. Deşi victorios, Mircea pierde temporar o parte din ţară (Muntenia)
ocupată de Vlad Uzurpatorul, datorită marii boierimi speriate de perspectiva unui conflict de lunga
durată cu Poarta (Imperiul Otoman).
Victoria de la Rovine a încurajat Ungaria şi statele occidentale să organizeze o cruciadă
antiotomană. Fidel cauzei creştine, Mircea a participat la cruciadă. Confruntarea decisivă s-a dat la
Nicopole (septembrie 1396) şi s-a încheiat cu victoria turcilor, pericolul otoman menţinându-se la
Dunăre. Speriată de creşterea pericolului otoman, boierimea îl abandonează pe Vlad Uzurpatorul,
astfel cu ajutorul voievodului Transilvaniei, Ştibor, Mircea recuperează teritoriile pierdute după bătălia
de la Rovine(decembrie 1396).
Apogeul politicii externe a lui Mircea îl reprezintă amestecul direct în luptele pentru tron din
Imperiul Otoman. În 1402, Baiazid este înfrânt la Ankara de mongolii lui Timur Lenk. Baiazid este
luat prizonier, ulterior găsindu-şi moartea. În Imperiul Otoman izbucnesc lupte pentru tron. Perioada
de criza a imperiului este prielnica pentru Tara Romaneasca, astfel Mircea incearca sa o prelungeasca,
sprijinind diverşi pretendenţi la tronul otoman precum Musa şi Mustafa, fiii lui Baiazid. Fără succes
insa, întrucât învingător iese Mahomed I, un alt fiu a lui Baiazid. Reacţia acestuia nu întârzie. La
începutul lui 1420, sultanul invadează Ţara Românească, cu scopul de a pedepsi Tara Romaneasca.
Mircea murise insa la 31 ianuarie 1418, tronul fiind detinut acum de fiul sau Mihail (1418-1420). In
batalia decisiva, armata românească este infranta, Mihail este ucis, iar turcii anexeaza Dobrogea si
ocupa cetatile Giurgiu şi Turnu de unde puteau controla Tara Romaneasca.

2. Iancu Corvin de Hunedoara (1441-1456)

S-a ridicat din mijlocul cnezilor români, tatăl său Voicu s-a remarcat în armata maghiară în
luptele cu turcii. Ca urmare, a primit ca dar, de la Sigismund de Luxemburg, în anul 1409, castelul şi
domeniul Hunedoarei. Fiul său îi calcă pe urme, astfel în 1441 lancu este numit voievod al
Transilvaniei. Prin politica interna, el întăreşte baza economică, organizarea administrativă şi militară
a țării.
Acţiunile antiotomane. In 1441 Iancu declanseaza seria actiunilor antiotomane învingându-l pe beiul
de Semendria în Serbia. Reactia turcilor vine un an mai tarziu. La 18 martie 1442, oastea voievodului
surprinsă nepregătită este, pentru moment, învinsă la Sântimbru, ca peste 6 zile înfrângerea se
transforma în victorie langa Sibiu. Stimulat de succes, Iancu trece in Tara Romaneasca si pe raul

20
lalomiţa (2 sept. 1442), oastea otomană este zdrobită, salvând Ţara Românească de la transformarea în
paşalâc.
Victoriile lui Iancu, il determina pe papa Eugeniu al IV lea sa cheme statele crestine la o
cruciada care sa ii alunge pe turci din Europa. Raspund la chemarea papei, regele maghiar Vladislav,
Iancu, despotul sarb Brancovici, si domnul Tarii Romanesti Vlad Dracul.
"Campania cea lungă" se declanseaza in septembrie 1443. Cruciatii trec Dunărea, eliberează o
serie de localitati ajungând până la Sofia. Sultanul este obligat să încheie o pace pe 10 ani, in iulie
1444 (pacea de la Seghedin). Prevederi:
- prin care sultanul se angajeaza sa inceteze conflictele militare pe o perioada de 10 ani
- Imperiul Otoman elibera toţi prizonierii de război

In ciuda acestui succes, la insistenţele papalităţii, cruciada este reluata insa ea se soldeaza cu un
crunt eşec. La Varna, în ziua de 10 noiembrie 1444, crestinii sunt infranti de turci. Regele maghiar
Vladislav este ucis in batalie, in locul sau tronul este ocupat de minorul Ladislau. Pe perioada
minoratului lui Ladislau, Iancu obtine functia de guvernator al Ungariei. De pe aceasta pozitie, Iancu
duce o politică de unire a celor trei ţări române, în lupta împotriva pericolului otoman, insa alianta este
distrusa prin infrangerea lui Iancu de catre turci in batalia de la Kossovopolje (1448).
Preluarea tronului otoman de catre Mehmet II (1451-1481), duce la sporirea agresivitatii
imperiului. După cucerirea Constantinopolului în 1453, Mehmet se îndreaptă către Belgrad, cheia
Europei Centrale. In aceste conditii, Iancu reface sistemul de alianţe cu Tările Române, punându-1 pe
tronul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş, iar la tronul Moldovei urmând să-1 pună pe Ştefan cel Mare. La
Belgrad cu 30.000 de oameni, Iancu învinge armata otomană condusă de Mehmet, care ajunge să fie
rănit. Europa sărbătoreşte victoria, dar Iancu moare răpus de ciumă la 11 august 1456, fiind
înmormântat la Alba Iulia. Europa era în doliu: "s-a stins lumina lumii" sta scris pe piatra de mormant
a acestuia.

3. Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476)

- a fost domnul Ţării Româneşti. Domn autoritar, înscăunat cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara şi al
unui grup de boieri, pentru a doua oara în 1456, conduce Ţara Românească punând capăt abuzurilor
boiereşti. El are relaţii bune cu cele două ţări româneşti. Din vremea sa datează prima atestare a
Bucureştiului.
Prin politica interna urmareste consolidarea autoritatii sale asupra tarii, astfel:
- Executa o parte a marii boierimi care se opunea politicii sale
- Desfiinteaza privilegiile comerciale ale negustorilor saşi din Transilvania ceea ce va
declansa un lung conflict cu acestia. Unul dintre rezultatele acestui conflict este distrugerea
imaginii domnului stapan de catre acestia printr-o serie de povesti care au stat la baza
romanului lui Bram Stoker: Dracula.
Poltica externa: Dornic sa scape de dominatia otomana, in 1459 refuză să mai plătească tribut
otomanilor, iar in 1460 incheie o alianta cu Ungaria, condusă de Matei Corvin (1458-1490). Alianţa
sa cu Ungaria il determină pe Mahomed să-l trimită pe Hamza beg, ca să-1 atragă într-o cursă, la
Giurgiu, însă domnul se prezintă cu o gardă puternică şi-1 învinge, iar prizonierii turci sunt traşi în
ţeapă.
In virtutea alianţei cu Ungaria, Vlad a declanşat în iarna 1461-1462 ”campania de la Dunăre”,
o campanie antiotomană care a avut ca efect distrugerea unităţilor militare otomane din zonă.
Reacţia otomanilor a fost imediată. Sultanul Mahomed al II-lea atacă Ţara Românească (1462).
Constient de disproportia de trupe, Vlad Ţepeş a declanşat în apropiere de Târgovişte celebrul atac de
noapte (16/17 iunie 1462), a carui scop era sa il ucida pe Mehmet. Desi nu si-a atins scopul, atacul
provoaca panică în tabăra turcească. Mahomed al II-lea va ordona retragerea.

21
 După trecerea primejdiei boierimea nemultumita de perspectiva unui razboi indelungat cu
turcii, sprijină ocuparea tronului de către Radu cel Frumos (1462-1475), fratele lui Vlad, insa un om al
turcilor.
Vlad paraseste tronul si se indrepata spre Transilvania. Ajuns în Transilvania, Vlad cade
victimă unor scrisori compromiţătoare realizate de sași –expresie a nemultumirii acestora faţă de
anularea privilegiilor comerciale- şi este întemniţat din ordinul lui Matei Corvin.
La insistenţele lui Ştefan cel Mare este eliberat în 1475 şi reocupă tronul pentru scurt timp în
1476, însă este asasinat de un grup de boieri.

4. Ştefan cel Mare (1457-1504)

-a fost domnul Moldovei. După o victorie împotriva fostului domn Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti),
tânărul Ştefan este proclamat domn pe locul numit Direptate in 1457.

Politica internă

1. Caută eliminarea oricărei nemulţumiri dintre boieri şi crearea unei păci sociale generale.
2. Crează o bază socială largă puterii centrale, constituită din marii dregători, mica
boierime, orăşenimea şi ţărănimea liberă.
3. Alcătuieşte o puternică armată bazată pe principii moderne: arme de foc, meritocratie-
celebrii „viteji”- ţărani ridicaţă la rangul de călăreţi..
4. Construieşte un sistem de apărare activ: cetatile Suceava, Neamţ, Hotin, etc.
5. Sprijină activitatea economică prin privilegii economice acordate negustorilor saşi şi
lioveni.

Politica externă

A urmarit intr-o prima faza, emanciparea de sub suzeranitatea Ungariei. Deteriorarea relaţiilor
cu Ungaria s-au datorat pretenţiilor de suzeranitate manifestate de Matei Corvin, regele Ungariei,
protecţiei pe care acesta o acorda lui Petru Aron şi mai ales faptului că Ungaria stăpânea Chilia. In
aceste conditii, in 1459 încheie o convenţie cu Polonia, prin care recunoaşte suzeranitatea acesteia
(tratatul de la Overchelăuţi). Prin aceasta, Moldova se apără de Ungaria. In 1462, Stefan incearca sa
recupereze teritorii romanesti pierdute de predecesorii sai in fata maghiarilor. Astfel atacă Chilia,
posesiune maghiara, pe care o si cucereste in 1465. Nemultumit de pierderea unui centru comercial
atat de important, regele maghiar Matei Corvin ataca Moldova in 1467, însa la Baia acesta este infrant.
Victoria lui Ştefan a insemnat ruperea oricăror legături de suzeranitate faţă de Matei Corvin şi ultima
incercare a Ungariei de a-şi impune suzeranitatea asupra Moldovei.

Relaţiile cu otomanii

În 1473, Ştefan cel Mare a declarat ruperea legăturilor cu Imperiul Otoman încetând să mai
plătească tributul. Deasemenea Stefan va fi preocupat de instalarea pe tronul Ţării Româneşti a unui
domn fidel atitudinii antiotomane.
Atitudinea ostilă a domnului moldovean atrage reacţia otomană. O puternică armată (120.000
oameni) condusă de Soliman Paşa este trimisă în Moldova. Bătălia s-a dat la Podul Inalt (Vaslui), la
10 ianuarie 1475 şi s-a încheiat cu victoria lui Ştefan.
Aceasta infrangere il socheaza pe Mehmet II care pregateste personal o noua campanie. În
1475 turcii cuceresc Caffa şi Mangop, cetati aliate lui Stefan. În aceste împrejurări grele pentru
Moldova, Ştefan se orientează spre o alianţă cu Ungaria. La 12 iulie 1475, la Iaşi, Ştefan încheia o
alianţă cu Matei Corvin, regele ungar:
- cei doi monarhi îşi făgăduiau ajutor reciproc împotriva otomanilor;
- îndepărtarea pretendenţilor la tron;
22
 - tratatul punea capăt vechilor duşmănii.
În vara lui 1476 sultanul Mahomed al II-lea atacă Moldova. Dinspre răsărit atacau şi tătarii. La
26 iulie 1476 s-a dat bătălia de la Valea Albă (Războieni). Oştirea moldoveană a fost înfrântă.
Victoria sultanului n-a putut fi consolidată deoarece cetăţile Moldovei în frunte cu Suceava, rezistă.
Expediţia din 1476 s-a soldat cu un eşec pentru sultan care se retrage.
Conflictul cu Moldova va fi reluat de Baiazid al II-lea (1481-1512) urmaşul lui Mahomed al II-
lea. Acesta profită de conjunctura favorabilă creată de pacea încheiată cu Ungaria (1483) organizează
o nouă campanie împotriva Moldovei. Campania sultanului s-a soldat cu cucerirea cetăţilor Chilia şi
Cetatea Albă (1484). Ştefan încearcă să recupereze cetăţile cu sprijinul Poloniei acceptând să depună
jurământ de vasalitate regelui Cazimir al IV-lea la Colomeea (1485). Polonia nu îl sprijină însă. În
1487 Ştefan a restabilit pacea cu Imperiul Otoman. Acceptă plata tributului.

Relatia cu Polonia
După tratatul de la Colomeea care nu a fost respectat de polonezi, în special după moartea regelui
Cazimir al IV-lea. Noul rege Ioan Albert atacă Moldova. Armata polonă este înfrântă la Codrii
Cosminului (26 octombrie 1497).
La 12 iulie 1499, între Ştefan şi Ioan Albert se încheie tratatul de la Hârlău:
- îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război;
- „linişte şi pace veşnică”;
- tratatul este încheiat în condiţii de egalitate.
La moartea sa (1504) Ştefan lasă o ţară puternică şi respectată.
În secolul XV, Moldova şi Ţara Românească au fost silite să accepte plata tributului şi să se
resemneze cu pierderea cetăţilor dunărene şi pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia şi Cetatea Albă). În
schimbul acestor renunţări, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor două ţări, statul înscris în
convenţii numite capitulaţii. Capitulațiile încheiate de Țara Românească și Moldova cu Poarta
Otomană au fost niște tratate bilaterale care stabileau statutul țărilor române în cadrul Imperiului
Otoman. Principatele își păstrau autonomia internă și o anumită libertate în relațiile internaționale,
fiind însă obligate să plătească în mod regulat tributul, să se abțină de la orice act de ostilitate față de
Imperiul otoman și, în general, să se integreze în politica externă a Porții. Prima capitulatie a fost
acordata lui Mihnea Turcitul în 1585.

5. Diplomatie si conflict la cumpana secolelor XVI-XVII

Pentru istoria europeană, secolul al XVI-lea este perioada în care se afirmă Umanismul şi
Renaşterea, dar au loc şi convulsii provocate de Reformă şi Contrareformă.
Ţările Române au fost şi în acest secol angrenate în disputele dintre puteri: Imperiul Otoman,
Imperiul Habsburgic, Polonia.

Imperiul Otoman:
-reprezenta cea mai mare forţă militară din Europa;
-atinge apogeul în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566); Acesta reuseste in 1521 sa cucereasca
Belgradul, iar in 1526 sa infranga Ungaria in batalia de la Mohacs. In 1541 transeaza problema
maghiara in felul urmator:
- partea centrală şi sudică a Ungariei au devenit paşalâc (provincie otomana)
-Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană.

Imperiul Habsburgic:
-caută aliaţi pentru alungarea otomanilor;
-în anii 1590-1592, iniţiază o alianţă antiotomană numită Liga Sfântă, la care au participat; statul
papal, Spania, Austria, ducatele italiene Toscana, Mantua şi Ferara.

Polonia:
23
-se apropie de Imperiul Otoman;
-revine la politica pontică, redeschizând rivalitatea din această zonă.

6. Mihai Viteazul (1593-1601)

Fiu al lui Patrascu cel Bun, frate cu Petru Cercel, ambii domni ai Tarii Romanesti, el face parte
din familia Basarabilor ceea ce ii permite sa ocupe tronul în 1593.

Contextul international: este marcat de ascensiunea Imperiului Otoman care cunoaste apogeul in
timpul sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). In timpul sau, insula Rhodos, Belgradul si
Ungaria impreuna cu Transilvania cad sub dominatia otomana. In aceste conditii, este constituită din
inițiativa papei Clement al VIII-lea, Liga Sfanta. Din ea făceau parte: Statul Papal, Spania, Veneția,
Mantua, Toscana, Ferrara, iar mai tarziu cele trei Țări Româneşti medievale.
In vara lui 1594, Transilvania condusa de Sigismund Bathory şi Moldova condusa de Aron
Voda, adera la Liga Sfântă. La sfarsitul aceluiasi an, din proprie iniţiativă adera şi Mihai Viteazul.
In virtutea acestei optiuni, la 13 noiembrie 1594, Mihai declanşează răscoala antiotomană când
îi ucide pe creditorii levantini şi garnizoana otomană din Bucuresti, atacă apoi cetăţile de pe linia
Dunarii (Giurgiu, Hârşova);
Acţiuni ostile otomanilor se desfăşurau şi în Moldova condusa de Aron Voda. Otomanii doresc
să-i înlăture, ca urmare o armata otomana intra în ţară însă trupele otomane şi tătărăşti vor fi însă
înfrânte la Putineiu, Stăneşti, Şerpăteşti.
Mihai aşteaptă o noua ripostă din partea otomanilor. În faţa acestei situaţii, Mihai încheie la 20
mai 1595, la Alba-Iulia, un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei:
-tratatul a fost încheiat de o delegaţie de boieri;
-Mihai devenea un locţiitor al lui Sigismund Bathory în Țara Românească;
-Ţara Românească urma să fie guvernată de un sfat alcătuit din 12 boieri;
-se prevedea sprijin contra turcilor.
Aflat în ajunul unei iminente invazii otomane, Mihai va fi nevoit să accepte această situaţie. Un
tratat asemănător a fost încheiat şi în Moldova, astfel că Sigismund Bathory devenea suzeranul ţărilor
române extracarpatice.
În vara anului 1595, oastea otomană comandată de marele vizir Sinan Paşa trece Dunărea.
Bătălia se dă la Călugăreni la 23 august 1595 şi este câştigată de Mihai. Totuşi superioritatea
numerică a otomanilor îl obligă pe Mihai să se retragă spre munţi (la Stoieneşti) în aşteptarea
sprijinului promis de Sigismund. Turcii reiau înaintarea, ocupând Bucureştiul şi Târgovişte.
În toamna lui 1595 soseşte sprijinul lui Sigismund Bathory. Cu ajutor transilvănean şi
moldovean, Mihai Viteazul reuşeşte să elibereze Târgovişte (octombrie 1595), Bucureşti (12
octombrie 1595), obţinând apoi la Giurgiu (15-20 octombrie 1595) o strălucită victorie.
Aceste victorii ii permit lui Mihai sa încheie pace cu turcii în 1597. Pacea prevedea: in schimbul
acceptării suzeranităţii otomane si a majorarii tributului, Imperiul Otoman recunoaşte domnia pe viaţă
pentru Mihai.
În paralel, Mihai Viteazu se orientează spre habsburgi încheind cu ei un tratat de alianţă la
Mănăstirea Dealu (9 iunie 1598):
-împăratul habsburgic Rudolf al II-lea îi recunoaşte lui Mihai domnia ereditară şi îi promitea
ajutor financiar pentru întreţinerea a 5000 de soldati mercenari;
-tratatul era îndreptat împotriva otomanilor.
Prin această dublă suzeranitate, otomană şi habsburgică, Mihai se emancipează de consecinţele
tratatului cu Sigismund Bathory.

Unirea Tărilor Române

La sfarşitul secolului XVI, frontul antiotoman al Tarilor Romane era serios amenintat.
Instalarea lui Ieremia Movila, atasat politicii poloneze, scosese practic Moldova din coalitie. Pe de alta
24
parte, ezitarile lui Sigismund Bathory, care s-au concretizat in renuntarea la tron in favoarea lui Andrei
Bathory (si el un interpus polonez), au agravat situatia. Intentia lui Ieremia Movila si a cancelarului
polonez Zamoisky de a-l instala pe Simion Movila pe tronul Tarii Romanesti l-a facut pe Mihai
Viteazul sa sesizeze pericolul destramarii coalitiei antiotomane si sa adopte "planul dacic", foarte
indraznet, dar nu lipsit de riscuri, de a uni cele trei tari romanesti intr-un singur stat. Prin campaniile
din anii 1599-1600, Tarile Romane si Transilvania s-au reunit intr-un sistem politic coordonat de
voievodul de la Bucuresti. Nici o sursa documentara nu confirma existenta unui plan prestabilit de
unificare politica. De aceea, unii istorici pun sub semnul intrebarii unirea infaptuita de Mihai. Mihai
Viteazul a incercat astfel sa inlature primejdiile aparute la Alba-Iulia si Iasi, datorita inscaunarii lui
Andrei Bathory si Ieremia Movila, sustinatorii politicii Poloniei. Desigur, un rol important l-au jucat
legaturile economice, culturale si dinastice intre Tarile Romane, care detineau cetati in Transilvania.
Intr-un atare context, Mihai Viteazul poate fi considerat, pe buna dreptate, un reprezentant de seama al
"planului dacic". Prin cucerirea Transilvaniei si a Moldovei, cu sprijinul marii boierimi, s-a nascut in
istoria Tarilor Romane o noua optiune politica, in sensul orientarii catre Transilvania, in contradictie
cu planul de uniune politica privit din perspectiva balcanica. Niciodata pana atunci un domnitor roman
nu intreprinsese o actiune de cucerire a Transilvaniei, cu toate consecintele ce decurgeau din acest
fapt.
In iulie 1599, o solie trimisa de Mihai Viteazul la Praga ii solicita imparatului Rudolf al II-lea
permisiunea unei campanii in Transilvania. Lupta de la Selimbar (18 octombrie 1599), unde l-a
infrant pe Andrei Bathory, a facut din domnitor stapanul Transilvaniei (Mihai isi face intrarea
triumfala in Alba-Iulia la 1 noiembrie 1599). Poarta l-a recunoscut ca atare, imparatul l-a socotit doar
guvernator, iar Dieta principatului l-a acceptat ca "loctiitor" al imparatului. In Transilvania, voievodul
a urmarit, in principal, imbunatatirea situatiei taranilor romani si statutul de religie recepta pentru
biserica ortodoxa. Au fost reconfirmate privilegiile secuilor, iar mica nobilime romaneasca din
Transilvania si-a vazut, la randul ei, privilegiile reconfirmate. In mai 1600, politica ostila a lui Ieremia
Movila, instigat de Polonia, l-a determinat pe Mihai sa intreprinda o expeditie in Moldova. Dupa o
campanie fulgeratoare, tara i s-a supus. Intr-un document din 27 mai 1600, el se intitula "domn al
Tarii Romanesti si Ardealului si a toata tara Moldovei".
Opera politica a lui Mihai Viteazul se realiza in imprejurari externe deosebit de complexe,
interesele puterilor vecine fiind in totala contradictie cu schimbarile petrecute in Tarile Romane.
Activitatea politica a voievodului a starnit ostilitatea Marilor Puteri. Habsburgii isi vedeau serios
amenintate planurile de mentinere a Transilvaniei in sfera lor de influenta. Polonia nu accepta ideea
pierderii controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu se impaca cu gandul renuntarii la Tarile
Romane in favoarea rivalilor sai. La acestea se adauga ostilitatea manifestata de nobilimea maghiara,
nemultumita de masurile intreprinse de Mihai Viteazul in Transilvania, mai ales cele privind
fiscalitatea si cresterea rolului romanilor in viata politica si religioasa. Tentativa de a infrange revolta
nobililor maghiari, sprijiniti de generalul imperial Gheorghe Basta, esueaza in confruntarea care se da
la Miraslau (septembrie 1600), ceea ce echivaleaza cu pierderea Ardealului. Si Moldova este pierduta
si va fi redata Movilestilor de catre polonezi (septembrie 1600).
In fata pericolului extern, Mihai va incerca sa salveze Tara Romaneasca, amenintata de ostile
polone. Rezistenta opusa de trupele muntene este anihilata, iar Simion Movila este instalat pe tronul
Tarii Romanesti (noiembrie 1600). In aceasta situatie extrema, lui Mihai Viteazul nu i-a ramas decat
drumul pribegiei, el plecand, in decembrie 1600, la Praga, in speranta obtinerii sprijinului imparatului
habsburgic Rudolf al II-lea (in virtutea acordului incheiat in 1598). In conditiile revenirii in
Transilvania a lui Sigismund Bathory (in februarie 1601), imparatul promite ajutorul mult asteptat de
voievodul valah. Ostile reunite ale lui Mihai Viteazul si ale generalului Basta obtin victoria de la
Goraslau (3/13 august 1601) asupra lui Sigismund Bathory . Prin alungarea lui Simion Movila din
Tara Romaneasca de catre boierii Buzesti si infrangerea principelui transilvan la Goraslau, se
deschidea perspectiva refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul. Imparatul habsburg, neputand fi de
acord cu aceasta perspectiva, pune la cale lichidarea domnitorului roman. Generalul Basta ordona
uciderea lui Mihai, crima savarsindu-se la 9 august 1601, pe Campia Turzii (9/19 august 1601 …. .. .
9 august: 9stil vechi/calendarul iulian, 19 august: stil nou/calendarul gregorian), de mercenarii valoni
25
platiti de generalul Basta. Faptele lui Mihai Viteazul, transmise prin scris, dar si prin traditia orala, au
capatat cu timpul valoarea mesajului de continuitate. Chiar daca, la vremea respectiva, semnificatia
actului unirii Tarilor Romane nu a fost inteleasa de contemporani, Mihai a devenit un simbol pentru
generatiile care au urmat si, in mod special, pentru generatia pasoptista.

7. Secolul XVII

A reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european. Ca urmare a afirmării
Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic,
Polonia, Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă în care diplomaţia a rămas cea mai importantă
activitate, s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie
Cantemir, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. 
        În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de
ani (1618-1648), Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează autonomia internă în timpul domniilor
lui Matei Basarab (1632-1654, în Tara Românească) şi Vasile Lupu (1634-1653, în Moldova).
După un secol de politică defensivă, care urmează sultanului Soliman Magnificul, turcii au
reluat ofensiva spre Europa Centrală, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, culminând cu
asediul Vienei (1683). Înfrângerea turcilor la Viena a avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la
Karlowitz (1699) a consacrat pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei şi Transilvaniei, care au
trecut în stăpânirea habsburgică. 
In acest contexct, domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească
marchează încercarea de recâştigare a independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. In 1683
participă la asediul Vienei alături de turci, dar pe ascuns i-a încurajat pe asediaţi. După înfrângerea
turcilor, intră în tratative cu habsburgii. Aceştia i-au garantat domnia ereditară, precum și ajutor
militar. Şerban a cerut ca ţara să-şi păstreze hotarele. Încercarea de a încheia un tratat cu austriecii nu
s-a mai realizat intrucât acesta moare.

Constantin Brâncoveanu (1688-1714)

-domnul Țării Româneşti. A înţeles că alungarea turcilor din Europa ar fi deschis calea expansiunii
austriece. Ca să slăbească presiunea habsburgilor a căutat o contrapondere în Polonia şi Rusia.
Domnia lui este ultima mare domnie a ţării româneşti în perioada medievală. Politica sa a
urmărit menţinerea autonomiei ţării în faţa puterilor care se războiau la hotare.
In contextul razboiului declansat de Dimitrie Cantemir impotriva Imperiului Otoman, o parte a
armatei sale trece de partea Rusiei. La sfârșitul războiului, datorita acestui fapt este mazilit (îndepărtat
din domnie) in aprilie 1714, in august 1714 fiind decapitat impreuna cu cei patru copii la
Constantinopol.

Dimitrie Cantemir (1710-1711)

-domnul moldovei, a adoptat o poziţie antiotomană, astfel s-a orientat spre Rusia cu care incheia in
aprilie 1711 la Lutk un tratat cu ţarul Petru I:
-se recunoştea domnia ereditară în familia lui Cantemir;
-Rusia recunoştea independenţa şi integritatea Moldovei;
-sprijin inpotriva Imperiului Otoman;
Tratatul pregătește războiul ruso-turc din 1711. Ostile ruso-moldovene sunt înfrânte de
otomani la Stănileşti (1711). D.Cantemir se refugiază la curtea lui Petru I unde va rămâne până la
moarte.
Atitudinea antiotomană a celor doi domni romani, declinul Imperiului Otoman și agresivitatea
statelor vecine îi determină pe turci să renunțe la domniile pământene (autohtone) in Tările Române și
să impună domni fideli politicii otomane. Astfel se deschidea epoca domniilor fanariote, in care
domnii Țărilor Române erau numiți direct se sultan din randurile supușilor săi credincioși ( in general
greci din cartierul Fanar al Constantinnopolului).

26
 TEMA 5. STATUL ROMÂN MODERN. DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA
ROMANIEI MARI. (SECOLUL XVII-XX)
1.Proiecte politice în Principate, la sfârşitul secolului al XVIII lea şi începutul secolului al XIX-
lea.

Domniile fanariote. Instaurate în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească, domniile fanariote
au reprezentat o formă de manifestare a crizei Imperiului Otoman, interesat în accentuarea controlului
său asupra teritoriilor deja deţinute direct sau dependente. Regimul debutează imediat după domniile
lui C-tin Brancoveanu şi D. Cantemir, în Moldova fiind introduse în 1711, iar în ŢR în 1716, în
ambele cazuri de către Nicolae Mavrocordat. În ambele Principate, regimul politic fanariot a durat
până în anul 1822, având aceleaşi trăsături caracteristice:
- domnii erau numiţi direct de Poartă fiind asimilaţi unui paşă cu două tuiuri
- grecizarea domniei şi a altor instituţii laice sau ecleziastice (în defavoarea boierimii autohtone),
a culturii şi a învăţământului,
- domniile erau cumpărate  durata scurtă a domniilor ( 36 domni în ŢR , 40 în Mold.între
1711-1821)
- exploatarea economică a Tarilor Romane; un exemplu ar fi crearea de noi dregătorii care erau
apoi vândute
- creşterea obligaţiilor faţă de Poartă prin : haraci (tribut) , peşcheşuri (daruri) , mucarerul
(confirmarea anuală a domniei)
- introducerea unui monopol economic între imperiu şi ŢR-e , toate produsele luate din ŢR-e
erau plătite la un preţ inferior pieţei.
- Pierderi teritoriale : Turnu, Giurgiu, Braila, Hotinul sunt transformate in RAIALE- orașe aflate
sub control otoman, cu rolul de a controla militar ȚR-e.
Lacomi, lipsiţi de scrupule ei au urmărit îmbogăţirea rapidă pt. achitarea datoriilor contractate
la înscăunare.
Totuşi, unii dintre domnitorii fanarioţi (Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan
Caragea), au iniţiat, sub influenţa iluminismului, o serie de reforme interne care au vizat modernizarea
sistemului fiscal, administraţiei, învăţământul, situaţia ţărănimii, inaugurând astfel un proces de
modernizare a statului.
Dintre aceştia iese in evidență Constantin Mavrocordat (1744-1748, in Tara Romaneasca şi
1748-1749, în Moldova). El va realiza o serie de reforme precum : reforma administrativă prin care
funcţionarii vor primi salariu , în scopul limitării corupţiei , reforma fiscală a încercat să desfiinţeze
anumite dări , însă importanţa acestei reforme stă în introducerea unei dări fixe , pe cap de locuitor ,
percepută în patru rate anuale  limitarea abuzurilor.
Cea mai importantă reformă a sa a fost cea socială. Pusă în aplicare în 1746 în ŢR şi în 1749 în
Moldova ea a însemnat desfiinţarea şerbiei sau a legării de glie a ţăranilor ( ei puteau să plece de pe o
moşie pe alta ) care aveau dreptul să se răscumpere cu 10 taleri de cap. Va rămâne totuşi dependenţa
economică a ţăranilor faţă de boier care va fi rezolvată mai târziu prin împroprietărirea ţăranilor
( reforma lui Cuza şi Kogălniceanu din 1864 ).
Boierii români au reacţionat faţă de noul statut politico-juridic al Principatelor prin redactarea
unor memorii adresate puterilor creştine (precum cele din anii 1769, 1772, 1774, 1791, 1802, 1807), în
care revendicau revenirea la domniile pământene, recunoaşterea privilegiilor boiereşti, limitarea
dominaţiei otomane, libertatea comerţului etc. Memoriul din 1772, de exemplu, susţinea unirea
Moldovei cu Ţara Românească, iar cel din 1791 revendica unirea şi independenţa Principatelor sub
protecţia Rusiei şi a Austriei. În 1802, Dumitrache Sturdza elabora Planul de oblăduire aristo-
democraticească, care propunea crearea unei republice aristocratice in care boierimea sa aiba
drepturile asigurate. S-a conturat astfel aşa-numita “partidă naţională”, ce avea să se manifeste şi în
secolul al XIX-lea.
Memoriile boierești nu au avut efect, astfel românii reacționează violent prin revoluția condusă
de Tudor Vladimirescu.

27
Revolutia lui T. Vladimirescu. Desfăşurată în anul 1821 în Ţara Românească, ea reia ideile sustinute
în memorii. În Proclamaţia de la Padeş şi Cererile norodului românesc, se propunea: limitarea
numarului dregatorilor greci la patru, reformarea administraţiei, a justiţiei, învăţământului, economiei,
respectarea autonomiei Principatelor şi instituirea principiului suveranităţii poporului.
Desi miscarea este infranta, unul dintre scopurile acesteia este atins. Imperiul Otoman a
renunţat in 1822 la domniile fanariote, fiind instituite, domniile pământene, reprezentate de Grigore
Dimitrie Ghica (Ţara Românească) şi Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova).
Pe acest fond, clasa politică românească reia ideea proiectelor politice. În 1822, mica boierime
din Moldova elabora Constituţia cărvunarilor. Redactată de Ionică Tăutul şi înaintată domnitorului
Ioniţă Sandu Sturdza, cuprindea revendicări precum: garantarea libertăţii persoanei, a egalităţii în
faţa legilor sau formarea unei adunări reprezentative – Sfatul Obştesc.
O parte dintre aceste idei au fost încorporate în Regulamentele Organice. Adoptate în 1831 în
Moldova și 1832 în Țara Românescă, ele au fost primele constituții românești. Au introdus o serie de
principii politice moderne: separarea puterilor în stat, reorganizarea fiscală, reforma justiţiei
În timp însă, regimul regulamentar, a devenit depășit, folosit de Rusia pentru a-și accentua
PROTECTORATUL (regim de influență politică asupra Țărilor Române impus oficial prin pacea de
la Adrianopol (1829)). Rezultatul a fost revoluția de la 1848.
Transilvania. Instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania are loc in contextul declinului
Imperiului Otoman, declin care debuteaza cu esecul cuceririi Vienei (1683). Pentru Imperiul
Habsburgic, victoria de la Viena asupra Imperiului Otoman, deschide calea penetrării spre răsărit.
Astfel, cucereşte Ungaria, şi apoi își impune dominația asupra Transilvaniei, un stat de sine stătător şi
vasal Turciei incă din 1541.
Sub presiunea militară şi diplomatică, habsburgii pătrund în Ardeal şi, prin tratatul de la Blaj
(27 octombrie 1687), Transilvania acceptă armata imperială.
Imperialii, la Sibiu (1688) impun Dietei renunţarea la suzeranitatea otomană şi acceptarea
protecţiei Imperiului Habsburgic.
Datorită presiunilor diplomatice, Dieta acceptă Diploma leopoldină (4 decembrie 1691) care
va servi drept Constituţie Transilvaniei. Ea menţine legislaţia existentă, întemeiată pe Tripartitul lui
Werboczi, Aprobate şi Compilate, sistemul religiilor acceptate, asuprirea românilor, care nu se
bucurau de drepturi politice. În 1699, prin pacea de la Karlowitz, Imperiul Otoman recunoștea oficial
dominația austriacă din Transilvania
În 1692, printr-o patentă imperiala (lege dată de împărat) erau acordate drepturi politice
românilor cu condiția trecerii la catolicism. Românii care au acceptat se vor ”uniți” sau ”greco-
catolici”. Ei vor prelua lupta pentru drepturile românilor din Transilvania. Ilustratic în acest sens sunt
cele două Suplex Libellus:
- 1744, episcopul unit Ioan Inochentie Micu Klein realizează Supplex Libellus (Cartea
plângerilor) prin care solicită în numele vechimii și continuității românilor pe aceste meleaguri,
drepturi egale pentru aceștia cu națiunile privilegiate (ungurii,sașii și secuii)
- 1791, reprezentanții Scolii Ardelene elaborează Supplex Libellus Valachorum (Cartea
plângerilor românești) care solicita din nou, drepturi egale pentru români.
Ambele petiți au fost respinse, iar inițiatorii pedepsiți.

Revoluția de la 1848. În spațiul românesc s-au desfășurat trei revoluții: Moldova, Țara Românească și
Transilvania. În ciuda acestei situații programele politice elaborate au avut elemente comune precum:
înlăturarea stăpânirii străine, a amestecului extern în problemele Ţărilor Române; unirea Moldovei cu
Ţara Românească; regim politic constituţional; recunoaşterea şi garantarea libertăţilor cetăţeneşti;
rezolvarea problemei agrare - emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor.
Moldova. Revoluția izbucnește în martie 1848 la Iași unde 1000 de persoane se adună în centrul
orașului. Ei vor redacta prin intermediul lui Vasile Alecsandri un program de revendicări intitulat
Petițiunea proclamațiune: autonomia țării, îmbunătățirea situației țăranilor, ”sfânta păzire a
Regulamentului Organic”. În ciuda caracterului moderat, domnitorul Mihail Sturdza refuza
colaborarea cu revoluționarii și îi arestează. Sfârșitul revoluției din Modova.
28
Țara Românească. Revoluția izbucnește în martie 1848 la București și Izlaz. La Islaz este realizată
Proclamaţia de la Islaz, programul revoluţionarilor din Ţara Românească. El afirma necesitatea
întăririi autonomiei ţării, eliminarea amestecului Rusiei şi Turciei în problemele interne şi înlăturarea
privilegiilor feudale.
Domitorul Ghe. Bibescu speriat fuge din țară, astfel se crează un guvern revoluționar compus
din N. Bălcescu, CA Rosetti, N. Golescu. El încearcă să pună în practică ideile cuprinse în program.
Rezultatul: Imp. Ot. intervine militar și pune capăt revoluției în octombrie 1848.
Transilvania. S-au desfășurat aici două revoluții: una maghiară condusă de Lajos Kossuth care
urmărea refacerea Ungariei cu Transilvania inclusă; revoluția română condusă de Avram Iancu care
urmărea autonomia Transilvaniei. Revendicările românilor sunt cuprinse în documentul intitulat
Petiția Națională de la Blaj: autonomia Transivaniei, desființarea iobăgiei, libertatea cuvântului. Ca
urmare cele două revoluții intră în conflict. Zona conflictului va fi Munții Apuseni. Abia în iulie 1849
cele două revoluții ajung la o înțelegere datorită lui N. Bălcescu. În această lună se încheie la Seghedin
o alianță între cele două revoluții împotriva austriecilor. Împăcarea vine prea târziu. Armata maghiară
este înfrântă în august 1848 la Șiria, lângă Arad.
Un document important redactat la Brașov de M. Kogălniceanu a fost ”Prinţipurile noastre
pentru reformarea patriei” propunea unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat independent,
ca şi emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire.

2. Unitate şi independenţă în secolul al XIX-lea. Proiectul constituirii statului modern român.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).
Situaţia europeană creată în urma războiului ruso-otoman din 1853-1856 (războiul din
Crimeea) a favorizat îndeplinirea idealului unirii Principatelor. La sfârșitul războiului se desfășoară
Congresul de pace de la Paris (13 februarie 1856 - 18 martie 1856), la capătul căruia se semnează
tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) care a consemnat înfrângerea Rusiei. S-a pus în discuţie
cu acest prilej şi problema unirii Principatelor, fără ca marile puteri participante să ajungă la un
consens în această privinţă. Tratatul prevedea:
➢ convocarea în Principate a unor Adunări Ad-hoc prin care românii să fie consultaţi în ceea
ce priveşte Unirea.
➢ înlăturarea protectoratului Rusiei şi a înlocuirea acestuia cu garanţia colectivă a celor şapte
mari puteri;
➢ retrocedarea de către Rusia, Moldovei, a trei judeţe din sudul Basarabiei;
➢ organizarea de alegeri pentru întrunirea, la Iaşi şi la Bucureşti, a unor Divanuri (Adunări)
ad-hoc, care să exprime eventuala dorinţă de unire a românilor.
Dezbaterile Adunărilor ad-hoc (1857) s-au finalizat cu adoptarea câte unei rezoluţii (cu
conţinut asemănător în ambele Principate), cuprinzând propunerile adresate marilor puteri: unirea
Principatelor sub numele de România, principe străin, provenit dintr-o dinastie europeană,
neutralitatea noului stat, sub garanţia marilor puteri.
Rezoluțiile au fost înaintate în 1858, Conferinţei celor şapte puteri garante de la Paris.
Conferința a adoptat, la 7/19 august 1858, Convenţia de la Paris. Prevederi:

- Articolul 1 prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea

„Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății
Sale Sultanul”.
- Articolul 2 garanta autonomia Principatelor
- cele două ţări ar fi trebuit să aibă domni, guverne şi adunări separate. Puterea era împărţită
între domn (hospodar) care avea puterea executivă şi Adunarea avea puterea legislativă.
Accesul în Adunare se făcea pe baza votului cenzitar.
- Comisia centrală şi înalta Curte de Justiţie şi Casaţie cu sediul la Focşani erau comune.
- abolirea privilegiilor şi a monopolurilor.
- statornicirea raporturilor dintre proprietari şi ţărani pe baze moderne,

29
 Deşi stabilea o unire incompletă (de tip federativ), meritul Convenţiei a fost acela de a fi
deschis calea către unitatea Principatelor şi de a fi trasat principalele direcţii de modernizare a statului.
Recurgând la tactica faptului împlinit, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au decis alegerea lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1859) şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie/5
februarie 1859). Dubla alegere consacra unirea Principatelor.

2.1 Domnia lui A.I. Cuza (1859-1866).

După 1859, unirea trebuia consolidată şi erau necesare reforme care să aducă societatea
românească şi statul la un nivel cu adevărat european.
Consolidarea unirii. În primii ani ai domniei lui Cuza se desfăşoară acţiuni pentru:
- recunoaşterea dublei alegeri: fapt reusit prin Conferința de la Paris (1858)
- recunosterea unirii depline : Conferința de la Constantinopol (1861). Aici Imperiul Otoman
recunoaste unirea doar pe timpul domniei lui Cuza.
În paralel, Cuza a început demersurile pentru unirea deplină şi a trecut la unificarea
instituţională (politica interna):
- Au fost unificate serviciile de vamă, telegraf şi cursul monetar;
- a fost stabilită capitala la Bucureşti;
- s-a înfiinţat primul minister unit - ministerul de război;
- s-a adoptat o stemă nouă (vulturul şi zimbrul;)
- şi-au început activitatea comisia centrală şi înalta curte de justiţie şi casaţie de la Focşani.
În septembrie 1861 puterile europene reunite la conferinţa de la Constantinopol au recunoscut
deplina unire numai pe timpul domniei lui Cuza. Astfel la 22 ianuarie 1862, s-a constituit primul
guvern unic condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie şi-a deschis lucrările prima adunare
legislativă unificată.
Făurirea statului modern. În paralel cu întemeierea statului naţional român s-a acţionat pentru
modernizarea instituţiilor şi societăţii. În anii 1862-1865 au fost adoptate o serie de reforme care au
pus bazele organizării instituţionale a statului român modern. Alături de Cuza, un rol important în
această operă reformatoare l-a avut Mihail Kogălniceanu, devenind prim-ministru în 1863.
În decembrie 1863, a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti (secularizare =
trecerea în patrimoniul statului a unui bun aparţinând bisericii sau monarhiei); acestea reprezentau
25,6% din teritoriul ţării.
Probleme au apărut în legătură cu legea rurală care urmărea împroprietărirea ţăranilor.
Adunarea, care era compusă din mari proprietari funciari se opunea acestei legi. Ca urmare, Cuza va
organiza lovitura de stat de la 2 mai 1864 în urma căreia a fost dizolvata adunarea legislativă şi s-au
adoptat prin plebiscit (plebiscit = consultarea populaţiei care se pronunţă prin da sau nu asupra unei
probleme importante) o nouă lege electorală şi o nouă constituţie: Statutul Dezvoltator al Convenţiei
de la Paris:
- domnul se bucura de largi prerogative, ceea ce transforma statul într-unul autoritar;
- Adunarea se transforma în Parlament care devenea bicameral: Corpul Ponderator şi Senat.
Ambele camere erau controlate de domn;
- votul cenzitar, dar censul era mai scăzut.
Ca urmare a instituirii regimului autoritar, la 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală:
ţăranii erau împroprietăriţi în funcţie de numărul de vite (erau 3 categorii: fruntaşii (cei cu 4 boi);
mijlocaşii (cei cu 2 boi); pălmaşii); pământul trebuia plătit în 15 ani; nu putea fi înstrăinat timp de 30
de ani.
În 1864 a fost adoptată legea instrucţiunii publice:
- învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit;
- se înfiinţau universităţile din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
Au fost adoptate şi alte reforme: codul civil, codul penal, etc. Demersul său reformist a deranjat
forţele politice conservatoare, în vreme ce moderaţia care a caracterizat programul politic le-a deranjat

30
pe cele radicale. Conservatorii şi liberal radicali, grupaţi în "monstruoasa coaliţie" l-au silit pe Cuza
să abdice la 11 februarie 1866.

3. Proiectul monarhiei constitutionale.

Domnia lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1914)
Înlăturarea lui Cuza a atras reacţia puterilor europene. Se auzeau voci care cereau desfacerea
unirii. Se dorea aducerea unui prinţ străin. Ideea nu era nouă:
- fusese formulată şi în programul "partidei naţionale" în 1802;
- a fost susţinută şi de contele Walewski în 1856;
- reluată de adunările ad-hoc din 1857.
Prin aducerea prinţului străin se urmăreau:
- Consolidarea statului naţional;
- asigurarea stabilităţii interne;
- sprijin diplomatic pe plan extern.
Coroana ţării a fost oferită lui Filip de Flandra, iar după refuzul acestuia, lui Carol de
Hohenzollern - Sigmaringen, susţinut de Napoleon al III-lea şi de regele Prusiei. La 10 mai 1866,
Carol a depus în faţa parlamentului jurământul în calitate de domn al României (1866-1914).
Principalele realizări ale domniei sale au fost: constituţia din 1866 şi obţinerea independenţei.
La 1/13 iulie 1866 a fost promulgată constituţia. Deşi prezenta unele limite, constituţia din
1866 a fost una din cele mai liberale din zona central şi est-europeană şi a deschis calea pluralismului
politic. Ea transforma Romania intr-o monarhie constitutionala. Prevederi:
- statul român poartă oficial numele de "România"
- România este o monarhie constituţională ereditară;
- monarhul dispune de atribuţii atât în domeniul puterii executive cât şi al celei
legislative: este şeful statului şi comandantul armatei; numeşte pe membrii guvernului; are drept de
iniţiativă legislativă; bate monedă; acordă decoraţii; are drept de graţiere; are drept de "veto absolut"
(poate respinge sancţionarea unei legi votate de Parlament);
- separarea puterilor în stat:puterea legislativă: Parlamentul (bicameral, format din Senat şi
Camera Deputaţilor, membrii săi fiind aleşi pe baza votului cenzitar); puterea executivă: guvernul;
puterea judecătorească: instanţele de judecată, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie
Alte aspecte pozitive ale noului regim:
- s-a consolidat monarhia, parlamentul şi partidele politice care erau factori decisivi ai puterii.
- Monarhia a asigurat un anumit echilibru politic intern;
- au luat naştere partidele politice: PNL - 1875, PC-1880;
- s-au conturat doctrinele liberale („prin noi înşine”) şi conservatoare („paşii mărunţi”)
exprimând căi prin care cele două partide vedeau progresul ţării.

4. Proiectul cuceririi independenţei de stat

Carol I punea deschis în 1873 în consiliu de miniştrii problema dobândirii independenţei.
Clasa politică susţinea ideea:
- cei mai mulţi liberali (I.C.Brătianu, Mihail Kogălniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia în
vederea unei acţiuni antiotomane deschise;
- conservatorii susţineau că pericolul expansiunii ruse era iminent şi optau pentru relaţii bune
cu Austro-Ungaria şi pentru neutralitate în cazul unui război ruso-turc.
Contextul obtinerii independentei. În 1875-1876 a început „noua criză orientală” prin declanşarea
luptei antiotomane duse de Boznia-Herţegovina, Bulgaria, Serbia, Muntenegru.
România şi-a proclamat neutralitatea şi a încercat (fără succes) să obţină independenţa pe căi
diplomatice, insa calea obţinerii independenţei prin luptă devenea tot mai iminentă în condiţiile în care
constituţia otomană din decembrie 1876 considera România „provincie privilegiată” a imperiului.
Ca urmare, la 4/17 aprilie 1877, la Bucureşti se semna o convenţie româno-rusă:
- se permitea trecerea armatelor ruse prin ţară;
- Rusia se angaja să respecte drepturile politice şi integritatea României.
31
 La 12 aprilie 1877 Rusia a declarat război otomanilor şi armatele sale au început tranziția prin
România. Turcii văzând că România nu acţionează realizează că există o înţelegere şi bombardează
localităţile Bechet, Carabia, Islaz. Romanii reacţionează bombardând Vidinul şi Turtucaia. Practic
războiul începuse. În acest context, la 9 mai 1877 era proclamată independenţa de stat a României.
În iunie 1877 ruşii au trecut Dunărea. Propunerea lui I.C.Brătianu, şeful guvernului român
privind cooperarea militară a fost respinsă de ruşi. Înfrângerile armatei ruse la Plevna l-au determinat
pe marele duce Nicolae, comandantul forţelor ruse, să ceară sprijinul armatei române. Prin telegrama
din 19 iulie 1877 îi cerea lui Carol să se alăture armatei sale. În august armata română a trecut Dunărea
ajungând la Plevna unde forţele militare româno-ruse au fost puse sub comanda lui Carol I.
La 30 august 1877 are loc asaltul asupra Plevnei. Singurul succes al zilei a fost cucerirea de
către români a redutei Griviţa I. Ulterior se va accepta propunerea lui Carol I de a cuceri Plevna prin
asediu. La 9 noiembrie 1877 armata română cucereşte Rahova desăvârşind încercuirea Plevnei. La 28
noiembrie 1877, Plevna capitulează. Osman Paşa, conducătorul Plevnei, se va preda colonelului
Cerchez.
După căderea Plevnei armata rusă se îndreaptă spre Constantinopol, în timp ce armata română
acţionează în zona Vidin - Belogradcik. Romanii se remarcă în bătălii precum cea de la Smârdan.
Otomanii capitulează în ianuarie 1878.
La 19 februarie 1878 se semna tratatul de la San Stefano:
- se recunoştea independenţa României in mod condiționat. Condiția impusă de Rusia era ca
România să cedeze sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail), in schimb Romania
primea Dobrogea.
- Dobrogea era cedată Rusiei, care îşi rezervă dreptul de a o schimba cu cele 3 judeţe din
sudul Basarabiei;
- creştea puterea Rusiei.
Marile puteri, nemulţumite, organizează un congres de pace la Berlin 1878. Prin tratatul de la
Berlin (1 iulie 1878):
- se recunoştea independenţa României in mod conditionat. Acum erau trei conditii:
- Rusia ceda României, Dobrogea, Delta Dunării, Insula Şerpilor, si primea cele 3
judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail).
- Germania solicita acordarea cetățeniei române tuturor evreilor din țară și
solicita rezolvarea afacerii Stroussberg prin răscumpărarea acțiunilor afaceristului german.
4.1 Relaţiile externe ale României după obţinerea independenţei de stat. Imediat după semnarea
tratatului de pace de la Berlin, Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia au recunoscut independenţa României,
iar Italia, în 1879. Germania şi alte ţări a condiţionat recunoaşterea independenţei României de
modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei române celor de altă religie
decât cea creştină şi de răscumpărarea de către statul nostru a acţiunilor concernului falimentar
Strousberg. În aceste condiţii, independenţa României a fost recunoscută şi de Germania, Franţa şi
Anglia, în anul 1880.
După recunoaşterea independenţei, România a putut să stabilească relaţii diplomatice cu alte
state bazate pe suveranitate şi egalitate.
Ţara noastră a deschis primele reprezentanţe diplomatice, care se numeau legaţii, în alte
capitale sau a ridicat la nivel de legaţie fostele agenţii diplomatice care funcţionau în ţările
respective.Astfel, au început să funcţioneze legaţii la Constantinopol (1878), Viena
(1878), Belgrad (1879), Paris (1880) etc.
Prin urmare România a putut să promoveze mult mai eficient acţiuni de politică externă în
conformitate cu interesele sale politice şi economice. De exemplu, pentru a-şi proteja economia de
concurenţa mărfurilor din Austro-Ungaria, România a dorit să negocieze, în 1886, o nouă convenţie
comercială cu acest stat, ceea ce a determinat un adevărat război vamal între cele două ţări.
5. România între 1878-1914.
Agricultura era pe prim plan. Suprafaţa cultivată ajungea la 6 milioane ha în 1914,din care o
treime era cultivată cu grâu. Porumbul ocupa o suprafaţă imensă, marea majoritate a populaţiei se
hrănea cu mămăligă.
32
 Industria era protejată prin legi care acordau facilităţi celor care înfiinţau întreprinderi.
Exemple: legea de încurajare a industriei (1887), legea pentru încurajarea micilor întreprinzători
(1912), legea pentru protejarea industriei naționale (1906). Dezvoltarea a fost destul de lentă. Industria
alimentară ocupa primul loc: fabrici de zahăr, mori, fabrici de bere.
Producţia de petrol situa România pe locul 3 din lume după SUA şi Rusia, în 1913. Acest fapt
se datorează masivului aport de capital străin, mai ales german. Industria chimică se dezvoltă în
strânsă legătură cu extracţia petrolieră.
În 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, cu drept de batere a monedei şi acordare de
capital întreprinzătorilor particulari solvabili.
Lungimea căilor ferate a atins peste 3600 km. După 1895, odată cu construirea podului peste
Dunăre de la Cernavodă a urmat modernizarea portului maritim de la Constanţa. Reţeaua rutieră nu era
deloc modernizată, devenind de multe ori un obstacol în circulaţia mărfurilor.
Comerţul exterior s-a dezvoltat pe vechile făgaşe în special cu Austro-Ungaria, iar mai apoi şi
cu celelalte ţări europene. România exporta: porumb, grâu, petrol, etc. şi importa: metal, materii
textile, maşini, etc.
Din punct de vedere social, exista un contrast deosebit între bogăţia ţării şi sărăcia
producătorilor. Excesiva centralizare a dus la dezvoltarea Bucureştiului în defavoarea celorlalte oraşe.
6. Viata politică în România şi în teritoriile aflate sub stăpânire străină (1878-1914)
Evoluția Europei, în aceste două secole, a fost asigurat de o serie de curente culturale și
politice. Dintre cele culturale menținăm:
Romantismul. Domină secolul XIX. Se caracterizează prin exprimarea liberă a sentimentelor şi
trăirilor, orientarea spre trecutul național. Reprezentanți: George Byron, Victor Hugo(literatură),
Gericault, Delacroix (pictură). În România: Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu
Realismul. Se dezvoltă ca o reacție la adresa romantismului și pune accent pe redarea lumii cu
exactitate științifică, a mizeriei și realizărilor sale. Reprezentați: Balzac (literatură), Chardin (pictură).
Impresionismul. refuză subiectele religioase sau istorice și se inspiră din natură, redând peisaje,
grupuri de oameni. Reprezentați: Edouard Manet, Claude Monet (pictură)
Cubismul. Redă realitatea dintr-o perspectivă pur intelectuală, astfel ea este prezentată descompusă în
mai multe fațete. Reprezentanți: Pablo Picasso, Georges Braque (creatori)
Curentele politice democrate care domină cele două secole sunt:
Liberalismul este o doctrină politică care se dezvoltă pentru prima oară în Anglia în timpul revoluţiei
(sec. XVII). Inițiatorii acestuia sunt John Milton, John Locke şi Thomas Hobbes.
Liberalismul susţine următoarele idei :
- atribuţiile statului în economie să fie restrânse
- legile să aibă ca scop protejarea cetăţenilor
- drepturi şi libertăţi individuale
În viaţa politică românească, PNL apare în 1875 prin coaliţia de la Mazar Paşa. El a
reprezentat interesele burgheziei şi a marilor industriaşi, conducerea partidului a fost asigurată de IC
Brătianu.
In ceea ce priveşte programul politic al partidului, se remarcă atitudinea progresistă :
- industrie : dezvoltă teoria “prin noi înşine” care susţinea crearea unei industrii autohtone prin
angajarea capitalului autohton şi prin protecţionism.
- social : susţine în programul politic din 1892 ideea votului universal. Luată în discuţie în 1914,
legea a fost amânată datorită izbucnirii primului război mondial.
- naţional : obţinerea independenţei ţării, suţinerea mişcării de emancipare a românilor din
Transilvania.
Conservatorismul apare în Europa ca o reacţie la adresa iluminismului şi a Revoluţiei franceze,
venită din partea aristocrației care îşi vedea ameninţată poziţia socială de noile concepte burgheze care
susţineau că poziţia socială era dată de ban – expresie a capacităţii productive a individului- şi nu de
originea socială, precum şi egalitatea tuturor oamenilor. Originile conservatorismului se regăsesc în
opera “Reflecţii asupra revoluţiei franceze”, scrisă de către Edmund Burke.

33
 Partidul Conservator a debutat târziu în viaţa politică românească. În 1880 apare PC
reprezentând interesele marilor proprietari funciari. La conducerea lui s-au aflat Manolache Costache
Epureanu, Lascăr Catargiu, etc. În plan ideologic partidul dezvoltă “teoria formelor fără fond”. Creată
de către Titu Maiorescu, ea susţine că e greşit să se împrumute forme din Occident, dar fără fondul lor.
Cu alte cuvinte nu este corect să se preia instituţii, principii, diverse elemente din Occident pentru care
nu există o pregătire, o educaţie în România. Astfel era propusă o evoluţie lentă a societăţii conformă
cu tradiţia istorică ; evoluţia urmând să se producă doar atunci când societatea era pregătită pentru
aceasta. Rezultatul acestei teorii a fost politica “paşilor mărunţi”. Ea se va manifesta în politica internă
prin lupta pentru menţinerea privilegiilor, opoziţia faţă de ideea votului universal. In ceea ce priveşte
problema ţărănească se va propune “soluţii morale” precum: vânzarea către ţărani a unor proprietăţi
din domeniul statului (1889).
Pe plan extern partidul adoptă o atitudine naţionalistă susţinând ca şi liberalii independenţa
ţării, lupta de emancipare a românilor din afara ţării. După primul război mondial, conservatorii vor
dispărea din viaţa politică românească.
Curentele politice totalitare care domină cele două secole sunt:
Comunismul. Susține ideea egalității absolute a tuturor oamenilor. Bazele sale au fost puse în 1848 de
Karl Marx și Friedrich Engels. Această ideologie se transformă în regim politic pentru primă oară în
1917 în Rusia prin intermediul revoluției bolșevice (comuniste) (25 octombrie 1917).
Fascismul. Ideologie creată în Italia, în 1919, de către Benito Mussolini care susținea refacerea gloriei
statului italian asemenea celui roman din Antichitate. Devine regim politic în 1922.
Nazismul. Ideologie creată în Germania în 1919 de către Adolf Hitler care susținea ideea superiorității
rasei și necesitatea extinderii statului german (teoria spațiului vital). Devine regim politic în 1933.
Legionarismul. Curent politic totalitar specific românesc ale cărui baze au fost puse de Corneliu Zelea
Codreanu în 1927 prin crearea organizatiei „Legiunea Arhanghelului Mihail”, care susținea lupta
împotriva evreilor, alianța cu Germania nazistă. Devine regim politic în 1940.

6.1 Românii din afara granițelor.

Transilvania a cunoscut de-alungul istoriei trei dominații: dominația maghiară (sec. XII-1541),
dominația otomană (1541-1688) și dominația austriacă (1688-1918).
În toată această perioadă, românii, populația majoritară erau lipsiți de drepturi politice. Ei
explodează în 1848 prin revoluția condusă de Avram Iancu, care deși înfrântă arată autorităților
austrice potențialul populației românești. Astfel, în Dieta (parlamentul local) de la Sibiu (1863-
1864) sunt adoptate legi favorabile românilor:
- Recunoașterea națiunii române
- Drepturi egale pentru aceasta cu națiunile privilegiate (ungurii, sașii și secuii)
- Recunoașterea limbii române
Această deschidere față de români a regimului austriac nu durează mult. Confruntați cu
probleme interne, austriecii decid în 1867, realizarea dualismului austro-ungar, astfel apare Imperiul
Austro-Ungar, în cadrul căruia legile de la Sibiu sunt anulate, Transilvania era anexată Ungariei,
începe politica de deznaționalizare (maghiarizare) a românilor. Aflați în imposibilitatea de a acționa
politic, românii acționează în presă realizând o serie de documente prin care criticau dualismul:
- Pronunciamentul de la Blaj (1868) redactat de George Barițiu, solicita: autonomia
Transilvaniei, respectarea legilor de la Sibiu.
- Crearea Partidului Național al Românilor din Transilvania (1881, Sibiu)-primul
partid al românilor din Transilvania. El va adopta ca tactică politică ”pasivismul”-neparticipare la
viața politică a Transivaniei, în schimb accentuarea participării la viața culturală. Apogeul acestei
orientări a fost Memorandumul (1892). Acesta a fost un document realizat de Ion Rațiu, George Pop
de Băsești, Vasile Lucaciu prin care se critica dualismul austro-ungar și se cerea recunoașterea
românilor ca naționalitate.
Ambele docmunte au eșuat, iar inițiatorii sunt arestați. Ca urmare, in 1905, pasivismul este
abandonat, fiind adoptat în schimb ”activismul”-participarea românilor la viața politică a imperiului.

34
Basarabia. Teritoriul românesc dintre Prut și Nistru, a fost anexat de Rusia, prin pacea de la
București din 1812.
Dominația rusească cunoaște două faze :
- 1812-1828: Basarabia este o oblastie (regiune de graniță). În această perioadă autonomia
Basarabiei a fost respectată
- 1828-1917: gubernie (provincie). Acest statut a însemnat începutul procesului de rusificare:
aplicarea legilor ruse, obligativitatea limbii ruse în biserică, școală și administrație
Românii răspund procesului de rusificare printr-o luptă culturală, a cărei scop a fost apărarea
limbii române. Lupta lor era caracterizată prin: apariția unor ziare românești, precum ”Românul”,
societăți culturale, precum ”Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naționale.”
Lupta este ineficientă, astfel asistăm la declinul populației românești: 86% (1834) - 47%
(1897).
Bucovina. ”Țara codrilor de fag”, a fost anexată de habsburgi prin convenția de la Constantinopole
(1775). În 1849, austriecii o transformă într-un ducat (provincie austriacă administrată direct de
împărat). Acum se declanșează o politică de deznaționalizare a românilor. La fel ca cei din Basarabia,
și aici românii răspund cu o luptă inefcientă în plan cultural: apariția unor societăți culturale pentru
promovarea limbii române precum ”Concordia”, ”Junimea”, ”Dacia” sau serbări naționale precum
cea de la Putna (1871) la care participă: Ioan Slavici, Mihai Eminescu, AD Xenopol.
Lupta este ineficientă, ca urmare asistăm la declinul populației românești.
Dobrogea. Teritoriul dintre Dunăre și Mare, a fost ocupat de otomani încă din 1420. Teritoriul este
locuit de o populație românească care se concentra în zona Hârșova. Ea este susținută de guvernul
român, astfel prin intermediul lui Nifon Bălășescu, guvernul român crează aici 25 de școli cu predare
în limba română.
Prin Congresul de la Berlin (1878) Dobrogea este anexată României. Ca urmare, la 14
noiembrie 1878, o divizie română a trecut Dunărea în Dobrogea, prilej cu care însuși domnitorul Carol
I a adresat ostașilor o memorabilă Proclamație – document istoric de mare ținută.
„Soldaţi! Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! În această
nouă Românie veţi găsi o populaţiune care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi
şi locuitori de alt neam şi credinţe. Între ei veţi găsi mahomedani, ale căror obiceiuri se deosebesc de
ale noastre. Vă recomand cu deosebire să respectaţi credinţa lor. Fiţi în mijlocul noilor voştri
concetăţeni anteluptători ai legalităţii şi ai civilizaţiei Europei”
7. Proiectul făuririi României Mari
Ideea unirii politice a Transilvaniei cu Principatele Române a apărut de la începutul secolului
XIX la Naum Râmniceanu (1802) si la Ion Budai Deleanu (1804).
Aceste planuri reluate după 1838 de A.G. Golescu şi I. Campineanu au inclus în programele lor
politice unirea celor 3 principate. Ideile apar şi în timpul revoluţiei de la 1848.
După revoluţie, Dimitrie Brătianu utiliza pentru prima dată sintagma "România Mare" (1852).
In preajma primului razboi mondial, deşi se afla în alianţă cu Tripla Alianţă (Germania,
Austro-Ungaria, Italia) în secret, Guvernul de la Bucureşti acorda sprijin românilor transilvăneni. Liga
culturală, creată la București în 1891, cuprindea mulţi cărturari de peste munţi care susţineau cauza
naţională. În 1914 Liga şi-a luat numele de "Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor",
expresie a caracterului său politic.
Primul război mondial a asigurat contextul în care va avea loc Marea Unire.
7.1 Primul război mondial. Cauza declanșării războiului este dată de problemele coloniale existente
între statele europene ( mai precis între statele care aveau colonii și statele care nu aveau dar doreau să
aibă). Pe acest fond se creează două alianțe:
- Tripla Alianță (Puterile Centrale) (1882): Germania, Austro-Ungaria și Italia
- Tripla Înțelegere (Antanta) (1907): Anglia, Franța, Rusia
Pretextul războiului l-a constituit asasinarea moştenitorului tronului Austro-Ungariei, Franz
Ferdinand, de către un studend sârb, la Sarajevo (28 iunie 1914). Austro-Ungaria impune Serbiei
condiţii grele care nu pot fi respectate şi, la 28 iulie 1914, Germania, sprijinită de Austro-Ungaria,

35
declară război Serbiei. La rândul ei, Rusia, care avea încheiat un tratat cu Serbia declară război Austro-
Ungariei. Rezultatul: cele două alianțe se pun în mișcare.
Atitudinea României faţă de război va fi precizată în cadrul Consiliului de coroană de la
Sinaia din 3 august 1914. Regele Carol I dorea intrarea României în război alături de Puterile
Centrale, în virtutea tratatului pe care România l-a semnat cu aceasta in 1883. În final s-a stabilit
neutralitatea României. În septembrie 1914, Carol I moare şi-i urmează la tron nepotul său, Franz
Ferdinand, care prin soția lui, Maria avea o poziție filoantantistă.
Pe perioada neutralităţii (1914-1916), în România, s-au manifestat diverse curente:
antantofilii (Iorga, Filimon) şi germanofilii( Alexandru Maghilorman).
Participarea României la război (1916-1918). După îndelungi tratative, guvernul I.I.C. Brătianu a
semnat cu Antanta, la 4/17 august 1916 tratatul de alianţă şi convenţie militară:
- Antanta promitea sprijin militar (trimiterea zilnică a 300 de tone de muniţii;
- Antanta trebuia să declanşeze în Galiţia şi Salonic ofensiva menită să faciliteze acţiunea
României);
- Se recunoşteau statului Român drepturile asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei;
- România urma să declare război Austro-Ungariei.
Consiliul de coroană de la Cotroceni (14/27 august 1916) a aprobat cele două documente şi a
decis intrarea în război împotriva Austro-Ungariei.
Campania din 1916. La 14/27 august 1916 România a intrat în războiul pentru unitatea naţională,
declarând război Austro-Ungariei. Trupele Române au înaintat peste Carpaţi eliberându-se localităţile
Braşov, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Orşova. Această înaintare a fost oprită ca urmare a victoriei
obţinute în sud la Turtucaia-Dobrogea (1-6 septembrie 1916) de către germani şi bulgari.
Înfrângerea a determinat armata română să se retragă pe linia Carpaţilor, unde a avut loc
“bătălia trecătorilor”. Bătălia pentru trecătorile Carpaților este pierdută în toamna lui 1916, iar trupele
germane si ungare pătrund în Vechiul Regat. La 6 decembrie 1916, trupele germane ocupă
Bucureștiul. Regele, guvernul și o parte a populației se retrag în Moldova, Iașiul devenind capitala
țării.
În aceste condiții grele s-a trecut la reorganizarea armatei și la asumarea de către clasa politică
a unor transformari esențiale în societatea românească. Armata a fost reorganizată grație unei misiuni
franceze conduse de generalul Henri Berthelot, regele a promis țăranilor care compuneau grsoul
armatei române că la sfârșitul războiului se va realiza o reformă agrară prin care vor primi pământ și o
reformă electorală prin care se va introduce votul universal.
Sub efectul acestor transformări armata română reușește să obțină în vara lui 1917 victoriile de la
Mărăști, Mărășești și Oituz. Totuși victoriile sunt fără rezultat întrucât, principalul nostru aliat, Rusia
incheie pacea cu Puterile Centrale, la Brest-Litovsk (3 martie 1918). România este obligată să
semneze pacea cu Puterile Centrale.
Pacea de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918):
-Numită şi “pacea odioasă”;
-Semnată de guvernul Alexandru Marghiloman;
-Austro-Ungaria lua o parte din munţii carpaţi (5600 KM);
-Dobrogea era ocupată de Bulgaria;
-Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani;
-Armata Română era demobilizată;
-României i se permitea accesul la Marea Neagră prin portul Constanţa;
Regele Ferdinand a refuzat să semneze pacea.
În octombrie/noiembrie 1918, pe fondul succeselor Antantei, noul guvern condus de generalul
Constantin Coandă a proclamat mobilizarea generală şi armata Română a reintrat în război la 10
noiembrie 1918. La 11 noiembrie 1918, războiul s-a incheiat prin semnarea armistițiului de către
Germania.
Sfârşitul războiului, găsea România în tabăra învingătoare (Antanta).
Bilanţul: 800.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, enorme distrugeri şi pierderi materiale.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 regele Ferdinand şi regina Maria au revenit la Bucureşti.
36
7.2 Marea Unire din 1918.
Contextul realizării:
- Tripla Alianță a fost înfrântă.
- Recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare (dreptul fiecărui popor de a-şi
hotărî singur soarta) afirmat de preşedintele american Woodrow Wilson în ”Declaraţia
celor 14 puncte”, la începutul anului 1918,
- prăbuşirea Imperiului Rus în urma revoluţiilor din 1917
- Prăbușirea Imperiului Austro-Ungar ca urmare a victoriilor Antantei

Toate acestea au favorizat realizarea în 1918 a statului naţional unitar român. Mai mult,
România a participat la Primul Război Mondial cu scopul desăvârşirii unităţii sale naţionale, proces
îndeplinit în anul 1918 prin voinţa românilor din provinciile aflate până atunci sub stăpânire străină.

Unirea Basarabiei cu România.

În 1917 s-a constituit în provincie Partidul National Moldovean, ce a coordonat mişcarea de
eliberare naţională. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul "Cuvânt Moldovenesc".
Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8 octombrie
1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul ţării. Ca for coordonator al său a fost format
Consiliul Directorilor. Acesta a anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte al sau a fost ales Ioan
Inculeţ. În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi
Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în decembrie 1917
s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova,
în condiţiile destrămării unitaţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7
noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la laşi şi serviciile româneşti
dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut
sprijinul armatei române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarie 1918,
guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, relaţiile diplomatice cu România.
În ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată, Republica
Moldovenească şi-a proclamat, la rândul său, la 4 februarie 1918, independenţa. La 27 martie/9
aprilie 1918, Sfatul ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor - 138 deputaţi - a
adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Unirea Bucovinei cu România.

Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria,
practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultimă soluţie de salvare, a
Bucovinei la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi
ameninţa cu intervenţia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi lancu Flondor, s-a convocat, în
aceste condiţii, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din
provincie. Aceasta a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria, acum,
practic prăbuşită. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu National. Lider politic a fost ales lancu
Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de orice ingerinţă, voinţa de a se uni cu
Ţara. Intervenţia trupelor ucrainene l-a determinat însă pe Flondor să ceară sprijinul armatei române.
În atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al
Bucovinei, şi anume, al reprezentanţilor românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor. Românii
constituiau marea majoritate a participanţilor. La propunerea lui lancu Flondor, care a prezidat
lucrările Congresului, s-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, "unirea necondiţionată, pentru vecie a
Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României". Reprezentanţii celorlalte populaţii au recunoscut
şi acceptat hotărârea românilor.

Unirea Transilvaniei cu România.

37
 În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în
Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând
populaţia românească. Şi-a reluat, astfel, activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său
executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama
"independenţa naţiunii române" din cadrul dublei monarhii. În acelaşi timp, au fost reluate şi
intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I de
Habsburg a făcut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat
manifestul "Către popoarele mele credincioase", în care propunea federalizarea Austro-Ungariei.
Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar Declaraţia de
independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. S-au desfăşurat, de asemenea, numeroase
actiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii
cu România.
Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite Sfaturi, care au dispus
de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au organizat
rezistenţa împotriva oricăror provocări ale fostelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/12 noiembrie
1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.) din care au făcut parte şase
reprezentanţi ai Partidului Naţional Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru
Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr şi şase ai Partidului Social Democrat - loan Flueraş,
Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, losif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a
devenit organul central al luptei românilor pentru unire.
Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/22
noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat
puterea deplină în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între
reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului Tisza în vederea unirii Transilvnaniei cu
România. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei conduse de Karolyi. Trecându-se la
preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării
populare documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-lulia.
Adunarea naţională de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Ea a reunit
peste 1228 delegaţi aleşi şi peste 100000 oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a
consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost
deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti. Într-o atmosferă de puternic entuziasm poputar, prin glasul lui
Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea "acelor români şi a tuturor teritoriilor
locuite de dânşii cu România". Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea unui regim democratic în
România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume, Marele Sfat Naţional
care a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de
Iuliu Maniu şi format din 15 membri.
Consecințe:
- suprafața României crește la 295.000 km pătrați, populația la 18 mil loc.
- la 15 octombrie 1922, regele Ferdinand și regina Maria sunt încoronați în Catedrala
Reîntregirii din Alba Iulia ca regi ai tuturor românilor.
- refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de unire a românilor şi
Consiliul Dirigent, permanentele amenintări proferate de Bela Kun la adresa
României reîntregite, ca şi atacurile armatei maghiare împotriva românilor din
Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919 care s-a
soldat cu înfrângerea Ungariei. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august
1919, armata română, a pătruns în Budapesta.

TEMA 8. ROMANIA SI CONCERTUL EUROPEAN

1. De la “criza orientala” la marile aliante ale secolului XX.

38
 In secolul XVII asistam la importante transformari, astfel Imp. Ot. intra in declin, iar dupa
infrangerea de la Viena (1683) el adopta o politica defensiva permanenta. Acest fapt este folosit de
noile imperii ale continentului –cel habsburgic si cel rus- care incearca sa obtina teritorii pe seama
„omului bolnav al Europei”. Este ceea ce istoricii denumesc „CRIZA ORIENTALA”. Rezultatul a
fost 11 razboaie desfasurate intre Imp. Ot. pe de-o parte si Imp. Rus si cel Habsburgic pe de alta parte.
Sase dintre ele s-au desfasurat pana in 1812. Tinta acestor razboaie a fost spatiul romanesc:
- 1710-1711: razboi ruso-otoman la care participa si domnul Moldovei D. Cantemir.
Rusii sunt infranti si prin pacea de la vadul Husilor obtin cetatea Azov.
- 1716-1718: razboi austro-otoman: turcii sunt infranti si nevoiti prin pacea de la
Pasarowitz sa cedeza Banatul si Oltenia.
- 1736-1739: razboi austro-otoman: austriecii sunt infranti si cedeaza prin pacea de la
Belgrad, Oltenia.
- 1768-1774: razboi ruso-otoman: turcii sunt infranti si prin pacea de la Kuciuk-
Kainardgji obtin protectoratul asupra Tarilor Romane.
- 1787-1791: razboi ruso-otoman: prin pacea de la Iasi, rusii obtin teritoriul dintre Bug si
Nistru, devenind astfel vecinii Moldovei.
- 1806-1812: razboi ruso-otoman: prin pacea de la Bucuresti, rusii obtin Basarabia.
In aceasta situatie, Imp. Ot. promoveaza in Principate o noua politica bazata pe loialitate,
spionarea vecinilor si mai ales, cresterea contrbutiilor materiale ale acestora. In fata dezertarii lui D.
Cantemir si C-tin Brancoveanu, Poarta hotaraste introducerea domniilor fanariote.
Regimul debutează imediat după domniile lui C-tin Brancoveanu şi D. Cantemir, în Moldova
fiind introduse în 1711 , iar în ŢR în 1716 , în ambele cazuri de către Nicolae Mavrocordat.
În paralel, Rusia face eforturi pentr extinderea influenței sale asupra Țărilor Române,
folosindu-se de simpatia care se bucura in spațiul românesc ca luptătoare antiotomană. În 1774 prin
tratatul de la Kukiuk-Kainardgi, Rusia obține instaurarea neoficială a protectoratului său asupra Țărilor
Române.
Pe acest fond, lipsiti de orice putere, elitele boieresti autohtone vor initia miscarea petitionala
adresata initial Rusiei, Austriei, iar din secolul XIX si Frantei. Petitiile cereau: anexarea la Rusia,
refacerea autonomiei, independenta.
Pe aceeasi directie se inscriu in Transilvania, eforturile reprezentantilor Scolii Ardelene. Ei
elaboreaza la 1791 Supplex Libellus Valachorum-primul program politic modern al romanilor din
Transilvania. Influentat de ideile Revolutiei franceze, documentul cerea in numele vechimii si
continuitatii romanilor:
- desfiintarea denumirii jignitoare de „tolerati”
- drepturi egale cu natiunile privilegiate.
Acest document a fost precedat de un alt Supplex Libellus (1744), realizat de episcopul unit
Ioan Inochentie Micu Klein, prin care solicita in numele vechimii și continuității românilor în
Transilvania, drepturi egale cu națiunile privilegiate (ungurii, sașii și secuii).

2. Unitate si independenta (1821-1918)

Perioada este deschisa de revolutia lui Tudor Vladimirescu (1821) care reuseste sa inlature
domniile fanariote. Se revenea astfel, cu incepere din 1822, la domniile pamantene: Ionita Sandu
Sturdza in Moldova si Grigore Dimitrie Ghica in Tara Romaneasca. Domniile lor au fost insa afectate
de un nou razboi ruso-otoman (1826-1829) care se incheie prin victoria Rusiei si tratatul de la
Adrianopol (1829):
- Refacerea autonomiei Principatelor
- Libertatea comertului → astfel se desfiinta monopolul otoman
- Retrocedarea raialelor si stabilirea granitei cu Imp Ot pe Dunare.
- Oficializarea protectoratului rusesc (regim de influență rusească asupra Țărilor Române)

39
 Declansarea revolutiei europene de la 1848, a determinat aprinderea spiritului revolutionar si in
spatiul romanesc. In martie 1848, se declanseaza revolutia la Iasi, iar in iunie la Islaz in Tara
Romaneasca. Toate programele politice adoptate aratau influenta europeana a acestora (engleza si
franceza).
Interventia imperiilor absolutiste –rus, habsburgic si tarist- a pus capat acestor revolutii si au
readus regimurile conservatoare –cel absolutist in Transilvania si cel regulamentar in Tarile Romane.
Cel din urma a fost agravat prin conventia de la Balta-Liman. Conventia, realizata de puterea
suzerana si protectoare, in primavara lui 1849, era o masura punitiva la adresa Tarilor Romane dupa
revolutia de la 1848:
- domnii romani, considerati inalti functionari ai Imp. Ot. erau numiti direct de sultan cu
acordul Rusiei, pe o perioada de 7 ani
- mentinerea in Principate a 30.000 soldati rusi si turci „pana la restabilirea linistii”.
Situatia ii determina pe revolutionarii romani exilati sa initieze o serie de proteste pe langa
cancelariile marilor puteri, astfel ei vor ajunge sa transforme problema romaneasca intr-o problema
europeana. In momentul declansarii razboiului Crimeii (1853-1856), „chestiunea romaneasca” se
bucura deja de un sprijin deosebit din partea Frantei condusa de Napoleon III. Cu ajutorul acesteia,
mica unire devine posibila la 24 ianuarie 1859 (Conventia de la Paris din 7/19 august 1858). Tot
Franta a fost cea care a sustinut reformele initiate de A.I. Cuza.
Pierderea sustinerii Frantei in 1866, a fost una dintre cauzele care il determina pe Cuza sa
abdice. Sprijinul francez se manifesta si dupa abdicare. La sugestia lui Napoleon III, liderul poliic
roman IC Bratianu se orienteaza spre printul Carol, care va fi proclamat domn al Romaniei la 10 mai
1866.
Principala sa realizare a fost obtinerea independentei. La 9 mai 1877, este adoptata declaratia
de independenta, insa oferta de colaborare militara cu Rusia este respinsa de aceasta. Infrangerile
suferite de aceasta la Plevna o determina in final sa accepte colaborarea cu armata romana. La capatul
conflictului insa, interesele marilor puteri s-au manifestat in cadrul Congresului de la Berlin (iunie-
iulie 1878). Independenta Romaniei a fost recunoscuta in mod conditionat:
- Rusia: prelua cele 3 judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad si Ismail)
- Germania: rezolvarea urmarilor afacerii Stroussberg, acordarea cetateniei romane evreilor.
Acest tratament a aratat Romaniei ca singura modalitate de aparare a intereselor nationale era
aderarea la o alianta militara, mai ales ca la rascrucea secolelor XIX-XX s-au creat cele doua blocuri
militare –Tripla Alianta si Tripla Intelegere- care vor arunca lumea in Primul Razboi Mondial. In
1883, Romania adera la Tripla Alianta.

3. Romania in secolul extremelor (1918-1990)

Dupa Marea Unire de la 1918, Romania a avut ca principal scop al politicii sale externe
apararea sistemului stabilit la Paris-Versailles. Acest obiectiv va fi atins prin aderarea la tratate care
priveau dezarmarea cat si prin incheierea unor aliante cu statele din zona care aveau obiective identice.
Romania a fost membru fondator a Societatii Natiunilor –institutie care urmarea apararea
pacii in lume. In 1921 este creata din intiativa lui Take Ionescu, Mica Intelegere, o alianta militara
intre Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia.
Intre 1932-1935, Romania participa la Conferinta de dezarmare de la Geneva. Ea se va
incheia cu un singur rezultat concret: conventiile de definire a agresiunii, conventii a caror text a fost
elaborat de Nicolae Titulescu. Cea mai importanta realizare a acestuia va fi insa Intelegerea
Balcanica- o alianta militara incheiata in 1934 intre Iugoslavia, România, Grecia și Turcia. Toate
aceste eforturi au fost insa zadarnicite de atitudinea Marilor Puteri care refuza sa ia parte la procesul de
pacificare.
Statele revizioniste se vad incurajate, astfel in 1933 Germania, paraseste Soc. Natiunilor, iar in
1935 reintroduce serviciul militar obligatoriu. In acelasi an Italia ataca Abisinia. In fata acestor
agresiuni, si a pasivismului M. Put., N. Titulescu, declara in 1936: ”daca repudierea unilaterala a
tratatelor este acceptata fara consecinte, acesta ar fi sfarsitul securitatii colective si a Soc. Nat.”
40
 Declansarea celui de-al II-lea razboi mondial surprinde Romania izolata diplomatic, astfel in
1940, statele revizioniste vecine ii cer sa cedeze teritorii:
- Rusia prin notele diplomatice din 26-27 iunie 1940 cere României, Basarabia si N
Bucovinei. Romania accepta aceste cedari prin nota diplomatica din 27 iunie 1940.
- Bulgaria solicita in august 1940, Cadrilaterul
- Ungaria solicita in august 1940 NV Transilvaniei. Negocierile se vor desfasura la Viena
prin arbitrajul Germaniei si Italiei. La 30 august 1940 România semnează Dictatul de la Viena
prin care urma sa cedam 43.500 km patrati din Transilvania. In aceeasi zi, semnăm actele si cu
bulgarii prin care cedam Cadrilaterul.
Dezmembrarea granitelor tarii, în urma evenimentelor din iunie si august 1940, a determinat o
grava criza politica interna. Regimul de autoritate personala impus de regele Carol al II-lea, în
februarie 1938, s-a prabusit, iar monarhul, considerat direct raspunzator de amputarile teritoriale, a
abdicat în favoarea fiului sau, Mihai I. Puterea în stat a fost preluata de generalul Ion Antonescu,
investit cu largi prerogative si proclamat "Conducator al statului". El si i-a asociat la putere pe
legionari, principala forta politica a tarii. Ca urmare, la 14 septembrie 1940,Romania este proclamata
”stat national-legionar”. La 23 noiembrie 1940 ne aliem cu Germania –principala putere militara a
continentului- pentru a recupera provinciile luate de rusi. La 22 iunie 1941, alaturi de Germania,
Romania ataca URSS, insa infrangerea armatei germane la Stalingrad (1943) determina clasa politica
romanesca sa caute iesirea din razboi.
La 23 august 1944, regimul antonescian este inlaturat de regele Mihai impreuna cu restul clasei
politice românești, iar Romania intoarce armele impotriva fostilor aliati. In ciuda prezentei in alianta a
SUA si a Angliei, apropierea geografica de URSS a facut ca acest stat sa-si impuna dominatia in tara
noastra. Prin conferinta de la Ialta (februarie 1945) s-a hotarat impartirea Europei in doua sfere de
influenta: lumea capitalista si lumea comunista. Incepea Razboiul Rece.

TEMA2. IDEOLOGII DEMOCRATICE SI TOTALITARE IN EUROPA SI ROMANIA

1. Ideologii democratice şi totalitare în Europa.
În secolul XX, are loc o confruntare între regimurile democratice şi cele totalitare.
Regimul politic democratic se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: existenta separarii
puterilor in stat, pluralismul politic (pluripartidism), puterea este legitimata prin intermediul alegerilor
libere, care permit schimbarea conducerii statului periodic, respectarea drepturilor si libertatilor
cetatenesti.
Democratia este exercitata in cadrul statului de drept (forma de organizare a statului bazata pe
respectul principiilor legalitatii si drepturilor indivizilor). Statul de drept este inseparabil de democratie
si de respectarea drepturilor omului.
Practica drepturilor omului cunoaste mai multe tipuri de drepturi si libertati:
- drepturi civile - libertatea individuala;
- drepturi politice - dreptul la vot;
- drepturi sociale - dreptul la educatie.
 
Ideologii / doctrine politice democratice:
 
1. Liberalismul este o doctrina creata in Anglia, in sec XVII de catre John Stuart Mill, care proclama
principiul libertatii politice si economice a indivizilor, si se opune colectivismului, socialismului,
etatismului si, in general, tuturor ideilor politice care pun interesele societatii inaintea individului.
Individul si libertatile sale constituie elementul central al intregii doctrine liberale.
Liberalismul politic este doctrina care vizeaza reducerea puterilor statului la protectia drepturilor si
libertatilor individuale. Indivizii sunt liberi sa isi urmareasca propriile interese atat timp cat nu
afecteaza drepturile si libertatile celorlalti.
Liberalismul economic este doctrina care proclama libera concurenta pe piata, adica neinterventia
statului in economie, si are ca principiu fundamental proprietatea individuala.
 
41
2. Crestin-democratia este o doctrina politica ce a evoluat in mod preponderent dupa cel de-al Doilea
Razboi Mondial. Aparuta ca o reactie la atacurile impotriva bisericii si a catolicismului, crestin-
democratia reprezinta expresia politica a crestinismului catolic. Aceasta a reprezentat o mediere intre
liberalism (individualism) si socialism (colectivism), aducand in politica si elemente noi, precum
morala crestina si subsidiaritatea. Considerata in multe tari europene drept o forma de
neoconservatorism, crestin-democratia se intersecteaza cu conservatorismul in puncte fundamentale
ale ideologiei, precum respectul fata de valorile traditionale, credinta si familia.
 
3. Conservatorismul. Daca liberalismul inseamna individualism, privatizare si constitutionalism, iar
social-democratia inseamna planificare, nationalizare si solidaritate, conservatorismul pare a fi lipsit
de program. Teoretizat in sec. XVIII de catre englezul Edmund Burke, adeptii sai nu se ambitioneaza
sa conceapa norme, principii sau idealuri care sa reconstruiasca societatea. Conservatorismul este o
doctrina politica aparuta ca o reactie la liberalism si isi are originea in afirmatia lui Lucius Cary:
“Atunci cand nu este necesar sa schimbi ceva, este necesar sa nu schimbi nimic.”
Conservatorismul porneste de la principii ca:
- omul ca fiinta eminamente religioasa, intruchipare a ratiunii, a instinctului si a emotiei, iar religia
element fundamental al societatii civile;
- comunitatea ca element teologic anterior individului;
- drepturile ca urmare fireasca a obligatiilor individuale;
- raul considerat inradacinat in fiinta umana si nu in institutiile statale;
- inegalitatea umana (nu si din punct de vedere moral, insa) ca urmare a organizarii sociale complexe.

Dupa Primului Razboi Mondial, regimurile democratice s-au consolidat in statele din vestul si
nordul Europei (Danemarca, Suedia si Norvegia) si s-au instaurat in unele state nou constituite din
centrul si estul Europei (Cehoslovacia).
Specifica sec. al XX-lea este participarea unui numar din ce in ce mai mare de cetateni la viata
politica, prin extinderea dreptului de vot. La inceputul sec. XX, in statele europene s-a introdus treptat
votul universal pentru barbati, iar mai apoi, in perioada interbelica, dreptul la vot pentru femei.
In perioada interbelica, liberalismul clasic a fost abandonat in favoarea neoliberalismului,
statele democratice intervenind pentru eliminarea unor disfunctionalitati produse de economia de
piata. A crescut rolul statului si in domeniul protectiei sociale, prin introducerea alocatiilor de stat
(Suedia, Franta) si prin construirea de locuinte pentru cetatenii cu venituri modeste (Marea Britanie).
Dupa 1945, tarile vest-europene au inceput sa construiasca “statul bunastarii”, caracterizat printr-o
implicare sporita in dezvoltarea economica, in protectia si in serviciile sociale.
Regimul democratic a luat forma democratiei liberale, fiind o sinteza intre liberalism si democratie.
Practica democratiei liberale implica existenta regimurilor constitutionale.
In Europa, democratia liberala a imbracat forma regimului parlamentar:
- puterea apartine unui guvern sustinut de majoritatea deputatilor;
- preponderenta apartine adunarii legislative alese;
- puterea executiva este dirijata de un sef de guvern si de seful statului (regele sau
presedintele republicii).
 
Marea Britanie - regimul politic englez a fost pentru multe state europene un model de regim
democratic. Marea Britanie a devenit monarhie constitutionala la sfarsitul secolului al XVII-lea, cand
regele a acceptat “Declaratia drepturilor” (1689) care ii limita atributiile. Conform acestui act se aplica
principiul “regele conduce, dar nu guverneaza”, adica are un rol decorativ. Prim-ministrul, sef al
majoritatii parlamentare, are un rol insemnat, isi alege ministrii si are puteri executive extinse.
Procesul de democratizare al M. Britanii continua si dupa Primul Razboi Mondial, astfel in
1918 este introdus votul universal atat pentru barbati (minim 21 ani), cat si pentru femei (minim 30
ani).
Cele mai puternice formatiuni au fost, dupa 1918, Partidul Conservator si Partidul Laburist. S-a

42
remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, in
perioada 1940-1945 si dupa razboi: 1951-1955.

Franta - a avut intre anii 1918 si 1940 un regim democratic republican, caracterizat insa prin
instabilitate guvernamentala, deoarece au functionat 42 de partide. Existenta unui numar mare de
partide a determinat formarea unor coalitii (Blocul National si Uniunea Nationala) care aveau ca scop
politic principal blocarea accesului la putere a partidelor extremiste. Rezultatul acestei instabilitati
politice a fost o slabiciune militara a Frantei care a permis Germaniei sa o infranga si sa o ocupe in
1940.
In 1958 a fost adoptata o noua Constitutie, care instituia un regim parlamentar clasic.
Preambulul constituției reamintește Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 și
stabilește caracterul secular și democratic al Republicii Franceze, care își derivă suveranitatea de la
popor ("guvernul poporului, din popor pentru popor". Stabilește modalitățile de alegere ale
președintelui Franței, ce are un rol important din punct de vedere politic, și al Parlamentului, modul de
formare a guvernului și puterile fiecăruia precum și relațiile dintre aceste instituții.
Charles de Gaulle, presedintele tarii din anul 1959, a sustinut ideea consolidarii puterii sefului
statului, acesta avand dreptul sa se pronunte asupra liniilor generale ale politicii interne si externe ale
tarii.
Reforma constitutionala din anul 1962 a stabilit ca presedintele Frantei sa fie ales de cetateni prin vot
universal, nu de un colegiu electoral, ca pana atunci.

Marea criză economică(1929-1933) va afecta toate statele. Efectele sale se simt atât în plan
economic, social, cât şi politic. În state ca Marea Britanie, Franţa, Suedia, Danemarca, Belgia şi
Olanda se menţin regimuri democratice, în schimb alte spaţii alunecă spre regimuri
autoritare(Germania, Italia, Spania, Portugalia etc).
Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile faţă de
modul cum s-au pus bazele păcii au dus la apariţia mişcărilor extremiste şi instaurarea, în unele state
europene, a regimurilor dictatoriale.
În acest context, apar şi se manifestă ideologii totalitare: fascismul, nazismul şi comunismul.

Fascismul. A apărut în Italia unde a fost instaurat de Benito Mussolini, in 1922. Preconiza o societate
organizată în grupuri profesionale numite corporaţii. Acestea erau alcătuite din reprezentanţi ai
muncitorilor, ţăranilor şi ai patronilor. Pe plan politic, corporatismul urmărea înlocuirea parlamentului
cu o adunare a delegaţilor corporaţiilor. Noua organizare trebuia să asigure prosperitatea tuturor
categoriilor sociale.
Fascismul a pus accent pe naţionalism, pe promisiuni de restaurare a onoarei naţionale.
Dezamăgită în privinţa ambiţiilor teritoriale, zdruncinată de mişcările sociale susţinute de
socialişti care ameninţau cu instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană se vedea
în imposibilitatea de a gestiona noile realităţi. Fascismul apărea ca o soluţie.
În 1919, Mussolini înfiinţează ”Fasci di combatimento”(Fasciile de luptă), antrenate în luptele
de stradă cu stângiştii. În 1921, este creat Partidul Naţional Fascist.
În octombrie 1922, este organizat marşul asupra Romei (Mussolini şi cele 40000 de cămăşi
negre). Regele Victor Emanuel III, temându-se de tulburări sociale, îl numeşte pe Mussolini prim-
ministru. Un an mai târziu, acesta primeşte puteri depline pentru ca în urma alegerilor din aprilie 1924
camera deputaţilor să devină majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii.
Măsuri:
- activitatea sindicală a fost redusă la tăcere;
- a fost desfiinţată libertatea presei;
- au fost desfiinţate partidele politice;
- adversarii regimului aveau de înfruntat persecuţiile poliţiei politice OVRA (organizaţia
voluntarilor pentru represiunea antifascismului) şi ale tribunalului special înfiinţat în 1925;
43
 - propaganda anunţa că a luat naştere statul corporatist, care asigura prosperitatea tuturor
categoriilor sociale; prin propagandă, s-a urmărit să se redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi
urmaş al vechii Rome;
- pentru atragerea populaţiei, Mussolini (Il Duce) a luat o serie de măsuri ce au urmărit
controlul marelui capital, înlăturarea corupţiei, măsuri împotriva mafiei;
- pe plan extern, Italia va desfăşura o politică agresivă: atacă şi ocupă Etiopia, se alătură
Germaniei şi Japoniei în al doilea război mondial.
Nemulţumirile italienilor duc la înlăturarea lui Mussolini în 1943. Este executat în 1945.

Nazismul. Ca ideologie, a fost fundamentat de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf”(Lupta mea). Se
baza pe naţionalism exacerbat, rasism şi antisemitism.
A apărut într-o perioadă dificilă pentru Germania. Învinsă în primul război mondial, era
nemulţumită de prevederile tratatului de la Versailles. Germanii considerau că li s-a impus un dictat.
Naziştii puneau accent pe naţionalism şi pe promisiuni de restaurare a onoarei naţionale.
Hitler considera vinovat de problemele economice şi sociale sistemul democraţiei
parlamentare. Singura soluţie era dictatura unui singur partid condus de un lider providenţial care să
supună naţiunea în numele binelui general. Astfel el voia să-i cuprindă pe toţi germanii într-un imperiu
(Reich). Justifica expansiunea prin nevoia de spaţiu vital (lebensraum) pentru rasa germană superioară,
pentru arieni. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism şi mai ales din antisemitism o
componentă esenţială a programului său. Evreii erau consideraţi vinovaţi de problemele Germaniei. În
concepţia lui Hitler, evreii erau capabili să polueze sângele german şi să slăbească naţiunea germană.
Germanii creau cultură, evreii o distrugeau.
Hitler, liderul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP), devine
cancelar al Germaniei în 1933. Reuşise acest lucru în urma alegerilor din 1932. În martie 1933, obţine
puteri dictatoriale, fapt ce semnifica sfârşitul republicii de la Weimar. După moartea preşedintelui
Hindenburg din 1934, preia şi atribuţiile acestuia, proclamându-se fuhrer.
Măsuri:
- sunt desfiinţate partidele politice, exceptând NSDAP;
- teroarea devine practică de guvernare; poliţia secretă (GESTAPO), trupele SS şi SA îşi
încep persecuţiile
- sunt luate măsuri cu caracter antisemit: până la sfârşitul lui 1934, avocaţi, medici,
profesori, funcţionari evrei şi-au pierdut slujbele sau dreptul de a practica acea meserie; în 1935, se
adoptă legile de la nuremberg prin care evreilor le-a fost retrasă cetăţenia germană, li s-au interzis
căsătoriile cu germanii; în 1938, au loc acţiuni ostile evreilor („Noaptea de cristal”);
- este distrusă mişcarea sindicală;
- se instituie control total asupra presei, radioului şi cinematografului;
- bibliotecile sunt epurate, manualele şcolare sunt rescrise;
- tinerii sunt educaţi în spiritul devotamentului faţă de regim şi înregimentaţi în organizaţii
de tipul „Tineretul hitlerist”;
- specific nazismului este cultul conducătorului, care avea rolul de a arăta măreţia,
unicitatea şi infailabilitatea lui Hitler;
- propaganda este pusă în slujba regimului;
- cultura este subordonată şi ea regimului;
- controlul regimului a fost instituit şi asupra bisericii.

Comunismul. Îşi are originea în operele lui Karl Marx şi Frederich Engels care a fundamentat
teoria luptei de clasă. El susţinea că societatea comunistă se va edifica în ţările dezvoltate unde
proletariatul va prelua, pe cale revoluţionară, puterea de la burghezie.
Lenin a dezvoltat această teorie susţinând că revoluţia proletară poate avea succes şi în ţările
mai puţin dezvoltate, ca Rusia. În concepţia sa, comuniştii reprezentau avangarda proletariatului.
Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizzarea unei
societăţi fără clase în care să domnească egalitatea şi dreptatea.
44
 Teoria marxistă considera că, într-o primă etapă, cea a construirii socialismului, era necesară
menţinerea statului ca instrument al „dictaturii proletariatului” care să acţioneze împotriva
adversarilor clasei muncitoare.
Primul regim comunist s-a instituit în Rusia în octombrie 1917. Bolşevicii au luat o serie de
măsuri:
- naţionalizarea băncilor şi fabricilor;
- împărţirea pământului ţăranilor;
Între 1918-1921, se desfăşoară un război civil între susţinătorii vechiului regim țarist (albii) şi
partizanii bolşevicilor (roşii). S-au implicat şi state occidentale.
- bolşevicii au instituit teroarea;
- au creat poliţia secretă ceka;
- ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta;
- s-a introdus munca obligatorie;
- s-a creat Armata Roşie.
Bolşevicii reuşesc să se impună. În 1922, se constituie URSS (Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste).
Totalitarismul şi teroarea se consolidează în timpul lui I.V. Stalin(1924-1953). Se dezvoltă
unele domenii (construcţii de maşini, energetic, metalurgie). S-a lichidat analfabetismul, au fost
eliminaţi adversarii politici, s-a desfăşurat colectivizarea. S-a trecut la o economie planificată, se
manifestă cultul conducătorului, încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
După al doilea război mondial, comunismul se extinde în intreaga lume.

2. Ideologii şi practici politice în România

După 1918, viaţa politică a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică, fiind fundamentată
pe adoptarea votului universal (1918), adoptarea constituţiei din 1923.
Constituţia din 1923 stabilea, la articolul 5, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea
conştiinţei, întrunirilor, presei, învăţământului, articolul 33 enunţa principiul suveranităţii poporului
(toate puterile emană de la naţiune).
Lipsa de experienţă a electoratului, ambiţiile politice, gravitatea problemelor de rezolvat, au
dus la deteriorarea mecanismelor constituţionale şi concentrarea puterii în mâinile executivului şi ale
şefului statului.
Partidele politice: În sistemul politic din România, partidele au jucat un rol important. După 1918,
sistemul partidelor politice cunoaşte modificări: dispar partide (conservator), apar partide noi (Partidul
Țărănesc, Liga Poporului), se menţin partide (PNL), au loc fuziuni (PNR+Partidul Țărănesc=Partidul
Naţional Țărănesc), se manifestă partide ale minorităţilor, se constituie partide de extremă stângă
(PCR) sau de extremă dreaptă (LANC, Garda de fier).
Între 1918-1921, se constată maxima proliferare a partidelor politice. Unele s-au intitulat
ţărăniste sau agrariene pentru a atrage electoratul din mediul rural, altele s-au intitulat naţionaliste.
Totuși viaţa politică a fost dominată de două partide: PNL şi PNȚ.
Liberalismul: Reprezenta interesele burgheziei industriale şi financiare, unor meseriaşi, intelectuali.
Eivse vor constitui in PNL în 1875.
În perioada interbelică, la conducerea partidului au fost: I I C Brătianu(1909-1927), Vintilă
Brătianu (1927-1930), I G Duca (1930-1933), C I C Brătianu (1937-1947).
Deviza partidului=„prin noi înşine”.
Organul de presă central=„Viitorul”.
Puneau în centrul societăţii individul, teorie susţinută până la primul război mondial. După
război, au apărut schimbări în ideologia liberală, apărând neoliberalismul, care punea accent pe
intervenţia statului, apreciind că interesul general prima asupra celui individual. Această concepţie a
fost susţinută de Vintilă Brătianu şi Ştefan Zeletin.
Viitorul, în concepţia lui Ștefan Zeletin, era în industrializare şi urbanizare. Liberalii au
accentuat rolul industriei şi au întrevăzut o legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea
independenţei politice.
45
Deviza „prin noi înşine” nu trebuie înţeleasă ca o atitudine exclusivistă, de excludere a capitalului
străin, ci ca o colaborare cu acesta în condiţii mai avantajoase ca până atunci.
Ştefan Zeletin considera constituţia din 1923 actul de naştere a neoiliberalismului.
Ţărănismul: Reprezintă a doua ideologie importantă din România. A fost susţinut de Constantin
Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gheorghe Zane.
În 1918, se constituie Partidul Țărănesc, reprezentând interesele lumii satelor. La 10 octombrie
1926, are loc fuziunea cu Partidul Naţional Român din Transilvania, rezultând PNȚ. Conducerea a
fost asigurată de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.
Organul de presă=„Dreptatea”.
Deviza=„politica porţilor deschise”.
Faţă de poziţia pro industrială susţinută de PNL(acesta considera că problema agrară a fost
rezolvată prin reforma agrară), partidul ţărănesc şi apoi PNȚ au pus accent pe gospodăria ţărănească şi
agricultură. Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii ca o clasă omogenă şi independentă cu importanţă
în evoluţia ulterioară a societăţii.
Pornind de la concepţia conform căreia România trebuia să fie un stat predominant agrar,
reprezentanţii ţărănismului nu negau dezvoltarea unor ramuri industriale (mai ales cele care valorificau
produsele agricole şi bogăţiile subsolului), dar se împotriveau protecţionismului vamal ridicat susţinut
de liberali.
Ţărăniştii considerau că România nu dispune de suficient capital necesar susţinerii dezvoltării
economice şi se pronunţau pentru politica porţilor deschise în faţa ccapitalului străin.
Din punct de vedere politic, Constantin Stere considera că România trebuia să fie stat ţărănesc
deoarece poporul român este un popor de ţărani şi munca ţăranilor condiţionează întreaga viaţă
economică şi socială.

Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, fidele devizei „prin noi
înşine”, au urmărit valorificarea bogăţiilor ţării, emanciparea de sub dependenţa capitalului străin.
Printre măsurile luate de liberali: adoptarea constituţiei din 1923, legea privind comercializarea
şi controlul întreprinderilor de stat(1924), legea minelor, legea energiei.
Ţărăniştii s-au aflat la guvernare între 1928-1931 şi 1932-1933.
Liberalii revin la putere în 1933, şi sunt preocupaţi de dezvoltarea industriei, creşterea rolului
statului.
Pe scena politică, s-au manifestat şi grupări de extremă dreaptă şi stângă.
Extrema dreaptă: Corneliu Zelea Codreanu, desprins din Liga Apărării Național Creștine (LANC),
înfiinţează, în 1927, Legiunea Arhanghelului Mihail, care in 1930 se transforma in Garda de Fier.
Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, idee susţinută pentru a justifica atitudinea
antisemită şi condamnarea morală a oamenilor politici acuzaţi de lipsa credinţei în Dumnezeu.
Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa,
apologia morţii. Ei considerau că democraţia parlamentară este vinovată de unele rele (lipsa de
moralitate, sărăcirea populaţiei) şi în special de acapararea avuţiei ţării de către politicieni şi evrei şi
subordonarea României, marii finanţe internaţionale evreieşti, afirmând că şeful lor va face din
România „O ţară mândră ca soarele pe cer”.
Din punct de vedere al politicii externe, susţineau apropierea de Italia şi Germania
Organ de presă=„Sfarmă piatră”.
În 1940, legionarii ajung la guvernare.
Extrema stângă: PCR a fost înfiinţat în 1921. A aderat la internaţionala comunistă. Concepţia
comunistă considera că societatea capitalistă este perimată din punct de vedere istoric şi trebuia
înlăturată prin revoluţie.
În 1923, PCR adoptă teza cominternistă, potrivit căreia România este stat multinaţional
„creaţie a imperialismului apusean” şi trebuia dezmembrat.
În 1924, după participarea la evenimentele din sudul Basarabiei care urmareau dezlipirea
acestui teritoriu de Romania si alipirea lui URSS, partidul este scos în afara legii. În 1944, după
înlăturarea lui Antonescu, participă la guvernare cu sprijinul Armatei Roşii şi treptat va prelua puterea.
46
 TEMA 6. ROMANIA POSTBELICA. STALINISM. NATIONAL COMUNISM ȘI DISIDENTA
ANTICOMUNISTA

Ideologii şi practici politice după Primul Război Mondial.

După realizarea Marii Uniri, a fost introdus în România votul universal (1918), pentru bărbaţii
de peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi cadrelor militare . În aceste condiţii, numărul partidelor
a sporit, însă viața politică românească interbelică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Naţional Ţărănesc.
În a doua parte a perioadei interbelice, în condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii
totalitare, apare și în țara noastră, extremismul de stânga (comunismul) şi de dreapta (legionarismul).
Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului politic din
România, bazat pe prevederile Constituţiei din anul 1923. Regele în timpul căruia a fost înfăptuită
Marea Unire, Ferdinand I (1914– 1927), nu a încălcat principiile vieţii politice democratice. El a girat
marile reforme ale epocii:
- Reforma electorală din 1918
- Reforma agrară din 1921
- Constituția din 1923
Cu toate acestea monarhia a avut un rol major în instabilitatea politică a vremii. Ilustrativă este
criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul Carol a renunţat la moştenirea tronului. Ca urmare
moştenitor al tronului a fost proclamat minorul Mihai, fiul lui Carol. După moartea regelui Ferdinand I
(1927), acesta a condus ţara sub autoritatea Regenţei. Regența a avut un impact negatic asupra
României întrucât cei trei membrii ai acesteia nu se înțelegeau. Pe fondul declinului autorității
regenței, Carol, revine în ţară în anul 1930 şi a fost proclamat rege de Parlament sub numele de Carol
II (1930-1940).
El a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi instaurarea unui regim în care monarhul să
aibă puteri sporite. Astfel dictatura regala a lui Carol al II-lea a fost instaurata la 11 februarie 1938,
prin instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Constitutia a fost abrogata si inlocuita
cu una noua intrata in vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate in mana regelui,
iar parlamentul avea doar rolul de institutie auxiliara legislativa. Ca urmare, România devine o
monarfie autoritară. Printr-un decret lege au fost desfiintate toate partidele politice si s-a constituit un
partid unic numit Frontul Renasterii Nationale. S-a format si un Consiliu de coroana, care avea insa
un caracter consultativ. In acelasi timp cu masurile luate pentru instaurarea si consolidarea dictaturii
regale au fost arestati si o serie de lideri legionari, care mai apoi, au fost executati din ordinul regelui
la 30 noiembrie 1938. Printre cei 13 legionari asasinati s-a aflat si seful acestora Corneliu Zelea
Codreanu.
O alta miscare a regelui de a controla viata politica romaneasca a fost crearea Partidului
Natiunii (fostul FRN) la 22 iunie 1940 in fruntea caruia s-a asezat el insusi.
Regimul autoritar izolează diplomatic și militar România. Acest lucru permite vecinilor
(Ungaria, URSS și Bulgaria) să solicite României o serie de teritorii. În urma a două note ultimative
adresate la 26 şi 28 iunie 1940, de URSS, României, aceasta acceptă cedarea Basarabiei şi a Bucovinei
de Nord, Uniunii Sovietice.
Prin arbitrajul Germaniei şi al Italiei, la 30 august 1940, dictatul de la Viena, obliga România
să cedeze nord-vestul Transilvaniei Ungariei, iar la la 7 septembrie 1940, prin tratatul de la Craiova,
România a cedat Bulgariei, Cadrilaterul.
În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940, regele Carol al II-lea abdică şi fuge din ţară
(septembrie 1940). Locul său este luat de Mihai I, însă, puterea reală în stat a fost deţinută de generalul
Ion Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri. Acesta a guvernat, până în ianuarie 1941, alături
de legionari. Neînţelegerile cu legionarii, care doreau să obţină întreaga putere în stat, au determinat

47
înlăturarea lor, după rebeliunea din 21 – 23 ianuarie 1941. Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în fruntea
unui regim militar până la 23 august 1944. Principalele sale realizări:
- instituie un regim de dictatură filogermană
- România aderă la Pactul Tripartit la 23 noiembrie 1940, cu scopul de a recâştiga teritoriile
pierdute în vara lui 1940.
- România intră în război alături de Germania, împotriva URSS la 22 iunie 1941, cu scopul
de a elibera Basarabia.

România în Al Doilea Război Mondial (1940-1945)

Pe 22 iunie 1941, armata germana impreuna cu unitati ale armatei romane au inceput campania
din est impotriva Uniunii Sovietice (planul Barbarosa). Armata romana a inceput lupta impotriva
fortelor sovietice in dimineata zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins intre muntii Bucovinei si
Marea Neagra. La 5 iulie intra in Cernauti primele trupe romane. La 10 iulie, orasul Soroca este
eliberat de catre Divizia blindata romana care apoi se indreapta catre localitatea Balti pe care o
elibereaza la 12 iulie.
Localitatea Orhei este eliberata in data de 15 iulie de catre unitati din Divizia 5 infanterie
romana. Pe 16 iulie ca urmare a actiunilor intreprinse de Corpul 3 roman si Corpul 54 german este
eliberat orasul Chisinau.
La 27 iulie 1941, Hitler ii trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea
Basarabiei si Bucovinei si ii cere sa treaca Nistrul si sa ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru si
Bug. Daca pana la eliberarea teritoriilor romanesti, Antonescu a avut sprijin total din partea societatii
romanesti, in momentul in care s-a infaptuit acest lucru, a aparut intrebarea daca sa se merga doar
“pana la Nistru sau pana la victoria finala”.
Unul dintre cei care sustineau ca armata romana ar trebui sa se opreasca la Nistru era Iuliu
Maniu argumentand ca mai departe nu este razboiul romanilor si ca atentia ar trebui indreptata catre
Ardeal. Tot cu gandul la Ardeal a hotarat si Antonescu sa treaca Nistrul cu speranta ca Hitler va face
dreptate romanilor in problema Ardealului. Astfel ca la scrisoarea trimisa de Hitler in 27 iulie,
raspunde afirmativ la 31 iulie, aratandu-si totodata si increderea in “justitia pe care Fuhrerul cancelar
Adolf Hitler o va face poporului roman si drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpati, de
la Dunare si de la Marea Neagra” .
La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la demnitatea de maresal al
Romaniei si decorat cu Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa I. Raspunzand la 12 septembrie la o
scrisoare a unor refugiati romani din Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nicio brazada romaneasca nu se
uita. Nicio umilire nu ramane nerazbunata. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru granita
rasariteana, ci pentru implinirea tuturor drepturilor si nazuitelor neamului” .
Dupa ce au eliberat Basarabia si Bucovina, unitatile romane au luptat alaturi de Germania mai
departe la Odessa, Sevastopol, si Stalingrad. Contributia Romaniei in efective de lupta a fost enorma,
depasita doar de armata germana, dar depasind celelalte aliate ale Germaniei.
In anii regimului lui Antonescu, Romania a alimentat economia de razboi a Germaniei cu
petrol, cereale, precum si produse industriale fara vreo recompensa.
Romania a devenit o tinta a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august, 1943 cand au fost atacate
campurile petroliere si rafinariile de la Ploiesti.
Bătălia de la Stalingrad (1943) a însemnat începutul sfârșitului pentru armata germană care din
acest moment se află într-o permanentă retragere. În august 1944, frontul se afla deja în Moldova.

Romania si Holocaustul
In iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg, autoritatile
romane i-au exclus din serviciul public pe functionarii evrei. Etnicilor evrei li s-a interzis excercitarea
oricaror functii publice, fiind inlaturatii nu numai din aparatul functionaresc, din armata si din
magistratura, ci si din societatile comerciale, din echipele sportive etc. Totodata li s-a interzis
cumpararea de imobile, iar din 9 august 1940 au fost interzise casatoriile etnicilor romani cu etnici

48
evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule. In octombrie 1940 bunurile funciare ale evreilor au
fost nationalizate.
Chiar si dupa inlaturarea de la putere a Garzii de Fier, regimul Antonescu, aliat al Germaniei
naziste, a continuat politica de opresiune si masacrare a evreilor (si, mai apoi, a tiganilor), mai ales in
teritoriile estice. Pogroamele si transporturile erau la ordinea zilei in Moldova, Bucovina, si Basarabia.
Numarul mortilor este inca in discutie, dar si cea mai mica estimare [necesita citare] atinge un numar
de 250.000 de evrei (si 25.000 rromi) in regiunile estice, in timp ce 120.000 dintre evreii din
Transilvania au fost omorati de autoritatile maghiare. Atrocitatile au inceput in luna iunie 1941 prin
pogromul de la Iasi. In asa-numitele trenuri ale mortii (trenuri cu deportati plimbate atata timp prin
Moldova, pana cand pasagerii au murit de sete si de foame) au fost ucisi aproximativ 4.400 de evrei.
Totusi, in zona Europei Centrale si de Est, majoritatea evreilor de nationalitate romana au
supravietuit razboiului. Regimul Antonescu facuse planuri pentru deportari in masa din Valahia, sudul
Transilvaniei, si din sudul si vestul Moldovei, dar nu le-a pus niciodata in practica. Istoricii nu s-au
pus de acord cu privire la rolul fostului coleg de clasa, evreul Wilhelm Filderman, in nepunere in
aplicare a acestor planuri, sau Antonescu a calculat ca Romania de Vest nu era destul de antisemita
pentru a putea pune in aplicare planurile, sau nu voia sa inlature contributia evreiasca la economia
romaneasca. (Este de notat ca desi anti-semit, Antonescu a avut o mama vitrega evreica precum si
prima sa sotie a fost o evreica de nationalitate franceza.)

Lovitura de stat regala din 23 august 1944

In februarie 1943 in conditiile contraofensivei sovietice de la Stalingrad, valul razboiului s-a
intors impotriva Axei. Incepand cu 1944, economia Romaniei era in pragul colapsului datorita
cheltuielilor de razboi, iar resentimentul impotriva „bocancului german“ a crescut in randul celor care
in prima faza au sprijinit alianta cu Germania. Regele Mihai, care initial nu s-a implicat efectiv in
politica Romaniei, a condus cu succes o lovitura de stat pe 23 august, 1944 avand suportul opozitiei si
al armatei, arestandu-i pe Ion Antonescu si pe membrii guvernului. Imediat, el l-a numit prim-ministru
pe gen. Constantin Sanatescu, in fruntea unui guvern compus din militari si reprezentantii Blocului
National Democrat, ca ministri fara portofoliu. In aceeasi zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat
"Proclamatia catre tara", prin care anunta revenirea la un regim democratic, incheierea razboiului cu
Natiunile Unite si intoarcerea armelor impotriva Germaniei.

Romania pe frontul de vest

După lovitura de stat, România va lupta împotriva Germaniei alături de trupele Naţiunilor
Unite. La 12 septembrie, Romania semneaza Armistitiul cu Natiunile Unite, asumandu-si obligatia
de a contribui cu 38 de divizii la efortul de lupta antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele
localitati romanesti: Carei si Satu-Mare. Romania participa la eliberarea Ungariei si Cehoslovaciei,
mobilizand pentru aceasta peste 600.000 de soldati in 37 de divizii. Cele mai grele lupte s-au dat in
asediul Budapestei si in muntii Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieti omenesti. Cele 260 de
zile de participare la razboiul antihitlerist se incheie la 12 mai 1945, lasand loc intaririi influentei
sovietice in Romania.

Dupa razboi
In ciuda actului de la 23 august 1944, Romania a constituit, in ochii URSS, o prada de razboi.
Pe principiul ca "cel care ocupa un teritoriu isi impune si sistemul sau social", armata sovietica a
impus venirea la putere a comunistilor. La presiunile URSS, guvernul Sanatescu este dizolvat si
inlocuit cu guvernul Radescu (decembrie 1944 - martie 1945), unde sunt inclusi reprezentanti ai
Frontului National Democrat (constituit in octombrie 1944), in posturi cheie ca justitia (Lucretiu
Patrascanu) si transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej).
Prin Tratatul de la Paris din 1947, Aliatii au refuzat Romaniei statutul de stat cobeligerant.
Nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integranta a Romaniei, dar URSS-ului i-a fost
permisa anexarea Basarabiei si a Nordului Bucovinei. Nordul Bucovinei si partea de sud a Basarabiei
au revenit RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei, impreuna cu o parte din fosta Republica Sovietica
49
Socialista Autonoma Moldoveneasca, a constituit o noua republica a URSS denumita "RSS
Moldoveneasca". Aceasta a devenit independenta in 1991, sub numele de Republica Moldova. De
asemenea, Cadrilaterul, regiune locuita in majoritate de bulgari, a ramas in componenta Bulgariei.
Totodată, conform tratatului, România trebuia să plătească 300 milioane dolari URSS ca daune de de
război. În acest sens, după instaurarea comunismului, în România sunt create celebrele
SOVROMURI, oficial intreprinderi mixte româno-sovietice, în fapt instrumente de exploatare
economică a României de către URSS.
La 6 martie 1945, Iosif Stalin impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de FND, care
detinea 14 ministere. Pentru a-si atrage simpatia populatiei, acesta legifereaza reforma agrara, prin
care sunt expropriate peste 1.400.000 ha de pamant, care sunt date la 900.000 de familii de tarani. La
21 august 1945, Regele Mihai I incepe "greva regala", adica refuza sa mai promulge decretele-legi ale
guvernului. In mod ilegal, insa, guvernul le aplica. Intre 7 si 18 mai are loc procesul maresalului Ion
Antonescu si al principalilor sai colaboratori; condamnat la moarte, maresalul va fi executat la 1 iunie
1946. Comunistii asociaza pe maresal partidelor istorice pentru a le discredita pe acestea.
La 19 noiembrie 1946 au loc primele alegeri parlamentare postbelice. Cu toate ca rezultatele
reale indicau victoria decisiva a Partidului National Taranesc, rezultatele oficiale falsificate au
prezentat victoria cu peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe
Tatarescu, PNT-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul National Popular). La 30 iulie 1947,
in urma inscenarii de la Tamadau, liderii Partidului National Taranesc sunt arestati si trimisi in
judecata (vor fi condamnati la 12 noiembrie 1947 la inchisoare), iar partidul este dizolvat. La 6
noiembrie 1947, gruparea PNL-Gheorghe Tatarescu este eliminata din Parlament si Guvern.
Devenita ultima piedica in calea instaurarii depline a comunismului, monarhia este abolita prin
abdicarea silita a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, si plecarea acestuia in exil fortat.

România postbelică
La 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere. Puterea va fi deținută
în perioada septembrie 1944 - martie 1945 de guverne conduse de generalii Constantin Sănătescu şi
respectiv Nicolae Rădescu. Ei se confruntă cu ascensiunea PCR susținut puternic de Armata Roșie
prezentă în România. Ca urmare, în aceste guverne, sunt incluşi şi reprezentanţi ai P.C.R.
În urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova (octombrie 1944), România intră în sfera
de influenţă sovietică. Astfel, la 6 martie 1945, supus presiunilor Moscovei, regele Mihai este obligat
să accepte formarea guvernului comunist condus de dr. Petru Groza. Este debutul regimului
comunist în România. Regele încearcă să se opună. Greva regală, manifestată prin refuzul regelui
Mihai I de a sancţiona actele guvernului (1945-1946), s-a dovedit ineficientă, nefiind sprijinită efectiv
pe plan extern de statele democratice. Rezultatul: alegerile falsificate din noiembrie 1946. Acum au
fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au avut scopul de a legitima prin vot
puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de partidele tradiționale PNL și PNȚ, rezultatul a fost
falsificat pentru ca P.C.R. să deţină controlul complet al Parlamentului şi guvernului.
Anul 1947 marchează lovitura de grație la adresa democrației. Partidele politice democratice
(P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii lor arestaţi şi condamnaţi la închisoare, iar la 30 decembrie
1947 regele Mihai I a fost obligat să abdice. În aceeași zi, România a fost proclamată Republică
Populară, procesul preluării puterii politice de către P.C.R. fiind încheiat.
Din acest moment comunismul va cunoaşte în România două faze:
- Comunismul de tip stalinist( 1948-1965), reprezentat de perioada lui Gheorghe
Gheorghiu Dej.
- Naţional-comunismul (1965-1989), reprezentat de perioada lui N. Ceauşescu.
In prima fază, comunismul s-a remarcat prin următoarele:
- Naționalizarea (11 iunie 1948)- trecerea în proprietatea statului a tuturor mijloacelor de
producție.
- Colectivizarea (lansată în martie 1949-1962)- S-a realizat tot dupa modelul sovietic. A
însemnat fortarea taranilor sa renunţe la proprietatea asupra pământului în favoarea celei
50
 colective (a statului). Dupa modelul sovietic s-au înfiintat Gospodarii Agricole Colective
(mai târziu Cooperative Agricole de Productie) si Intreprinderi Agricole de Stat. Ele erau
conduse de stat care indica tipurile de cultura si fixa preturile.
Colectivizarea s-a facut prin violenta. Peste 80 de mii de tarani au fost arestati, 30 de
mii dintre ei fiind judecati în procese publice. Masurile cele mai aspre s-au îndreptat
împotriva taranilor înstariti, numiti chiaburi. În 1962, procesul colectivizarii a fost declarat
încheiat.
Consecintele sociale pe termen lung au fost negative: migratia taranilor spre oras, tarani
dezradacinati. În acelasi timp concentrarea pamântului a creat premise pentru modernizarea
agriculturii.
- Industrializarea: crearea exagerată de fabrici, în special industrie grea. Directiile
obligatorii erau: electrificarea, mecanizarea, automatizarea productiei, chimizarea,
dezvoltarea industriei constructoare de masini. O larga publicitate s-a facut activitatii
brigadierilor, care prin munca voluntara au construit mari obiective economice. S-au
remarcat pe santierele de la Salva-viseu, Bumbesti-Livezeni. În 1951, s-a instituit distinctia
“Erou al muncii Socialiste”.
- Planurile cincinale: planuri economice pe cinci ani cu obiective imposibil de atins
- Cultul personalității: promovarea exagerată a imaginii liderului
În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel "naţional", care
activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu) şi grupul "moscovit" format
din cei care activaseră în URSS (Ana Pauker, Vasile Luca). In final, se impune la conducerea
României grupul ”național”.

Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965).

De la 30 decembrie 1947, România devine un stat totalitar, de tip stalinist. Regimul politic este
bazat pe concentrarea puterii în mâna unui singur partid: Partidul Comunist Român (care între 1948 şi
1965, în urma fuziunii din 1948 cu Partidul Social-Democrat, a purtat numele de Partidul Muncitoresc
Român). Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al partidului a fost primul dictator comunist
român.

Politica internă
Statul a fost organizat prin constituţiile de inspiraţie stalinistă din anii 1948 şi 1952. Potrivit acestora:
– monopolul puterii aparţinea partidului unic;
– principalul organ de conducere al statului era Prezidiul Marii Adunări Naţionale;
– toate domeniile vieţii sociale se aflau sub controlul statului;
– principiul separării puterilor era desfiinţat;
Monopolul ideologic comunist s-a manifestat prin:
– înlăturarea vechii elite politice şi intelectuale;
– întreruperea relaţiilor cu lumea occidentală;
– promovarea proletcultismului (cultura care se bazează pe ideea luptei de clasă şi
negarea valorilor tradiţionale). Principalul reprezentant al acestui curent a fost Mihail Roller.
– organizarea după sistem sovietic a învăţământului şi culturii;
– supravegherea de către stat a cultelor religioase; interzicerea Bisericii greco-catolice
(1948);
– falsificarea istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice sovietice (vezi
etnogeneza).
În relatia cu URSS este de remarcat loialitatea oarbă a lui Ghe. Gheorghiu Dej. Ea s-a observat
prin poziția pe care Dej o adopta față de invazia Ungariei de către URSS, în 1956: sprijin
necondiționat. Imre Naghy, liderul revoltei maghiare a fost întemnițat pentru o perioadă în România.
URSS răsplătește în 1958, poziția României, retrăgând trupele sovietice din țara noastră.
După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a trecut la o relativă îmbunătăţire a
situaţiei interne, caracterizată prin:
51
 – desovietizarea şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale;
– eliberarea deţinuţilor politici;
– încurajarea legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele occidentale;
– promovarea unei orientări "naţionale" în cultură.
Deteriorarea relațiilor cu URSS vine odată cu lansarea planului Valev (acesta a fost un proiect
de organizare economică a țărilor comuniste est-europene, propus în 1964 de economistul sovietic
Emil Borisovici Valev. El prevedea specializarea respectivelor economii pe anumite ramuri de
producție, României revenindu-i rolul de țară preponderent agricolă. Planul nu a fost adoptat, fiind
puternic contestat de România. Aceasta situatie determină regimul de la București să se distanțeze de
Moscova).
În aprilie 1964, PMR (PCR) publică ”Declarația cu privire la poziția PMR în problemele
mișcării comuniste și muncitorești internaționale” în care susținea independența față de Moscova.
La scurt timp după proclamarea independenței, Dej moare.

Nicolae Ceauşescu (1965-1989).

În 1965 se desfăşoară Congresul Partidului Muncitoresc Român, care stabileşte revenirea la
vechea denumire de P.C.R. şi alegerea în funcţia de secretar general al partidului a lui Nicolae
Ceauşescu. Este adoptată noua Constituţie, prin care România devenea Republică Socialistă (R.S.R.).
Ceaușescu continuă politică de independență față de Moscova, inițiată de Dej. Independența României
este marcată de :
- 1967 restabilirea relațiilor oficiale cu RFG și Israel
- 1968 criticarea invaziei Cehoslovaciei de către URSS, cu scopul de a reprima revolta
anticomunista cunoscuta sub numele de „Primăvara de la Praga”
- 1972 România aderă la Fondul Monetar Internațional şi Banca Mondială
- 1973 incheie un acord de cooperare economica cu Comunitatea Economica Europeana
(viitoarea UE)
In paralel, pe plan intern, Ceausescu îşi consolidează puterea, astfel în 1967, devine presedinte
al Consiliului de Stat (devenind primul presedinte din istoria Romaniei), iar din 1968 presedinte al
Consiliului Apararii. În 1969, cu prilejul celui de-al X-lea Congres, Ceausescu îşi impune impune
proprii oameni in Prezidiul Permanent al Adunarii Nationale, anuntand astfel politica de familie de
mai tarziu.
Astfel, perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin:
- continuarea procesului de desovietizare şi destalinizare început de Gh. Gheorghiu-Dej
- relativa îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
- atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea şi reabilitarea unora dintre deţinuţii
politici;
- distanţarea faţă de URSS, evidenţiată în mod special prin refuzul ca România să intervină
alături de statele membre ale Tratatului de la Varşovia, în 1968, împotriva mişcării
anticomuniste din Cehoslovacia.
Rezultatul acestei politici a fost deschiderea Occidentului faţă de România. Ca urmare lideri
occidentali vizitează România: preşedintele Franţei, Charles de Gaulle (1968), presedintii SUA,
Richard Nixon (1969) si Gerald Ford (1975). Mai mult, investitii ocidentale sunt realizate in Romania.
Această politică a luat sfârșit odată cu vizita lui Nicolae Ceaușescu din China și Coreea de nord
(1971). Ca urmare, perioada 1971-1989 este marcată de "revoluţia culturală", lansată prin ”tezele din
iulie 1971”. Elementele definitorii ale acestei perioade sunt:
- instaurarea dictaturii personale a lui N. Ceauşescu (preşedinte al Republicii din 1974);
- promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul
dinastic);
- reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop propagandistic
(Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului – Bucureşti, Transfăgărășanul) care
determină secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a României;
- achitarea datoriei externe prin restrângerea drastică a consumului populaţiei;
52
 - politica de teroare internă exercitată de securitate şi alte instituţii ale statului asupra
populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea Jiului - 1977,
manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov - 1987);
La capătul acestei perioade se declanșează revoluția din 1989 care pune capăt regimului
comunist.

Disidenţa anticomunistă
Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost:
– rezistenţa armată a grupurilor din munţi: Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-
1960, fiind organizată de grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti
legionari, membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-au numărat grupurile
din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraş (grupul “Haiducii Muscelului” al colonelului
Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc,
Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de
rezistenţă, plătind uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei Plop şi al Mariei Jumbleanu, membre
ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea din Nucşoara (Muscel). Această formă
de rezistenţă a fost reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune ale regimului comunist.
– cea a ţăranilor: rezistenţa din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării
agriculturii, manifestându-se prin refuzul înscrierii în formele colective de asociere, al predării cotelor
obligatorii de produse agricole; atacarea şi devastarea sediilor locale ale P.C.R.; revolte spontane.
Conform unor estimări, peste 80 000 de ţărani au căzut victime represiunii.
– revoltele muncitoreşti: Revoltele muncitoreşti au apărut în anii '70-'80, ca formă de reacţie a
populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai, şi au cuprins Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977)
şi Braşovul (manifestaţiile din 1987). În urma unui proces trucat, dintre cele peste 300 de persoane
arestate la Braşov, 88 au fost deportate în alte zone ale ţării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.
– activitatea disidenţilor: disidenţii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au
opus o rezistenţă individuală, acţiunile lor fiind specifice anilor ’70 şi ’80. Inclusiv foşti membri ai
conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu
(Scrisoarea celor şase).
Împotriva acestora acționa Securitatea. Înfiinţată în 1948 cu numele oficial de „Directia
Generală a Securităţii Poporului”, după modelul poliţiei politice sovietice, a instaurat un regim de
teroare internă. A fost coordonata de agenti sovietici (Gheorghe Pintilie, Alexandru Nikolski). Ea își
baza activitatea pe următoarele instrumente:
- Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent, acoperind,
practic, întregul teritoriu al ţării: Sighet, Aiud, Miercurea- Ciuc, Piteşti, Gherla sau Râmnicu-Sărat
- muncă forţată la Canalul Dunăre- Marea Neagră (1949-1984), în Deltă la cules de stuf
- deportarea unor comunităţi întregi: germanii din Transilvania, sârbii din Banat, țăranii
care se opuneau colectivizării în Bărăgan..

TEMA 9. ROMANIA SI RAZBOIUL RECE.

Războiul Rece (1946-1991) a fost o confruntare deschisă, non-militară (deşi a cauzat cursa
înarmării) şi limitată, care s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial între două grupuri de state
care aveau ideologii şi sisteme politice diametral opuse. Într-un grup se aflau URSS şi aliaţii ei, cărora
li se mai spunea şi Blocul oriental sau răsăritean. Celălalt grup cuprindea SUA şi aliaţii lor, numiţi şi
Blocul occidental sau apusean. La nivel militar-politic a fost o confruntare între NATO (North
Atlantic Treaty Organization, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi Pactul de la Varşovia.
La nivel economic, a fost o confruntare între capitalism şi socialism. La nivel ideologico-politic a fost
o confruntare între democraţiile liberale occidentale (aşa-numita "lume liberă," "societatea deschisă")
şi regimurile comuniste totalitare (aşa-numita "societatea închisă"). Înfruntarea dintre cele două
blocuri a fost numită "Războiul rece", deoarece nu s-a ajuns la confruntări directe militare dintre
supraputeri (nu s-a ajuns la un război "cald"). Din punctul de vedere al studiilor strategice, nu s-a ajuns
53
şi nu se putea ajunge la un război "cald", la o confruntare convenţională datorită faptului că ambele
supraputeri s-au dotat cu arme atomice şi nucleare, ceea ce a creat o situaţie de descurajare şi blocare
reciprocă.
Debutul său este reprezentat de cuvântarea din 5 martie 1946 a lui Winston Churchill de la
Fulton (Missouri) prin care critica agresivitatea sovietică și folosea termenul de „cortină de fier”
pentru a arăta divizarea Europei.
Reacția SUA în fața acestei agresivități este rapidă. In 1947 este lansată doctrina Truman
(doctrina îndiguirii). O primă manifestare practică a acesteia a fost planul Marshall din 12 martie
1947 prin care SUA oferea tuturor statelor europene ajutor financiar pentru a-și reface economiile
distruse de război. Statele aflate sub controlul URSS refuză acest ajutor (inclusiv România). Reacția
URSS-ului a venit sub forma creării:
- Cominformul (1948) organ de control al URSS asupra statelor comuniste
- CAER (1949) Consiliul de ajutor economic reciproc. O replică sovietică a planului
Marshall
Tensionarea relațiilor dintre cele două superputeri este oficializată prin crearea în 1949 a
NATO, urmată în 1955 de Pactul de la Varșovia.
Perioada 1948-1962 este marcată de o serie de crize:
- 1948 blocada Berlinului de către URSS
- 1950-1953 războiul din Coreea
- 1962 criza rachetelor din Cuba
Ultima criză a adus lumea în pragul unui război nuclear. Conștiente de acest pericol, cele două
superputeri își detensionează relațiile:
- 1972: Richard Nixon vizitează URSS
- 1972: SALT I (Strategic Arms Limitation Treaty) tratat URSS-SUA de limitare a
armamentului nuclear
- 1979: SALT II tratat URSS-SUA de limitare a armamentului nuclear
- 1975 semnarea Actului final al Conferinței pentru securitate și cooperare în
Europa (Helsinki) prin care cele două superputeri afirmau egalitatea între state și
drepturile omului
La sfârșitul anilor 70, relațiile se tensionează din nou datorită susținerii din partea URSS a
mișcărilor comuniste din America Latină și a invaziei din Afganistan (1979). Preluarea puterii la
Moscova, în 1985, de către Mihail Gorbaciov, a dus la prăbușirea URSS și la sfârșitul comunismului
în Europa. În 1985, acesta un plan de modernizarea a URSS, bazându-se pe două concepte:
„glasnost”=transaprenţă şi „perestroika”=reformă.

România si Razboiul Rece. După actul de la 23 august 1944, România a căzut în sfera de influență
sovietică. Rezultatul: ascensiunea rapidă a PCR, care din 30 decembrie 1947 deține puterea absolută în
România. Sprijinul constant acordat de URSS, PCR-ului s-a tradus printr-o loialitate oarbă a lui Ghe.
Gheorghiu Dej. Ea s-a observat la poziția pe care Dej o adopta față de invazia Ungariei de către
URSS, în 1956: sprijin necondiționat. Imre Naghy, liderul revoltei maghiare a fost întemnițat pentru o
perioadă în România.
URSS răsplătește în 1958, poziția României, retrăgând trupele sovietice din țara noastră.
Lansarea planului Valev, în 1964, în care România avea un rol exclusiv agrar, determină
regimul de la București să se distanțeze de Moscova. În aprilie 1964, PMR (PCR) publică ”Declarația
cu privire la poziția PMR în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale” în
care susținea independența față de Moscova.
Independența României este marcată de următoarele poziții pe care ea le adoptă:
- 1967 războiul de șase zile Israelul atacă Siria, Egiptul și Iordania pe fondul unui
mimnent atac din partea acestora. România refuză să adopte poziția Pactului de la
Varșovia (să declare Israelul stat agresor) ceea ce trezește simpatia acestuia și a
SUA. Rezultate: România devine mediator între Israel și arabi, România și-a
îmbunătățit relațiile cu SUA.
54
 - 1967 restabilirea relațiilor oficiale cu RFG și Israel
- 1968 criticarea invaziei Cehoslovaciei de către URSS
- 1971 România aderă la Fondul Monetar Internațional

Această politică a luat sfârșit odată cu vizita lui Nicolae Ceaușescu din China și Coreea de nord
(1971). El impune o linie naționalistă în politică și cultură care în final duce la sfârșitul regimului prin
revoluția din 1989.

Revoluţia din 1989. Revolutia romana din 1989 a constat intr-o serie de proteste si demonstratii
incepand cu data de 16 decembrie 1989, care au dus la sfarsitul regimului comunist din Romania si la
caderea lui Nicolae Ceausescu. Revoluţia a debutat în orasul Timisoara, unde incidentele au izbucnit
de la un aparent banal conflict dintre pastorul reformat L.Tokes si autoritatile care au incercat sa-l
evacueze. Au avut loc ciocniri intre militie si enoriasii stransi in jurul locuintei pastorului Tokes. Pe
data de 16 decembrie, solidarizarea cu pastorul reformat s-a transformat in manifestatie anticomunista.
Au fost devastate unele magazine si librarii, de unde au fost aruncate cartile lui Ceausescu. Au fost
luate cu asalt institutiile-simbol ale regimului ceausist.
In interventiile oficiale, Ceausescu a vorbit de actiunile unor huligani si de elemente ale
"agenturilor straine" în Timişoara. La 17 decembrie 1989, dictatorul a convocat sedinta Comitetului
Politic Executiv ,unde a cerut masuri aspre, care mergeau pana la folosirea armelor de foc, pentru
reinstalarea ordinii. Dorind sa sugereze ca are evenimentele sub control, Ceausescu a plecat in Iran.
Ulterior, in Timisoara a avut loc un adevarat masacru. Autoritatile au transportat in taina la Bucuresti
40 de cadavre si le-au incinerat, pentru a ascunde existenta acestora. Populatia Timisoarei nu a cedat si
a inceput sa se organizeze si sa-si formuleze doleantele intr-un program. Erau primele semne ca
revolta urma sa se tansforme in revolutie.
La intoarcerea lui Ceausescu in tara, situatia se complicase si mai mult. Sfatuit prost, el ia
decizia organizarii in 21 decembrie a unui miting in Bucuresti. Insa, in loc sa fie ovationat, asa cum se
obisnuise, a fost huiduit, intrerupt si silit sa se retraga din balconul Comitetului Central. Este
momentul declanşării revoluţiei la Bucureşti. Armata a fost scoasa pe strazi. Toate fortele Militiei si
Securitatii au fost mobilizate. Mari grupuri de oameni au ramas insa pe strazi. Cei mai curajosi au
format o baricada in fata Pietei Universitatii. In cursul noptii, s-a tras asupra multimii, dar zecile de
victime nu i-au speriat pe bucuresteni.
Masacrul din noaptea de 21 decembrie a avut insa un alt efect decat cel la care se asteptau
autoritatile. In cursul diminetii, zeci de mii de oameni au iesit in strada. Coloanele compacte de
manifestanti au inlaturat barajele alcatuite din militari si militieni si s-au indreptat spre Piata Palatului.
La orele 12.00, elicopterul prezidential a evacuat cuplul Ceausescu si pe cativa apropiati de pe terasa
Comitetului Central. Manifestantii au ocupat sediul Comitetului Central, Televiziunea si Radioul
anuntand fuga lui Ceausescu. Incepea prima revolutie televizata in direct. Sotii Ceausescu au fost
prinşi mai târziu şi executati la Targoviste, dupa un proces sumar,la 25 decembrie 1989.
După fuga lor a fost creată o instituţie provizorie de conducere a statului Frontul Salvării
Naţionale, condusă de Ion Iliescu. Mai târziu, aceasta se transformă într-un partid politic şi câştigă
primele alegeri libere organizate în mai 1990. Noul regim, organizează statul român pe principii
democratice prin adoptarea constituţiei din 1991.

TEMA3. CONSTITUTIILE DIN ROMANIA

DEX:
constituție=lege fundamentală a unui stat care precizează modul de organizare și funcționare a statului
respectiv.
55
 În prima parte a secolului al XIX-lea, necesitatea modernizării societăţii româneşti a impus
ideea redactării unor proiecte constituţionale. Remarcabil este Constituția Cărvunarilor din 1822, pe
care A. D. Xenopol l-a calificat ca fiind "cea dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în Ţările
Române". Deşi Constituția Cărvunarilor a fost în cele din urmă înlăturată, din cauza opoziţiei unei
părţi a boierimii, el conţine o serie de idei valoroase precum recunoaşterea statutului de independenţă a
Moldovei, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să facă parte şi boierii
de rang mai mic, până atunci înlăturaţi din funcţii importante, garantarea dreptului de proprietate şi
principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

Acte cu caracter constitutional

Primele acte care joacă rolul unor constituții în spațiul românesc au fost Regulamentele
Organice. Intrate în vigoare în anii 1831 şi 1832, în Ţara Românească şi, respectiv, în Moldova au
fost redactate de două comisii boiereşti, sub preşedinţia consulului general rus Minciaki, conform şi cu
indicaţiile Curţii imperiale de la Petersburg.
Prevederi : era introdus pentru prima oară principiul separării puterilor în stat.
Domnul, numit pe viață, de Adnuarea Obștească, deținea puterea executivă
Adunarea obștească, compusă din boieri, deținea puterea legislativă
Inaltul Divan Domnesc era forul judecătoresc suprem care conferea autoritatea lucrului
judecat.

Convenția de la Paris(1858). Schimbarea situaţiei internaţionale după 1856, când Rusia a fost
înfrântă în Războiul Crimeii (1853-1856), purtat împotriva Imperiului Otoman, a creat condiţiile
favorabile constituirii statului român modern.
Devenită chestiune europeană, problema românească a fost dezbătută de marile puteri în anul
1858 (puterile garante, care înlocuiau protectoratul rusesc - Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria,
Rusia şi Imperiul Otoman).Reprezentanţii acestora au redactat Convenţia de la Paris, care însă, prin
prevederile ei, nu satisfăcea decât în parte dorinţa de unire a românilor.
Prevederi:
- o unire parţială (legislativă) a Principatelor, noul stat avea să se numească
"Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei";
- era impus principiul separării puterilor în stat, stabilindu-se alegerea a doi
domnitori şi urmând să funcţioneze două guverne şi două Parlamente (la Iaşi şi Bucureşti);
- statul urma să aibă două instituţii comune (Comisia Centrală de la Focşani şi
Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie).
- era reinstituită autonomia Principatelor
- protectoratul rusesc era desființat, suzeranitatea otomană era menținută.
- era instituită garanția colectivă a marilor puteri.

Românii au realizat unirea deplină a Principatelor, treptat, după dubla alegere ca domnitor a lui
Cuza, punând marile puteri în faţa faptului împlinit (24 ianuarie 1859).

Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris(1864). Pentru a putea realiza reformele necesare

modernizării societăţii româneşti, în anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, printr-o lovitură de
stat, a dizolvat Adunarea Obștească (bastion al moșierimii) și a impus un nou document cu valoare
constituţională, aprobat prin plebiscit de populaţia cu drept de vot, Statutul dezvoltător al Convenţiei
de la Paris.
Prevederi:
- puterile domnitorului erau sporite: putea să numească un sfert din membrii
Senatului, asa-numitul Corp Ponderator

56
 - Parlamentul devenea bicameral (format din Adunarea Deputatilor şi Senat).
Statutul Dezvoltător impunea practic un nou regim politic, cel autoritar, care îi va permite lui
Cuza să realizeze reformele necesare modernizării României, însă va contribui la propria prăbușire
întrucât, noul regim, nu era altceva decât o dictatură a domnitorului.

Constitutiile Romaniei

Constituţia din anul 1866.

Contextul elaborarii. Aducerea unui prinţ străin pe tronul României a fost propusă prima oară în
rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din anul 1857. La 10/22 mai 1866, a sosit în ţară prinţul Carol de
Hohenzolern-Sigmaringen, care fusese acceptat de populaţia cu drept de vot prin plebiscit.
După alegerea ei, Adunarea Constituantă a început din mai 1866, să lucreze la o nouă
constituție. Elaborată după modelul celei belgiene din anul 1831, Constituţia României a creat cadrul
juridic necesar dezvoltării statului român modern.
Ea era compusă din 8 titluri (capitole) și avea următoarele prevederi:
- statul român poartă oficial numele de "România"
- România este o monarhie constituţională ereditară;
Principii:
- Suveranitate nationala
- Guvernare reprezentativa
- Responsabilitate ministeriala
- Separarea puterilor in stat

Monarhul dispune de atribuţii atât în domeniul puterii executive cât şi al celei legislative: este şeful
statului şi comandantul armatei; numeşte pe membrii guvernului; are drept de iniţiativă legislativă;
bate monedă; acordă decoraţii; are drept de graţiere; are drept de "veto absolut" (poate respinge
sancţionarea unei legi votate de Parlament);

Parlamentul (bicameral, format din Senat şi Camera Deputaţilor, membrii săi fiind aleşi pe baza
votului cenzitar) detine puterea legislativă. Are dreptul de initiativa si sanctiune a legilor, dreptul de
interpelare, acorda si retrage increderea guvernului

Guvernul detine puterea executivă;

Instanţele de judecată, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie detin puterea judecătorească. Judecatorii
erau inamovibili (imuni).

Drepturi si libertati cetatenesti:

- Libertatea persoanei, libera asociere
- Inviolabilitatea domiciliului
- Libertatea cuvantului si a presei
- Dreptul la educatie
- Proprietatea era sacra si inviolabila.

Sistemul electoral:
Se baza pe votul cenzitar, un sistem electoral în care recunoașterea dreptului de vot este în funcție de
îndeplinirea de către alegători a anumitor condiții, în primul rând în funcție de avere.

În vigoare până în anul 1923, Constituţia de la 1866 a fost amendată (completată) de mai multe
ori: în 1879, a fost modificat articolul 7, care proclama faptul că diferenţele religioase nu constituiau o

57
piedică în obţinerea cetăţeniei române; în 1884, a fost redus numărul colegiilor electorale de la patru la
trei, iar censul a fost micşorat, astfel că s-a extins dreptul de vot; în 1917, prin modificarea unor
articole din Constituţie, s-au creat posibilităţile înfăptuirii ulterioare a reformelor electorală
(introducerea votului universal) şi agrară.
Importanţa adoptării Constituţiei: A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără
aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței; a pus bazele in Romania a unui
regim democratic.

Constituția din 1923.

Context. Ca urmare a realizării Marii Uniri, precum și a reformei electorale (1918) și agrare (1921)
era nevoie de o nouă lege fundamentală a României, care să reflecte noua realitate.
Elaborat în anul 1923, constituţia a fost adoptată de Parlament, după care a fost promulgată (și-
a dat acordul) de regele Ferdinand I, la data de 28 martie 1923. Legea fundamentală avea 138 de
articole, cuprinse în 8 titluri, dar 76 dintre ele au fost păstrate din vechea Constituţie, fără nici o
modificare.
Prevederi:
- pastra regimul de monarhie constituţională
- România era stat naţional, unitar şi indivizibil, în care se aplica principiul separării
puterilor în stat

Principii: aceleasi ca in constitutia din 1866

Puterea legislativă - exercitată de rege şi Parlamentul bicameral (Senat, Adunarea Deputaţilor);
Puterea executivă - încredinţată regelui şi guvernului (format de partidul sau alianţa care câştigă
alegerile parlamentare);
Puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi instanţelor de judecată;

Atribuţiile monarhului: este şeful statului; deţine comanda armatei; numeşte pe pe primul-ministru;
actele sale devin valabile numai dacă sunt contrasemnate de ministrul de resort; autoritatea acestuia
este limitata de principiul „regele domneste dar nu guverneaza”

Drepturi si libertati cetatenesti:

- era modificat regimul proprietatii, ast5fel se introduce exproprierea (confiscarea cu
despagubire) in cazuri de utilitate publica
- bogatiile subsolului deveneau proprietate de stat
- caile de comunicatie, apele si spatiul aerian apartineau statului

Sistemul electoral:
- votul universal valabil pentru persoanele de peste 21 de ani. Femeile, magistratii si
ofiterii erau exclusi.

Importanţa adoptării Constituţiei. A fost cea mai avansata constitutie din istoria Romaniei.
Contribuie la consolidarea Marii Uniri; crează cadrul democratic al vieţii politice în România până în
anul 1938.

Constituții totalitare. Constituția din 1938.

Context: În anii '30, o serie de ţări din Europa (Italia fascistă, Germania hitleristă etc.) aveau regimuri
autoritare sau dictatoriale la conducere. Regele Carol al II-lea (1930 - 1940) a urmărit să instaureze un
regim monarhic autoritar şi şi-a atins scopul în anul 1938. El şi-a bazat noul regim pe Constituţia din
27 februarie 1938, care a fost acceptată de populaţie prin plebiscit. Ea a fost redactată de juristul Istrate
Micescu.
58
Stat si institutii:
- instituie un regim monarhic autoritar in care regele domneste si guverneaza
- regele deține largi prerogative: numește guvernul, guvernează prin decrete-legi, declara
război, încheia pacea.
Principii:
- principiul suprematiei regelui
Erau desfiintate urmatoarele principii: principiul separarii puterilor in stat, principiul
suveranitatii poporului
Drepturi si libertati cetatenesti:
- erau restranse sau mentinute formal
- partidele erau desfiintate
Sistemul electoral:
A fost modificat astfel puteau sa voteze doar persoanele peste 30 ani. Pentru prima oara
femeile puteau sa voteze.
Importanta:
A fost expresia unui abuz de putere intrucat a emanat de ;a puterea executiva si nu de la
cea legislativa.
Constituţia din anul 1938 a fost suspendată la data de 5 septembrie 1940, în condiţiile
prăbuşirii regimului lui Carol al II-lea.

Perioada lui Antonescu (1940-1944)

- regimul autoritar a fost dus mai departe = dictatura militara.
- presedintele Consiliului de ministri concentra toata puterea (monarhia, rol decorativ):
- detinea puterea legislativa, executiva:
- dreptul de a incheia conventii si tratate.
- regimul a consfintit discriminarea evreilor;
- au fost suspendate toate activitatile politice;
- s-a guvernat prin decrete- legi;
- s-a promovat cultul personalitatii.

Concluzie: Acest regim se situeaza in grupa regimurilor promovate de partide fascist corporatiste,
adaptate specificului autohton (antipartidism, antiparlamentarism, autoritarism).

Constituţiile României din perioada comunistă.

-au existat 3 constitutii, aparitia lor marcand trei momente importante:
1948 - marcheaza desfiintarea vechiului regim;
1952 - marcheaza momentul subordonarii complete a statului partidului unic si nomenclaturii
de partid;
1965 - marcheaza schimbarea liderului politic, consfinteste victoria societatii de tip socialist.
- toate au avut la baza constitutia sovietica din 1936;
- aceste constitutii rup legatura cu constitutiile anterioare:
- principiul suveranitatii nationale, principiul reprezentativitatii sunt inlocuite cu
principiul puterii poporului.
- pluripartidismul este inlocuit cu partidul unic (1948-1965- Partidul Muncitoresc
Roman si din 1965 Partidul Comunist Roman)
-principiul separarii puterilor in stat este eliminat. Puterea este concentrata in mainile
Marii Adunari Nationale care devine organul suprem al puterii in stat.
- dreturile si liberatile cetatenesti sunt mentinute formal

Constituția din 1948.

Context. După al Doilea Război Mondial, în România s-a instaurat regimul totalitar comunist (5
martie 1945).
59
 Noua organizare a statului a fost reflectată şi în Constituţiile adoptate în perioada comunistă.
La data de 13 aprilie 1948, a fost adoptată o lege fundamentală inspirată din Constituţia sovietică
(stalinistă) din anul 1936.
Având 10 titluri şi 105 articole, Constituţia din anul 1948 marca ruptura cu vechea tradiţie în
domeniul legilor fundamentale. Prevederi:
- România devenea republică: Republica Populară România
- a fost înlăturat principiul separării puterilor în stat: conducerea României asigurată de
Marea Adunare Națională (Parlamentul), între ședințe de Prezidiul MAN.
- pluripartidismul era înlăturat instituindu-se monopartidismul (un singur partid): PCR.
- se creau condiţiile pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, precum
cel de proprietate.
Principii:
Erau mentinute formal principii precum suveranitatea poporului, separarea puterilor in stat.

Marea Adunare Nationala (MAN):

-alegea Prezidiul MAN
- forma guvernul
- modifica constitutia
- vota bugetul
- primul presedinte MAN: Constantin I. Parhon
Prezidiul MAN:
- Convoca MAN in sesiuni extraordinare
- Emitea decrete
- Interpreta legile votate de MAN
- Reprezenta statul in relatiile internationale
Sistemul electoral:
- Dreptul de vot de la 18 ani
- Dreptul de a fi ales de la 23 de ani
Noutati:
- Intr-un nou capitol intitulat „Structuri social-economice” se prevedea proprietatea
asupra mijloacelor de productie apartine statului ca reprezentant al poporului. Se
deschidea astfel calea nationalizarii.

Constituția din 1952.

Context: A fost adoptată la data de 24 septembrie 1952, cuprindea prevederi care reliefau desfăşurarea
procesului de sovietizare şi stalinizare a României în toate domeniile. Nu aduce modificari esentiale
fata de cea din 1948 dar a mai constituit un pas spre indepartarea de la spiritul si litera constitutiiilor
democratice

Prevederi:
- este constituția totalei aserviri a României față de Uniunea Sovietică, astfel preciza că
alianta cu URSS asigura independenta  de stat a RPR si ca aceasta prietenie constituie baza politicii
noastre externe
- definea mult mai precis baza politică a statului "democrat-popular", fundamentată pe
dictatura proletariatului
- organ suprem al puterii de stat era Marea Adunare Naţională.
Principii:
- Principiul suveranitatii nationale era inlocuit cu puterea populara (alianta dintre
clasa muncitoare cu taranimea muncitoare)
- Apar planificarile nationale
60
Drepturi si libertati cetatenesti:
Aceleasi ca si in constitutia precedenta cu deosebirea ca aparea acum precizarea ca dreptul de asociere
era supus controlul PMR.

Constituția din 1965.

Context: După moartea primului conducător comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în anul
1965, în fruntea partidului, apoi şi a statului, a ajuns Nicolae Ceauşescu. O nouă constituţie a fost
adoptată în acel an şi intrată în vigoare la data de 21 august 1965. Ea aparea in contextul incheierii
procesului de colectivizare. În cele 9 titluri ale sale şi în cele 114 articole, prevedea următoarele:
- înlocuia denumirea oficială de până atunci a ţării, Republica Populară Română, cu cea
de Republica Socialistă România
- reflecta încheierea procesului de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a
proprietăţii private în economie
- era precizat faptul că Partidul Comunist Român constituia forţa politică conducătoare a
întregii societăţi.

Drepturi si libertati cetatenesti: reaparea liberatea cuvantului, a presei, intrunirilor, a demonstratiilor

cu conditia sa nu fie folosita impotriva societatii si a celor ce muncesc (a statului comunist).

Noutati: in 1967 este creat Consiliul de stat in locul Prezidiului MAN. În 1974 Consiliului i se adauga
funcția de președinte a statului. Primul președinte: N. Ceaușescu. Atributiile presedintelui:
- Era ales de MAN
- Reprezenta statul in relatiile internationale
- Comandantul suprem al armatei
- Numea si revoca ministri si alti membrii ai administratiei
Constituţia din 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989.

Constituţia României din anul 1991.

Context: Revenirea la democraţie, în anul 1989, a determinat necesitatea adoptării unei noi
Constituţii. Adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată prin referendum de populaţie la 8
decembrie 1991, Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a
separării puterilor în stat şi a revenirii la pluripartidism.
Principii:
- Se revine la principiile democratice: principiul suveranitatii nationale, separare
puterilor in stat.

Prevederi:
- separarea puterilor în stat:
- puterea legislativă: Parlamentul are o structură bicamerală, Senat şi Adunarea
Deputaţilor;
- puterea executivă: Guvernul: este alcătuit din rândul partidului sau alianţei care
câştigă alegerile parlamentare; este format din prim-ministru, miniştri, alţi membri; se supune
controlului Parlamentului; adoptă hotărâri şi ordonanţe;
- puterea judecătorească: detinuta de judecători şi Curtea Supremă de Justiţie

Preşedintele: ales pentru patru ani, pentru cel mult două mandate; are rolul de mediator între
puterile statului şi de garant al respectării Constituţiei de către acestea; este comandantul suprem al
armatei; încheie tratate; promulgă legile;
Drepturi si liberati cetatenesti:
- Pedeapsa cu moartea, tortura sunt interzise
- Libertatea de exprimare
- Dreptul la educatie
61
 - Apare institutia Avocatul poporului
În condiţiile desfăşurării procesului de integrare europeană, în anul 2003, prin referendum,
unele articole ale Constituţiei au fost modificate (amendate), pentru a permite aderarea României la
Uniunea Europeană. Cele mai importante schimbări sunt:
- Gratuitatea invăţămîntului de stat nu mai este garantată necondiţionat (ci numai conform
legii).
- Minorităţile naţionale au dreptul de a folosi limba maternă în administraţie şi justiţie.
- Proprietatea privată este garantată şi ocrotită de lege.
- Mandatul preşedintelui este de 5 ani.
- Obligativitatea stagiului militar se stabileşte prin lege organică.
- Imunitatea parlamentară este limitată.
- După aderarea României la UE cetăţenii ţărilor membre ale UE vor avea dreptul de a alege şi
de a fi aleşi în scrutinul local (dacă sunt rezidenţi ai localităţii respective).
- Intrarea în Uniunea Europeană şi OTAN (NATO) nu va fi votată prin referendum, ci de către
Parlament.

ASEMANARI-DEOSEBIRI INTRE CONSTITUTII

Referitor la proprietate:

Dreptul la proprietate constituie baza oricarei activitatati economice si factorul esential pentru
stabilirea caracterului regimului politic.

·         1866 – proprietatea de orice natura e sacra si inviolabila. Exproprierile nu se pot face decat
pentru cauzele de utilitate publica si dupa o dreapta despagubire

·         1923 – proprietatea de orice natura este garantata. Se admite o derogare de la acest principiu  si
anume, expropierea proprietatilor imobiliare numai in caz de utilitate publica cu despagubire

·         1965 – economia nationala se bazeaza pe proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie.

Proprietatea socialista  este de stat si cooperatista. Proprietatea personala are drepr obiect veniturile si
economiile provenite din munca, casa de locuit, gospodaria si terenul pe care ele se afla. Dreptul la
mostenire este ocrotit de lege

Referitor  la dreptul la vot:

·         1866 – vot cenzitar si secret; cetatenii erau impartiti in patru colegii dupa avere
·         1923,1923,1948,1952,1965,1991 – votul universal, cu mentiunea ca in constitutiile comuniste
desi a fost mentionat nu a fost respectat.

Referitor la drepturi si libertati cetatenesti:

·         1866 – art.7 prevedea ca numai rezidentii de rit crestin puteau primi cetatenie romana(erau
vizati evreii si turcii comunitati cu o mare pondere economica) –era o prevedere contrara principiilor
democratice liberale.Acest articol va fi modificat la revizuirea Constitutiei din 1879 prevazand  ca
diferenta de credinte religioase si confesiuni nu constituie in Romania o piedica pentru dobandirea si
exercitarea  de drepturi civile.
·         1923 – apar noutati fata de 1866 – asigurarea  sociala a muncitorilor in cazul accidentelor de
munca, se garanta drepturile minoritatilor, ca limba romana este limba oficiala in Romania, pentru
prima data se prevedea deplina egalitate intre sexe

Referitor la puterea judecatoreasca:

62
·         1866 – in afara curtilor si tribunalelor ordinare, se infiintau curti cu juri(juratii) care judecau
crimele si delictele politice si de presa. Nu era prevazuta inamovibilitatea judecatorilor, nici macar a
celor de la Inalta Curte de Justitie si  Casatie

Referitor la separarea puterilor:

 1866, 1923 – prevedea respectarea principiului separarii puterilor

 1938 – suprima separarea puterilor; regele concentra in calitate de cap al statului cele mai mari
puteri in stat. Era suprimat pluralismul politic prin interzicerea partidelor traditionale si
infiintarea unui singur partid Frontul Renasterii Nationale (apoi P.Natiunii)
 1948, 1952, 1965 - principiul separarii puterilor in stat anulat. Inlocuit cu concentarea puterii in
mainile PCR (PMR). Era suprimat pluralismul, inlocuit cu monopartidismul.

Referitor la forma de organizare statala:

- 1866, 1923 – monarhie constitutionala
- 1948, 1952, 1968, 1991 – republica

Referitor la regimul politic:

- 1866, 1923, 1991 – regim democratic

- 1938 – regim autoritar
- 1948, 1952, 1965 – totalitar comunist

63
INDRUMARI
Foarte important!!! Cum folosim aceste îndrumări? Îndrumările nu trebuiesc văzute ca o
informaţie în plus care ne dă bătaie de cap, de aceea ele, nu se memorează, ci se citesc atent în
momentul în care avem de rezolvat un subiect. Se recitesc de câte ori avem impresia că ne
împotmolim la înţelegerea cerinţelor subiectelor de bacalaureat.
Îndrumări pentru analiza unor surse istorice (texte) (subiectele I şi II) 
Subiectele I şi II cuprind cerinţe cu privire la:
1. Stabilirea timpului în care au loc evenimentele: de obicei se cere secolul.
Rezolvarea: se caută în text informaţia. De obicei se menţionează anul sau anii evenimentelor, care se
transformă, de către voi, apoi  în secol, ori (mai rar), este specificat direct secolul şi se transcrie acesta.

2. Stabilirea spaţiului în care se produc evenimentele: regiunea, ţara, continentul sau partea unui
continent. Rezolvarea: se transcrie din text spaţiul cerut.

3. Stabilirea subiectului istoric despre care este vorba în text sau a unei caracteristici a acestuia.
Rezolvarea: de obicei se transcrie din text răspunsul exact la întrebarea cerută.

Atenţie!!! În exerciţiile în care se cere:

a) precizarea unei informaţii menţionate atât în sursa A cât şi în sursa B trebuie să avem un singur
răspuns care redă informaţia comună din cele două surse.
b) precizarea câte unei informaţii menţionate în sursa A, respectiv în sursa B trebuie să avem două
răspunsuri, câte unul pentru fiecare sursă.

4. Menţionarea unui punct de vedere cu privire la o problemă şi susţinerea sa cu o explicaţie din

text.  Rezolvarea:  se menţionează ideea cerută folosind propriile noastre cuvinte şi apoi se transcrie
din text, folosind ghilimelele, paragraful pe care l-am folosit pentru a extrage acea idee.

5. Selectarea, dintr-una sau două surse, a două informaţii aflate în relaţie cauză-efect.
Rezolvarea: se citeşte cu atenţie textul sursei sau surselor şi se transcrie din text o informaţie cauză şi
o informaţie efect.

Ca să fim siguri că informaţiile alese sunt corecte facem următorul test de control: punem informaţiile
într-o construcţie de genul: Din cauză că (pentru că, deoarece) informaţia a, atunci informaţia b.
Dacă rezultă un text valabil din punct de vedere logic şi istoric, atunci am oferit răspunsul corect. De
exemplu: Din cauză că Ştefan cel Marea a refuzat plata tributului faţă de turci atunci el a fost atacat
de o armată otomană condusă de Suleiman paşa.

Atenţie!!! În exerciţiile pentru stabilirea cauzalităţii putem întâlni două situaţii:

a) Uneori informaţiile sunt aşezate în text chiar în această formă evidentă cauză-efect. În acest caz le
găsim foarte uşor deoarece ne uităm după termenii care ne arată cauzalitatea, numiţi conectori: din
cauză că (deoarece)- atunci(de aceea, pentru aceea).
b) Alteori trebuie să descoperim noi în sursa sau în sursele citate relaţia cază-efect. În acest caz trebuie
să fim atenţi să avem ca element de control şi următoarele aspecte:
- evenimentul cauză a avut loc înaintea evenimentului efect şi evenimentul efect este o urmarea
logică a evenimentului cauză;
64
- evenimentele pe care noi le găsim în relaţie cauză-efect sunt corect stabilite numai atunci când
răspunsul nostru este logic şi convingător pentru oricine îl citeşte, chiar dacă nu a văzut sursa pe
care am consultat-o. Pentru aceasta ne imaginăm situaţia că o altă persoană citeşte răspunsul nostru şi
nu a văzut sursa istorică. Reuşeşte ea să înţeleagă ce am scris noi acolo?
Argumentarea unei afirmaţii istorice
7. Argumentarea, printr-un fapt istoric relevant, a unei afirmaţii istorice.
Rezolvarea presupune realizarea unui scurt eseu despre problema respectivă, ţinând cont că faptul
istoric relevant este orice informaţie istorică pe care o putem aduce în sprijinul ideii de prezentat.
Pentru a fi mai uşor să înţelegem cum realizăm argumentarea luăm ca exemplu două cerinţe:
 a) Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale au
contribuit la constituirea statului în spaţiul medieval românesc.
 b) Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia un proiect politic din
secolul al XIX-lea a avut un rol important în modernizarea statului.
Pentru a realiza argumentarea putem să parcurgem următorii paşi:
 identificăm cei doi termeni istorici cheie (cele două aspecte istorice fundamentale) despre
care trebuie să vorbim în argumentaţia cerută;
în cazul a): autonomii locale şi constituirea statului medieval românesc şi în cazul b): modernizarea
statului şi proiecte politice din secolul XIX;
 definim fiecare dintre cei doi termeni şi oferim informaţii despre cele două probleme
istorice, pornind de la cunoştinţele dobândite în lecţiile studiate. Este bine să pornim de la
problema cea mai generală spre cazul particular pentru a nu face referire la amănunte inutile. 
în cazul a) menţionăm etapele procesul de întemeiere şi cum s-a realizat acesta (aspectul general) şi
apoi definim autonomiile locale şi dăm exemple de autonomii (cazul particular);
în cazul b) definim modernizarea (aspectul general), apoi menţionăm mai multe proiecte politice şi ne
alegem unul pentru a-l prezenta pe scurt(cazul particular);
 în final redactăm o frază argumentativă care dă răspunsul exact la problema cerută, folosind
conectorii cauză obişnuiţi: din cauză că, de aceea, pentru aceea şi conectorii efect: aşadar, ca
urmare.
în cazul a) din cauză că autonomiile locale au fost ….atunci ele au contribuit la întemeierea statului;
în cazul b) din cauză că proiectul politic x a cuprins …. atunci el a avut un rol politic în modernizarea
statului.
 
Atenţie!!!! Pentru a uşura redactarea şi lectura textului, totul trebuie scris în fraze cât mai
scurte. Fiecărei probleme istorice abordate trebuie să-i acordăm una sau mai multe fraze. Nu vă
grăbiţi să scrieţi totul într-un singur enunţ pentru că aceasta este calea cea mai sigură spre eşec!
Corectorii nu o să înţeleagă ce aţi vrut să spuneţi dacă aglomeraţi informaţii şi argumente de-a
valma.
 
Exerciţii rezolvate:
Argumentările următoare sunt foarte lungi deoarece folosesc mai multe fapte istorice relevante, şi nu
doar unul, aşa cum se cere. Am optat pentru a oferi mai multe informaţii pentru ca voi să puteţi
înţelege mai bine cum să folosiţi diverse informaţii în argumentare şi apoi să le selectaţi doar pe cele
pe care le reţineţi mai uşor. 
 
De reţinut!!! Argumentarea se punctează astfel: 1punct pentru pertinenţa argumentării, 2 puncte
pentru selectarea oricărui fapt istoric, 1 punct pentru utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitate
(din cauză că, deoarece etc. ) şi concluzie (atunci, de aceea etc.)
 
1. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale au
contribuit la constituirea statului în spaţiul medieval românesc. 
 

65
R, varianta 1: Statele medievale româneşti s-au constituit în mai multe etape: într-o primă etapă se
întemeiază autonomii locale, cnezate şi voievodate, în a doua etapă cnezatele şi voievodatele se unesc
într-un singur stat, în etapa următoare se formează principalele instituţii politice. 
 
Izvoarele istorice arată că, în teritoriul locuit de români, pentru mai multe secole, organizarea
politică înainte de întemeierea statului a fost aceea a unor autonomii locale numite cnezate şi
voievodate, create prin unire mai multor sate. Spre exemplu, primele autonomii atestate documentar
sunt cele din Transilvania din secolul IX, voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut  (menţionate în
Cronica lui Anonymus). În Ţara Românească primele autonomii sunt atestate abia în secolul XIII, în
Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247): voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, cnezatele lui Ioan şi Farcaş
şi Ţara Severinului. În Moldova nu cunoaştem numele unor astfel de autonomii, dar tradiţia populară
menţionează existenţa unor ţări, câmpuri sau codri. 

Întemeierea statului Ţara Românească s-a realizat pe la 1310, de către Basarab I, prin unificare unor
autonomii locale de felul celor menţionate în documentele din secolul XIII. În Moldova, autonomiile
au fost unite de Dragoş şi apoi Bogdan în perioada 1350-1364. Ţara Românească şi Moldova s-au
creat ca state vasale Ungariei, apoi şi-au obţinut independenţa. În Transilvania, autonomiile locale au
fost cucerite treptat de statul maghiar în secolele XI-XIII şi nu au reuşit să formeze un stat
independent, dar au format un teritoriu autonom în cadrul regatului Ungariei, numit chiar voievodat.
(1p pertinenţa argumentării + 2p. faptul istoric relevant)
Din cauză că principala formă de organizare politică a românilor înainte de întemeierea statelor
a fost aceea a autonomiilor locale, cnezate şi voievodate, iar întemeierea statului s-a realizat prin
unificare teritoriilor locuite de români pe un spaţiu foarte întins (la est de Carpaţi, la sud de
Carpaţi sau în interiorul arcului Carpaţilor), atunci autonomiile locale au un rol foarte
important în constituirea statului medieval românesc.  (1p. conectorii cauzalităţii)
 
2. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia participarea românilor
la confruntările militare este o componentă a relaţiilor internaţionale în evul mediu. 

66
 TESTE
TEST 1.

SUBIECTUL I ( 30 puncte)
A. Citiţi cu atenţie textul de mai jos:
“În Dacia însă a fost creată o adevărată ţară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit şi înconjurat de o populaţie
duşmănoasă, în care însă romanitatea nu şi-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei
naţionalităţi cucerite şi din punct de vedere spiritual. De aici şi uşurinţa cu care mai târziu a putut fi îndepărtată şi a
dispărut..., fiind ştearsă ca o simplă poleială....Unii susţin că provincialii romani s-au refugiat în munţi pentru a-şi păstra
acolo libertatea şi viaţa....Prin ipoteza imigrării treptate spre nord a vlahilor din Moesia se poate explica împrejurarea
surprinzătoare că populaţia valahă se întâlneşte la nord de Dunăre numai după începutul veacului al XIII-lea”
(Robert Roesler, Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a României)

B. Citiţi cu atenţie textul de mai jos:

“ Teza autohtoniei românilor se bazează pe continuitatea neîntreruptă a populaţiei, de la geto-daci la daco-romani. În afara
triburilor geto-dace care s-au supus romanilor, deci n-au fost exterminate, toponimia, hidronimia[...] Daciei romane, faptul
că din provincie s-au recrutat numeroase trupe auxiliare şi, îndeosebi descoperirile arheologice dovedesc prezenţa
neîntreruptă a autohtonilor atât în Dacia, cât şi în Moesia . După anul 602, în urma micşorării numărului slavilor din nordul
Dunarii, raportul de forţe s-a schimbat în favoarea autohtonilor, dispunând de o organizare social-politică mai adecvată
împrejurărilor istorice. În cursul convieţuirii cu slavii, daco-romanii au reuşit să-i asimileze şi să dea naştere românilor”.
(Al.Graur, Gh.Ştefan, Dicţionar de istorie veche a României)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Identificaţi teoriile istoriografice la care fac referire sursele A şi B. 2 puncte
2. Precizaţi secolul la care face referire sursa B. 2 puncte
3. Formulaţi două argumente pe baza sursei A şi B folosite de autori pentru a-şi
susţine ideile. 6 puncte
4. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care infirmă faptul că etnogeneza românească
s-a desfăşurat pe parcursul mileniului I la nordul Dunării. 3 puncte
5. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa B. 7 puncte
6. Prezentaţi doi factori ai romanizarii daco-geţilor. 6 puncte
7. Precizaţi două izvoare istorice din sec. VIII-XIII, care îi atestă pe români. 4 puncte

SUBIECTUL II (30 puncte)

Citiţi cu atenţie sursa de mai jos:
„Transformarea regimului pluralist autoritar, pe care Mussolini îl instaurase [în Italia] după Marşul asupra Romei, într-o
dictatură totalitară (…) datează (…) din anii 1925-1926. (…) Monarhia este susţinută, dar regele (...) este constrâns doar la
rolul de reprezentare. Senatul este menţinut şi el doar pentru a se putea exploata referinţa la antica instituţie romană şi
pentru a cruţa fosta clasă conducătoare, dar chiar dacă membrii acestei înalte adunări sunt încărcaţi de oameni din partea

67
regimului, ei nu au nicio putere concretă. Camera Deputaţilor este aleasă în condiţii care o fac să depindă strict de partid.
(…) Esenţa puterii aparţine în fapt „Ducelui" [Mussolini]. În principiu acesta nu dă socoteală decât în faţa regelui şi are
mari atribuţii economice în calitate de ministru al corporaţiilor şi militare ca şef suprem al armatei. El numeşte şi revocă
miniştrii care nu sunt decât simpli executanţi şi poate legifera prin decret-lege fără control parlamentar. (...) Partidul unic
are drept misiune înregimentarea şi supravegherea populaţiei (...). El participă la menţinerea ordinii cu ajutorul miliţiei (...).
La această dată [1940] însuşi Partidul Naţional Fascist numără 3 milioane de membri.”
(S. Berstein, P.Milza, Istoria Europei)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi partidul precizat în sursa dată. 2 puncte
2. Precizaţi, pe baza sursei date, o caracteristică a Camerei Deputaţilor. 2 puncte
3. Menţionaţi un regim politic şi un spaţiu istoric, la care se referă sursa dată. 6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la Senat. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la atribuţiile lui
Mussolini în stat,susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte 6.
Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia practicile politice democratice reprezintă o
caracteristică a Europei secolului al XX-lea. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric
relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.)
4 puncte

SUBIECTUL III (30 de puncte)

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor, având în vedere:
- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii românilor;
-numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia printr-un
argument istoric.
NOTĂ! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect,
susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui
fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii
cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

68
TEST 2.

SUBIECTUL I_______________________________________________________30 puncte

Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

A.„Poarta nu a voit să ţină seama de greutăţile României şi a bombardat oraşele noastre deschise (…), ea astfel a
nimicit comerţul nostru maritim şi fluvial. În fine, un război plin de cruzime şi de barbarie s-a întins asupra ţărmurilor
noastre de la Calafat până la Marea Neagră. Corpurile noastre legiuitoare s-au rostit în unicul mod potrivit cu demnitatea,
cu drepturile şi interesele ţării. Am rupt vechile legături rău definite cu Înalta Poartă, am proclamat independenţa absolută a
României şi la loviturile ce ni se adresase în mod neleal şi barbar, am răspuns printr-o francă declaraţie de război.”
( Proclamaţia lui Carol I, 27 august 1877)

B.„Căderea Plevnei este şi va rămâne evenimentul cel mai important al acestui război sângeros iar eu sunt mândru că
tânăra mea armată a cooperat tocmai aici şi că eu am comandat în acest punct decisiv. (…) Timp de 6 luni am lipsit din
Bucureşti şi astfel am pierdut cursul afacerilor de stat. (…) Mai puţin favorabilă este situaţia financiară căci războiul ne-a
costat 25 de milioane până acum, un sacrificiu care trebuie şi poate fi suportat.”
( Scrisoarea lui Carol I, 8/20 decembrie 1877)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Precizaţi evenimentul istoric la care se referă ambele surse istorice. 2 puncte
2. Menţionaţi, pe baza sursei A, o consecinţă diplomatică a bombardamentelor
Porţii asupra oraşelor româneşti. 2 puncte
3. Menţionaţi câte o consecinţă a războiului asupra situaţiei economice a României
din sursa A, respectiv sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care face referire la consecinţa războiului
asupra exercitării atribuţiilor politice ale lui Carol I. 3 puncte
5. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa A. 7 puncte
6. Prezentaţi două acţiuni prin care România s-a manifestat ca un stat independent
înainte de proclamarea independenţei la 9 mai 1877. 6 puncte
7. Menţionaţi o asemănarea şi o deosebire referitoare la români în prevederile
tratatele de pace din 1878. 4 puncte

SUBIECTUL II 30 puncte

Citiţi cu atenţie sursa de mai jos:

„ Spiritul contestatar al ordinii stabilite şi violent antiburghez al primei faze a fascismului continuă să inspire un număr
de intelectuali care aderaseră la ideologia fasciilor. (…) Regimul nu-i lipseşte nici de onoruri nici de venituri. (…) Alături

69
de o minoritate reprezentativă a unei culturi autentic <fasciste>, majoritatea intelectualilor care s-au alăturat dictaturii lui
Benito Mussolini, au făcut-o pentru că îi aprobau evoluţia conservatoare şi adeziunea la ideile naţionalismului clasic, (…)
sau din oportunism ca Pirandello (premiul Nobel pentru literatură, în 1934). (…) Prin intermediul culturii de masă,
fascismul a reuşit să pătrundă adânc în societatea italiană (…) punându-se accent pe cinematografie considerată <arma cea
mai puternică>.”
(S.Berstein, P.Milza, Istoria Europei)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi conducătorul statului menţionat în sursă. 2 puncte

2. Precizaţi secolul la care face referire sursa. 2 puncte
3. Precizaţi , pe baza sursei, două domenii ale culturii. 6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două motive pentru care unii intelectuali aderaseră
la ideologia fasciilor. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la atitudinea unor 10 puncte
scriitori faţă de regimul politic ,susţinându-l cu o explicaţie din text.
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia înfruntarea 4 puncte
dintre democraţie şi totalitarism a fost una dintre principalele caracteristici ale
secolului XX.(Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt
istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.)

SUBIECTUL III 30 puncte

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre instituţiile centrale din spaţiul românesc, în secolele XIV-XVII,
având în vedere:
- precizarea a doua condiţii care au favorizat întemeierea statelor medievale româneşti;
- menţionarea a două instituţii centrale ale statelor române, în secolele XIV-XVII;
- prezentarea a două atribuţii ale unei instituţii centrale;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa instituţiilor centrale pentru funcţionarea statelor medievale
româneşti şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării,

evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice
(pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă
cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de
spaţiu precizat.

70
TEST 3.

SUBIECTUL I (30 de puncte)

Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

A.„Pricina emiterii preaslăvitului semn împărătesc este aceasta: Ştefan cel Mare, care din vremurile vechi era
supus, neamânând nici o clipă dările stabilite prin firman, se supunea poruncilor mele şi îşi plătea la timp haraciul său, de la
o vreme el arătase îndrăzneală şi ieşise din calea ascultării. Astfel, din pricina mâniei mele, cu glorioasele mele oşti, am
ruinat din rădăcină, ca uraganul ţara sa prosperă.”
(Capitulaţia între Mehmed al II-lea şi Ştefan cel Mare - 1480)

B.„Veţi şti că după ce am venit cu oştile biruitoare pe pământul Valahiei, blestematul şi nelegiuitul de Mihai a
venit cu oastea sa împotriva armatei musulmane şi după ce ne-am luptat cu el, cu ajutorul şi sprijinul lui Dumnezeu cel
prea înalt, a fost înfrânt acel nelegiuit şi am sosit în oraşul Bucureşti (...) apoi în oraşul Târgovişte şi acolo a început să se
facă o cetăţuie.”
(Raportul lui Sinan-paşa despre campania în Ţara Românească)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Precizaţi, din sursa A, principala obligaţie economică faţă de Imperiul Otoman.
2 puncte
2. Numiţi câte un domnitor precizat în sursa A, respectiv, în sursa B. 4 puncte
3. Numiţi capitala statului la care se referă sursa B. 2 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine ideea după care armata otomană a iniţiat atacul.
3 puncte
5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate în relaţie cauză – efect, selectate din sursa B.
5 puncte
6. Prezentaţi alte două lupte antiotomane desfăşurate de domnitorii români în secolele XIV-XVI, în afara celor precizate
în surse.
6 puncte
7. Menţionaţi o asemănare între două acţiuni politico-diplomatice din spaţiul românesc desfăşurate în Evul Mediu.
4 puncte
8. Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant afirmaţia conform căreia tradiţia istorică a „descălecatului” are un rol
important în procesul de constituire a statelor medievale româneşti.
4 puncte

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

71
A. „Fascismul neagă faptul că numărul oamenilor, prin calităţile sale, poate dirija societăţile umane; el neagă că acest
număr poate guverna graţie unei consultări periodice. El afirmă inegalitatea de neşters, fecundă, binefăcătoare a
oamenilor, ce este imposibil a fi nivelată printr-un fapt mecanic şi exterior, precum votul universal. (...) Pentru fascist,
totul se află în stat, nimic uman sau spiritual nu există în afara statului.”
(B. Mussolini-Doctrina fascismului)
B „Mussolini a introdus un proiect de lege pentru reforma sistemului electoral. Acesta presupunea ca partidul politic
ce obţine cele mai multe voturi în alegerile generale (...) să primească două treimi din locurile din Camera Deputaţilor.
Aceasta era o idee revoluţionară. Mussolini o sprijinea, spunând că o asemenea reformă ar duce la formarea unor guverne
cu o majoritate sigură, ceea ce le-ar permite să se ocupe în mod hotărât de problemele Italiei.”
(M. Robson, Italia: liberalism şi fascism)
Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiţi o instituţie politică menţionată în sursa B. 2 puncte
2. Precizaţi liderul politic menţionat în sursa B. 2 puncte
3. Menţionaţi un regim politic şi un spaţiu istoric, la care se referă sursa A. 4 puncte
4. Menţionaţi, o informaţie din sursa A, respectiv o alta din sursa B, aflate în contradicţie.
4 puncte
5. Menţionaţi un punct de vedere al autorului din sursa A, referitor la dreptul la vot, susţinându-l cu o explicaţie din text.
4 puncte
6. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la reforma electorală, susţinându-l cu o explicaţie din sursă.
4 puncte
7. Prezentaţi două caracteristici ale democraţiei în Europa secolului XX. 6 puncte
8. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia ideologiile totalitare reprezintă o caracteristică a
Europei secolului al XX-lea. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant,
respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4 puncte

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia Principatelor Române, respectiv, a
României, în secolele al XVIII-lea – al XX-lea, având în vedere:
- prezentarea unui fapt istoric desfăşurat în spaţiul românesc, în secolul al XVIII-lea şi/sau în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, care a sprijinit emanciparea Principatelor Române;
- menţionarea a două fapte istorice desfăşurate în spaţiul românesc, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea care au
sprijinit realizarea unirii Principatelor şi precizarea câte unei consecinţe a fiecăruia;
-prezentarea unui fapt istoric care a dus la schimbarea statutului politico-juridic al statului român modern în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea;
- precizarea a două acţiuni prin care se realizează România Mare, la începutul secolului al XX-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa constituirii României Mari şi susţinerea acestuia printr-un
argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză
– efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin
utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii
cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

72
TEST 4.
SUBIECTUL I (30 de puncte)

Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

A. „Ca domn al unei ţări situate în prima linie a confruntărilor dintre creştini şi otomani şi care cunoştea pretenţiile tot mai
împovărătoare ale [Imperiului Otoman], Mihai Viteazul a înţeles că, faţă de schimbările care se manifestau în viaţa
internaţională, nu poate fi indiferent şi nici neutru. Aceste schimbări trebuiau folosite pentru a da un nou curs statutului
politic al Ţării Româneşti. Înzestrat cu simţ diplomatic, conturându-şi lucid planurile de acţiune, Mihai Viteazul (…) odată
ajuns la cârma Ţării Românesti, [a stabilit] legături cu voievozii Moldovei, cu principii Transilvaniei, cu conducătorii
mişcării de eliberare a popoarelor din Balcani şi cu organizatorii cruciadei antiotomane, pentru a iniţia şi a duce, cu sorţi de
izbândă, lupta împotriva turcilor.”
(St. Ştefănescu, C. Mureşan, Istoria românilor)

B. „Planul lui Mihai Viteazul, de strângere la un loc, sub aceeaşi stăpânire, a Ţării Româneşti, a Transilvaniei şi a
Moldovei, avea să se înfăptuiască treptat [1599-1600], ca o reacţie la planurile dominatoare străine […]. Puterile din jur,
atât Imperiul Otoman, cât şi cel Romano- German, ca şi Regatul Polon urmăreau nu numai creşterea influenţei lor, ci şi
înstăpânirea efectivă în acest spaţiu de mare importanţă economică şi strategică. (…) Acţiunile politico-diplomatice ale lui
Mihai Viteazul au stârnit opoziţii multiple şi împotriviri aprige, (...) de la boierii români, care se simţeau loviţi în
privilegiile lor şi până la cercurile oficiale habsburgice, polone şi otomane, care urmăreau să cuprindă sau să ţină în
continuare Ţările Române în sfera lor de influenţă şi de dominaţie.” (Istoria românilor)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi domnitorul român precizat în sursa A. 2 puncte
2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2 puncte
3. Numiţi două state medievale româneşti precizate atât în sursa A, cât şi în sursa B. 4 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că acţiunile domnitorului român au determinat
reacţii adverse atât în plan intern, cât şi în plan extern.
2 puncte
5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate în relaţie cauză – efect selectate din sursa A.
4 puncte
6. Prezentaţi alte două acţiuni diplomatice desfăşurate de români, în Evul Mediu, în afara celor precizate în surse.
4 puncte
7. Menţionaţi două asemănări şi două deosebiri între procesele de constituire ale statelor medievale româneşti
extracarpatice. 8 puncte
8. Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia acţiunile militare ale domnitorilor români, din
secolele al XIV-XVI-lea, au facut parte din relaţiile internaţionale europene medievale.
4 puncte

73
SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

A. „În anii ’20, (...) bolşevicii şi-au orientat eforturile spre construirea societăţii socialiste la ei acasă. (...) Lenin sperase, ca
prin exproprieri şi teroare, să transforme, în câteva luni, Rusia în cea mai mare putere economică a lumii, nereuşind de fapt
decât să ruineze sistemul economic moştenit de la fostul regim. Sperase ca Partidul Comunist să impună naţiunii propria-i
disciplină, dar s-a văzut confruntat cu reacţii de disidenţă chiar în interiorul partidului, după ce reuşise să le înăbuşe în
restul societăţii.
Din momentul în care muncitorii au întors spatele comuniştilor şi ţăranii au început să se răzvrătească, menţinerea
la putere [a bolşevicilor] a impus recurgerea permanentă la măsuri poliţieneşti. (...) Discursurile şi scrierile lui Lenin
mărturiseau (...) furia abia reţinută a liderului bolsevic în faţa propriei neputinţe politice şi economice; nici chiar teroarea
nu putuse distruge obisnuinţele adânc înrădăcinate ale milenarului popor rus.”
(R. Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse)

B.“La sfârşitul anului 1934, când a fost omorât Kirov, Biroul Politic intra într-o atmosferă de normalitate şi relaxare.
Răspunsul imediat a fost executarea a 114 persoane, apoi executarea lui Nicolaiev (asasinul) şi a prietenilor săi, apoi
arestarea şi închiderea tuturor foştilor adepţi în masă ai lui Zinoviev şi Kamenev, cam 300 persoane, apoi deportarea în
masă a zeci de mii de cetăţeni din Leningrad simultan cu sute de arestări ale celor deja deportaţi şi deschiderea unor noi
procese presupunând un număr de versiuni diferite a crimei (…) Opoziţia de stânga sau troţkistă nu a avut nimic de-a face
cu asasinatul.”
(Michael Lynch – Stalin şi Hruşciov: URSS, 1924-1964)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi formaţiunea politică precizată în sursa A. 2 puncte
2. Precizaţi organismul politic de conducere precizat în sursa B. 2 puncte
3. Menţionaţi spaţiul istoric şi regimul politic la care se referă sursele date. 4 puncte
4. Menţionaţi o asemănare între două informaţii, din sursele date. 4 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la rolul liderului bolşevic în cadrul regimului politic,
susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 4 puncte
6. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la impactul regimului instaurat de Stalin asupra societăţii,
susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 4 puncte
7. Prezentaţi două practici politice totalitare, aplicate în Europa, in secolul XX. 6 puncte
8. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia ideologiile democratice reprezintă o caracteristică a
Europei secolului al XX-lea. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant,
respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4 puncte

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre implicarea României în relaţiile internaţionale
(secolele al XIX-lea – al XX-lea), având în vedere:
- menţionarea unei acţiuni desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
precizarea unei consecinţe a acesteia pentru statul român;
- menţionarea unei cauze a aderării României la una dintre marile alianţe la începutul secolului al XX-lea şi prezentarea
unei consecinţe a acestei aderări pentru statul român;
- menţionarea a două acţiuni diplomatice ale României desfăşurate în relaţiile internaţionale în perioada interbelică şi
precizarea unei asemănări între acestea;
-precizarea unei cauze a participării României la al doilea război mondial şi prezentarea a două consecinţe ale acestei
participări pentru statul român.

74
- formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea regimului politic din România faţă de revizionism şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză
– efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin
utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii
cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

TEST 5
.

SUBIECTUL I 30 puncte

Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

A. „După domn [în Moldova] veneau mitropolitul şi întregul sfat [domnesc], care se aşezau pe scaunele lor după rânduială.
Dupa aceea, mitropolitul păşea cel dintâi spre domn, care şedea pe tron, (…) îi ura, în puţine vorbe, domnie norocită, îl
încredinţa de sprijinul său şi-i cerea ocrotire pentru dânsul şi pentru oamenii bisericii. După aceea, [mitropolitul] se
întorcea către norod, îl binecuvânta şi-l îndemna să fie cu credinţă domnului.”
(D.Cantemir, Descrierea Moldovei)

B. „Domnilor Moldovei, (…) li s-a lăsat libertatea întreagă (…) de a face legi, de a pedepsi pe locuitori, de a face boieri ori
de a scoate din boierie, (…), ba chiar de a face episcopi(…). Pentru a da demnităţile, domnului nu-i era prescrisă nicio
regulă, (…) nimeni nu îndrăzneşte să-l contrazică în public(…). Aceeaşi putere o are nu numai asupra călugărilor de rând,
ci şi asupra mitropolitului, episcopilor, arhimandriţilor şi egumenilor(…). Domnul poate să-i înlăture din slujbă şi din
rangul lor bisericesc fără să fie împiedicat de nimic(…) şi fără învoirea patriarhului de la Constantinopol”
(D. Cantemir, Descrierea Moldovei)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi oraşul precizat în sursa B. 2 puncte

2. Precizaţi o altă instituţie politică, alături de domnie, la care se referă sursa A. 2 puncte
3. Numiţi statul precizat atât în sursa A cât şi în sursa B. 3 puncte
4. Menţionaţi demnitatea ecleziastică precizată atât în sursa A cât şi în sursa B. 3 puncte
5. Menţionaţi, din sursa A, un punct de vedere referitor la relaţia dintre Domnie
şi Biserică, susţinându-l cu o explicaţie din text. 5 puncte
6. Menţionaţi, din sursa B, un punct de vedere referitor la relaţia dintre Domnie
şi Biserică, susţinându-l cu o explicaţie din text. 5 puncte
7. Prezentaţi două conflicte militare la care au participat românii în secolul
al XIV-lea 6 puncte
8. Exprimaţi un punct de vedere cu privire la formarea statelor medievale în spaţiul
românesc şi argumentaţi-l cu două fapte istorice. 4 puncte

75
SUBIECTUL II 30 puncte

Citiţi cu atenţie sursa de mai jos:

„ [În 1290], fiind în [Transilvania] un voievod ce l-au chemat Negru Voievod [în Ţara] Făgăraşului, ridicatu-s-a de acolo
cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade, români, papistaşi*, saşi şi de tot felul de oameni. Pogorându-se pre apa
Dâmboviţii, început-a a face ţară nouă. Întâi au făcut oraşul ce-i zic Câmpulung. Acolo a făcut o biserică mare şi frumoasă
şi înaltă. De acolo au descălecat la Argeş şi au făcut oraş mare şi s-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră şi case
domneşti şi o biserică mare şi frumoasă. Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, (…) unii
s-au ajuns până în apa Siretului şi până în Brăila, iar alţii s-au ajuns peste tot locul, de au făcut oraşe şi sate până în
marginea Dunării şi până la Olt.”
(Letopiseţul Cantacuzinesc)
*catolici

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi conducătorul precizat în sursa dată. 2 puncte

2. Precizaţi procesul istoric la care se referă textul. 2 puncte
3. Precizaţi secolul şi denumirea sediului autorităţii politice stabilit în Argeş. 6 puncte
4. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la modalitatea
întemeierii Ţării Româneşti, susţinându-l cu o explicaţie din text. 6 puncte
5. Menţionaţi două asemănări şi două deosebiri între procesele de constituire a
statelor medievale extracarpatice. 8 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia tradiţia
istorică a „descălecatului” are un rol important în procesul de constituire a statelor
medievale româneşti extracarpatice. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate
prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă
cauzalitatea şi concluzia.) 6 puncte

SUBIECTUL III 30 puncte

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre geneza şi organizarea politico-statală a românilor în Evul Mediu,
având în vedere:
1.prezentarea a două izvoare istorice referitoare la formaţiunile prestatale;
2.prezentarea constituirii unuia dintre statele medievale româneşti;
3.menţionarea a trei informaţii referitoare la organizarea internă a statelor medievale în spaţiul
locuit de români;
4.formularea unui punct de vedere referitor la asemănări şi deosebiri în procesul de formare a
statelor medievale româneşti.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării,
evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice

76
(pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă
cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de
spaţiu precizat.

TEST 6.

SUBIECTUL I (30 de puncte)

Citiţi cu atenţie textele de mai jos:

A. „Lupta [de la Călugăreni, în 1595] ţine mai multe ore (...) turcii îi resping pe creştini, aceştia se
retrag, luptându-se neîncetat şi pierd 11 tunuri. (...) Era momentul când se cerea neapărat o acţiune eroică, o
faptă măreaţă care să cutremure inimile păgânilor şi să le înalţe pe ale creştinilor. Atunci mărinimosul [Mihai
Viteazul], a smuls o secure sau suliţă ostăşească şi, pătrunzând el însuşi în şirurile sălbatice ale duşmanilor,
străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăţi cu sabia o altă căpetenie şi, luptând ca un erou, se întoarce
nevătămat [la ai săi]. (...) Făcându-se aşa mare învălmăşeală, (...) până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri.
(...) Dacă noaptea cea întunecoasă n-ar fi împiedicat pe domn, fără îndoială, că ar fi zdrobit cu acţiunea lui
clocotitoare forţa duşmană şi ar fi pus capăt, dintr-o dată, (…) întregului război.”
(Balthazar Walter, Scurtă şi adevărată descriere a faptelor săvârşite de Mihai, domnul Ţării Româneşti, prea
strălucitul şi prea viteazul conducător de oşti împotriva duşmanilor creştinătăţii)

B. „Veţi şti că după ce am venit cu oştile pe pământul Valahiei, blestematul şi nelegiuitul de Mihai
[Viteazul] a venit cu oastea împotriva armatei musulmane şi după ce ne-am luptat cu el [la Călugăreni], a fost
înfrânt acest nelegiuit cu oastea sa şi pus pe fugă; şi aşa am sosit în oraşul Bucureşti, [apoi] în oraşul
Târgovişte şi acolo (...) a început să se facă o cetăţuie. (...) Dar în timpul acesta, (...) blestematul de voievod al
Transilvaniei, unindu-se cu nelegiuitul Mihai, au venit (...) cu vreo 50-60000 de necredincioşi cu hotărâre să ne
atace şi s-au tăbărât, chiar în aceiaşi zi, în care noi am plecat din Târgovişte [spre Bucureşti] şi (…) nerămânând
acolo decât doar 300 sau 400 de soldaţi, necredincioşii au dat asaltul şi, deodată, au dat foc şi pârjol la aceea
cetăţuie (...) şi nefiind mulţi soldaţi în ea, necredincioşii au luat-o şi au distrus-o.”
(Raportul lui Sinan-paşa despre campania din Ţara Românească)

Pornind de la aceste texte, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Precizaţi secolul la care se referă sursa A 2 puncte

2. Precizaţi, din sursa B, un oraş ocupat de otomani. 2 puncte

3. Menţionaţi câte o informaţie referitoare la deznodământul luptei de la Călugăreni, în opinia autorului sursei
A, respectiv, al sursei B. 6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa A, un punct de vedere referitor la rolul lui Mihai Viteazul în lupta de la Călugăreni,
susţinându-l cu o explicaţie din text. 5 puncte
5. Menţionaţi, din sursa B, un punct de vedere referitor la rolul lui Mihai Viteazul la lupta antioptomană,
susținundu-l cu o explicație din text. 5 puncte

6. Prezentaţi două acţiuni diplomatice întreprinse de români, în Evul Mediu-1593. . 6 puncte

7. Menționați două asemănări între acțiunile militare purtate de voievozii români în Evul Mediu .
4 punct

77
 SUBIECTUL II (30 de puncte)
Citiţi cu atenţie textele de mai jos
Între 1878 -1914, politica externă a României a avut obiective esențiale ,pe de o parte consolidarea statului roman
independent , pe de alta, realizarea desăvârșirii unității naționale.
Ea s-a desfășurat într-un anumit context internțional ,determinat , în primul rând,de constituirea marilor blocuri
militare care vor duce ,în cele din urmă, la declanșarea primului război mondial. Mai întâi va lua naștere alianța Puterilor
Centrale (Tripla Alianță), avînd ca punct de plecare tratatul bilateral încheiat în 1879 între Germania și Austro-Ungaria, la
care, îm 1882,aderă Italia. Ulterior, se va constitui în etape, cea de a doua mare grupare militară: într-o primă etapă, se
realizează alianța dintre Rusia și Franța 1880, la care, mai târziu, în 1904, aderă Marea Britanie, formându-se astfel Antanta
(Tripla Ințelegere).(…).
Cum am văzut,tratatul de la Berlin din 1878, încheiat în urma războiului din 1877-1878, recunoștea independența
României, dar o lega de îndeplinirea a două condiții: pe de o parte, recunoașterea de către guvernul român a retrocedării
Basarabiei de Sud către Rusia în schimbul Dobrogei (art.45 al tratatului); pe de alta, modificarea Constituției privind
acordarea de drepturi politice străinilor (art.44 al tratatului). Mai delicată a fost problema recunoașterii independenței de
către Germania, care a adăugat de la sine o condiție în plus pentru statul roman, anume răscumpărarea căilor ferate, ridicate
de societatea germană Strousberg, o dată cu plata despăgubirilor abuzive solicitate de acționari; numai după ce, în februarie
1880, Parlamentul roman a adoptat o lege în acest sens, Germania a procedat la recunoașterea îndependenței României,
după exemplul ei, Franța și Anglia, la rândul lor, la această dată, procedând la recunoaștere.
Nicolae Isar, Istoria modern a românilor 774/1784-1918
1.Menționați pe baza textului două obiective esențiale ale politicii externe românești în perioada1878 -1914.
4 puncte
2. Menționați pe baza textului două alianțe politico –militare constituite. 4 puncte
3. Precizați pe baza textului o prevedere teritorială referitoare la România . 2 puncte
4. Precizați pe baza textului statutul juridic internațional al României. 2 puncte
5. Selectați din text două informații aflate în relația cauză-efect. 4 puncte
5. Formulați, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la importanța Tratatul de pace de la Berlin, susținându-l cu
doua informații selectate din sursa. 10 puncte
6.Menționați două prevederi referitoare la spațiul românesc prevăzute într-un document internațional din prima jumătate a
secolului al XIX-lea. 4 puncte
Subiectul III (30 de puncte)
Elaborați, în aproximativ doua pagini, un eseu despre implicarea României în relațiile internaționale
(secolele al XIX-lea – al XX-lea), având în vedere:
- menționarea unei acțiuni desfășurate de România în relațiile internaționale din a doua jumatate a secolului al XIX-
lea;
- menționarea unei cauze a aderarii României la una dintre marile alianțe la începutul secolului al XX-lea și
prezentarea unei consecințe a acestei aderari pentru statul român;
- menționarea a doua acțiuni ale regimului stalinist din România desfășurate în relațiile internaționale și
precizarea unei asemănari între acestea;
- formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea regimului național-comunist din România fața de „Razboiul
rece” și susținerea acestuia printr-un argument istoric.
Nota! Se puncteaza și utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentarii,
evidențierea relației cauza-efect, susținerea unui punct de vedere cu argumente istorice (pertinența
argumentarii elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprima cauzalitatea și
concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice și încadrarea eseului în limita de spațiu
precizată.

78
TEST 7.

SUBIECTUL I 30 puncte

Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

A.”Art.1. Guvernul Alteţei sale Domnului României Carol I asigură armatei ruse (…) libera trecere prin teritoriul
României.(…) Toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său, precum şi pentru
satisfacerea tuturor trebuinţelor sale, cad naturalmente în sarcina guvernului imperial.
Art.2. Pentru ca niciun inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe
teritoriul său, Guvernul majorităţii sale împăratul tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile
politice ale statului român cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea
actuală a României.”
(Convenţia româno-rusă , 4 aprilie 1877)

B.” După stăruinţele a trei generaţii, după suferinţele şi sacrificiile părinţilor noştri şi mulţumită generoasei protecţii a
marilor puteri europene, Statul Român s-a format.(…) Acum a venit momentul să dovedim Europei că România poate fi un
element inteligent şi solid, pentru a contribui la întemeierea ordinii şi stabilităţii în Orient. Toate aceste consideraţii de
mare valoare sunt tot atâtea datorii pentru naţiunea noastră ca să lucrăm la curmarea unui război [din Balcani] care cu cât
se va prelungi, cu atât mai mult va seca forţele noastre materiale. Deci pentru apropiata dobândire a păcii mult dorite,
pentru întemierea solidă a drepturilor noastre de naţiune liberă şi de sine stătătoare, pentru întărirea stimei şi a încrederii
către noi a naţiunilor străine, invocăm numele marilor noştri domni eroi, odată energici apărători ai creştinătăţii în Orient
(…), noi am trecut Dunărea!”
(Proclamaţia lui Carol I către armata română, 27 august 1877)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi conducătorul la care se referă sursa A. 2 puncte
2. Precizaţi conflictul militar la care referă atât sursa A cât şi sursa B. 2 puncte
3. Menţionaţi, pe baza sursei B, două obiective urmărite de România prin trecerea
armatei sale la sudul Dunării. 6 puncte
4. Precizaţi , din sursa A, un angajament de natură financiară asumat de partea rusă. 3 puncte
5. Menţionaţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa B. 7 puncte
6. Prezentaţi două acţiuni militare desfăşurate de armata română, în 1877,
după semnarea Convenţiei româno-ruse . 6 puncte
7. Menţionaţi o asemănare şi o deosebire, referitoare la români, în prevederile
tratatelor de pace din 1878. 4 puncte
79
SUBIECTUL II 30 puncte

Citiţi cu atenţie sursa de mai jos:

„ Politica externă a României (…) şi-a îndreptat eforturile spre crearea unui regim de securitate europeană care să
garanteze , sub egida Pactului Ligii [Societăţii Naţiunilor] , statutul internaţional rezultat de pe urma tratatelor de pace.
Astfel, în 1921, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia au creat Mica Înţelegere, o alianţă defensivă şi antirevizionistă (…)
Tot în 1921, România a încheiat un tratat de alianţă cu Polonia, înlocuit în 1926 cu un tratat de garanţie. În 1926, România
a semnat un tratat de alianţă şi cu Franţa (…) Diplomaţii români, Titulescu îndeosebi, au avut o activitate deosebită şi în
cadrul Ligii Naţiunilor, opunându-se invadarii Chinei şi a Etiopiei.” (V.Georgescu, Istoria românilor.De la origini
până în zilele noastre)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1.Menţionaţi, pe baza sursei, obiectivul politicii externe a României. 2 puncte
2. Precizaţi, pe baza sursei, o caracteristică a Micii Înţelegeri. 2 puncte
3. Precizaţi , pe baza sursei, două tratate de alianţă încheiate de România
în perioada interbelică. 6 puncte
4. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere conform căruia politica 6 puncte
externă a României şi-a îndreptat eforturile spre crearea unui sistem de
securitate colectivă, selectând o informaţie în acest sens.
5. Menţionaţi două asemănări şi două deosebiri între activitatea diplomatică 8 puncte
românească din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi cea din prima jumătate
a secolului al XX-lea.
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România 6 puncte
a susţinut, în relaţiile internaţionale, interzicerea războiului ca mijloc de rezolvare
a diferendelor dintre state. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea
unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.)

SUBIECTUL III 30 puncte

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre Principatele Române în secolele al XVIII- al XIX-lea, având în
vedere:
1. precizarea regimului politic instaurat în Principate, la începutul secolului al XVIII-lea şi menţionarea a două
caracteristici ale acestuia;
2. prezentarea contextului est-european şi precizarea consecinţelor acestuia (teritoriale, politico-juridice, economice)
asupra spaţiului românesc în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea;
3. menţionarea faptului istoric intern care a determinat modificarea regimului politic al Principatelor, în prima jumătatea
a secolului al XIX-lea;
4. prezentarea cadrului internaţional în care marile puteri au abordat problema Principatelor Române şi a modificărilor
intervenite în statutul politico-juridic al acestora în a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
5. formularea unui punct de vedere cu privire la situaţia României în cadrul “crizei orientale” şi susţinerea acestuia printr-
un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării,
evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice

80
(pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă
cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de
spaţiu precizat.

TEST 8.

SUBIECTUL I 30 puncte

Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

A.”În acest timp răsculându-se [Ştefan cel Mare] faptele sale au fost arătate [sultanului. Lui Soliman-paşa] i s-a trimis
poruncă (…) să plece cu oastea sa împotriva [Moldovei] (…) pentru a supune acele ţinuturi prin lovituri de sabie. Dar
oastea lui Soliman-paşa era obosită de luptele
[ anterioare]. Duşmanul neieşind la iveală, ei au pornit în incursiune pentru devastarea satelor şi oraşelor.(…) Pe când
Soliman-paşa era ocupat cu prada, [Ştefan voievod] fortificându-şi atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară ţara şi adunându-şi la
un loc călăreţii şi pedestraşii, a pornit în grabă asupra oştirii [otomane] şi a împrăştiat acea oaste obosită, atacând-o prin
surprindere, din locuri ascunse, cu oastea sa. Cei mai mulţi dintre [otomani] au murit ca nişte martiri şi mulţi viteji au pierit
pe câmpul de bătălie [ de la Podu Înalt. Soliman-paşa], care se căia de această ciocnire, a scăpat cu greu de la nenorocirea
pierii.”
(Cronicarul otoman Sa’adeddin despre lupta din 1475)

B.” Iar [Ştefan cel Mare] le-a ieşit înainte turcilor de sus de Vaslui, la Podu Înalt, [în 1475], pe care i-a biruit Ştefan-
vodă, nu aşa cu vitejia, cum cu meşteşugul.(…) Deci ajutorind puterea cea dumnezeiască, (…) aşa i-au cuprins pe turci
negura, de nu se vedea unul cu altul. Şi Ştefan-vodă tocmise puţini oameni preste lunca Bârladului, ca să-i amăgească cu
buciume şi trâmbiţe, dând semn de război; atunci oastea turcească, întorcându-se la glasul buciumelor şi împiedicându-i şi
apa şi lunca şi negura acoperindu-i, [au vrut să treacă prin luncă], la glasul buciumelor. Iar Ştefan [cel Măreţ] cu oastea
tocmită i-a lovit [ pe otomani], unde nici era loc [ pentru aceştia] de a-şi tocmi oastea, nici de a se îndrepta, ci aşa ei în sine
tăindu-se, mulţi pieriră, mulţi prinşi de pedestrime au fost, ce şi pe aceia pe toţi i-a tăiat. (…) Şi puştile le-au doborât şi
steagurile [de luptă] mai mult de o sută au luat.”
(Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2 puncte
2. Numiţi locul în care s-a desfăşurat bătălia dintre români şi otomani, la care se 2 puncte
referă atât sursa A cât şi sursa B.
3. Numiţi cei doi conducători de oşti menţionaţi în sursa A. 6 puncte
4. Precizaţi , din sursa A, obiectivul expediţiei iniţiate de sultan împotriva Moldovei. 3 puncte
5. Menţionaţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa A. 7 puncte
6. Prezentaţi două conflicte din spaţiul românesc, desfăşurate în Evul Mediu
şi la începutul modernităţii, în afara celui prezentat în surse. 6 puncte
7. Menţionaţi o asemănare între două acţiuni diplomatice la care au participat

81
 românii în Evul Mediu şi la începutul modernităţii. 4 puncte

SUBIECTUL II 30 puncte

Citiţi cu atenţie sursa de mai jos:

„ Ca domn al unei ţări situate în prima linie a confruntărilor dintre creştini şi otomani şi care cunoştea pretenţiile tot mai
împovărătoare ale Porţii otomane, Mihai Viteazul a înţeles că, faţă de schimbările ce se manifestau în viaţa internaţională,
nu poate fi indiferent şi nici neutru. Aceste schimbări trebuiau folosite pentru a da un nou curs statutului politic al Ţării
Româneşti. Înzestrat cu simţ diplomatic, conturându-şi lucid planurile de acţiune, Mihai Viteazul (…) , odată ajuns la
cârma Ţării Româneşti, [a stabilit] legături cu voievozii Moldovei, cu principii Transilvaniei, cu conducătorii mişcării de
eliberare a popoarelor din Balcani şi cu organizatorii cruciadei antiotomane, pentru a iniţia şi a duce, cu sorţi de izbândă ,
lupta împotriva turcilor.”
(Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşan, Istoria Românilor, vol.I)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Menţionaţi, pe baza sursei, un obiectiv urmărit de Mihai Viteazul , în calitate de domnitor.
2 puncte
2. Precizaţi, pe baza sursei, o caracteristică a personalităţii lui Mihai Viteazul. 2 puncte
3. Precizaţi , pe baza sursei, două acţiuni, una pe plan intern şi una pe plan
extern, întreprinse de Mihai Viteazul după preluarea puterii. 6 puncte
4. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere conform căruia Mihai
Viteazul a înţeles că trebuie să se încadreze în „cruciada târzie” , selectând
o informaţie în aceste sens. 6 puncte
5. Menţionaţi două asemănări şi două deosebiri între politica externa a lui
Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. 8 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia Mihai
Viteazul a înfăptuit prima unire politică a românilor. (Se punctează pertinenţa
argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.)
6 puncte

SUBIECTUL III 30 puncte

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre politica de cruciadă a domnitorilor români în secolele XIV-XVI,
având în vedere:
1.definirea noţiunii de „cruciadă târzie” şi prezentarea contextului internaţional în care a avut
ea loc;
2. prezentarea politicii de cruciadă dusă de doi domnitori ai Ţărilor Române din sec. XIV-XVI;
3. precizarea tacticii şi strategiei folosite de aceştia în “cruciada târzie”;
4. menţionarea a două consecinţe ale politicii de cruciadă dusă de domnitorii români;
5. formularea unui punct de vedere cu privire la politica de cruciadă a domnitorilor români în secolele XIV-XVI şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

82
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect,
susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric
relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a
faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizat.

TEST 9.

SUBIECTUL I 30 puncte
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

        A. Art. 22.  Ţările române şi Moldova se vor bucura şi pe viitor, sub suzeranitatea Înaltei Porţi şi sub chezăşia
puterilor tocmitoare (garante), de drepturile şi scutelile ce au. Nici una din puterile chezaşe nu va putea să aibă în parte
ocrotire asupra acestor ţări; asemenea nu se poate îngădui ca să se amestece cineva în treburile dinăuntru.

Art. 23.  Înalta Poartă se îndatorează a păstra ziselor ţări o oblăduire neatârnată şi naţională, precum şi deplina slobozenie
de religie, legi, negoţ şi plutire. Legile şi întocmirile de astăzi se vor schimba. Spre a se întocmi o deplină înţelegere asupra
acestei schimbări, se va întocmi o comisie care se va aduna la Bucureşti cu un comisar al Înaltei Porţi şi despre a cărei
alcătuire puterile tocmitoare se vor înţelege între dânsele. Însărcinarea acestei comisii va fi de a cerceta şi a afla starea de
astăzi a ţărilor numite şi de a arăta temeiurile viitoarei lor întocmiri.

Art. 24.  Sultanul făgăduieşte că va chema îndată, în fiecare din aceste două ţări, o adunare într-adins pentru aceasta (ad-
hoc) alcătuită din înfăţişătorii tuturor intereselor şi tuturor stărilor de oameni ale neamului. Aceste adunări vor fi chemate
pentru sfârşitul de a da pe faţă dorinţele poporului asupra chipului de întocmire hotărâtoare a ţărilor lor. Congresul va
regula cum trebuie să se înţeleagă comisia cu aceste adunări. (Tratatul de pace de la Paris1856)

       B . Art. 43. Înaltele părţi contractante recunosc independenţa României legând-o de condiţiunile expuse în
următoarele două articole.
        Art. 44. în România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un
motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini
publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica
exterioară a oricărui cult vor fi asigurate supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un
fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor
spirituali. Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul
unei desăvârşite egalităţi.
        Art. 45. Principatul României retrocedează m. s. împăratului Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei despărţită de
Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856 şi care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază-zi cu talvegul
braţului Chiliei şi cu gura Stari-Stambulului.
        Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula şerpilor, sandgeacul Tulcei, cuprinzând districtele (Cazas)
Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Hârşova, Kiustange, Constanţa, Medgidia sunt întrupate cu
România. Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care plecând de la răsărit
de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miază-zi de Mangalia. (Tratatul de pace de la Berlin 1878).

Cerințe:
1.Precizați, din sursa A, statutul politico-juridic al Principatelor Române. 2 puncte
2.Precizați,din sursa A, o obligație asumată de Turcia în privința Principatelor. 2 puncte
83
3.Precizați, din Sursa B, statutul politico-juridic al Principatelor Române. 3 puncte
4.Selectați,din sursa A, două informații aflate în relația cauză-efect. 7 puncte
5.Menționați, pe baza sursei B, două condiții impuse României de Marile Puteri pentru a i se recunoaște independența.
6 puncte 6.Prezentați două fapte istorice desfășurate în cadrul crizei orientale în perioada 1711-1913, care au influențat
spațiul românesc. 6 puncte 7.Menționați o asemănare între tratatele
internaționale /acțiunile politice care privesc spațiul românesc în secolul al XIX-lea.
4 puncte

   SUBIECTUL I I 30 puncte
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
S1. În perioada primului război rece s-a înregistrat o adevărată cursă a înarmărilor, divizarea Europei și, în cele din
urmă,a lumii în două tabere, precum și negocierile cu totul nesemnificative între Est și Vest (Uniunea Sovietică a boicotat
pentru un timp chiar Organizația Națiunilor Unite).Conflictul, care s-a redus la Europa în prima fază, s-a extins mai apoi în
Asia, într-un stadiu ulterior. Stalin a dorit o înțelegere cu Occidentul,dar era prea pesimist în ceea ce privește capacitatea
Uniunii sovietice de a rezista ispitelor capitalismului occidental.El ar fi optat pentru soluția finlandeză – neutralitatea
binevoitoare în Europa de Est.... Al doilea război rece a fost diferit de primul război rece prin faptul că, până în 1979,
Occidentul nu mai privea cu teamă comunismul ca ideologie, acesta devenind în schimb o amenințare de natură militară și
împotriva securității. Reprimarea violentă a Primăverii de la Praga a constitut dangătul clopotolui vestitor de moarte pentru
marsism,perioada care a urmat caracterizîndu-se prin campanii violente de propagandă, chiar mai mult decît după 1946.
(Martin McCauley, Rusia,America și războiul rece,1949-1991)
S2. În iulie 1973, a avut loc la Helsinki o conferință la care au participat 33 de state, inclusiv din NATO, Pactul de la
Varșovia, mișcarea de nealiniere și state neutre. Doar Albania a boicotat procedurile.Participarea NATO s-a concretizat
prin prezența SUA și Canada. Actul Final de la Helsinki a fost semnat la 1 august 1975 de cître președintele american
Gerald Ford, de Leonid Brejnev și de alți șefi de stat. Rușii și-au atins țelul: status quo în Europa.Pentru atigerea acestui
obiectiv, rușii au trebuit să accepte, pentru prima dată, caracterul universal al drepturilor omului, precum și faptul că ideiile
și oamenii puteau circula liber în Europa. (Martin McCauley, Rusia,America și războiul rece,1949-1991 )
Cerințe:
1.Numiți din sursa A evenimentul istoric prezentat. 2 puncte
2. Precizați pe baza sursei B evenimentul istoric prezentat. 2 puncte
3. Menționați pe baza sursei A două trăsături ale primului Război Rece. 6 puncte
4. Formulați, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la al doilea război rece, susținându-l cu doua informații
selectate din sursa A. 10 puncte
5. Menționați pe baza sursei B, două condiții acceptate de ruși la Helsinki. 6 puncte
6. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform careia acțiunile de politică externă a României,
în perioada Războiului Rece, sunt o componentă a relațiilor internaționale. . (Se puncteaza pertinența argumentarii
elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprima cauzalitatea și concluzia.)
4 puncte

SUBIECTUL I I I 30 puncte
    
Elaboraţi, în aproximativ patru-cinci pagini, o sinteză despre Diplomație și Conflict în Evul Mediu și la începuturile
modernității, având în vedere :

- Menționarea unei instituții politice centrale din spațiul românesc și precizarea a două caracteristici ale
acesteia, în Evul Mediu ;
- Precizarea unei cauze a implicării spațiului românesc în conflict, în Evul Mediu și prezentarea a două acțiuni
militare desfășurate în secolele al XIV-lea – al XVI-lea ;
- Prezentarea unei actiuni diplomatice referitoare la la spațiul românesc desfășurată în secolul al XVI-lea și
menționarea unei asemănări și a unei deosebiri între între acțiunile diplomatice ințiate de voievozii români în
Evul Mediu și la începuturile modernității;
- Formularea unui punct de vedere referitor la rolul spațiului românesc în relațiile internaționale în Evul Mediu și
la începuturile modernității și susținerea acestuia printr-un argument istoric;

84
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect,
susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui
fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/
logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

TEST 10.

SUBIECTUL I 30 puncte
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

A. Art.1 – Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub numele de România.
Art.2 – Teritoriul României este inalienabil.(…)
Art. 5 – Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea
întrunirilor. (…)
Art. 9 – Românul din orice stat , fără privire către locul naşcerii sale, dovedind lăpădarea sa de protecţiunea streină,
poate dobândi de îndată exercitarea drepturilor politice prin un vot al Corpurilor legiuitoare.
Art. 93- Domnul numeşte şi revocă pe miniştrii săi. El sancţionează şi promulgă legile. El poate refuza sancţiunea sa. El
are dreptul de amnistie în materie politică. El numeşte sau confirmă în toate funcţiunile publice. El este capul armatei.”
(Constituţia din 1866)

B. „Art.5 - Românii făra deosebire de origine etnică, de limbă şi de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea
învăţământului, de libertatea presei , de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate drepturile stabilite prin
legi.
Art.33 – Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât prin delegaţie şi după principiile şi
regulile aşezate în Constituţia de faţă.
Art.34 – Puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională. Reprezentanţa Naţională se
împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Orice lege cere învoirea tuturor celor trei ramuri ale puterii
legiuitoare.
Art.39 – Puterea executivă este încredinţată regelui, care o exercită în modul reglementat prin Constituţie.
Art.40 – Puterea judecătorească se exercită de organele ei. Hotărârile lor se pronunţă în virtutea legii şi se execută în
numele regelui.”
(Constituţia din 1923)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi principiul consfinţit prin articolul 33 din sursa B. 2 puncte

2. Precizaţi , pe baza sursei A, prevederea referitoare la teritoriul României. 2 puncte
3. Numiţi două libertăţi cetăţeneşti menţionate atât în sursa A cât şi în sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine caracterul suveran al statului
român. 3 puncte
5. Menţionaţi ce prevedeau Constituţiile din 1866, 1923 şi 1938 cu privire

85
 la dreptul de vot. 7 puncte
6. Prezentaţi două elemente de continuitate între aceste constituţii. 6 puncte
7. Menţionaţi o asemănare şi o deosebire între cele două constituţii. 4 puncte

SUBIECTUL II 30 puncte

Citiţi cu atenţie sursa de mai jos:

„Art.30 – Regele este Capul Statului.
Art. 31 – Puterea legislativă este exercitată de Rege prin Reprezentaţiunea Naţională. Regele sancţionează şi promulgă
legile.
Art 32 - Puterea executivă este încredinţată Regelui, care o exercită prin Guvernul său.
Art.45 - Regele convoacă Adunările Legiuitoare.
Art.46 – Regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi. El poate, în timpul când Adunările Legiuitoare sunt dizolvate şi în
intervalul dintre sesiuni, să facă în orice privinţă Decrete cu putere de lege, care urmează a fi supuse aprobărilor spre
ratificare la cea mai apropiată sesiune a lor”
(Constituţia din 1938)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi regele în timpul căruia a fost adoptată Constituţia din 1938. 2 puncte
2. Menţionaţi , pe baza sursei date, o atribuţie executivă a regelui României. 2 puncte
3. Precizaţi , pe baza textului dat, două prerogative legislative acordate regelui. 6 puncte
4. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la regimul de
autoritate monarhică, susţinându-l cu o explicaţie din text. 6 puncte
5. Menţionaţi două asemănări şi două deosebiri între Constituţia din 1923 şi
Constituţia din 1938. 8 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, schimbările intervenite în
redactarea unor articole ale Constituţiilor din prima jumătate a secolului
al XX-lea. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea
unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea
şi concluzia.) 6 puncte

SUBIECTUL III 30 puncte

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia sistemului constituţional în România, între anii 1866 şi
1938, având în vedere:
1. menţionarea a două motive pentru care a fost adoptată Constituţia din 1866;
2. prezentarea a câte unui motiv al adoptării Constituţiei din 1923 şi a Constituţiei din 1938;
3. precizarea a două principii comune înscrise în cele trei constituţii ale României adoptate în
perioada 1866-1938;
4. menţionarea a două deosebiri dintre prevederile oricăror două constituţii ale României
adoptate în perioada 1866-1938;

86
 5.formularea unui punct de vedere cu privire la necesitatea adoptării unor acte fundamentale şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric..
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării,
evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice
(pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă
cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de
spaţiu precizat.

TEST 11

SUBIECTUL I (30 de puncte)

A.
Art. 1: Principatele Unite Române constituie un singur Stat indivizibil sub denumirea de România.
Art. 31: Toate puterile Statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după
principiile şi regulile aşa data în Constituţiunea de faţă.
Art.32: Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn şi reprezentaţiunea naţională. Reprezentaţiunea naţională se
împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Orice lege cere învoirea a câtor trei ramuri ale puterii
legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusă sancţiunii Domnului de cât după ce va fi discutat şi votat liber de majoritatea
ambelor Adunări.
Art. 35: Puterea executivă este încredinţată Domnului, care o exercită în modul regulat prin Constituţiune.
Art.36: Puterea judecătorească se exercita de Curţi şi Tribunale. Hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi
se execută în numele Domnului.
Art.38: Membrii ambelor Adunării reprezintă naţiunea, era nu numai judeţul sau localitatea care i-a numit.
(Constituția din 1866)

B.
Art. 1: Regatul României este un Stat național unitar și indivizibil.
Art. 33 Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după
principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă.
Art.34 Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentaţiunea naţională. Reprezentaţiunea naţională se
împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Orice lege cere învoirea a câtor trei ramuri ale puterii
legiuitoare.
Nici o lege nu poate fi supusă sancţiunii regale decât după ce se va fi discutat şi votat liber de majoritatea ambelor
Adunări.
Art.39 Puterea executivă este încredinţată Regelui, care o exercită în modul regulat prin Constituţiune.
Art.40 Puterea judecatorească se exercită de organele ei. Hotărârile lor se pronunţă în virtutea legii şi se execută în numele
Regelui. (Constituția din 1923)
Pornind de la aceste texte, răspundeți următoarelor cerințe.
1. Precizați, pe baza sursei A, o atribuție a puterii legislative. 3 puncte
2. Precizați, pe baza sursei B, o atribuție a puterii judecătorești. 3 puncte
3. Menționați o asemănare și o deosebire între cele două constituții pe baza surselor date. 6 puncte
4. Scrieți pe foaia de examen, pe baza sursei B, articolul care evidențiază principiul suveranității naționale.
2 puncte
5. Numiți din sursa A cele trei ramuri ale puterii legislative. 3 puncte

87
6.Selectați din sursa B două informații aflate în relația cauză –efect,care evidențiază funcționarea principiului separației
puterilor în stat 7 puncte
7.Menționați două constituții totalitare. 6 puncte

SUBIECTUL II (30 de puncte)

Cititi cu atentie textul de mai jos:

“Noi, national-socialistii, am gasit pentru stat o definiție foarte precisă, spunând ca statul nu poate
fi o organizație oarecare de oameni oarecare, ci el are sens numai atunci când scopul său ultim este
menținerea unei identități vii a poporului. El trebuie să fie nu doar îngrijitorul unui popor, ci, prin aceasta, în primul rând,
păstratorul ființei, păstrătorul sângelui unui popor. (...) Statul însuși are misiunea să pună la adăpost poporul ca atare, să
păstreze poporul ca atare si astfel să garanteze viitorul pentru toți. Noi nu cunoaștem, așadar, un stat cu o
determinare imprecisă a scopurilor, ci cu o determinare limitată a scopurilor. " (A.
Hitler, Despre Statul Führerului)

Pornind de la acest text, raspundeti urmatoarelor cerinte:

1. Precizati, din sursa dată , partidul politic. 2 puncte
2. Precizati liderul politic la care se refera sursa dată . 3 puncte
3.Selectați din sursa dată două informatii, aflate în relatie cauza-efect. 7 puncte
4. Mentionati, pe baza sursei , un punct de vedere al national-socialistilor cu privire la stat, sustinându-l
cu o explicatie din text. 6 puncte
5.Mentionati două practici totalitare specifice secolului al XX-lea. 6 puncte
6 Prezentati o caracteristică a democratiei în Europa secolului al XX-lea, 6 puncte

SUBIECTUL III (30 de puncte)

Elaborati, în aproximativ doua pagini, un eseu despre constitutiile din România, având în vedere:
- precizarea anului adoptării unei constituții din România;
- prezentarea unei cauze a adoptării constituției precizate;
- mentionarea unei asemanari si a unei deosebiri dintre prevederile a doua dintre constitutiile din România;
- mentionarea a câte unei consecinte a adoptarii fiecareia dintre cele doua constitutii pentru care ati optat;
- formularea unui punct de vedere cu privire la necesitatea adoptarii unor legi fundamentale pentru statul
român si sustinerea acestuia printr-un argument istoric.
Nota! Se puncteaza si utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentarii, evidentierea
relatiei cauza-efect, sustinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenta si pertinenta
argumentarii elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprima cauzalitatea si
concluzia), respectarea succesiunii cronologice/ logice a faptelor istorice si încadrarea eseului în limita de spatiu precizata.
fost promovata.

88
89
90